Cristian Troncotă DUPLICITARII-2

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-2

„Urma să nu le mai trimitem” – spunea în continuare acelaşi memorialist – „nici o informaţie despre China şi despre guvernele prochineze”. Alte subiecte interzise erau informaţiile de ordin politic despre partidele social-democrate, nimic despre Iugoslavia şi Albania şi date secrete amănunţite despre NATO.

          Trebuia să ne mărginim la aprecieri generale asupra situaţiei militare şi politice din Europa Occidentală”.

          Lipsa de eficienţă a cooperării între organele de securitate româneşti şi cele sovietice, la începutul anilor '60 se datora, pe de o parte, concepţiei KGB-ului, care dorea să joace rolul de coordonator şi principal beneficiar faţă de instituţiile similare din Blocul Estic, în sensul de a primi informaţii şi de a oferi în schimb doar sinteze informative, iar pe de altă parte, refuzului celor din conducerea Securităţii din România de a accepta o „autonomie limitată”.

          Elocvent este şi conflictul iscat în 1964 la conferinţa serviciilor de securitate din ţările socialiste desfăşurată la Budapesta. Iuri Andropov a propus următorul program de cooperare: „Serviciile de informaţii externe din ţările socialiste să nu mai practice spionajul total, ci să-şi limiteze problemele şi zonele de interes, iar KGB să rezolve problemele majore de spionaj; toate serviciile de informaţii externe, cu excepţia KGB, să nu mai efectueze analize şi sinteze, trimiţând la Moscova toate informaţiile şi documentele obţinute, urmând ca ulterior să solicite de la KGB informaţii-sinteză pe diferite probleme; pregătirea lucrătorilor de informaţii externe să se facă exclusiv la Moscova, şcolile de spionaj din celelalte ţări socialiste urmând a fi desfiinţate; transmisiunile cifrate să se facă cu cifrul KGB”21.

          21 Apud George Dora, KGB în România (XIX), în „Alerta”, 10 august 2000, p. 7

          Astfel de propuneri au fost respinse de membrii delegaţiei române. Generalul Nicolae Doicaru, conducătorul delegaţiei române a solicitat o întrevedere personală cu Iuri Andropov, ameninţând chiar cu retragerea de la consfătuire în situaţia în care nu e luată în considerare poziţia reprezentanţilor Securităţii româneşti.

          Deşi iniţial, a interpretat această poziţie ca un afront, şeful KGB a fost nevoit în cele din urmă să aplaneze conflictul de interese, gândindu-se probabil că existau şi alte direcţii prin care sovieticii puteau acţiona în România, de aşa natură încât să-şi poată atinge scopurile.

          Este vorba despre grupurile de sprijin formate din agenţi infiltraţi în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR şi ministere) şi care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei şi a consilierilor din România.

          Prin urmare, se poate afirma că serviciile secrete ale celorlalte ţări socialiste din Tratatul de la Varşovia să-şi fi dat seama – dacă nu cumva au fost ajutate de Kremlin să înţeleagă – despre „jocul dublu” al românilor, adică legături informativ-operative cu serviciile speciale chineze, într-un context politic de acutizare a contradicţiilor sovieto-chineze, fapt ce ar explica adoptarea unei poziţii pasive şi rezervate faţă de colaborarea cu structurile similare româneşti.

          Iată deci că nu numai SSI-ul condus de Mihail Moruzov şi apoi de Eugen Cristescu a practicat, „jocul pe mai multe tablouri”, ci şi serviciile informative ale regimului comunist.

          „Demascarea” spionajului ruso-sovietic contra României.

          După ce Armata Roşie a ocupat în toamna anului 1944 întreg teritoriul României, treptat, serviciile secrete sovietice au preluat controlul total al tuturor instituţiilor şi domeniilor de activitate româneşti. Pe lângă consilierii (specialiştii) oficiali şi agenţii ce au contribuit decisiv la fondarea organelor de securitate ale regimului comunist din România, Kremlinul a mai trimis o adevărată armată de spioni acoperiţi, neoficiali sau ilegali22 cu dublă misiune: de a urmări activitatea agenţilor oficiali, pe de o parte, şi de a pregăti noi eşaloane de agenţi capabile oricând să preia funcţii oficiale importante.

