Cotroceniul dă lecţii europene Chinei

de Radu Golban

 

În cadrul reuniunii chino-române de la Bucureşti preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că investiţiile Republicii Populare Chineze în România trebuie să respecte legislaţia europeană! Valoarea acestei afirmaţii este la nivel de banc fie din categoria „întrebări la Radio Erevan” sau din categoria bancurilor cu miliţieni neinspiraţi. Un ascultător întreabă la „Radio Erevan” dacă URSS ar putea întrece Olanda la disciplina schiului nautic, la care moderatorul îi răspunde că în principiu da, dacă vom face lacurile în pantă. Poanta băsistă este că România în calitate de membru al Uniunii Europene a transpus în legislaţia naţionala de la „A” – precum legislaţia achiziţiilor publice, până la „Z” – la legislaţia zgomotului, întreaga legislaţie europeană, fără să fie nevoie de acest sfat superfluu al suveranului. Monopolistul pe relaţiile externe ale ţării şi pe aripa inchizitorie a justiţiei dovedeşte cunoştinţe mediocre în domeniul principiilor de aplicare a legislaţiei UE în ţările membre. Ceea ce la Cotroceni nu s-a înţeles esta că fiecare stat membru este responsabil de punerea în aplicare a dreptului Uniunii (transpunere în termenele stabilite, armonizare şi aplicare corectă) în cadrul sistemului juridic naţional.

Pentru un inteles mai facil al problemei: dacă un investitor chinez ar dori să cultive varză bio în grădina Palatului Cotroceni sub ocrotirea domnului preşedinte, de la sădit, stropit, recoltat etc., fiecare pas respectă de la bun început normele statului român, care a implementat deja legislaţia europeană din domeniile respective. Nici nu ar avea cum să nu aplice normele europene, pentru că de la bun început ar încălca legile româneşti. Logic, nu poţi întreprinde în nicio ţară a Uniunii o acţiune care să nu respecte acquis-ul comunitar. De altfel, doar o ţară membra poate încălca legislaţia Uniunii, şi nu un subiect economic, precum ar putea crede domnul preşedinte. Aşa se explică de ce o replică de acest gen este atât la propriu, cât şi la figurat „de râsul lumii”.

În cadrul „bancurilor cu miliţieni” se încadrează poziţia domnului prof. dr. Iulian Chifu, consilier prezidenţial care a debutat în Paşcani, acum mai bine de douăzeci de ani, la ziarul lui Cristoiu „Bulina Roşie”, cu o ştire senzaţională: o găină care născuse pui vii a fost subiectul acestui celebru documentarist. Miliţienii întrebaţi în cadrul unui examen de corigenţă la o unitate de poliţie de un căpitan mai prost ca ei cine a scris „Scrisoara III” vor să demareze o anchetă, neştiind că opera îi aparţine lui Mihai Eminescu. Cel mai umil şi prost dintre ei, care în final trece examenul, admite că el a scris-o. Fidel aviculturii, domnul Iulian Chifu încearcă să ne explice că după douăzeci de ani acel pui de găină născut viu s-a transformat într-un papagal. Mai complex, mai încărcat, mai greoi şi obositor în explicaţii, într-o manie de cuvinte, similar cu teoretizarea trivială unei naşteri de şoricei, Iulian Chifu repetă ceea ce ne spune şi suveranul în mai bine de două sute treizeci de cuvinte, necesitatea conformităţii cu legislaţia şi principiile europene a viitoarelor investiţii chineze în România.

Firesc ca în experimentarea Statelor Unite ale Europei, Cotroceniul, vârful de lance tocit al cancelarului german, să dea din aripi în a-şi arăta compasiunea şi supuşenia faţă de centrul Europei, de parcă dintr-un pui de găină născut viu s-a transformat într-un phoenix al Europei unite. Nicio ţară din Europa nu a îndrăznit până în prezent să pună sub semnul întrebării intenţiile de intensificare a relaţiilor economice şi a planurilor de investiţii ale Chinei precum o relativizează doi trecători prin istoria României, aflaţi astăzi la Cotroceni.

Opţiunea politică a relaţiei chino-române este de multe ori mai mare decât oricare aspect economic, asigurând României o poziţie remarcabilă în UE, dar şi în lume. O relaţie privilegiată cu Republica Populară Chineză ar putea da României acel impuls pe care ideologia ordoliberală şi colonială l-a infiltrat în ţara noastră, mânat de intenţia de a ne transforma treptat într-un country-club privat fără structuri statale şi demnitate naţională.

În mod cert cultura chineză are nu doar o tradiţie de mii de ani, dar şi un plan pentru viitor de dimensiuni milenare, care desigur depăşeşte gândirea sezonieră atât a unor avicultori, cat şi a unor viitori fermieri.

Schimbarea la față a politicii externe americane

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri o știre de la Geneva vine să confirme un incontestabil succes al Rusiei și al Chinei în ceea ce privește soluționarea prin mijloace diplomatice și nu prin forță a dosarului nuclear iranian. Cu toată împotrivirea vehementă a Israelului, a Franței, a Arabiei Saudite și a multor altor marionete ale SUA, soluționarea prin mijloace politice și nu militare a contenciosului menționat a devenit, deci, posibilă, menţionează Dr. Ing. Nicolae Ţăran.

Dar de ce a acceptat Casa Albă opțiunea ruso-chineză de soluționare a dosarului nuclear iranian în detrimentul celei israeliane? Ce anume a determinat această schimbare la față a politicii externe americane?

Fără îndoială, recentul acord privind soluționarea dosarului nuclear irania -acord pe care Benjamin Netanyahu îl consideră o eroare istorică - nu a apărut pe un loc gol, ca să spun așa. O serie de evenimente din ultimile luni au prefigurat reintegrarea Iranului în sistemul politic și economic global în pofida împotrivirii Israelului și a puternicilor săi aliați. Mai întâi, voi menționa lovitura de stat militară de acum cinci luni care a stopat la momentul oportun o islamizare de tip fundamentalist a Egiptului. A urmat apoi istoricul acord de acum două luni dintre Rusia și SUA privind soluționarea prin mijloace politice și nu militare a tragicului război civil din Siria, acord suținut în mod sistematic de China și contestat cu înverșunare de Franța și de Arabia Saudită. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, acum patru zile Ucraina a suspendat în mod unilateral negocierile cu Bruxelles-ul privind așa zisul Parteneriat Estic al UE-ului. Iar astăzi, să nu uităm cumva, Papa Francisc, cel de al 266-lea episcop al Romei, se va întâlni cu președintele Vladimir Vladimirovici Putin.

În opinia mea, toate aceste evenimente care au luat prin surprindere foarte multe guverne și foarte mulți lideri de opinie refelectă o evidentă schimbare a raportului de forțe dintre principalii decidenți politici la nivel global: SUA, Marea Britanie, Franța și Germania pe de o parte, respectiv Rusia și China, pe de altă parte. Iar această mutație în plan politic a fost determinată, în ultimă instanță, de o mutație absolut simetrică în plan economic. Altfel spus, schimbarea de direcție a politicii externe americane din ultimile luni a fost determinată de mutațiile din economia globală survenite pe parcursul ultimilor ani.

Așa cum am argumentat într-o analiză publicată acum câteva săptămâni în Vocea Rusiei, statele care compun grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) au reușit în ultimii 12 ani o creștere economică fără precedent. Datorită acestui fapt, ponderea în economia globală a acestor state a crescut în perioada menționată de la 16,0% la 26,4%. Spre deosebire, statele occidentale cele mai dezvoltate din punct de vedere economic (SUA, Japonia, Germania, Franța și Marea Britanie) au înregistrat în aceeași perioadă o creștere economică cu mult sub așteptări, astfel că ponderea acestor state în economia mondială a scăzut în ultimii 12 ani de la 43,4% la 33,8% (1). Dar nu această mutație de ordin cantitativ reprezintă, în opinia mea, cel mai important aspect al schimbării raportului de forțe din economia globală în ultimul deceniu.

Datele prezentate în continuare reflectă faptul că în ultimii ani SUA, Franța și Marea Britanie au devenit insuficient de competitive, Japonia și-a pierdut mult din tradiționala sa competivitate, iar Germania a devenit, incontestabil, cea mai cometitivă țară din lume în ceea ce privește comerțul internațional cu bunuri. Pe de altă parte, China și Rusia au realizat în ultimul deceniu, la fel ca și Germania, excedente fără precedent în comerțul internațional cu bunuri. Drept urmare, într-un clasament al puterii financiare dobândite (+) sau pierdute (-) ca urmare a comerțului internațional cu bunuri din ultimul deceniu situația principalilor decidenți din sistemul politic și economic global este următoarea: Germania (1610,917 miliarde de euro), China (1247,135 miliarde de euro), Rusia (1180,121 miliarde de euro), Japonia (352,375 miliarde de euro), Franța (-503,205 miliarde de euro), Marea Britanie (-1225,556 miliarde de euro) și SUA (-5749,080 miliarde de euro). Ar mai fi de subliniat că situația financiară a SUA, a Marii Britanii și a Franței este chiar mai rea decât cea pe care o reflectă cifrele precedente datorită faptului că aceste țări au înregistrat în ultimul deceniu deficite sistematice în comerțul internațional cu bunuri.

 

Sursa datelor: Eurostat, International trade data, International trade long-term indicators.

Analizînd seriile de date din matricea precedentă rezultă, deci, că Germania, China și Rusia sunt țările care au câștigat, într-o perioadă de acută criză economică, o bătălie deosebit de importantă - dacă nu cumva decisivă - într-un război cu adevărat global pentru dobândirea sau controlul piețelor și a resurselor. Acestă redistribuire a puterii financiare și economice la nivel global a determinat schimbări fără precedent în ceea ce privește statutul și rolul Rusiei, al Chinei și al Germaniei în establishment-ul global. Pentru că, nu-i așa?, cel mai important rol al decidenților politici este acela de a satisface anumite interese mai mult sau mai puțin legitime. Iar satisfacerea intereselor o pot face doar cei care au bani și nu cei care vor să vândă idealuri expirate, fie ele chiar și euroatlantice.

