Cristian Troncotă DUPLICITARII-8

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-8

O acţiune interesantă a USLA (compartimentul care efectua controlul antiterorist şi antideturnare la aeroportul Otopeni) s-a petrecut în ziua de 24 decembrie 1986.

          Trei arabi, posesori de paşapoarte libaneze, erau în tranzit spre Orientul Apropiat. Aveau asupra lor, în bagajele de mână, câteva sticle de băutură, whisky şi vermut.

          La controlul de rutină cu raze X, aparatele arătau că în una din sticle se află un obiect metalic asemănător cu un pistol. Imediat au intervenit luptătorii antitero care i-au reţinut pe libanezi şi au stabilit că în sticle se aflau trei pistoale de calibru 6,35 mm şi muniţia aferentă (34 cartuşe). Sticlele care păreau intacte şi chiar cu dopurile sigilate, fuseseră decupate la fund şi apoi lipite la loc cu adeziv special, după ce în interior se introduseseră armele148.

          148 Kirk B. Ogden, op. Cit, p. 217).

          Din cercetările efectuate ulterior, de o echipă operativă condusă de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, s-a constatat că cei trei libanezi nu mai fuseseră niciodată în România, dar se aflau în legătură cu un alt grup de terorişti suicidari, care, la trei zile după incidentul de la Bucureşti, a atacat un avion, în Orientul Apropiat şi, neavând sprijinul celor trei cu pistoale reţinute de autorităţile româneşti pe aeroportul Otopeni, şi-au detonat grenadele lipite de corp, murind odată cu pasagerii.

          Acest aspect a fost recunoscut, ulterior, în sensul că „le părea extrem de rău că nu s-au aflat în avionul detonat şi că nu au ajuns în paradis, aşa cum le-a poruncit Allah”.

          În timpul anchetei, cei trei terorişti reţinuţi la Bucureşti au refuzat în primele trei zile, până la atentat, să coopereze, silind ofiţerii români să caute cu disperare explicaţii şi eventuale probe în alte părţi. Un singur element a atras atenţia, şi anume, obstinaţia cu care cei trei se interesau în ce zi se află şi cât este ceasul. Exact după trei zile, ca la un semn, au început să vorbească şi atunci s-a avut şi explicaţia.

          Acte teroriste contra regimului comunist.

          Din 1976 s-au înmulţit preocupările unor cetăţeni români de a pleca ilegal în străinătate, prin săvârşirea de acţiuni cu caracter terorist: piraterie aeriană, răpirea unor personalităţi româneşti sau străine, luarea de ostateci, atacuri armate, trecerea în forţă a frontierei de stat etc.

          Semnificativ în acest sens a fost grupul „Arcaşul”, format din patru persoane, care, în vederea plecării ilegale din ţară, intenţionau să procure armament, fie de la militari în termen – pe care urmau să-i convingă să-l sustragă din depozitele unităţilor în care îşi satisfăceau stagiul militar – fie prin atacarea unor posturi de miliţie din jurul Capitalei, scop în care efectuaseră recunoaşteri în teren. Dosarul de urmărire informativă a celor patru persoane implicate în acest caz a fost finalizat prin măsura preventivă de „avertizare”.

          Un caz asemănător s-a petrecut în februarie 1977, când şase tineri din municipiul Cluj-Napoca au plănuit să deturneze cursa Tarom de pe ruta directă cu Bucureştiul.

          Intenţia lor era de a acţiona asupra personalului navigant al aeronavei cu arme albe, ceea ce nu s-a finalizat datorită „unor perturbaţii atmosferice din timpul zborului”, dar şi a unor „neînţelegeri intervenite între membrii grupului respectiv” de care, se pare că nu fuseseră străine structurile de securitate speciale care au instrumentat acest caz.

          La 23 august 1981 s-a petrecut aşa numita acţiune „Autobuzul”, în realitate un eveniment terorist provocat de trei persoane: Andrei Drăgănescu şi Viorel Butincu – de profesie zidari, dar infractori recidivişti – cărora li s-a alăturat un student, Mircea Emil Munteanu149.

          149 Acest caz a fost extrem de mediatizat în presa română postdecembristă, vezi mai recent un interesant punct de vedere la Mihai Pelin, Duminica neagră de la Timişoara, în „Independent”, Sâmbată-Duminică 5-6 mai 2001, p. 5).