          22 În tradiţia serviciilor secrete sovietice, agenţii ilegali au jucat un rol extrem de important. Astfel de agenţi presupuneau un efort foarte mare de acoperire, crearea unor identităţi fără cusur, plantarea lor în statul de destinaţie, după trecerea prin cel puţin una sau mai multe ţări ca să li se piardă urma, o perioadă îndelungată de acomodare înainte de a deveni operaţionali. Dar un număr limitat de ofiţeri ai serviciului ştiau de existenţa ilegalilor. Oleg Kalughin, fost colonel în KGB, care în 1990 s-a stabilit în Occident, afirma că „ilegalii sunt un fel de rezervă de aur a Băncii Naţionale” (vezi „Magazin istoric”, s.n., august 1999, p. 62).

          Centrul de coordonare a agenţilor sovietici clandestini era Consulatul sovietic din Iaşi, cu sediul în strada Păcurari nr. 10. Deşi oficial, acesta avea atribuţii de „reprezentare a intereselor cetăţenilor sovietici în zona Iaşi”, cadrele de informaţii, care acţionau sub acoperire de funcţionari, desfăşurau o intensă activitate informativă.

          Baza de sprijin a activităţii informative neoficiale în România au format-o: comuniştii (foşti ilegalişti); cetăţeni şi cetăţene de naţionalitate rusă care se stabiliseră în România în diferite împrejurări; foşti prizonieri de război veniţi cu diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”; ofiţeri din armată, Miliţie, Securitate instruiţi la şcolile moscovite şi numiţi apoi în funcţii importante; persoane din zonele de frontieră.

          Până în 1953, agenţii şi cadrele serviciului de spionaj sovietic de pe teritoriul României au acţionat „fără probleme”, ţinând legătura cu Gheorghe Pintilie, Serghei Nicolau, Mihai Gavriliuc şi Ana Pauker, un fel de rezidenţi care transmiteau informaţii Ambasadei sovietice de la Bucureşti. Aşa cum rezultă din documentele oficiale provenite din Arhiva fostului CC al PCR, cele mai puternice reţele de agenţi sovietici au fost create şi au acţionat la Comitetul Central al PMR, precum şi în localităţile unde erau cantonate trupele sovietice.

          După înlăturarea grupului de „deviaţionişti” – Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu – unii agenţi sovietici au intrat în conservare, iar alţii s-au „ilegalizat”. În astfel de condiţii „Pantiuşa” (Gheorghe Pintilie) devenise mai reţinut, mărturisind unui agent că „au început zile grele pentru noi”23.

          23 Petre Otu, în Biroul Politic despre agentura sovietică, în „Magazin istoric”, s.n., iulie 1999, p. 20.

          După evenimentele din 1956 din Polonia, Ungaria şi România, serviciile secrete sovietice au prevăzut faptul că îşi vor retrage trupele de pe teritoriul României, motiv pentru care au desfăşurat cea mai amplă activitate destinată în mod evident creării unor noi reţele, consolidării celor existente, perfecţionării sistemelor de legătură etc. Toate aceste acţiuni au vizat asigurarea unui control cât mai eficient al României după retragerea trupelor şi apoi a consilierilor oficiali.

          Dar nici regimul comunist de la Bucureşti nu a stat cu mâinile în sân. Din ordinul lui Gheorghiu-Dej, în primele luni ale anului 1962, Alexandru Drăghici a luat iniţiativa, împreună cu şeful Direcţiei de contraspionaj, să constituie un colectiv restrâns de ofiţeri care să se ocupe de identificarea agenturii sovietice din România.

          Au fost aleşi ofiţeri cu experienţă în contraspionaj şi contrainformaţii militare, al căror patriotism trebuia să fie în afara oricăror îndoieli. Activitatea acestui prim nucleu a fost strict conspirată, nimeni, nici măcar ofiţerii din celelalte structuri de contraspionaj nu trebuia să cunoască sau să bănuiască cu ce se îndeletniceau. Se pare că acest secret a fost bine păstrat.

          O astfel de măsură a fost necesară întrucât era contrară spiritului şi prevederilor Tratatului de la Varşovia.

          Pe lângă „problema sovietică” s-au adăugat şi cele „ungară”, „est-germană”, „bulgară” şi „cehă”. Memorialiştii susţin că „de la acel început, discret şi chiar timid, s-a evoluat spre acţiuni de amploare, „ţările socialiste„ căpătând o mare pondere în activităţile contraspionajului românesc”24.