În opinia mea, redobândirea de către Rusia, în doar câțiva ani, a statutului de superputere în sistemul politic global reprezintă cea mai surprinzătoare schimbare a contextului geopolitic actual. Acest fenomen nu este nici întâmplător și nici miraculos. Pe lângă excepționalele calități ale diplomaților ruși și ale diplomației rusești, acest fenomen reprezintă o consecință a eficacității și a eficienței cu care a fost guvernată Rusia după anul 2000, precum și a contribuției poporului rus, a Bisericii Proavoslavnice Ruse și a instituțiilor societății civile la renașterea culturală și economică a Rusiei.

În rândurile care urmează nu mi-am propus să fac o analiză, chiar și sumară, a modului în care a fost guvernată Rusia în perioada administrației Putin-Medvedev. Voi sublinia, totuși, că în momentul în care Vladimir Putin a devenit șeful executivului de la Kremlin, Rusia se afla în pragul disoluției statale, iar la Moscova dolarii ne se găseau aproape deloc. Deasemenea, Rusia era afectată în acel moment de un declin demografic cu efecte devastatoare în ceea ce privește viitorul Rusiei. Mai mult, ca și cum aceste nenorociri nu ar fi fost suficiente, în anii imediat următori administrația Bush și-a fixat ca obiectiv principal al politici sale externe destrămarea Rusiei prin includerea Ucrainei și a Georgiei în NATO. Evident, acum toate aceste teribile riscuri interne și externe au fost sau sunt pe punctul de a fi contracarate. Așa cum am menționat, Rusia a înregistrat în ultimii ani o creștere economică impresionantă și a devenit o mare putere financiară la nivel global. Drept urmare, au putut fi rezolvate foarte multe probleme sociale, politice și economice reziduale: declinul demografic, sărăcia, șomajul, oligarhizarea instituțiilor publice și private, înapoierea tehnologică, precaritatea infrastructurii de transport, deteriorarea calității invățământului și a instituțiilor culturale. Dar pe lângă toate astea, stoparea în doar câțiva ani a declinului demografic și redobândirea de către marea majoritate a rușilor a motivației de a trăi în țara lor și nu aiurea reprezintă, în opinia mea, cele mai importante consecințe ale modului în care a fost guvernată Rusia în perioada administrației Putin-Medvedev. Datele prezentate în continuare reflectă foarte clar eficacitatea excepțională a politicii demografice operaționalizate de executivul Rusiei în ultimul deceniu. Nicăieri în Europa acolo unde au fost promovate politici de creștere demografică nu au fost obținute rezultate cât de cât comparabile cu cele din Rusia. Iar în cazul României este binecunoscut faptul că nici autoritățile și nici societatea civilă nu au intreprins absolut nimic pentru contracararea declinului demografic. Oare de ce nu urmează România exemplul Rusiei măcar în ceea ce privește politica de redresare demografică?

Surse de date: 1. Eurostat, Population, Demografic balance and crude rates;2. Russian Federation, Federal State Statistic Service (FSSS), Population, Vital statistics.

În ceea privește rapida ascensiune a Chinei pe scena geopolitică, acest fenomen reprezintă înainte de orice o consecință a creșterii miraculoase a puterii economice și financiare a unei țări care în urmă cu doar trei decenii înregistra un nivel al produsului intern brut per capita de numai 0,80 dolari pe zi (!), pentru ca la sfârșitul acestui an valoarea aceluiași indicator să crească până la 18 dolari pe zi (2). Desigur, există multă alți factori care au determinat o creștere atât de mare într-un timp atât de scurt a puterii decizionale a Chinei în cadrul sistemului politic internațional. În primul rând, China a fost și probabil va fi mult timp de acum înainte cea mai populată țară a lumii. În al doilea rând, voi menționa proverbiala răbdare, tenacitate, discreție și inteligență a diplomaților chinezi. Apoi, la fel ca și în cazul Rusiei, diplomația chineză este extrem de subtilă și de creativă în ceea ce privește identificarea unor soluții de compromis în situații conflictuale aparent nesoluționable. În sfârșit, la fel ca și în cazul Rusiei și spre deosebire de cazul SUA, diplomații chinezi vizează cu precădere identificarea soluțiilor diplomatice bazate pe interes mutual și nu acceptă, decât în cazuri de legitimă apărare sau de risc extrem, soluționarea conflictelor internaționale prin recurgerea la forță sau la amenințarea cu forța.

În sfârșit, fulminanta ascensiune economică din ultimele decenii a Germaniei, precum și recâștigarea de către Rusia a statutului de decident autonom în cadrul establishment-ului global a „trezit la viață” elita politică germană (3). După decenii de obediență, de spălare a creierelor și de îndoctrinare, politicienii germani au înțeles că așa zisele idealuri euroatlantice au devenit de mult timp instrumente ideologice expirate. Drept urmare, politicienii din guvernele conduse de Helmuth Kohl, GerhardSchröder și Angela Merkel au recurs la ajutorul Rusiei pentru a promova interesele germane la nivel global. Pe de altă parte, guvernele conduse de Vladimir Putin și de Dmitri Medvedev au recurs, în contrapartidă, la ajutorul Germaniei pentru a promova interesele Rusiei în Occident. Cu timpul, această insolită alianță ruso-germană a devenit suficient de vizibilă și a generat reacții vehemente de dezaprobare atât in SUA, cât și în Vechea și în Noua Europă. Dar, cum se spune în România, câinii latră - caravana trece. Promovarea intereselor germane prin intermediul Rusiei, precum și a celor rusești prin intermediul Germaniei reprezintă în acest moment un acord informal de asociere extrem de eficace. Să nu uităm contribuția importantă a lui Gerhard Schröder în finalizarea gazoductului Nord Stream, precum și poziția privelegiată obținută de companiile germane în cadrul acestui proiect. Să nu uităm, de asemenea, faptul că Angela Merkel a blocat în aprilie 2008 extinderea NATO până la frontierele Rusiei prin primirea Ucrainei și a Georgiei în această alianță condusă în mod discreționar de SUA. După cum nu ar trebui să uităm contribuția deosebit de importantă a Angelei Merkel în contracararea nenumăratelor tentative ucrainene de blocare a transportului de gaze naturale dinspre Rusia spre clienții săi din UE. Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că tot Angela Merkel a contracarat extrem de inteligent și recenta tentativă de extindere a UE până la granițele Rusiei (3).

Din cele prezentate rezultă că declinul din ultimul deceniu al competivității SUA, al Marii Britanii, al Franței și al Japoniei, pe de o parte, precum și creșterea spectaculoasă a competivității Germaniei, a Chinei și a Rusiei, pe de altă parte, reprezintă un eveniment cu o probabilitate de apariție neglijabilă, dar cu un impact extraordinar de mare în ceea ce privește schimbarea raportului de forțe în cadrul sistemului politic global. Această mutație a bulversat, deci, nu numai economia globală, dar și scena poltică globală. Drept urmare, neașteptații câștigători ai războiului rece postbelic –Rusia, China și Germania – au forțat Casa Albă să renunțe la rolul de conducător unic și discreționar al establishment-ului politic global și să accepte un partaj de putere. Desigur, acest proces de partajare voluntară a puterii este un proces deosebit de turbulent. Cui îi place să renunțe de bună voie la putere și la bani, mai ales intr-o perioadă de criză? Drept urmare, reconfigurarea status- rolurilor în cadrul sistemului politic global implică o frenetică agitație și multiple lovituri sub centură.

O asemenea lovitură sub centură este cea aplicată acum câteva zile Germaniei de către oficialii UE. Despre ce este vorba? Acum câteva zile Bruxelles-ul a declanșat pe neașteptate un război psihologic împotriva Germaniei. Mai întâi, Germania a fost acuzată de către Comisia Europeană că ar fi înregistrat în ultimii ani „excedente comerciale excesive”. Apoi, oficialii de la Bruxelles au acuzat administrația Merkel că ar fi acordat ajutoare financiare ilegale companiilor Deutsche Bahn și Deutsche Post.

Din punctul meu de vedere, acuzația Comisiei Europene conform căreia Germania ar fi înregistrat în ultimii ani „excedente comerciale excesive” în comerțul internațional cu bunuri și că aceste excedente ar reprezenta principala cauză a crizei economice din Zona Euro (ZE) și din UE reprezintă o enormă stupiditate. Mi-aș fi putut închipui absolut orice despre despre birocrația de la Bruxelles, dar ideea că domnul Barroso și colegii săi ar putea scoate pe gură, cum se spune la noi, o asemenea stupiditate nu mi-aș fi putut-o imagina pentru nimic în lume. Datele prezentate în continuare confirmă faptul că birocrații din Comisia Europeană sunt complet incompetenți în raport cu funcțiile atât de bine plătite de care beneficiază.

Notații: EI – excedente în comerțul intracomunitar cu bunuri, EE - excedente în comerțul extracomunitar cu bunuri, EG – excedente în comerțul global cu bunuri. Sursa datelor: Eurostat,International trade data, International trade long-term indicators.

Ce ar fi putut observa comisarii UE dacă ar fi analizat seriile de date din matricea precedentă? În primul rând, ar fi putut observa că Olanda și nu Germania a înregistrat cel mai mare excedent în comerțul intracomunitar cu bunuri din ultimii opt ani (1151,413 miliarde de euro vs 681,136 miliarde de euro). Mai mult, Olanda a cheltuit aproape 71% (!) din excedentul înregistrat în comerțul intracomunitar cu bunuri pentru a-și finanța deficitul din comerțul extracomunitar cu bunuri. Spre deosebire, Germania a înregistrat în perioada menționată un excedent în comerțul extracomunitar cu bunuri de 643,794 miliarde de euro, ceea ce a reprezentat un aport valutar decisiv în ceea ce privește asigurarea stabilității cursului de schimb al monedei unice europene. În loc, deci, să fie felicitată pentru exceptionala sa competivitate extracomunitară, Germania este anchetată pentru un ”excesiv” excedent comercial intracomunitar care este cu 41% mai mic comparativ cu cel inregistrat în aceeași perioadă de Olanda! Poate cineva să explice sau să înțeleagă logica acestei decizii a Bruxelles-ului?