          Cei trei au spart postul de Miliţie din localitatea Pui, judeţul Timiş, de unde au sustras armament şi muniţie, după care au sechestrat pasagerii unei curse de autobuz pe care i-au transformat în ostateci. Apoi au negociat cu autorităţile, solicitând un elicopter de „Crucea Roşie” şi suma de 30 000 de dolari pentru a pleca în Occident.

          În zonă au fost deplasate forţe de intervenţie antiteroriste (30 de luptători de la Timişoara), care au făcut un blocaj cu ABI-uri (automobile uşor blindate pentru intervenţii operative) pe şosea pentru a nu permite intrarea în oraş. Negocierile nu au dat rezultate.

          Teroriştii au împuşcat un ostatec, apoi s-a declanşat un violent schimb de focuri soldat cu 6 morţi şi 17 grav răniţi.

          Deşi teroriştii au fost capturaţi, Tudor Postelnicu, şeful DSS, a dat ordin ca aceştia să fie împuşcaţi. După '90, cei din conducerea fostului DSS în frunte cu Tudor Postelnicu, care s-au implicat în acest caz, au fost trimişi în judecată şi condamnaţi la 17 ani închisoare pentru „crimă cu premeditare”.

          În 1982, USLA a reuşit să dejoace tentativa de deturnare a navei fluviale „Mehedinţi”.

          Spre deosebire de acţiunea „Autobuzul”, acest caz a fost rezolvat fără intervenţia grupelor operative „Arta”, ci doar prin măsuri informative inteligent concepute şi coordonate, ceea ce a evidenţiat un profesionalism de bună calitate.

          Prin reţeaua informativă a fost depistat un grup format din mai mulţi tineri, care plănuiseră deturnarea navei „Mehedinţi” în scopul trecerii ilegale a frontierei în Iugoslavia, cu gândul de a ajunge ulterior în Occident.

          Prin măsuri combinative, USLA a reuşit să infiltreze un tânăr ofiţer în acest grup, situaţia fiind luată sub control, iar în cele din urmă făptaşii au fost prinşi în flagrant.

          Percheziţia efectuată asupra grupului a scos la iveală numeroase mijloace de luptă improvizate pe care membrii grupului intenţionau să le folosească în deturnarea navei, precum şi importante sume de bani.

          Comandantul grupului a fost înaintat instanţei de judecată şi condamnat la doi ani şi jumătate închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „asociere la trecerea frauduloasă a frontierei”.

          O tentativă de deturnare s-a petrecut în toamna anului 1983 asupra aeronavei care făcea cursa Bucureşti-Caransebeş şi retur. Cazul, cu accentele sale dramatice, dar şi cu umorul lui, este demn de o tragi-comedie siropoasă, fiind descris pe larg de locotenent-colonelul (r) Teodor Filip în lucrarea sa memorialistică150.

          150 Teodor Filip, op. Cit., p. 134).

          Pe scurt, evenimentul s-a petrecut în felul următor. Zborul aeronavei se desfăşura în linişte, până în momentul când un tânăr pasager a înmânat stewardesei un bilet, rugând-o să-l predea comandantului aeronavei, fiind vorba despre o problemă urgentă. Însoţitoarea de bord s-a conformat şi, peste câteva zeci de secunde, atât piloţii cât şi „şoimii” ştiau ce conţine respectivul bilet.

          Pasagerul în cauză cerea imperativ deturnarea avionului şi aterizarea lui într-un oraş din Occident, în caz de nesupunere, ameninţând cu aruncarea în aer a aeronavei. În acest scop – se preciza în bilet – pasagerul avea asupra lui o puternică încărcătură explozivă, iar în mână ţinea declanşatorul.

          „Şoimii” observaseră imediat că autorul biletului avea la picioare o sacoşă destul de voluminoasă, iar în mână ţinea un mic obiect în formă de pix, cu degetul mare pus pe butonul acestuia.

          Într-o astfel de situaţie, soluţii nu prea sunt în afara celor impuse de atentatori. Venind din spate, unul dintre „şoimi” s-a aruncat asupra atentatorului, imobilizându-l cu grijă pentru a nu-i da posibilitatea să apese pe butonul care „ar fi declanşat explozia”.