          24 Neagu Cosma, Ion Stănescu, op. Cit., p. 25.

          Printre misiunile încredinţate acestui prim nucleu de contraspionaj „special” s-au numărat: supravegherea informativă a foştilor cominternişti şi, în special, a interbrigadiştilor (foşti luptători din brigăzile internaţionale din Spania, care, fără excepţie, erau ofiţeri de informaţii sovietici).

          Tot atunci a început şi urmărirea membrilor ambasadelor ţărilor din Est, precum şi a legăturilor pe care aceştia le făceau în rândurile românilor. Se repeta aşadar un fenomen de pe frontul secret din timpul celui de-al dolilea război mondial, şi anume, aliaţii de conjunctură, deopotrivă cu membrii de bază ai blocurilor şi alianţelor militare s-au spionat reciproc, şi nu întotdeauna cu discreţie, ceea ce înseamnă că interesul naţional domină politicul şi face ca în paralel cu necesitatea cunoaşterii adversarului să apară şi „curiozitatea” de a stabili cât de loiali sunt partenerii de coaliţie.

          Primele date şi informaţii despre situaţia agenturii sovietice din România, rezultate din investigaţiile efectuate de „nucleul special” au fost puse la dispoziţia conducerii PMR în vara anului 1963. Problema a fost dezbătută în şedinţa Biroului Politic al Comiterului Central al PMR, din 30 august 1963.

          Din stenograma şedinţei rezultă că această problemă „mai delicată” fusese ridicată de partea română şi în faţa delegaţiei sovietice condusă de Hruşciov, care vizitase România cu un an înainte (18-25 iunie 1962). Esenţial era faptul că la vremea respectivă se continua „să se recruteze agentură [din rândul cetăţenilor români – n.n.] pentru serviciul de spionaj sovietic”25.

          25 Petre Out, loc. cit., p. 20.

          Gheorghiu-Dej aprecia că o astfel de practică se justifica atâta timp cât în România „exista reacţiunea”, dar după „instaurarea puterii populare”, crearea instituţiilor noului regim şi a „organelor de luptă împotriva reacţiunii”, agenrura sovietică nu mai avea rost.

          Abia acum liderul comunist de la Bucureşti înţelegea realitatea. „Consider că este o manifestare de neîncredere – spunea Dej – este o încălcare nu numai a suveranităţii, dar este ceva greu de calificat, nişte relaţii dintre stăpân şi stăpâniţi”26.

          26 Petre Out, loc. cit., p. 21.

          Indignaţi, membrii Biroului Politic al CC al PMR au hotărât la finalul şedinţei că „trebuie să se curme această stare de lucruri”. Soluţia propusă de Petre Borilă şi acceptată de Gheorghiu-Dej şi ceilalţi participanţi, printre care şi Nicolae Ceauşescu, a fost să se informeze membrii Comitetului Central dar „fară să se facă o şedinţă cu treaba asta”27, de unde rezută că frica de o reacţie dură din partea sovieticilor era dominantă la vârful partidului.

          27 Petre Out, loc. cit., p. 24.

          În noiembrie 1963, Gheorghiu-Dej a convocat la el în cabinet pe Alexandru Drăghici, Vasile Patilineţ – şeful Secţiei Militare din Comitetul Central – pe adjunctul acestuia, Ion Stănescu şi pe Nicolae Ceauşescu.

          Secretarul general al partidului le-a prezentat celor convocaţi un tabel cu nume de persoane „identificate de Securitate ca agenţi sovietici infiltraţi în România”. Pentru a dejuca activitatea acestora contra intereselor româneşti, Gheorghiu-Dej a hotărât de comun acord cu cei prezenţi ca Secţia condusă de Patilineţ, împreună cu ofiţerii de securitate, care formau „nucleul special de contraspionaj” în problema ţărilor socialiste, „să stea de vorbă cu fiecare agent sovietic pentru a li se atrage atenţia să înceteze orice legătură de natură informativă cu KGB-ul”. S-au organizat câteva colective mixte, Securitate-Secţie, care, în funcţie de poziţia pe care o ocupa agentul, urma să propună măsurile în consecinţă28.

          28 Neagu Cosma, Ion Stănescu, op. Cit., p. 26.

          În primăvara anului 1964, conducerea PMR a căutat să depăşească timiditatea şi să treacă la măsuri mai active faţă de practicile „stăpânului” de la Kremlin.