Din această perspectivă, decizia Bruxelles-ului de a ancheta Germania pentru un delict inventat reprezintă, foarte probabil, o lovitură sub centură comandată de la Washington. Desigur, există multiple nemulțumiri în establishment-ul american determinate de caracterul tot mai autonom al deciziilor Berlinului în raport cu interesele americane. Este posibil ca recenta sabotare de către Berlin a extinderii spre Est a UE-ului, extindere decisă și supervizată la Washington, a generat nu doar iritare, ci și măsuri punitive. Dar ce eficacitate va avea ancheta Bruxelles-ului comandată de la Washington? Evident, nici un fel de eficacitate. Angela Merkel nu se mai teme demult de asemenea măsuri de retorsiune sau de faptul că CIA, la fel ca și STASI, îi interceptează convorbirile telefonice. Angela Merkel și elita politică germană s-au săturat de fapt să mai finanțeze proiecte care să destabilizeze Rusia, China, Siria, Libanul sau Iranul. Aceasta reprezintă o realitate pe care Washingtonul o percepe și, mai nou, începe să o accepte. Pentru că nici Japonia, nici Franța și nici Marea Britanie nu mai pot finanța proiectele politico-militare americane din Orientul Mijlociu. Doar Germania este capabilă să finanțeze sau să cofinanțeze asemenea proiecte. Dar Germania nu mai vrea să se implice în asemenea proiecte. Desigur, Arabia Saudită ar putea finanța fără probleme orice proiect care ar viza distrugerea Libanului, a Siriei și a Iranului. Numai că această opțiune morbidă a Arabiei Saudie nu este în nici un fel acceptată nici de Rusia, nici de China și nici de Germania. Iar America actuală nu-și poate permite libertatea de a prefera oferta poltico-militară a Arabiei Saudite. Poate că America condusă de George Bush și-ar fi putut permite o asemenea libertate, dar America de azi nu mai este cea de acum un deceniu. Din acest motiv, Barack Obama a acceptat în cele din urmă lovitura de stat anti-islamică din Egipt, a renunțat în ultimul moment la bombardarea Siriei, nu a reacționat în nici un fel la prăbușirea lamentabilă a proiectului de includere în sfera de influență americană a Ucrainei, a Moldovei și a Georgiei, a epurat administrația, serviciile secrete și armata americană de decidenții consevatori, iar acum câteva ore a acceptat opțiunea ruso-chineză de soluționare a dosarului nuclear iranian. În aceste condiții, schimbarea la față a politicii externe americane în ansamblul său a devenit suficient de vizibilă.

Așa cum am menționat, recenta reconfigurare a sistemului politic global dintr-un sistem cu o structură aproape piramidală într-un sistem cu o structură mult mai divizată a puterii decizionale a luat pe nepregătite multe guverne, experți și lideri de opinie. Din păcate, încheierea cu succes a negocierilor privind soluționarea dosarului nuclear iranian și mai ales eșecul tentativei de extindere a asferei de influență a UE până la granițele Rusiei a generat la București o stare de perplexitate. Pentru că aproape toți politicienii români au pariat pe bombardarea Siriei de către SUA, pe dispariția de facto a Iranului de pe scena politică globală și pe ”integrarea” Ucrainei, a Moldovei și a Georgiei în UE. Incapabili să ințeleagă ce se intâmplă și ce se va întâmpla în UE în Orientul Mijlociu și în proximitatea Rusiei, liderii politici de la București vor constata foarte curând că America condusă de Barack Obama nu este America pe care si-au dorit-o. De ce? Pentru că Bucureștiul a pierdut incă odată un pariu cu istoria. De fapt, Bucureștiul nu înțelege că nimeni nu a câștigat și nu va câștiga niciodată un pariu cu istoria. Pentru că istoria nu este un joc cu zaruri. Nu noi alegem istoria, ci istoria ne alege pe noi.

Surse de date și informații: 1. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database April 2013. 2. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database October 2013. 3. Valentin Mândrășescu, Politica reală a Germaniei și iluziile Deutsche Welle, 22 noiembrie 2013 Timișoara, 25 noiembrie 2013

Inflatie, deflatie si politici monetare

Mohamed El-Erian

Inflatia nu tine pasul cu tiparirea banilor pentru ca banii nu ajung in economie ca sa mareasca preturile ci se opresc in alte bule cum ar fi piata actiunilor, piata obligatiunilor de stat, dar mai ales alte domenii mai exotice, putin cunoscute omului de rand si destul de greu de analizat la nivel macro. Din ce au ajuns la urechile mele as mentiona doar cateva exemple: patente tehnologice (e o cursa nebuna intre companii pentru astea), piata artei (la Londra se bat record dupa record), terenuri agricole productive in zonele relativ sigure si productive, imobiliare de lux (Londra, Paris, New  York etc).

Dar sa vedem si cateva zone mai obscure si mai de granita, avand in vedere ca nu sunt deschise majoritatii investitorilor. Una ar fi ar buyback-urilor de actiuni: toate marile companii isi rascumpara acum actiunile pentru a mari valoarea pe viitor a actiunilor si pentru ca nu au alte posibilitati de a mari profiturile (extinderea cotei de piata, intrarea pe piete noi, expansiunea pe orizontala sau verticala, etc). Si asta, paradoxal, in vremuri in care dobanzile sunt mici, bancile bat la usile companiilor viabile si premizele sunt si mai optimiste din acest punct de vedere. Azi sau ieri Shalom Bernanke ne-a asigurat ca dobanzile vor ramane mici chiar si dupa ce se termina QE-ul. Ca si cum trebuia sa ne mai spuna el asta si ca si cum cineva intreg la minte crede ca QE-ul se va termina prea curand sau de buna voie si nesilit de nimeni.

O alta bula in care investesc mai ales cei care sunt pe plus semnificativ si nu prea au idei ce sa faca cu banii este cota de piata: nenumarate fonduri de investitii sau companii mari cu acces la creditare facila investesc in extinderea cotei de piata mergand pe  minus. Nu ii intereseaza profitul, uneori nici macar cel operational cata vreme cota de piata si prin urmare cifra de afaceri creste indeajuns de repede incat sa garanteze colateralul pentru un nou nivel de creditare. Adica, am 1 milion. Cumpar o companie care are cifra de afaceri de 100 de milioane desi e pe minus si are datorii si poate chiar are minus operational. Pentru ca am acces la creditare si stiu sa coafez contabilitatea, banca imi da credit inca 100 de milioane. Mai gasesc vreun fond sau investitori la fel de nebuni ca mine si mai cumparam inca o companie din aceeasi piata, unim operatiunile, mai taiem pe ici pe colo la costuri si reglam totul incat sa crestem cota de piata si cifra de afaceri, desi nu facem profit. Ajungem insa la un “alt nivel” si putem accesa creditare si mai mare pentru a trece la un nou nivel. Inevitabil vom ajunge la un nivel “too big to fail” pentru bancile care ne-au finantat in care vrea nu vrea, banca trebuie sa ne lase sa functionam in continuare, sa ne restructureze creditele, sa ne ajute sa ne “taiem costurile” blah, blah, nu putem pur si simplu sa intram in faliment pentru ca am face o gaura prea mare in bilanturile si-asa gaurite si petecite ale bancilor. Altfel spus, incercam sa ne mulam si noi pe marea gogoasa a sistemului financiar dependent de credit si dezlipit de realitate.

Deflatia actuala a luat prin surprindere pe multi, chiar si pe actorii si autorii tiparirii de bani care se mira si ei cum de nu reusesc sa atinga “targetul de inflatie” pentru a putea incepe o data sa devalorizeze creditele si sa porneasca “soricelul de valoare” care incet-incet roade atat din credite cat si din averi si transfera cu fiecare scadere de dobanda de referinta bani de la cei care muncesc si economisesc la cei care ia credit, cheltuiesc si nu il mai platesc.

Unii zic ca deflatia ar fi o chestiunie de moment – eye of the storm – pentru ca banii nu au ajuns inca jos, inca stau in banci, in asseturi si in diverse bule si mai devreme sau mai tarziu vor lovi si in preturi. Altii zic ca inflatia deja exista si se manifesta in unele preturi dar mai ales in unele produse. Adica, cumperi un baton de ciocolata Mars care costa la fel ca acum 2-3 ani, dar are cu 100g mai putin. Cam cum face Ponta cu impozitele, taie pe de o parte, dar mareste pe alta, asa fac si producatorii: tin pretul dar taie din cantitate. Si mai grav este insa cand taierile au loc din calitate si de exemplu salamul nu mai contine 40% carne de porc ci contine 20%, sau chiar daca contine 40%, controalele pe care le fac producatorii nu mai sunt la fel de stricte ca inainte pentru ca sunt nevoiti sa reduca costurile. Sa nu mai zicem de loturile de produse defecte, cu probleme. Daca in vremurile bune, un producator tinea la brand si nu dorea sa isi asume riscul dezamagirii clientilor cu un lot de produse sub standardul de calitate standard pe care si l-a impus si cu care si-a obisnuit clientii, acum situatia e alta. De exemplu, in 2009, Toyoya a cerut tuturor furnizorilor sa reduca pretul componentelor. Cum credeti ca se poate face asta? Prin taierea calitatii si coborarea standardelor, evident.

Unul dintre “paznicii” inflatiei este evident puterea de cumparare. Preturile nu vor creste cata vreme puterea de cumparare nu face fata. Cu conditia insa ca costurile de productie sa nu creasca si producatorii sa fie nevoiti sa salte preturile. Intr-o lume globalizata si in care exista China unde exista inca salarii sub 1$/zi, suntem departe de asta. Preturile mai pot mult sa scada, inca exista producatori cu marje de profit imense si inca mai exista companii care nu si-au mutat in China productia ci au avut proasta ispiratie sa investeasca in Romania mizand pe locatia proxima care ar compensa marja de profit daca ar fi ales China unde costul de productie e mai mic dar si transportul costa mai mult.

Marea dilema este insa care sa fie motivul pentru care cererea nu revine. Aici avem de ales intre lipsa creditarii si saturatie. Bancile centrale sunt de parere ca lipsa creditarii este problema, pentru ca daca ai un ciocan, fiecare problema se rezolva cu ciocanul si cum bancherii trebuie sa para si ei utili sau chiar vitali (in mod ideal pentru ei), asta e doctrina “oficiala” si pe care se pompeaza toate politicile atat ale bancilor cat si ale guvernelor. De aceea avem programe gen QE in SUA sau “repo-cratia” si “prima casa” in Romania, pentru ca ideea e ca bancile trebuie sa dea credite in continuare, sa treaca peste ce a fost,  ca sa … “repornim motorul economiei”.