          Tentativa de deturnare a fost anihilată astfel cu rapiditate şi deplin succes. Fără intervenţia curajoasă a „şoimului”, piloţii, pentru a nu risca vieţile atâtor pasageri, aveau de gând să urmeze întocmai cerinţele „teribilului terorist”. Numai că, în urma cercetărilor s-a constatat că declanşatorul în formă de pix era efectiv un pix, iar puternica încărcătură explozivă consta în două recipiente pline cu lichide inofensive.

          În toamna anului 1983 s-a prevenit şi prima, probabil şi singura, tentativă de asasinat aupra lui Nicolae Ceauşescu. Grupul, constituit încă din 1981, era format dintr-un nucleu de intelectuali, profesori universitari din Bucureşti, legaţi într-un fel s-au altul de Cluj: Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii de Filosofie din Cluj, apoi profesor şi adjunct al ministrului Învăţământului; Mircea Stoica, şeful catedrei de Drept de la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti, care predase şi la Cluj (decedat ulterior în urma unei căderi de la etaj, consemnată ca sinucidere); Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj.

          Toţi aceştia considerau că „suprimarea lui Ceauşescu era singura soluţie de salvare”. Grupului i s-a alăturat apoi clujeanul Raul Volcinschi, fost deţinut politic, Viorel Rovenţu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu, ultimii trei de profesie şoferi.

          În noaptea de 8 spre 9 septembrie 1983, cei trei tineri – Rovenţu, Năstase şi Stanciu – au trecut la acţiune: au spart un post de Miliţie mai izolat, din satul Osica de Sus, judeţul Olt. Au furat două pistoale mitralieră AKM cu pat rabatabil, 500 de cartuşe şi 8 încărcătoare.

          Conspiratorii aflaseră că în ziua de 17 septembrie 1983, Ceauşescu urma să viziteze CAP-ul din comuna Gostinu, judeţul Giurgiu. Nicolae Stanciu, fiind localnic cunoştea foarte bine zona, fapt pentru care au stabilit rapid locul ideal pentru atentat: o curbă de 90 de grade, între Braniştea şi Gostinu.

          Drumul fiind în pantă, coloana oficială era obligată să reducă viteza până la 30-40 km pe oră. Mai mult, pe o distanţă de 100-200 de metri, era o ridicătură de pământ, înaltă de un metru şi jumătate, care ar fi permis atentatorilor să domine dispozitivul de gardă al preşedintelui.

          Spre disperarea atentatorilor evenimentul nu s-a mai putut produce, întrucât, alertată de dispariţia armelor din Osica, conducerea Securităţii l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi amâne vizita. În zilele următoare, până la 24 septembrie 1983, cei trei atentatori au fost prinşi după o urmărire ca în filme, în care grupul operativ de intervenţie al USLA a folosit maşinile blindate şi elicopterele.

          Prin sentinţa nr. 63, în dosarul 391/1983, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Viorel Rovenţu a fost condamnat la moarte.

          Petre Năstase şi Stanciu au primit 20 de ani închisoare pentru „furt calificat, tâlhărie şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiei”.

          După un an pedeapsa lui Rovenţu a fost comutată la 25 de ani temniţă grea, iar patru ani mai târziu, în 1988, Decretul nr. 11 i-a redus cinci ani din pedeapsă.

          Interesant că la anchetă niciunul din cei trei atentatori nu a făcut referire la intenţia de a-l asasina pe preşedinte şi nici despre cei care s-au aflat în spatele lor, respectiv grupul de profesori universitari şi legătura lor cu Raul Volcinschi „creierul tentativei de atentat”.

          Acesta din urmă, absolvent a două facultăţi – Academia de Înalte Studii Industriale şi Comerciale şi Dreptul, la Bucureşti – era cunoscut „cu antecedente”. Între anii 1957-1964 fusese deţinut politic, fiind cunoscută faimoasa sa tentativă de evadare din arestul Securităţii din Cluj, în mai 1957.

          În confesiunile făcute publice151, Raul Volcinschi a meţionat despre „înţelegerea” potrivit căreia „dacă vor fi prinşi, atentatorii să spună că intenţionau să spargă o agenţie CEC”, şi că făcuseră chiar un jurământ în acest sens.

          151 „National” din 20 decembrie 2000, p. 3

          Oricum, atentatorii nu i-au deconspirat pe bucureşteni, dar nici structurile informative specializate ale Securităţii nu au reuşit să stabilească vreo legătură.