          Memorialistul Gheorghe Manea, fost ofiţer de contrainformaţii, mărturiseşte că: „dacă până în 1964 Serviciul de Contrainformaţii Militare avea în atenţia sa acţiunile de spionaj ale serviciilor secrete din SUA, Anglia, Franţa, RFG, Israel etc, în urma Declaraţiei din aprilie 1964 a PMR a apărut o nouă ţintă: Serviciile de spionaj ale URSS.

          În aceste condiţii, serviciile de informaţii sovietice nu mai aveau controlul direct aşa cum se întâmpla înainte, iar acum căutau să penetreze informativ prin recrutări de agenţi sau prin folosirea acelora care erau recrutaţi mai înainte”.

          Imediat după publicarea „Declaraţiei din aprilie” (1964) a PMR, a început o campanie de prelucrare a documentului în organizaţiile de partid din instituţii şi întreprinderi, precum şi în adunări cu grupuri largi de intelectuali, unde celor prezenţi li se „dezvăluiau” fapte şi date care dovedeau că Uniunea Sovietică încălcase „grosolan” independenţa României, că îi exploatează nemilos resursele prin Sovromuri în primul rând şi că întreaga ei politică faţă de România nu fusese decât o continuare a celei practicate de Rusia ţaristă.

          Astfel, la şedinţele comitetelor de partid din direcţiile regionale ale Ministerului Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici a prezentat date despre activitatea agenturii sovietice pe teritoriul României. Arătând că prezenţa agenţilor sovietici înainte de 23 august 1944 în România era îndreptăţită, el a spus: „După 23 august 1944 o asemenea măsură nu mai era justificată, întrucât în România a fost instaurată dictatura proletariatului sub conducerea partidului; între cele două state ar fi trebuit să existe relaţii de prietenie, bazate pe încrederea reciprocă etc. Ce-au făcut însă sovieticii? Reactivarea vechii agenturi, completarea cu noi recrutări; au fost speculate sentimentele faţă de URSS şi educaţia făcută de partidul nostru; noi credeam în declaraţiile ce ni le făceau despre prietenie, despre sinceritate, în timp ce ei ne lucrau cu agenturi etc.”

          Invocând un text al lui Marx despre intenţia Rusiei de a lua în stăpânire Moldova şi Ţara Românească după pacea de la Adrianopol (1829), Alexandru Drăghici conchidea: „Din datele pe care le deţinem rezultă că acest vis de veacuri al Rusiei ţariste se manifestă în prezent din partea URSS”.

          Organizatorii acestor şedinţe nu-şi făceau nici o iluzie în privinţa păstrării „secretului de partid”, doreau chiar ca scurgerile de informaţii să fie cât mai numeroase şi cât mai ample. Aşa a şi fost, astfel că, în scurt timp, întreaga ţară ştia de informările făcute în şedinţele închise.

          Reacţia a fost favorabilă. Oameni cu atitudini anticomuniste aclamau noua orientare şi considerau că PMR se integrează prin politica de independenţă unei tradiţii naţionale.

          Colonelul (r) Gheorghe Manea ne spune şi cum s-au finalizat primele acţiuni de contraspionaj românesc faţă de sovietici: „În primăvara anului 1965, în Aula Academiei Militare, au fost demascaţi câţiva ofiţeri chiar din rândurile armatei, care erau în slujba serviciilor de spionaj sovietice. Ca să nu strice definitiv relaţiile cu ruşii, Ceauşescu nu a aprobat arestarea şi judecarea acestora deşi dovezi erau suficiente”29.

          29 Colonelul (r) Gheorghe Manea, Labirintul vieţii prin „sârmă ghimpată”. (Biogrqfii – memorii – amintiri), Bucureşti, Editura UMC, 1998.

          De fapt aceasta va fi conduita lui Nicolae Ceauşescu (noul secretar general al PMR, transformat din august 1965 în PCR), până în decembrie 1989. „Demascare”, dar fără să fie tras cineva la răspundere în faţa legii pentru infracţiunea de trădare şi/sau spionaj în favoarea sovieticilor. Or, cazuri de acest gen au fost suficiente. Probabil că „frica endemică” faţă de sovietici a jucat un rol determinant. Dar cel mai important lucru este că românii au o vorbă: „de ce ţi-e frică nu scapi”.

          Epurarea aparatului de Securitate.