Putini sunt cei care isi pun problema ca cererea poate a ajuns la saturatie si poate cresterea scade si pentru ca oamenii s-au cam giftuit cu de toate, s-a ajuns la un maxim de consum care nu doar ca nu poate fi sustinut. Deci nu doar ca mental sunt speriati si nu doresc sa cumpere mai mult pentru ca le e frica de viitor, ci efectiv nu mai au ce sa cumpere chiar daca au acces la credit. Sau cel putin, generatia actuala s-a saturat de traiul pe credit, are alte aspiratii. Pe langa asta, este imposibil – cel putin deocamdata – si chiar de neacceptat pentru cei de sus, ca fiecare om sa aiba o masina si o casa pentru el, iar unii sa mai aiba si garaj si casa de vacanta. Desi ipotetic, daca ar fi bani gratuiti pentru toata lumea, catre asta s-ar tinde, nu doar ca nu sunt bani si nu doar ca inevitabil am ajunge la colaps – nu avem resursele pentru asta – dar nici societatea nu prea e pregatita mental pentru pace, prosperitate, bunastare, unii vor sa ii domine pe alti, de aici saracia crunta, moartea de foame si de boli curabile inca existanta in prea multe locuri in timpurile de azi cand cu putin efort si foametea si boala si razboaiele aiurea s-ar putea eradica. Oarecum pe aceeasti tema sau pe-aproape, a scris un eseu si Neagu Djuvara, desi el se refera mai concret la societatea americana.

Daca conceptul de saturatie poate fi pus sub semnul intrebarii si este doar o ipoteza valabila cel putin in unele zone si pe anumite piete, demografia nu poate fi contestata desi putini economisti s-au gandit sa studieze modele de dezvoltare pe baza demografiei sau macar politici demografice care sa stimuleze si sa creeze conditiile propice unei oarecare “reporniri a motoarele”, mai ales prin prisma paralelelor cu trecutul. Cel putin in SUA, astfel de comparatii pot fi facute. De cati ani a fost lansat la noi programul Prima Casa si nu a dat nici un rezultat, mai bine lansau programul “Primul copil” si rezolvau problema scaderii consumului. Daca in 2008-2010 aveam un boom al nasterilor, deja acum aveam cel putin un boom al consumului de pampersi, jucarii si gradinite si astfel o bucata din marea felie a consumului era repornita. Imaginati-va ce avantaje sunt insa peste 15 ani, cand oricum nu vom scapa de criza si cand problema actuala a sistemului de pensii va fi la cu totul alte nivele. Comparativ, prima casa nu a rezolvat nici macar sectorul imobiliarelor, desi idiotii au crezut initial ca lumea va incepe sa cumpere apartamente si va relansa consumul si in constructii si indirect in toate celelalte sectoare. Nu s-au gandit ca poate pretul prea mare fortat prin prima casa o sa blocheze relansarea pietei imobiliare si o sa amane tocmai aceasta revenire care probabil am fi avut-o azi si in conditiile unei creditari restranse.

O alta explicatie a deflatiei ar fi dislocatia pietelor prin proptirea sistemului financiar care este indubitabil anti-realitate si anti-piata libera. Puterea care s-a dat sistemului financiar si “eliberarea” lui de chingile concretului si de necesitatea legaturilor cu economia reala, i-a permis acestuia sa “infecteze” si alte sectoare ale societatii si sa propage diverse paternuri de gandire si operare pana acolo incat economia de piata sa fie compromisa deja aproape in totalitate, cel putin in economia dezvoltata (desi nici tarile emergente nu sunt departe, chiar daca au unele particularitati). Una dintre aceste patternuri ar fi obsesia cresterii exponentiale – lacomia altfel spus, care nu concepe ca profitul sa scada sau sa nu avem crestere, chiar daca realitatea nu doar ca ne impune dar cere cu fermitate elaborarea unor modele de contractie care sa gestioneze aceasta contractie astfel incat sa nu escaladeze in colaps. In sistemul bancar aceasta s-ar numi delevereging. Marea problema este insa ca in vremuri de deleveraging, nu exista bonusuri, deci nu exista nici sponsorizari si mite pentru politicieni, deci nu exista nici motivatie de a permite si de a impune deleveragingul – caci de la sine, evident sistemul nu se poate autocorecta fara interventie din exterior. Pentru america, un pas ar fi reimpunerea legislatiei Glass–Steagall care sa separe bankingul de tip poker (desi baietii cam joaca poker cu carti masluite) de economisire. Altfel spus, bancherilor sa le fie interzis sa speculeze cu banii deponentilor si bancile sa isi reia rolul pe care l-au avut in vremuri uitate deja in istorie: de a pastra economiile si de a credita afacerile. Nu stiu cifre exacte, dar pun pariu ca sub 5% din afacerile bancilor de azi au a face cu serviciile de economisire si creditare, pana si unele banci de la noi unde optiunile le sunt inca destul de limitate fac bani in mare parte din specula pe obligatiunile guvernamentale si municipale, fluctuatiile de pe curs si programe aberante gen “prima casa”.

O intrebare insa mai grava decat cea cu privire la deflatie (de ce avem deflatie cu atatia bani tipariti?) este insa ce va urma? Experimentul actual este evident unic, niciodata nu s-au mai tiparit sume similare dar mai ales la nivel mondial. O prima consecinta este evident razboiul valutar. Toti tiparesc, toti incearca sa isi sprijine economia si sa tina sub frau somajul si inevitabil se ajunge la razboi valutare. De aici pot sa urmeze si alte razboaie, si pe alocuri se intampla deja. Din frecusurile astea, evident exista si riscul ca un jucator mai mare sa pice si sa traga cu el si pe ceilalti. Imaginati-va trei-patru copii sarind intr-un pat cu arcuri tinandu-se de mana si impingandu-se unul pe altul. Daca pica unul, e riscul sa traga si pe ceilalti si sa ii dea cu capul de perete sau de alte obiecte.

Lucrurile sunt complicate si nu vreau sa fac filosofia complexitatii. Trendurile sunt unele clare, unele mai putin clare. Principalul trend este al tiparnitei: clar nu poate fi oprita, clar se va tipari din ce in ce mai mult si clar dobanzile nu pot sa mai creasca pentru ca ar  urma implozia. Implozia este insa un eveniment extraordinar si evident nu poate fi prezisa sau calculata apriori. Ca fapt divers, un tip care a prezis crashul creditelor a marturisit ulterior: de zece ani vorbesc de crash si cand s-a intamplat in sfarsit, lumea ma crede profet. Doomeri se gasesc in orice vremuri, mai putin ulcioare care sa mearga de doua ori la apa. Ori daca tiparnita tot va merge in continuare si vedem ca somajul este in crestere peste tot, profiturile firmelor cresc in timp ce salariile scad la ce sa ne asteptam? Evident la tensiuni sociale. Vor degenera acestea si vor produce socuri semnificative? Paradoxal, nu neaparat. Spania, care are somaj peste 25%, o duce inca bine si nu pare sa aiba probleme cu miscari sociale de amploare. De ce? Din cauza economiei negre: firmele lucreaza la negru, oamenii care au credite si nu le mai platesc, evident ca nu vor salariu pe card si nici contract de munca, etc. Statele cum reactioneaza? Romania este un exemplu, desi poate mai bine am vorbi de Franta. Descopera Ponta – sfatuit de consilierii lui inteligenti – ca nu colectam cat ar trebui si mareste taxele, angajaza la fisc, ameninta cu controale etc. Anticiclic, am putea spune. Francezii au ajuns si ei sa suprataxeze pe bogati, prin urmare a expodat piata de arta, bogatii cumpara tablouri scumpe mai ceva ca aurul. Banii nu ajung nici in taxe, nici in economie si prin urmare ciclul este oprit, velocitatea scade. Si nebunia cu arta abia a inceput, aurul desi este manipulat deocamdata fiind declarat de bancheri “zona interzisa pentru bule”, mai are ceva pana cand sa suga si el miliardele tiparite.

Personal marea mea dilema este insa daca punctul de inflexiune de care tot zbiara El-Erian de la Pimco chiar exista pentru ca directia in care o vom lua oricum este cam clara. Si o alta chestie care ne priveste mai ales pe noi e riscul de colaps pentru pietele emergente, ce va insemna asta pentru noi. Iata dilemele mele …

Pe-aici incepe despre punctul de inflexiune:

1) hand-off – it works; trigger sign: healthy balance sheets, business investing long term;
2) heating never reaches critical mass; cost & risk of printing money exceeds benefits; + adding up problems (currency war, politics) => investor exit markets

Dupa cum puteti vedea, la punctul 2, El-Erian nu intra in detalii. Nici nu e nevoie, nici publicul nu e genul care are nevoie de explicatii mai multe. Putem insa deduce ce inseamna esecul tiparnitei uitandu-ne in 2008 si comparand masa monetara, nivelul datoriilor, deficitele si structura pietei de atunci cu nivelurile si trendurile la care s-a ajuns acum.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=fD3kOKK0C5w

Colaborarea secreta dintre STALIN & HITLER

'Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil.”

Grigore Moisil     

    

A ierta înseamnă a-i oferi celuilalt ocazia de a mai greși o dată.“

Johann W. von Goethe  

Cine ar fi banuit ca Stalin si Hitler au intretinut o colaborare secreta inceputa cu 6 ani inainte de al Doilea Razboi Mondial? Singura data cind arhiva prezidentiala sovietica a fost deschisa unui occidental pentru cercetare academica a fost ocazia de care a beneficiat Stephen Koch, profesor de rusa la Universitatea Columbia din New York, pentru a prezenta lumii, in cartea ''Double lives'', secrete nebanuite privind sprijinul reciproc acordat de Stalin si Hitler in anii '30. Desi s-a publicat enorm pe tema ultimei conflagratii mondiale, subiectul nu este Inca epuizat, dovada fiind si recenta carte ’’Churchill’s Deception - The dark secret that distroyed Nazi Germany’’, scrisa de Leon Kilzernu. Printre aspectele nebanuite deconspirate din documentele scoase de la secret de cancelariile marilor puteri beligerante aflam cum a refuzat Churchill ofertele repetate ale Germaniei de oprire a razboiului, in conditii foarte avantajoase pentru Anglia, si cum a fost intors cel de-al Doilea razboi Mondial catre URSS. Iata ca, pentru a putea intelege prezentul trebuie mai intii aflat si descifrat trecutul din sumedenia de fapte inedite insuficient cunoscute sau peste care, din diferite calcule politice ale vremii, s-a lasat intentionat sa se astearna colbul ’’uitarii’’. Historia este o revista vie, inepuizabila, care din arhive de ’’circuit inchis’’ sau eminamente secrete, scoate la iveala documente si intimplari ce au decis soarta omenirii –conflicte majore pornite din orgolii marunte, razboaie si lungul alai de catastrofe ce Le incumba, unele putind fi evitate desi ’’atirnau de un fir de par’’’, sau impartirea cinica a zonelor de influenta pe glob. Asupra unui astfel de moment important si pentru romani s-a aplecat, cu binecunoscuta-I minutiozitate, Michael Nicholas Blaga, in recenzia celor doua carti. (Razvan Dupleac)

Colaborarea dintre Stalin si Hitler exista Inca din ianuarie 1933

Cartea pe care o prezentam in aceasta recenzie arata ce surprize ascunde arhiva prezidentiala sovietica, pastrata in secret absolut in apartamentele personale ale lui Stalin din incinta Kremlinului. Autorul acestei carti neobisnuite, Stephen Koch, profesor de rusa la Universitatea Columbia din New York, a obtinut permisiunea presedintelui Rusiei de a patrunde in scopuri de cercetare academica in arhiva sovietica, iar cartea sa, ’’Double lives’’, este rezultatul acestui acces nepermis altcuiva din Occident nici inainte si, surprinzator, nici dupa aparitia in SUA a acestui volum. Sa se fi speriat si conducatorii Rusiei de azi de ecoul produs in lume de amplitudinea descoperirilor facute de Dr. Koch in apartamentele ferecate ale lui Stalin de la Kremlin?