          Dosarul de urmărire informativă instrumentat pentru acest caz conţine o sumedenie de banalităţi – rude şi prieteni verificaţi la sânge – dar nimic despre atentat. Nu excludem nici posibilitatea ca dosarul să fi fost „aranjat” înainte de a fi clasat în arhivă, având în vedere că un ordin al lui Tudor Postelnicu interzicea ca în dosarele de securitate să apară numele secretarului general al partidului ori ale membrilor familiei sale152.

          152 Pentru a pune în practică un astfel de ordin, unii ofiţeri nici nu se mai sinchiseau să rescrie documentele, ci pur şi simplu acopereau cu cerneală ori tuş, numele „iubitului conducător”, iar alţii şi mai „inventivi”, îl decupau cu lama. Sunt multe dosare în Arhiva fostei Securităţi ce stau mărturie despre o asemenea practică. Munca fiind normată, probabil că nu mai aveau timp pentru astfel de „mărunţişuri”. Cu timpul se obişnuiseră, aşa încât, pentru a nu avea probleme la clasarea dosarelor în Arhivă, injuriile la adresa familiei prezidenţiale ori a regimului au fost înlocuite cu o propoziţie standard: „manifestări duşmănoase datorate unor nemulţumiri personale”.

          În ziua de 16 ianuarie 1984, în timpul zborului, pe ruta Arad-Bucureşti, doi tineri – Guguilă Doru George şi Oancea Florin Daniel – au încercat deturnarea aeronavei TAROM, un AN-24, cu 7 membri ai echipajului şi 46 pasageri la bord.

          Cei doi atentatori s-au îmbarcat la bordul aeronavei pe aeroportul din Arad, având asupra lor un pistol artizanal mascat într-un fier de călcat şi un dispozitiv exploziv confecţionat dintr-un tub de spray. Planul deturnării, mărturisit de Doru George Guguilă, era aşa: „Mă duceam la toaletă, simulând că îmi este rău. Stewardeza venea după mine. Când ieşeam din toaletă, urma să o imobilizez şi să o ameninţ cu pistolul. Apoi aş fi intrat în cabina piloţilor şi aş fi preluat controlul avionului. Aveam idee despre pilotare pentru că făcusem armata la Aviaţie. Urma să deturnez avionul către Viena. Acolo m-aş fi descurcat, aş fi fost liber. Dar planul meu nu a ieşit”.

          „Şoimii” (cei doi subofiţeri de la USLA care asigurau avionul în zbor) au intervenit cu rapiditate, reuşind să-i imobilizeze pe atentatori în momentul în care aceştia se apropiaseră de carlinga piloţilor. Doru Guguilă a fost împuşcat în umăr.

          Cei din avion nu au ştiut nimic din ceea ce s-a întâmplat. Avionul a aterizat la aeroportul Băneasa, unde era aşteptat de echipe specializate ale USLA. Prin sentinţa Tribunalului Militar Bucureşti, din 29 martie 1984, Guguilă a fost condamnat la moarte 153, iar Oancea – care era minor – internat într-o şcoală de muncă şi reeducare pe timp de 5 ani.

          153 Ulterior pedeapsa i-a fost comutată la 20 ani de închisoare. La 21 aprilie 1990 a fost eliberat (vezi pe larg Alina Comşa Durbacă, Piratul aerului. Românul care a încercat să deturneze un avion vrea să dea statul român în judecată, în „Evenimentul zilei”, 3 mai 2002, p. 5).

          La anchetă s-a constatat că cei doi atentatori, studiaseră din timp dispozitivele de apărare a obiectivelor asigurate cu măsuri antiteroriste, îndeosebi a aeroportului, precum şi sistemele de control. Prin urmare, desfăşuraseră în prealabil activitate de culegere de informaţii prin supraveghere din posturi fixe. De asemenea, pistolul artizanal şi încărcătura explozivă fuseseră procurate cu destulă uşurinţă, elementele lor constitutive fiind prezente în orice reţea comercială.

          Acest caz a determinat conducerea DSS să întărească prin organele specializate sistemele de control antiterorist şi de protecţie a aeronavelor în zbor. Desigur că lista cazurilor de acest gen nu este completă.