          Amnistia politică, acordată de regimul comunist patronat autoritar de Gheorghiu-Dej în vara anului 1964, a marcat sfârşitul unei ere de teroare etatizată, care a costat viaţa a zeci, poate sute de mii de români, provenind din fostele elite politice, economice şi culturale precomuniste, precum şi din categoriile situate sub acestea. Instrumentul principal al acestei terori, Securitatea, a înregistrat în mod firesc câteva schimbări din „necesităţi istorice”: a fost debarasată de consilierii sovietici, iar ofiţerii români de securitate în funcţii de comandă – care încă din 1962 nu mai fuseseră trimişi să se specializeze la institutele sovietice – au fost obligaţi să urmeze cursuri de reciclare în ţară.

          Din punctul de vedere al personalului s-a produs o singură şi mare epurare.

          Iniţiativa epurării, începută în 1960, a aparţinut conducerii PMR, fiind o componentă a aşa-zisei doctrine a „comunismului naţional” (sau după o expresie mai recentă „a comunismului cu pretenţii şi ambiţii naţionaliste”). Ea a fost realizată de un colectiv numeros aparţinând de două secţii ale Comitetului Central: Secţia de Control şi îndrumare a Ministerului de Interne, Justiţiei şi Procuraturii; Secţia de cadre.

          Colectivul a fost condus de Ion Dincă, iar acţiunea de epurare propriu-zisă s-a soldat cu trecerea în rezervă, în proporţie de 70-80%, a cadrelor de naţionalitate ruso-ucraineană, evreiască, dar şi a românilor căsătoriţi cu rusoaice. Au rămas „pe loc” ungurii şi secui, armenii, grecii şi turco-tătarii.

          În mai mică măsură, „reducerile de personal” au avut în vedere şi trecerea în rezervă a cadrelor mai slab dotate din punct de vedere intelectual. O parte a cadrelor a fost transferată la Miliţie. Pe ansamblu, operaţiunea poate fi considerată ca o primă etapă a „naţionalizării” aparatului de securitate30.

          30 Neagu Cosma, op. Cit., p. 131-132.

          De altfel, conducerea regimului de la Bucureşti începuse încă din 1956 „o acţiune sistematică pentru „îmbunătăţirea„ componenţei naţionale a PMR şi a întregului aparat de stat”. Acţiunea se realizase pe baza „indicaţiilor secrete ale CC”, fiind îndreptate, în special, împotriva funcţionarilor de naţionalitate evreiască, germană şi maghiară care au fost îndepărtaţi din organele de conducere centrale şi locale.

          În opinia generalului (r) Neagu Cosma măsura de epurare a aparatului de securitate a fost brutală şi numai parţial justificată: „Brutală prin maniera de operare, rezultând pentru oricine că măsura avea, în parte caracter etnic şi nu profesional – curăţirea aparatului de agenţii unui serviciu de spionaj străin [sovietic – n.n.] – nejustificat în toate cazurile în care ofiţerii eliminaţi se dovediseră buni profesionişti şi loiali ţării, fără probleme de dosar”31.

          31 Neagu Cosma, op. Cit., p. 131-132.

          Desigur că mulţi dintre ofiţerii de securitate cu „zestre la dosar”32, adică cei căsătoriţi cu rusoaice – căsătorii contractate în perioada studiilor sau specializării la Moscova – este posibil să fi fost buni lucrători de informaţii. Dar cum se ştia sau se presupunea că sovieticii recrutaseră pe unii dintre ei s-a luat măsura generală de epurare, urmând ca ulterior să se stabilească aceia care erau cu adevărat agenţi KGB.

          32 „Lumea Magazin”, nr. 7/99, p. 61.

          Dar cel mai important aspect al epurării aparatului de Securitate din România l-a constituit retragerea consilierilor sovietici.

          Acest lucru s-a realizat prin perseverenţa dovedită în promovarea politicii „comunismului naţional”, iniţiată de Gheorghiu-Dej la începutul anilor '60. Liderii comunişti de la Bucureşti au dovedit suficientă abilitate în acest sens, exploatând un moment şi o conjunctură deosebit de favorabile.

          Evenimentele s-au derulat cu rapiditate, înregistrându-se şi momente tensionate, pe alocuri chiar dramatice. Dacă se poate vorbi de vreun merit al comuniştilor români, el nu putea consta decât în faptul că au reuşit să reziste presiunilor sovietice şi nu s-au lăsat intimidaţi de ameninţări care, la prima vedere, le puteau fi fatale.

          Am subliniat expresia „la prima vedere” pentru că aşa cum atestă documentele la care vom face apel în continuare, conducerea sovietică nu a făcut decât presiuni de faţadă, fără să insiste sau să recurgă la forţă. Strategii Kremlinului gândeau deja o altă strategie pe termen lung.