Expun mai jos citeva dintre secretele arzatoare dezvaluite lumii de profesorul Stephen Koch: Stalin si Hitler au comunicat reciproc prin intermediul lui Karl Radek Inca de la venirea lui Hitler la putere, in ianuarie 1933. Cei doi dictatori s-au ajutat reciproc in exterminarea dusmanilor lor interni: Stalin, primind ajutorul Gestapo-ului in discreditarea si uciderea maresalului sovietic Tuhacevski, in timp ce Hitler primea ajutorul Comintern-ului pentru compromiterea si asasinarea lui Ernst Roehm comandantul trupelor S.A. (camasile brune).

Incendierea Parlamentului Federal German, Reichstag-ul, a fost facuta nemijlocit de oamenii Comintern-ului, dupa ce Stalin a obtinut promisiunea lui Hitler ca autorii incendiului sa fie returnati Moscovei, fara a fi pedepsiti de justitia germana. Operatiunea aceasta a fost condusa de bulgarul Gheorghi Dimitrov, returnat Moscovei dupa un proces rasunator in care apararea lui a fost facuta de avocatul roman Petre Pandrea, aflat la doctorat in Berlinul acelor ani.

Miscarea antifascista si toti cei angajati in Occident in lupta antifascista au fost tradati de Stalin lui Hitler pentru scopuri politice criminale, care vor duce in final la cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Pentru cine a murit Ernst Thaelmann si atitia ca el din miscarea antifascista?

Comunicarea dintre cei doi: fara cusur

Razboiul Civil din Spania este un alt exemplu concret al comunicarii constante dintre Stalin si Hitler: nimic nu s-a facut pe pamintul Spaniei fara acordul reciproc al dictatorilor. Mai mult chiar, Stalin a incetat toate furnizarile de razboi catre republicanii spanioli atunci cind Hitler I-a cerut asta (pag. 314).

Au existat banuieli privind aceasta colaborare secreta dupa semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, Dar nu au existat probe documentare si nici faptul ca Hitler a fost sprijinit de URSS Inca de la venirea sa la putere, in ianuarie 1933. Karl Radek AR fi putut DA multe alte detalii despre ce au convenit impreuna cei doi dictatori, Dar a fost suprimat de Stalin in 1937, ca masura de prevedere. Locul lui Radek drept curier intre Hitler si Stalin a fost luat de Wilhelm Pieck, comunistul German ajuns ulterior in fruntea Republicii Democrate Germane. Si despre acest curierat, arhiva prezidentiala sovietica furnizeaza probe documentare neasteptate ca importanta (pag. 460).

In anul 1935, toate functiile Comintern-ului au fost preluate de catre Serviciul secret al Armatei Rosii (GRU), iar intelectualii din Occident au fost luati in primire de ofiteri de informatii educati in manipularea occidentalilor pentru interesele URSS, devenind unelte ale represiunii sovietice (pag. 461).

Documentele mai arata ca si primul congres de constituire al Comintern-ului, in anul 1919, a fost o farsa prezidata de Lenin si de dobrogeanul Cristian Racovschi, intrucit in sala cu cei 35 de participanti erau niste straini aflati intimplator la Moscova si care nu reprezentau niciun partid de stinga din Occident. A doua zi de la deschiderea ASA-zisului congres, Lenin declara intr-un articol semnat de el in „Pravda“ ca „sovietele se intind in intreaga lume”. in spatele acestui Comintern fictiv, Lenin avea un corp de revolutionari de profesie, foarte disciplinati, insarcinati cu consolidarea hegemoniei lui Lenin asupra miscarii socialiste mondiale (pag. 30).

Dupa venirea lui Hitler la putere, serviciile de informatii sovietice si politia sovietica au uzurpat in tacere si au pus mina pe diversele activitati ale Comintern-ului. Aceste servicii infiinteaza un front nou, cunoscut sub numele de „Rassemblement Universel Populaire” (RUP), organism condus de un star in ascensiune al serviciilor secrete, un tinar din Rominia cu numele conspirativ de Louis Dolivet (pagina 369). Conducatorii din umbra ai acestui nou front erau Andrei Jdanov, bruta cea mai infama a culturii staliniste, si Mihail Trilliser, directorul-fondator al sectiunii externe a NKVD-ului (numele sau secret fiind „tovarasul Moskfin”).

Seful garzii lui Stalin: un barbier ungur

Un alt cetatean al Rominiei, Valeriu Marcu, emigrant bogat in Franta, este mentionat in documentele acestor arhive secrete sovietice ca fiind detinatorul unei sume enorme de devize destinate lui Willi Muenzenberg, liderul secret al sovieticilor din Occident, precum si documentele necesare scoaterii lui Muezenberg din Franta, pentru a deveni un om liber (pag. 429).

N-a apucat insa sa fuga in lumea larga: a fost asasinat in iunie 1940 intr-o padure de linga Marsilia de agenti ramasi necunoscuti care nu s-au ostenit sa-i ia si banii din portofel sau ceasul din aur de la mina. O data cu el au intrat in mormint o serie de secrete ale activitatii Comintern-ului in Occident, pina la inceperea razboiului contra URSS. De mentionat faptul ca Muezenberg a facut parte din cercul apropiat al lui Lenin din exil si a fost unul dintre cei care l-au insotit pe Lenin in vagonul sigilat in care a calatorit clandestin din Elvetia pina la granita Rusiei aflate in razboi cu Germania.

Agentii trimisi de Comintern la Paris au fost indivizi cosmopoliti ne-rusi, dintre care cei mai remarcabili au fost ungurii. „Mafia ungureasca constituia nucleul fondator al serviciilor secrete sovietice” (pagina 98). Chiar si seful garzii personale a lui Stalin de la Kremlin dinainte de razboi era un barbier ungur din Budapesta, pe nume Karl Pauker (confundat de unii cu sotul Anei Pauker, socialistul Marcel Pauker, inginer cu studii in Elvetia, impuscat de Stalin in timpul Marii Terori).

Romain Rolland, Henri Barbusse, André Malraux, Lincoln Stevens, Heinrich Mann sunt nume de intelectuali care figureaza in documentele de la Kremlin ca agenti de influenta ai URSS din Occident (pagina 34). Despre Malraux este surprinzator sa aflam ca a scris cartea „Conditia Umana” inainte de a calatori in Asia. De unde avea atunci detaliile inedite despre China din acea carte? Sotia acestuia, Clara Goldsmith, era o evreica din Germania. Printesa Maria Pavlovna Kudachova a fost introdusa de sovietici in cercul lui Romain Rolland mai intii ca secretara si amanta, pentru a deveni ulterior sotia acestui scriitor francez (pag. 36).

’’Doamnele secrete ale Kremlinului’’ mai includeau pe Moura Budberg, amanta lui Maxim Gorki si a scriitorului H.G.Welles, cartea lui Stephen Koch aducind si probe fotografice in acest sens. Uluitor este si faptul ca Hollywood-ul, cetatea cinematografiei americane, a trimis pe ascuns sume imense de dolari pentru finantarea actiunilor sovietice in Cehoslovacia eliberata de sub germani (pagina 116). Aceste documente recent descoperite la Kremlin implica nume diverse ale lumii cinematografice americane (Sinclair Lewis, Ella Winter etc.).

In plina teroare sovietica, Bertold Brecht este citat de documente ca avind aceasta convingere: ’’Cu cit sunt mai inocenti, cu atit merita mai mult sa fie impuscati’’ (pag. 113). Aceasta fraza capata alta rezonanta daca mai adaugam printre numele celor asasinati si pe cel al lui Maxim Gorki, despre care s-a stiut anterior ca ar fi murit de inima. De uciderea lui s-a ocupat Henrich Yagoda, seful de pe atunci al NKVD-ului, care l-a ucis mai intii pe fiul scriitorului Maxim Gorki.

Arhiva prezidentiala sovietica dezvaluie peste generatii apuse, adevaruri de-a dreptul nedorite pentru unii. Mai este surprinzator faptul ca dupa publicarea acestei carti in America, accesul la arhivele prezidentiale de la Kremlin a fost din nou inchis cercetatorilor?

Cum a fost intors cel de-Al Doilea Razboi Mondial catre URSS

Dupa atatea carti, studii si monografii despre Al Doilea Razboi Mondial, am putea trage concluzia pripita ca s-a epuizat domeniul de cercetare si ca putine surprize mai pot fi dezvaluite publicului privind ultima conflagratie mondiala. Cartea care face obiectul acestei recenzii (Leon Kilzer: CHURCHILL's DECEPTION - The dark secret that distroyed Nazi Germany) demonstreaza contrariul, respectiv ca putem descoperi inca, aspecte nebanuite in muntii de documente scoase de la secret de catre cancelariile marilor puteri beligerante.