          Nici nu a intrat în intenţia nostră şi nici nu este spaţiul de a fi exhausivi. Evenimentele descrise în părţile lor esenţiale în acest subcapitol sunt însă suficiente pentru a se releva că într-un stat totalitar de tip comunist, încălcarea flagrantă a drepturilor omului, ceea ce era cazul din plin în România „epocii de aur”, disperarea oamenilor poate duce uşor la acte de violenţă – sustrageri de armament, luări de ostateci, tentative de deturnare a unor nave maritime şi aeriene în scop de atentat sau trecere frauduloasă a frontierei etc.

          — Unele soldate cu consecinţe dintre cele mai tragice. Numai că toate aceste sunt catalogate în legislaţia internaţională ca acte de terorism.

          „Un tragic accident”

          Acestea sunt şi riscurile meseriei, o meserie pentru care şi alţii şi-au pierdut viaţa în timpul misiunilor, şi despre care o serie de publicişti, unii de profesie, alţii de ocazie, au exprimat puncte de vedere diferite, atât în timpul revoluţiei din decembrie '89 cât şi după.

          Cel mai edificator exemplu în acest sens ni-l oferă „tragicul eveniment”, în realitate o crimă oribilă împotriva uslaşilor săvârşită în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 în faţa sediului Ministerului Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberii.

          Să menţionăm mai întâi că în 22 decembrie 1989, imediat după fuga cuplului dictatorial – Nicolae şi Elena Ceauşescu – din sediul Comitetului Central lăsat la dispoziţia revoluţionarilor, factorii de comandă din USLA, susţinuţi de întregul colectiv de cadre militare şi civile, au redactat o „Declaraţie către Ţară”, prin care se arăta că această unitate din cadrul DSS este alături de popor şi că slujeşte Revoluţia.

          Deşi, documentul a fost înmânat secretarei directorului general al Radioteleviziunii, totuşi nu a fost citit pe post.

          Dimpotrivă, revoluţionarii pătrunşi în „Studioul care asigura transmiterea revoluţiei române în direct”, împreună cu Teodor Brateş, cel ce coordona ştirile, instigau asupra cadrelor Ministerului de Interne şi a uslaşilor. Rămâne de antologie fraza rostită în direct pe postul naţional de televiziune, de către Teodor Brateş în seara de 22 decembrie 1989: „Terorişti, antiterorişti e totuna!”.

          Pe scurt, tragicul eveniment s-a petrecut în felul următor. La ordinul generalului (r) Nicolae Militaru – care la acea dată încă nu fusese numit oficial ministru al Apărării Naţionale – în seara zilei de 23 decembrie, colonelul Ion Ardelean, şeful USLA, a chemat în sprijinul armatei trei grupe de intervenţie cu misiunea de a-i neutraliza pe aşa-zişii terorişti infiltraţi în clădirile din jurul Ministerului Apărării Naţionale.

          Locotenent-colonelul Gheorghe Trosca – şeful de stat major al USLA – cu trei grupe de luptători din Serviciul Special de Intervenţie, îmbarcaţi în trei ABI-uri, au început deplasarea în jurul orei 23 spre Ministerul Apărării Naţionale.

          În zona Gării de Nord, un ABI a rămas în pană, dovada cea mai concludentă că acţiunea nu fusese premeditată. Totul fusese pregătit în pripă după primirea ordinului. Locotenent-colonelul Trosca a hotărât să continue deplasarea cu celelalte două ABI-uri în apropierea clădirii Ministerului Apărării Naţionale, care era apărată de trupe terestre şi blindate echivalente cu forţa unei divizii.

          Asupra celor două ABI-uri ale USLA s-a deschis un foc nimicitor, producându-se un adevărat carnagiu, de care s-au făcut vinovaţi ofiţerii şi subofiţerii armatei ce deserveau tancurile şi TAB-urile din curtea Ministerului. Au fost ucişi opt uslaşi, iar patru răniţi grav au reuşit să supravieţuiască154.

          154 Armata româna în revoluţia din decembrie 1989, Bucureşti, 1998, p. 244-245).

          A mai supravieţuit şi Constantin Isac (nume conspirativ „Ionescu”), reprezentantul Frontului Salvării Naţionale care-l însoţise pe locotenent-colonelul Trosca în timpul deplasării ABI-urilor.

          Cei patru uslaşi supravieţuitori au fost arestaţi şi supuşi unor interogatorii şi tratamente umilitoare, apoi internaţi în fortul militar Ştefăneşti. În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că nu a fost vorba de o simplă eroare, ci de o înscenare bine regizată de unii dintre cei ce formau nucleul de conducere al Frontului Salvării Naţionale, „organul de partid şi de stat” care preluase conducerea ţării.