          Încă din 1962, în Ministerul Afacerilor Interne din România se manifesta o tensiune, întrucât ofiţerii români se simţeau frustraţi pe considerentul că ei munceau, rezolvau cazuri dificile, iar consilierii sovietici le prezentau ca fiind opera lor. Această situaţie a fost adusă la cunoştinţa Comitetului Securităţii de Stat al URSS de către consilierul sovietic Jegalin.

          La şedinţa Biroului Politic al CC al PMR, din ziua de 13 mai 1963, ministrul de Interne şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Alexandru Drăghici, a prezentat că din ordinul lui, consilierii sovietici fuseseră scoşi din muncă „de vreun an de zile” pe motiv că încercau să fure munca ofiţerilor români, motiv pentru care partea română nu mai avea nevoie „de nici un fel de asistenţă din partea lor”.

          Drăghici nu a ascuns că se confrunta din partea consilierilor sovietici, cu „o impertinenţă şi o neobrăzare rară, nemaiîntâlnită”, şi că „orice le-ai spune, ei tot ce ştiu aia fac”33.

          33 Retragerea trupelor sovietice 1958, doc. 94.

          Poziţia lui Drăghici a fost împărtăşită de conducerea PMR, care l-a împuternicit să întocmească un proiect de răspuns la scrisoarea preşedintelui Comitetului Securităţii de Stat al URSS, Vladimir Efimovici Semiceastnâi, în care să se arate că în acele condiţii menţinerea celor doi consilieri pe lângă MAI nu mai era necesară.

          De asemenea, Alexandru Drăghici a atras atenţia şefilor de unităţi centrale din Securitate că accesul consilierilor sovietici să fie limitat la prevederile înţelegerii dintre România şi URSS, adică să-i consilieze pe comandanţi numai în cazul în care aceştia le solicitau concursul.

          Li s-a interzis ofiţerilor de securitate să prezinte copii după informaţiile şi documentele cu caracter operativ. Ofiţerii români erau îndrumaţi să le ofere consilierilor sovietici „programe de destindere” şi nicidecum informaţii. În situaţia în care unii consilieri ar fi insistat pentru a primi informaţii, mai ales despre serviciile de spionaj occidentale, Alexandru Drăghici a dat dispoziţii ferme ca astfel de cazuri să nu fie satisfăcute, iar ofiţerii români să întocmească rapoarte scrise pentru a le duce la cunoştinţa lui Gheorghiu-Dej34.

          34 Neagu Cosma, Ion Stănescu, op. Cit., p. 22.

          În continuare, Gheorghiu-Dej a ştiut să exploateze imediat schimbarea din conducerea sovietică de la Kremlin, produsă prin înlăturarea lui Hruşciov în urma loviturii de palat nesângeroase condusă de Leonid Ilici Brejnev, la 14 octombrie 1964. După numai şapte zile de la eveniment, şeful statului român l-a convocat pe ambasadorul sovietic şi i-a cerut retragerea consilierilor KGB din România. La rândul ei, Moscova a reacţionat rapid.

          În ziua de 22 octombrie 1964, preşedintele KGB, Vladimir Efimovici Semiceastnâi, i-a trimis o telegramă lui Alexandru Drăghici, prin care îi aducea aminte că România trăia sub „umbrela protectoare a Moscovei” şi că „va regreta acţiunea” lui.

          O telegramă asemănătoare prin conţinut a fost trimisă şi generalului Nicolae Doicaru, şeful de atunci al DIE, de către generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski, şeful Directoratului I (care se ocupa de spionaj) al KGB. În noiembrie 1964, Saharovski a sosit la Bucureşti însoţit de Semiceastnâi, într-o vizită neanunţată35.

          35 Ion Mihai Pacepa, op. Cit., p. 253.

          Prezenţa inopinată la Bucureşti a celor două personalităţi din conducerea serviciilor de securitate sovietice presupune că aveau de transmis ceva personal şi strict secret din partea lui Brejnev în legătură cu proporţiile epurărilor.

          Negocierile dintre Gheorghiu-Dej şi Leonid Ilici Brejnev – noul lider de partid şi de stat de la Kremlin – în legătură cu retragerea consilierilor KGB din România, au continuat până la sfârşitul lunii noiembrie 1964.

          În discuţii s-a implicat şi Aleksandr Nikolaevici Şelepin – preşedintele Comitetului pentru Controlul de Partid şi de Stat, care supraveghea activitatea KGB – ceea ce înseamnă că problemele erau de maximă importanţă pentru interesele sovietice din România.