Manevrele lui Churchill

In general termenul de pastrare la secret practicat de cancelariile occidentale este de treizeci de ani de la data intocmirii documentelor respective. Unele tari au tinut secrete anumite documente chiar 35-40 de ani de la emiterea lor. De aceea a provocat curiozitatea istoricilor, scoaterea de la secret de catre britanici a unor documente strict secrete, pastrate de ei la Londra timp de o jumatate de secol de la emiterea lor. Cartea de fata este rezultatul studierii acestor documente pe care englezii le-au considerat jenante pentru ei: stenogramele dezbaterilor guvernului britanic sub conducerea lui Winston Churchill. Cartea descrie cu rigoare academica modul in care Churchill a reusit sa-l determine pe Hitler sa invadeze nu Anglia ci URSS-ul.

Jurnalistul Louis C. Kilzer, laureat al premiului Pullitzer, aduce la lumina tiparului documente britanice care demonstreaza documentar aceste manevre necunoscute pana acum si care-i pateaza memoria lui Churchill in ochii opiniei publice. Cartea descrie cum in calitate de prim-ministru, Churchill si-a convins ministrii din guvern sa respinga ofertele multiple propuse de generalii germani pentru oprirea razboiului prin asasinarea lui Hitler de catre nemti. Stenogramele sedintelor guvernului britanic redau modul cinic in care Churchill supune spre aprobarea guvernului sau respingerea propunerilor germane: ’’Hitler este doar un om care va deceda mai curand sau mai tarziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie sa-l convingem pe Hitler sa atace URSS-ul pentru ca acolo va fi sfarsitul lui, iar noi vom dezmembra Germania’’.

Falsul Hess

Generalii germani erau decisi sa-l suprime pe Hitler in anul 1939 si 1940 cu conditia prealabila ca Anglia sa accepte in scris, neamestecul ei in razboiul civil care ar fi izbucnit intre germani ca urmare a asasinarii dictatorului. Dupa ce i-a refuzat pe generalii germani, Churchill a avut surpriza sa primeasca o oferta uluitoare chiar de la Hitler: incheierea unui pact cu Anglia prin care Germania retroceda teritoriile cucerite de nemti in vestul Europei, in schimbul garantarii intereselor germane in rasaritul Europei subjugate de Hitler. Nici aceasta oferta germana n-a fost acceptata de Churchill care a notat insa dorinta obsesiva a lui Hitler de a incheia pacea cu Anglia. El a cultivat cu abilitate iluziile lui Hitler ca si Anglia doreste pacea (cu scopul initial de a castiga timp, pentru inarmarea englezilor). Ulterior, cand trupele germane cucerisera Franta si ajunsesera la Canalul Manecii, Churchill a lansat inselatoria menita sa-l opreasca pe Hitler: englezii l-au invitat pe adjunctul lui Hitler, Rudolf Hess, sa vina in Anglia la o asa zisa ’’conferinta de pace’’ la care nemtii sa negocieze cu Partidul Pacii din Marea Britanie invazia URSS.

Spionii lui Stalin din guvernul britanic (Philby, Blunt, Cairncross), au telegrafiat Moscovei continutul fiecarei intrevederi avute de Hess in Anglia, dupa celebrul sau zbor acolo la mansa unui avion special echipat cu rezervoare suplimentare de benzina, pentru acel voiaj ultra-secret. Pentru evitarea demascarii acestei manevre, Churchill va retine prizonier pe Hess in Anglia pe toata durata razboiului, iar la Tribunalul de la NÜrenberg va fi adusa o sosie a lui Rudolf Hess care nu intamplator a refuzat timp de 28 de ani de inchisoare la Spandau, sa primeasca vizita vreunui membru al familiei sale. Mai apar si probe medicale aduse din arhive care atesta ca omul inchis la Spandau sub numele de Rudolf Hess, nu purta pe toracele sau urmele permanente lasate de o interventie chirurgicala din timpul primului razboi mondial. Acea cicatrice chirurgicala este inregistrata radiologic in dosarul medical al lui Hess, anterior plecarii sale in Anglia si nu poate justifica nimeni absenta ei la detinutul nr. 7 de la Spandau.

Intrebari si raspunsuri

In final se pune o intrebare mai importanta decat identitatea prizonierului nr. 7 de la inchisoarea Spandau si anume: la ce a folosit inselatoria cu Hess? A salvat Anglia de la infrangere, deturnarea razboiului spre URSS?

- Da, dar a salvat-o de un dictator care nu urmarea infrangerea Angliei. Hitler a salvat Anglia tot atat cat Churchill, concluzioneaza autorul cartii.

- A progresat Imperiul Britanic de pe urma incapatanarii lui Churchill de a lupta contra Germaniei, asa cum sustinea Churchill ca era scopul razboiului? Nu, Imperiul Britanic s-a dezintegrat dupa razboi, iar Anglia a iesit slabita ca tara.

- A reusit Germania nazista sa stopeze extinderea comunismului in lume? Din nou, nu. A reusit exact contrariul, sa extinda comunismul de la Berlin pana la Pekin. Razboiul a transformat URSS-ul dintr-o putere europeana intr-o supraputere mondiala, care urmarea un scop pe care Hitler nu l-a avut: dobandirea hegemoniei universale. Este adevarat ca Churchill a oprit existenta unuia dintre cei mai rai conducatori care au existat. Problema este ca totusi l-a oprit prea tarziu, dupa ce genocidul fusese comis.

Si acum faptele concrete evidentiate de autor prin documente secrete de arhiva:

- dupa victoriile sale in vestul Europei, Hitler a hotarat sa se opreasca pe motivul declarat ca are nevoie de 100 de ani pentru consolidarea victoriilor;

- a propus in scris eliberarea tarilor cucerite de el in vestul Europei;

- a ordonat demobilizarea a 30 de divizii si tot ce a intreprins din septembrie 1939 pana in ajunul invadarii URSS la 22 iunie 1941 a fost facut cu scopul incheierii razboiului, nu al ducerii lui. Daca Anglia ar fi acceptat pacea, Hitler ar fi incheiat-o in conditii favorabile Imperiului Britanic. Documentele nu lasa dubii aici. in loc de asta, Anglia respinge oficial pacea, dar o accepta pe ascuns, si procedand astfel Anglia conduce la cel mai cumplit deznodamant din toate rezultantele posibile: da mana libera lui Hitler in estul Europei fara sa fi rezolvat nimic in vest.

Fara indoiala, o pace incheiata in vara anului 1940 ar fi avut un pret ridicat: Polonia ar fi incetat sa existe, Cehoslovacia ar fi ramas un protectorat german si multe din tarile nesovietice ale Europei rasaritene ar fi fost incluse in sfera de influenta germana cel putin la fel de strans controlate ca emisfera occidentala sub Doctrina Monroe. Evreii ar fi fost exclusi din Europa Centrala.

A meritat oprirea acestora prin sacrificiul suprem a 52 de milioane de oameni? Greu de raspuns afirmativ, in conditiile in care Europa care a rezultat din ruine, a gasit Polonia, Cehoslovacia si restul Europei rasaritene intr-o sclavie mai cumplita decat isi imaginase Hitler in 1940.

In incheiere supun spre examinare cititorului urmatoarea chestiune: este oare posibil de imaginat ca datorita petrolului ei, Romania ar fi avut sub germani un nivel de viata apropiat Austriei sau Elvetiei? La moartea regelui Carol I in 1914, documentele vremii arata ca rata de schimb monetar intre francul elvetian si leul romanesc era aproape 1:1.

MICHAEL NICHOLAS BLAGA HISTORIA. O colaborare frumoasa ce va aduce noi articole interesante, urmariti-le!

„Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti".

Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran, cei mai importanți evrei din România, despre „holocaustul" din Transnistria

„Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti". (Wilhelm Filderman)

În raportul Comisiei Wiesel - pe care am făcut greşeala să nu stric până mai ieri nicio privire, măcar în treacăt aruncată, sunt pomenit, citat şi comentat pe îndelete în capitolul „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică" în subcapitolul „Negaţionismul deflectiv". (Ce-o fi aia „deflectiv"?!) Mai întâi se consemnează, corect, teza unui „politician post-comunist, Adrian Păunescu", ca fiind reprezentativă pentru poziţia celor inventariaţi în sus-numitul capitol: „Nimeni dintre românii care au luptat pentru Reîntregirea Neamului (de la Mareşalul Antonescu la ultimul soldat) n-a acţionat în felul sângeros în care războiul îi pune pe oameni să acţioneze, împotriva vreunui inamic, pentru că era evreu. Singura - şi îngrozitoarea - raţiune a crimelor din Basarabia a fost pedepsirea bolşevicilor.[...] România nu a ucis evrei pentru că erau evrei." (s.n.) Iar apoi sunt înregistrat şi eu, subsemnatul, cu o parte din argumentele pe care le-am invocat de-a lungul anilor pentru a „distorsiona, nega şi minimaliza holocaustul".

Ce am eu de obiectat la textul acesui capitol? Mai înainte de orice pretind ca în titlu să se facă precizarea că toţi cei citaţi neagă nu Holocaustul, ci holocaustul „din România", din Transnistria! Nici Păunescu, nici Buzatu şi nici subsemnatu', nu am distorsionat, negat ori minimalizat Holocaustul şi punct! Fără nici un determinant! Adică Holocaustul de pretutindeni! Inclusiv cel de la Auschwitz şi alte sumbre locaţii, aşa cum s-ar înţelege din titlul bietului capitol! L-am negatără numai pe cel pus în cârca românilor! E drept, eu, unul, am făcut în mai multe rânduri apel la inteligenţa evreilor holocaustizanţi, nu puţini, dar foarte puţină, şi le-am atras atenţia cât sunt de imprudenţi atunci când ne acuză pe noi de holocaust în ciuda tuturor evidenţelor, căci nouă, românilor, ne este atât de uşor, ne este foarte ușor, ne este cel mai ușor să ne disculpăm, iar dovezile noastre de nevinovăţie, imbatabile, cu sau fără voia noastră, vor fi imediat invocate de alţii pentru a nega, distorsiona etc. însuşi în întregimea sa Măria Sa Holocaustul şi punct! Deci şi cel de la Auschwitz etc. Că, deci, obligându-ne pe noi, ca români, să ne apărăm, argumentele noastre vor servi, în final, cauza „infamă" a celor care neagă Holocaustul şi punct! Ceea ce ne sincer displace! Nu stă în intențiile noastre!...Dar, deh! Tu l'as voulu, George Dandin!