          Suspiciunile planează asupra lui Silviu Brucan şi generalului Nicolae Militaru, cei care susţineau că „teroriştii nu puteau fi decât de la USLA şi Direcţia a V-a”.

          Dar au avut şi complici, atât de la Televiziune cât şi în presă. Aşa de pildă, „Televiziunea liberă” a prezentat pe post imagini cu trupurile uslaşilor ucişi ca fiind terorişti, precum şi sloganurile unor aşa-zişi revoluţionari care scandau „teroriştii-securişti”.

          La rândul lui, cotidianul „România liberă”, în numărul din 25 decembrie 1989, a publicat un articol intitulat „Nimicirea gorilelor mercenare”, pe care-l reproducem în continuare, întrucât reprezintă dovada cea mai clară a dezinformării – puternica armă folosită în războiul psihologic155 la care a fost supus poporul român în acele momente: „Lupte de un dramatism fără seamăn s-au dat în împrejurimile Ministerului Apărării Naţionale. Târziu, după miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, două tanchete tip ABI, care nu sunt în dotarea forţelor noastre armate, au încercat să pătrundă prin forţă în clădire, folosind ca acoperire tricolorul. Bravii şi eroicii noştri ostaşi aflaţi la datorie le-au nimicit pur şi simplu cu focuri de tunuri. Şapte mercenari, angajaţi în slujba tiranului, au fost lichidaţi pe loc. Trei dintre ei au reuşit pe moment să fugă, sperând într-un miracol al scăpării. Zadarnic una dintre gorile s-a căţărat pe scările primului bloc de locuinţe întâlnit, trăgând cu disperare în tot ce întâlnea în cale. A fost repede reperată şi anihilată. Celelalte bestii cu chip de om au fost prinse după câteva ore în urma unor lupte crâncene. Aeasta va fi soarta tuturor mercenarilor. Episodul s-a încheiat fără nici o victimă în rândul ostaşilor şi al locatarilor blocului. Bravo militari ai armatei române!”.

          (155 Vezi pe larg şi cu argumente documentare Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune, revoluţie. Documente din Arhivele Armatei, Editura FORUM, Bucureşti, 1999, p. 117-188.)

          Cercetările efectuate ulterior au demontat toate falsurile din acest articol. Se presupune că nu întâmplător, redactorii ziarului „România liberă” au fost manipulaţi spre acţiuni de dezinformare.

          De pildă, despre Petre Mihai Băcanu, un opozant al regiumului eliberat în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 din arestul de la Rahova şi care a preluat imediat conducerea ziarului „România liberă”, structurile de contraspionaj ale Securităţii deţineau probe indubitabile, mai precis înregistrări realizate prin tehnica operativă, privind legăturile sale cu un anume Vladimir Volodin, agent al serviciului de spionaj al KGB ce acţiona pe teritoriul României sub acoperirea de ziarist al Agenţiei TASS156.

          156 „Alerta”, joi, 9 noiembrie 2000, p. 9. Această dezvăluire concordă perfect cu conţinutul documentelor „dosarului operativ” aflat în arhiva SRI. Dialogul dintre cei doi, înregistrat de organele Securităţii, avea ca obiect printre altele şi un posibi succesor al lui Nicolae Ceauşescu. În vreme ce Petre Mihai Băcanu îl susţinea pe Dumitru Popescu, Vladimir Volodin aprecia că directorul Editurii Tehnice ar fi cel mai potrivit. O discuţie banală la prima vedere, care în fond era pe buzele tuturor românilor conştienţi, mai ales după 1987, când la radio Europa Liberă se pronunţase pentru prima oară numele domnului Ion Iliescu, ca opozant faţă de cuplul dictatorial şi posibil succesor la conducerea statului român. În realitate, avem în faţă motivul esenţial pentru care Securitatea nu l-a putut „agăţa” cu ceva serios pe faimosul ziarist decât apelând la stupidele „infracţiuni de drept comun”).

          Mai mult, în cazurile „Corbii” – ofiţeri ai armatei române „lucraţi” în dosare de urmărire informativă – organele de contrainformaţii obţinuseră probe despre legăturile generalului Nicolae Militaru cu agenţi ai serviciilor de spionaj militar sovietic, motiv pentru care acesta fusese trecut în rezervă.