          În cele din urmă conducerea sovietică s-a înduplecat şi în decembrie 1964 şi-a retras consilierii din România, iar guvernanţii de la Bucureşti le-au permis acestora să ia toate lucrurile din apartamentele pe care le rechiziţionaseră.

          În lipsa unor documente de planificare a strategiilor de la Kremlin – dacă într-adevăr ele mai există şi ar putea fi editate pentru a dezvălui adevăratele mobiluri ale gestului conducerii brejneviste de a lăsa organele de securitate româneşti, şi nu numai, fără „asistenţă” şi „îndrumare” directă – câmpul ipotezelor şi al supoziţiilor rămâne deschis.

          Ceea ce poate fi oferit ca explicaţie pe baza datelor cunoscute este că partea română a fost cu certitudine sprijinită de conducerea Partidului Comunist Chinez, în atitudinea sa fermă de a nu ceda presiunilor sovietice.

          Avem în vedere, relaţiile de colaborare existente între Emil Bodnăraş, „eminenţa cenuşie” sau „omul de fier” al frontului secret din România, şi Kang Sheng, şeful organelor de securitate chineze în timpul lui Mao Zedong.

          Cei doi fuseseră colegi la şcoala de agenţi a OGPU (GRU) de la Moscova, în anii 1934-1935 şi îşi aduseseră o contribuţie importantă la susţinerea intereselor Kremlinului în perioada care a urmat36.

          36 Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu, Bucureşti, 1997, p. 57; vezi şi Roger Faligot, Remi Kauffer, Serviciul Secret Chinez, Bucureşti, 1993, p. 118-133.

          Numai că în 1964, ţările lor, China şi România, unde comunismul „ieşise victorios”, regimurile pe care le serveau evoluau spre o necesară şi chiar inevitabilă „direcţie proprie”, adică spre „emanciparea” de sub tutela paternalistă a Moscovei.

          Pe de altă parte, conducerile politice ale URSS şi Chinei, cele două mari ţări comuniste, făceau eforturi în acea perioadă pentru a-şi normaliza relaţiile după câţiva ani de polemică acidă în ale ideologiei, ceea ce înseamnă că nu mai era loc de o nouă sursă de discordie, respectiv înăbuşirea prin forţă a tendinţelor de emancipare a României după metoda violentă a intervenţiei militare, aplicată în 1956 la Budapesta. Posibil ca, într-o asemenea situaţie, conducerea de la Kremlin să se fi gândit să exploateze în perspectivă „disidenţa” României, după o altă metodă, de data aceasta neviolentă dar la fel de eficientă, ce poartă un inconfundabil parfum sovietic: „partir pur rester”.

          Este vorba despre ceea ce politologul francez Jean-Francois Deniau a demonstrat cu argumente ştiinţifice că sovieticii n-au părăsit niciodată teritoriile ocupate militar, dar pentru a-şi ascunde prezenţa după retragerea oficială a unităţilor au lăsat suficienţi agenţi şi colaboratori, aşa încât, în realitate, „au plecat pentru a rămâne”37.

          37 Vezi pe larg Brian Crozier, Hans Huyu, Constantine Menges, Eduard Sablier, Fenixul roşu, Bucureşti, 1996, p. 106-110.

          Mai poate fi adus în discuţie şi un alt aspect. Nu este o simplă coincidenţă că tot în 1964 strategii de la Kremlin definitivaseră Operaţiunea „Tricontinentala”, un vast proiect de subminare prin terorism a Occidentului şi de aducere la putere, în „lumea a treia”, a unor grupări de gherilă marxiste.

          Din datele publicate rezultă că „Tricontinentala” a fost iniţiată de secţia externă a Politbiroului sovietic şi de Directoratul I (PGU) din KGB, fiind condusă direct de Boris Ponomariov, şeful Departamentului internaţional al PCUS38.

          38 Vladimir Alexe, Carlos şi operaţiunea Tricontinentală, în „Dosare ultrasecrete”, supliment al ziarului „Ziua”, 1998, p. 4.

          Prin noua orientare strategică, Moscova nu mai avea nevoie de consilieri descoperiţi în aparatul de securitate din România şi nici de ofiţeri autohtoni care din veleitarism şi oportunism – poate unii chiar din convingere, dar prea stridenţi – se menţineau pe o poziţie vădit prosovietică.