Deci, cât de cât corect, titlul capitolului ar fi fost „Distorsionarea, negarea şi minimalizarea holocaustului din România". Iar propriu zis corect ar fi să fie scos din titlu măcar cuvîntul distorsionare. Sub un tilu ca Negarea Holocaustului din România eu, unul, recunosc, mă înscriu oricând! Cu amândouă mâinile!...

În rest, e mult mai mult de corectat. Căci, după regula „cine zice ăla este", capitolul respectiv chiar cu asta se ocupă: cu distorsionarea, negarea şi minimalizarea argumentelor celor care contestă holocaustul din Transnistria, din România. Dacă încerc acum, prin rândurile de faţă, să îndrept ceva, nu am în vedere persoana mea, ci a celor doi evrei citaţi în titlul acestor rânduri: Wilhelm Filderman şi Alexandru Şafran, pe care eu i-am pus mereu în centrul de greutate al argumentaţiei mele.

Au fost cei doi, la vremea aceea, liderii evreilor din România. Despre primul, se spune că evreii din Statele Unite îl considerau a fi „cel mai important evreu din Europa". Amândoi au cunoscut în modul cel mai nemijlocit cu putinţă situaţia evreilor din România acelor ani şi nu au stat indiferenţi la tragedia coreligionarilor. Să-i luăm pe rând:

Mai întâi, Wilhelm Filderman. Sunt bine cunoscute scrisorile sale trimise şefului statului, Mareşalul Ion Antonescu, pentru a protesta faţă de vexaţiile, împinse până la ucideri, de care - zicea și se plângea Filderman, aveau parte evreii evacuaţi în Transnistria. Este binecunoscut şi răspunsul Mareşalului. Este însă puţin cunoscută împrejurarea că la un moment dat, adunându-se mai multe motive, „excedat" de insistențele fostului său coleg de liceu, Mareşalul Ion Antonescu l-a deportat în Transnistria chiar şi pe Wilhelm Filderman, nu pentru că acesta ar fi întrunit condiţiile care determinau acest gest administrativ extrem, ci pentru că în felul acesta Mareşalul a vrut „să-i închidă gura"! Adică, ştiindu-l pe Filderman om de onoare, Mareşalul a socotit că de îndată ce liderul evreu va vedea la faţa locului cum sunt trataţi evreii în Transnistria, va înceta să mai umble cu memorii disperate că piere evreimea din România! Că sunt ucişi şi batjocoriţi evrei nevinovaţi! Etc., etc... De fapt, nu se ştie exact-exact din ce pricină a fost Filderman dus să locuiască câteva luni printre evreii „strămutaţi" în Transnistria, dar cunoaştem foarte exact efectul acestui exil:

După ce a petrecut câteva luni în Transnistria, în „lagărele de exterminare a evreilor", Filderman nu i-a mai scris Mareşalului nici un rând de protest faţă de soarta evreilor din Transnistria şi n-a mai produs nici un text despre „holocaustul" din Transnistria!

Nici măcar după 23 august 1944. Ba chiar a fost de acord, în primăvara lui 1944, ca alături de alţi evrei, inclusiv lideri sionişti, să facă loby în Occident pentru ca Aliaţii să menajeze interesele României şi să evite ocuparea României de către Armata Roşie, eventual printr-o debarcare anglo-americană în Balcani, răsplătind astfel poporul român pentru „oaza de linişte" oferită evreilor în anii 1938-1944. (Expresia „oază de linişte" aparţine altui mare evreu martor al evenimentelor: rabinul Moshe Camilly Weinberger, liderul evreilor din Transilvania, din Ardealul ocupat de hortyști...)

Scurt timp după instalarea evreilor comunişti la putere în România, Wilhelm Filderman a emigrat în America. Anti-comunist fervent, Filderman a emis principiul potrivit căruia un evreu, în măsura în care este comunist şi se ataşează de marxism, încetează a mai fi evreu. A fost atât de sincer în această atitudine încât nu a pregetat ca în 1955 să depună mărturie în favoarea tinerilor români care atacaseră ambasada română de la Berna, de unde au sustras documente extrem de compromiţătoare pentru comunişti. Din păcate, fără să le fi fost în intenţie, atacul lor s-a soldat cu uciderea nepremeditată a lui Aurel Şeţu. La procesul care a urmat, Wilhelm Filderman a trimis o declaraţie în sprijinul tinerilor luptători anticomunişti, declaraţie înregistrată la un notariat din New York - unde locuia, iar declaraţia, avântat anticomunistă, face un succint portret al României ultimilor 15 ani, prilej de a vorbi şi despre Mareşalul Ion Antonescu. Iar Filderman o face în termeni clari şi extrem de pozitivi. De atunci, acest text circulă cu un fel de supra-titlu, „Testamentul lui Filderman", cam nepotrivit. Eu am citat deseori din acest text, pe care l-am şi publicat integral într-una dintre revistele lui Adrian Păunescu. Citez fraza cheie: „Mareşalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la persecuţiile germanilor nazişti". Repet: afirmația aparține fostului Președinte al Federaţiei Comunităților Evreiești din România!...

Raportul Wiesel exprimă îndoieli asupra autenticităţii acestui text, afirmând că sursa sa ar fi un articol din revista „Baricada". Repet, declaraţia lui Filderman apare citată, uneori integral, în lucrările dedicate „atacului de la Berna" şi procesului care a urmat, la al cărui dosar a fost depusă declaraţia lui Filderman. Iată şi fraza de început a declaraţiei: „Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda, Boradway at 71 St, declar următoarele..." Aşadar, documentul există! Pot face trimitere chiar şi la biroul de avocatură unde s-a înregistrat declaraţia lui Wilhelm Filderman. Mă pun la dispoziţia comisiei Wiesel cu această informaţie.

Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României.

Membrii comisiei Wiesel, în măsura în care au monitorizat corect prestaţia mea pe ogorul distorsionării şi al negării, ar fi trebuit să înregistreze şi cea mai importantă referire pe care am făcut-o la persoana lui Wilhelm Filderman, precum că este autorul unor Memorii despre anii petrecuţi în România. Preţiosul manuscris a fost lăsat în grija secretarului său, cu indicaţia de a fi predat Academiei Române de îndată ce va cădea comunismul, spre a fi publicat. Din păcate, Memoriile lui Filderman nu au ajuns la destinatar, iar în momentul de faţă manuscrisul se află în arhiva de la Yad Vashem „sub cheie". Expresia „sub cheie" am preluat-o de la Teşu Solomovici, dintr-un text al acestuia care confirmă existenţa şi soarta „Memoriilor" lui Filderman. Răposatul Jean Ancel, cât era el de dedicat Holocaustului, nu a avut voie să consulte acest document. A avut onestitatea să i se plângă colegului său Gheorghe Buzatu pentru acest afront.

Eu am aflat prima oară de aceste Memorii pe la începutul anilor 90, direct de la Eugen Simion, care le-a şi văzut la Paris, acasă la executorul testamentar al lui Filderman. Întreb: de ce Comisia Wiesel nu a încercat să consulte acest document? Şi afirm: Memoriile lui Filderman au toate şansele să fie documentul cel mai important cu privire la aşa zisul Holocaust din România. Iar faptul că accesul la acest document este blocat chiar de cei care ne acuză de holocust nu poate fi interpretat decât într-un singur fel: Memoriile lui Filderman contrazic acuzaţia de genocid adusă Mareşalului Ion Antonescu şi României.

Recomand comisiei Wiesel să ia urma Memoriilor lui Filderman printr-o discuţie cu fostul preşedinte al Academiei Române. Eugen Simion mai ştie şi altele. De la Nicolae Cajal îndeosebi.

Despre Alexandru Şafran, care a fost Marele Rabin al evreilor din România aceloraşi ani, am povestit de mai multe ori cum, cu ocazia vizitei în România, în 1995, s-a întâlnit cu domnul Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel pe care Ion Antonescu l-a numit guvernator al Transnistriei şi pe care toată istoriografia holocaustizantă îl acuză că este principalul vinovat de „holocaustul din Transnistria". George Alexianu a fost condamnat la moarte pentru aceste crime şi a fost executat odată cu Mareşalul, în 1946. În 1995, după o jumătate de secol, Alexandru Şafran, lider spiritual al evreilor din România, s-a întâlnit cu feciorul celui ce a ucis vreo două sute de mii de evrei şi i-a înmânat următorul înscris: „Lui Şerban Alexianu, amic din tinereţea noastră, în amintirea ilustrului său părinte, care în întreaga-i viaţă şi activitate profesională şi mai ales în perioada neagră a războiului a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate. A plătit la comanda comunistă cumplit şi total nedrept. Întreaga-i suferinţă să-i fie izbăvită."

Am publicat de mai multe ori acest text care mi s-a părut atât de clar şi de definitiv, capabil să pună capăt discuţiilor despre „crimele din Transnistria"! L-am publicat cu mare grabă, temându-mă ca nu cumva bietul rabi Şafran să se prăpădească şi să nu apuce să autentifice, măcar şi prin tăcere, preţiosul înscris. Alexandru Şafran a mai trăit după 1995 ani buni şi nu a dat nici un fel de dezminţire. I-am făcut şi o scrisoare deschisă, publicată în „România Mare", despre care nu avea cum să nu afle. Aflu din raportul Wiesel că eu, subsemnatul, nu am prezentat prea mare încredere, drept care „unul dintre autorii acestui raport, politologul Michael Shafir, l-a contactat pe nepotul bătrânului rabin (91 de ani la acea dată), Dan Şafran, pentru a ajuta la clarificarea autenticităţii dedicaţiei. Rabinul Şafran a răspuns că roagă să fie recitite rândurile pe care le scrisese despre Alexianu în memoriile sale. Guvernatorul este menţionat o singură dată, fiind descris ca „renumit pentru cruzimea sa"...

Aşadar, marele rabin nu dezminte că s-a întâlnit cu domnul Şerban Alexianu şi nu dezminte nici cele declarate în scris în faţa şi pentru uzul acestuia. Sunt convins că Dan Şafran, ca nepot şi persoană interesată de subiect, s-o fi mirat de întâlnirea prietenească dintre bunicul său şi fiul celui care a ucis sute de mii de evrei nevinovaţi şi l-o fi întrebat pe Alexandru Şafran mai înainte de orice dacă este adevărat că s-a întâlnit cu Şerban Alexianu şi de ce s-a întâlnit? A adus Dan Şafran la cunoştinţa Comisiei și a dlui Michael Shapir răspunsul primit?