          Printre ofiţerii de securitate implicaţi în supravegherea lui Nicolae Militaru s-a numărat chiar locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, unul dintre cei ucişi în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale, ceea ce întăreşte presupunerea că a fost chemat tocmai pentru a fi suprimat.

          Prin diversiunea din noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, iniţiatorii au urmărit două obiective majore:

          1) de a compromite USLA – unitatea de elită a Securităţii şi singurul organ specializat din România la acea dată în acţiuni de contracarare a terorismului;

          2) sub motivaţia că noua conducere a României n-ar dispune de forţe capabile să apere revoluţia, urma să se facă apel la intervenţia „frăţească” a ajutorului militar extern.

          În cele din urmă, acest plan dacă nu s-a soldat cu un usturător aşec, cel puţin a avut nevoie de ajustări serioase chiar în timpul evenimentelor. Pe baza informaţiilor acumulate în timp – şi avem în vedere cazurile de spionaj militar, economic, şi tehnico-ştiinţific contra României iniţiate de serviciile secrete sovietice – dar destul de bine protejate în zilele revoluţiei, structuri specializate din Securitate şi Armată rămăseseră fidele apărării valorilor naţionale.

          Ele şi-au adus o importantă contribuţie – dar nu cu puţine sacrificii – la dejucarea şi apoi la deconspirarea în faţa opiniei publice a rolului nefast iniţiat de forţele străine şi de agenţii lor din rândul conaţionalilor în timpul revoluţiei române începută în acel sângeros decembrie 1989. 157

          157 Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford University, într-o documentată lucrare (Gorbacev and the Est-European Revolution), publicată la Londra în 1990, concluziona că Frontul Salvării Naţionale din România fusese, în realitate, creat de KGB cu mult timp înaintea „căderii” lui Ceauşescu. Profesorul Mark Almond mai notează: „Moscova şi KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformările din Europa răsăriteană şi centrală, iar acestea s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă, deoarece a fost suficient să se activeze rezidenţele care existau deja”; vezi şi Vladimir Alexe, KGB a regizat răsturnarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în „Ziua”, vineri, 19 noiembrie 1999, p. 7.

          Iată şi motivul pentru care, Serviciul Român de Informaţii, cea mai importantă instituţie a noii comunităţi informative româneşti creată după 1990 cu responsabilităţi în domeniul apărării siguranţei naţionale, celebrează în fiecare an, la 24 decembrie, ziua antiterorismului.

          DIN ACTIVITATEA SECURITĂŢII EXTERNE.

          După retragerea ultimilor consilieri sovietici din structurile organelor de securitate româneşti158, în decembrie 1964, Securitatea externă, adică Serviciul de spionaj (Direcţia de Informaţii Externe – DIE), la fel ca şi celelalte organe de securitate interne, a cunoscut o serie de transformări, în sensul adaptării la noile orientări în politica internă şi externă a României iniţiate de Nicolae Ceauşescu, imediat ce acesta s-a instalat în fruntea Partidului Comunist şi apoi a statului.

          158 Vezi România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, doc. nr. 94 şi 95, p. 389 – 391; Cristian Troncotă, Politica de cadre în instituţia securităţii regimului comunist din România (1948 – 1964), II, în „Revista istorică”, tom X, nr. 5 – 6, p. 451 – 456).

          În 1967, noul lider de la Bucureşti a dat trei lovituri imporante în domeniul politicii externe, care au consolidat România ca stat cu o mai mare autonomie în blocul estic european: stabilirea de relaţii consulare şi comerciale cu Spania, ţară în care se afla la putere regimul naţionalist a lui Francisco Franco (5 ianuarie); stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania (31 ianuarie); refuzul de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma războiului de şase zile (5-10 iunie).

          Mai mult, în cadrul întâlnirii conducătorilor unor partide comuniste şi muncitoreşti de la Moscova, din 9 iunie 1967, delegaţia României a refuzat să semneze declaraţia prin care a fost condamnată „agresiunea israeliană” asupra lumii arabe159.