          Toţi aceştia nu mai erau folositori, de unde se poate deduce că sovieticii i-au lăsat din mână, aruncându-i ca momeală excesului de purificare naţionalistă a autorităţilor de la Bucureşti. Kremlinul se putea mulţumi doar cu acei agenţi şi ofiţeri ilegali, bine acoperiţi – ce ofereau garanţie că nimeni nu se putea atinge de ei.

          Unii dintre aceştia se infiltraseră chiar la vârful ierarhiilor civile şi militare. În fond consilierii sovietici nu stătuseră degeaba timp de două decenii în România, şi ar fi o naivitate să se considere astfel. Ca dovadă, agenţii bine infiltraţi nu fuseseră descoperiţi la epurare, ceea ce înseamnă că pentru perspectivă puteau fi folositori, chiar mai bine decât cei care lucraseră pe faţă.

          Cazul Emil Bodnăraş este de notorietate; nici Gheorghiu-Dej, dar nici Ceauşescu n-au îndrăznit, sau nu şi-au permis să-l epureze ori să-l deranjeze cu ceva, dimpotrivă, l-au considerat totdeauna „tovarăş de nădejde”, fapt pentru care i-au exploatat la maximum serviciile. În atari condiţii, astfel de agenţi trebuiau să acţioneze din interior spre a „orienta”, „dirija” şi „influenţa” autorităţile de la Bucureşti pentru a impune serviciilor secrete autohtone colaborarea cu organizaţiile sprijinite ocult de Moscova şi care urmau să acţioneze nu numai în Occident, ci şi în alte zone de interes, în special în „lumea a treia”.

          Dedesubtul manevrei sovietice însemna acceptarea unei aparente naţionalizări interne în schimbul unei reale internaţionalizări externe a aparatului de securitate din România.

          Un alt argument ce poate fi luat în considerare, spre a explica adevăratul motiv pentru care sovieticii s-au lăsat cu atâta uşurinţă înduplecaţi să accepte „epurarea” aparatului de securitate din România şi să-şi retragă consilierii oficiali, se referă la beneficiile obţinute de pe urma „Reţelei Caraman”.

          În 1964, Kremlinul trăgea foloase substanţiale de pe urma combinaţiilor informative ale acestei operaţii speciale, obţinând, practic fără nici o contribuţie materială, documente valoroase de planificare ale NATO. Or, în condiţiile unei acţiuni în forţă, contra României, fluxul informaţional atât de important despre strategia occidentalilor în domeniul politico-militar se putea întrerupe brusc, iar riscurile deconspirării însemnau complicarea relaţiilor internaţionale, într-un moment în care noua echipă a lui Brejnev abia se instalase la putere şi, ca urmare, avea nevoie mai mult ca oricând de linişte pentru a-şi consolida poziţia şi a-şi pune în aplicare noua strategie.

          Dintr-o asemenea perspectivă, concluzia se impune de la sine. Sovieticii şi-au retras armata şi consilierii din România, în intervalul 1958-1964, pentru a lăsa în urmă structuri oculte şi mentalităţi (conştiinţe) bine ancorate ideologic, cu misiunea de a „construi” în subteran „poduri peste timp”.

          „Marea epurare” îmbrăcată în haina aşa-zisei naţionalizări a aparatului de securitate nu a avut altă raţiune decât să acopere agenţii bine infiltraţi, ce urmau să primească alte sarcini în concordanţă cu noile viziuni internaţionaliste ale Kremlinului. Ceea ce se derula prin operaţiile speciale declanşate anterior trebuia continuat pentru ca şi micii aliaţi ai Moscovei să se simtă băgaţi în seamă. În fond, principalul beneficiar tot Moscova era.

          În cazul unei izolări a României, regimul de la Bucureşti se putea simţi frustrat, fiind capabil de acţiuni scăpate de sub control. Declaraţia din aprilie 1964 era un precedent, ceea ce putea tulbura apele nu numai în „lagărul comunist”, ci şi în relaţiile internaţionale.

          Pentru noua strategie, Moscova avea nevoie de toţi fiii ei, mai mari sau mai mici, în ale ideologiei. Prin urmare, politica „comunismului naţional”, iniţiată de Gheorghiu-Dej, continuată şi ridicată la cote paroxistice de Nicolae Ceauşescu, ar trebui privită din interiorul frontului secret, conform datelor de care dispunem, cu mult mai multă circumspecţie.

Va urma.