          159 Relaţiile internaţionale postbelice 1965-1980, Bucureşti, 1983, p. 67, 81-83.

          Consolidarea relativei autonomii faţă de Kremlin, în paralel cu apropierea de ţările puternic industrializate din Occident, poziţia de echilibru în relaţiile dintre Israel şi ţările arabe, precum şi deschiderea totală faţă de ţările Americii Latine, Africii şi Asiei, au însemnat pentru spionajul regimului comunist din România nu numai o extindere structurală, ci şi o regândire a principiilor de lucru, a sferelor de competenţă şi, nu în ultimul rând, a sistemului de recrutare şi instruire a propriilor cadre.

          S-a produs o puternică infuzie de tineri intelectuali, încadraţi ca ofiţeri imediat după absolvirea facultăţilor civile şi parcurgerea unor cursuri de iniţiere în munca de informaţii cu durată de unu-doi ani în şcolile Securităţii de la Grădiştea sau Brăneşti. Pentru a suplini la început lipsa lor de experienţă au fost transferaţi în structurile de informaţii externe şi ofiţeri din aparatul de securitate intern, în special din contraspionaj şi contrainformaţii militare, care în ultimii ani se dovediseră stăpâni pe meseria lor.

          O meserie ce se prefigura să nu mai semene deloc cu practicile anilor '50, ci să se apropie tot mai mult, prin spirit, ambiţie şi profesionalism de ceea ce fusese în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Atât la cursurile de iniţiere, cât şi la Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde se pregăteau viitorii ofiţeri de securitate, instructorii făceau tot mai des aluzie la fostul Serviciu Special de Informaţii (SSI) principala instituţie cu sarcini de spionaj şi contraspionaj înainte de comunizarea României. De asemenea, serviciile de învăţământ şi editorial au publicat în 1967 sub formă de broşură pentru uz intern – e adevărat într-o formă mult mai redusă şi prelucrată – „Memoriile” lui Eugen Cristescu160.

          160 Eugen Cristescu, Secrete dezvăluite din culisele spionajului românesc, introducere şi note dr. Gheorghe I. Bodea, Cluj-Napoca, 2000.

          La începutul anilor '70 au cunoscut lumina tiparului şi primele lucrări cu caracter istoric despre acţiunile de spionaj şi contraspionaj desfăşurate pe teritoriul României în perioada de dinainte de 23 august 1944.161

          161 Vezi Horia Brestoiu, Acţiuni secrete în România, Bucureşti, 1973.

          Ion Bodunescu, Ion Rusu-Şirianu, Descifrarea unei istorii necunoscute, Bucureşti, 1975.

          C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, 4 vol., Bucureşti, 1975 – 1977).

          Elaborate de foşti ofiţeri de informaţii sau în colaborare cu scriitori sau oameni de cultură, astfel de lucrări au fost bine primite de istoriografie dar şi de către publicul larg iubitor de lecturi istorice. Se prezenta astfel o altă viziune asupra istoriei naţionale, în care rolul şi locul serviciilor de informaţii româneşti au început să capete treptat un interes aparte.

          Toate acestea constituiau semne clare că autorităţile regimului comunist de la Bucureşti căutau să-şi consolideze poziţia şi să-şi câştige credibilitate prin întoarcerea la tradiţiile şi valorile naţionale. Această nouă orientare în activitatea de spionaj, sau după o formulă mai elevată „de informaţii externe”, s-a accentuat cu deosebire după 1972, an ce coincide cu ridicarea instituţiei de la rangul de direcţie generală la cel de Departament, iar şeful acestuia fiind automat promovat şi în funcţia de prim-adjunct al ministrului de Interne.

          După episodul demantelării „reţelei Caraman”, se pare că Nicolae Ceauşescu şi-a respectat promisiunea făcută preşedintelui SUA, Richard Nixon, în 1970, ca serviciile secrete ale României să nu mai spioneze ţările NATO. Este un aspect sesizat şi recunoscut cu francheţe de Tjeerd Sleeswijk Visser, fostul director al Serviciului olandez de Informaţii militare: „Departamentele de contraspionaj aparţinând serviciilor naţionale de informaţii din statele NATO au condus în anii războiului rece monitorizări complexe asupra activităţii diplomaţilor români din „lagărul comunist„, suspectaţi a fi cadre de securitate. Astfel de operaţiuni de supraveghere, prin care se culegeau şi date de studiu referitoare la personalitatea acelor „ţinte” au pus în evidenţă că agenţii de informaţii români aveau cu totul alt profil şi alte preocupări în raport cu cadrele KGB-ului şi ale celorlalte servicii de securitate din statele-satelit.

Va urma.