Per total, este însă de neînţeles comportamentul Comisiei, căreia îi reproşez următoarele:

- Comisia nu a verificat ea însăşi existenţa şi autenticitatea textului. Era foarte simplu şi uşor să mă convoace la comisie şi să-mi ceară toate lămuririle. Eu, altminteri, m-am oferit în mod public să colaborez cu Comisia deoarece la Vatra Românească există un grup de cercetare a Holocaustului, care a ajuns la anumite rezultate, deţine unele documente interesante etc. Nimeni nu m-a căutat. Nici măcar „politologul" Michael Shafir. Le-a fost mai uşor să-l contacteze, tocmai în Suedia, pe Dan Şafran. Nu m-aş mira să aflu că acesta s-a deplasat în Elveţia ca să stea de vorbă cu bietul rabin. De ce „bietul"? Pentru că ulterior marele rabin a fost atacat pentru declaraţia dată lui Şerban Alexianu, câţiva „experţi" în Holocaust declarându-l senil, oportunist etc. Nepotul său nu i-a sărit în apărare. Precizez eu: declaraţia rabinului a fost dată în 1995, când a venit în România, a ţinut un frumos discurs în Senatul Ţării, a dat numeroase interviuri etc. şi nimeni n-a zis că n-ar mai fi întreg la minte!

- Comisia nu a binevoit să ia legătura cu însuşi domnul Şerban Alexianu şi să-i ceară să vadă înscrisul. În plus, domnul Şerban Alexianu, ca fiu al guvernatorului Transnistriei şi ca persoană care de ani de zile se luptă cu justiţia română, pretinzând că tatăl său, George Alexianu, în 1946 nu a avut parte de o judecată dreaptă şi de un proces corect, e de presupus că deţine nişte informaţii şi documente care ar putea interesa o comisie ea însăşi interesată de aflarea adevărului. Parte dintre aceste documente Şerban Alexianu le-a depus la Tribunal, măcar acestea să fi fost cercetate de Comisia Wiesel. Această omisiune - după mine foarte gravă, dovedeşte, cel mai probabil, lipsa de interes pentru aflarea adevărului, dovedeşte că acea Comisie Wiesel a ştiut dinainte la ce concluzii va trebui să ajungă şi n-a mai pierdut vremea nici măcar ca să simuleze căutarea adevărului.

Mă simt obligat să suplinesc acest dezinteres şi să enumăr eu câteva lucruri pe care Comisia Wiesel le-ar fi aflat de la domnul Şerban Alexianu. Primul lucru de mirare este că Alexandru Şafran, marele rabin de Geneva şi fost rabin şef al evreilor din România, venit în România numai pentru câteva zile şi suprasolicitat de toată lumea, de la Vlădică până la opincă, şi-a făcut timp să se întâlnească cu domnul Şerban Alexianu, fiul, repet, al celui condamnat la moarte şi executat în 1946, pentru genocid, pentru uciderea în tragica Transnistrie a două sute de mii de evrei.

De-a ne mirare şi mai tare este locul unde s-a produs întâlnirea: acasă la Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România! Ce să caute fiul asasinului de evrei în casa lui Nicolae Cajal, liderul evreilor supraviețuitori ai Holocaustului?!

Explicaţia ne-o dă chiar înscrisul lui Alexandru Şafran: „amici din tinereţea noastră". Toţi trei se cunoşteau din anii războiului. Se întâlneau de obicei la Alexianu acasă, acasă la asasinul de evrei, aşadar! Nicolae Cajal venea cu taică-su, medic care îngrijea de copiii guvernatorului Transnistriei. Deci medic evreu al familiei ucigașului de evrei!

Venea Nicuşor Cajal şi se juca cu copiii asasinului, cu care a legat astfel o prietenie care a durat toată viaţa, până la moartea sa, regretată de toată lumea bună. Cum se împacă această prietenie dintre liderul evreilor din România şi fiul lui George Alexianu cu ideea că George Alexianu poartă răspunderea a sute de mii de vieţi evreieşti?

Alexandru Şafran, mare rabin, era ceva mai în vârstă, nu venea la Alexianu acasă ca să se joace cu copiii acestuia, ci ca să le dea lecţii de limbă germană. În fapt, aceste lecţii erau un bun pretext pentru rabin ca să păstreze, fără ştiinţa nemţilor, un contact permanent cu guvernatorul Transnistriei, prin care a făcut o sumedenie de aranjamente şi intervenţii pentru a ameliora situaţia evreilor evacuaţi în Transnistria. La toate astea se va fi gândit bonomul rabin când a zis despre George Alexianu că „a făcut din inimă şi total dezinteresat atât de mult pentru comunitate". Nimeni nu putea şti asta în 1995 mai bine decât rabi Şafran!

Aşadar, la iniţiativa marelui rabin cei trei s-au întâlnit la Cajal acasă, revederea lui Şafran cu domnul Şerban Alexianu petrecându-se după 50 de ani. Cât va fi fost de emoţionantă!

La un moment dat, Nicolae Cajal, gazdă perfectă, i-a lăsat singuri pe musafirii săi, poate au ceva mai deosebit să-şi spună. Atunci s-a produs momentul de graţie, clipa astrală când rabinul şef al Genevei a decis să-şi răscumpere deceniile de tăcere deloc nevinovată. Va fi înţeles cât de greu i-a fost copilului să (supra)vieţuiască purtând povara de a fi fiul unui criminal de război executat împreună cu marele criminal Ion Antonescu. Din adâncul sufletului său s-a iscat curajul ce i-a lipsit până atunci, a apucat, la întâmplare, o bucată de hârtie de pe biroul lui Nicolae Cajal, şi pe coperta interioară a unei cărţi a consemnat pentru eternitate mărturia sa despre George Alexianu în postură de mare binefăcător al evreimii din România, postură pe care nimeni nu o putea cunoaşte la fel de bine ca Eminenţa Sa. I-a înmânat fostului său elev înscrisul, l-a lăsat să-l citească, bucurându-se de ce putea citi pe chipul copilului septuagenar din faţa sa, şi atât i-a mai spus: „Îţi dau acest înscris ca să-l publici, dar am o singură rugăminte: să-l publici după moartea mea. Nu mai am mult de trăit..."

După care s-a îmbrăţişat cu fostul elev, cu gazda, şi a plecat pe unde era aşteptat de atâta lume... În urma sa, dl Şerban Alexianu s-a simţit dator să-i arate şi lui Nicolae Cajal ce a primit, iar acesta citind înscrisul a înmărmurit, căci şi-a dat seama bine de importanţa mărturiei. Dar a avut onestitatea să nu distrugă petecul de hârtie, poate că nici nu i-a trecut prin minte!... Cert este că domnul Şerban Alexianu a ajuns acasă cu comoara întreagă, neatinsă. Asta până când a avut ghinionul să se cunoască cu subsemnatul şi să-mi relateze cele petrecute la Cajal acasă. L-am întrebat:
„- Şi aveţi de gând să nu publicaţi acest text decât după moartea Eminenţei sale?
- Negreşit, aşa i-am promis!
- Dar dacă nu moare mâine sau poimâine, ci moare după dumneavoastră?!
- Asta e!, a ridicat din umeri domnul Alexianu.
- Măcar aţi facut nişte copii xerox ale textului?", am mai întrebat. Da, făcuse, aşa că la plecare am luat şi eu una, am băgat-o în buzunar şi la lift i-am spus:
- „Domnule Alexianu, eu nu i-am promis nimic rabinului Şafran!" Şi m-am grăbit să public de mai multe ori acel înscris, am avut grijă să afle şi Eminenţa sa de publicarea textului, m-am bucurat să văd că a mai trăit ani buni după aceea şi că nu a avut de formulat nici o dezminţire, nici un protest, nicio dezicere etc.

Trebuie însă să mărturisesc gândul cel mai ciudat pe care mi l-a stârnit comportamentul rabinic: cerându-i dlui Șerban Alexianu să publice textul numai după moartea sa, bietul rabi mi s-a părut că dovedea o tare firavă şi precară credinţă în Dumnezeu. „Nu cumva o fi ateu?!", m-am întrebat, căci acest comportament este tipic pentru cine nu crede în viaţa şi judecata de apoi. Mă rog, dacă rabinul Şafran chiar se închină la acelaşi Dumnezeu ca şi mine, mi-am zis, înseamnă că mai mult se teme de oamenii de aici, de pe pământ, decât de Dumnezeu Cel de dincolo, ceea ce pentru un rabin mi se pare grav, grav de tot.

Fireşte, normal, adică creştineşte şi onorabil, era ca acea declaraţie Alexandru Şafran s-o fi dat în 1946, la proces! La „Procesul Marii Trădări Naționale" unde a fost invitat ca martor al apărării și nu s-a prezentat... Probabil că o asemnea declaraţie l-ar fi salvat pe George Alexianu de la condamnarea la moarte, l-ar fi salvat şi pe „amicul din tinereţe" de la viaţa pe care a dus-o sub comunişti, ca fiu al unui criminal de război. Un orfan „de război" pe care toți se fereau să-l ajute.

Cu toate acestea, mai bine mai târziu decât niciodată: declaraţia rămâne extrem de utilă, căci mai salvează ceva, ceva foarte important: Onoarea familiei Alexianu şi a Neamului românesc. Dar nu mă împac nici azi cu cererea rabinului: mărturia sa să-şi producă efectele numai după moartea sa, când nimeni nu-i mai poate reproşa că a pus principiile morale mai presus de orice. De orice interese naţionale sau cum le-or fi numind cei care, după publicarea declaraţiei, într-adevăr au şi sărit la bietul rabi, încă de pe când mai trăia, cu jigniri şi acuze netrebnice. Zău că-mi pare rău că m-am băgat, dar de unde era să ştiu eu că bunul Dumnezeu îi va da destule zile dlui Alexianu?! Şi mai ales de unde să ştiu că declaraţia rabinului şef, a marelui rabin, nu va avea nici o urmare pentru mercenarii Holocaustului?! Crezusem, naivul sau imbecilul de mine, că în felul acesta, cu un document atât de clar şi de autorizat, se va pune capăt balivernelor inventate de toţi specialiştii în istoria PCUS, reciclaţi în istorici ai holocaustului. Dar de unde?!... Nimic nu-l tulbură pe alde Mihai Ionescu & comp. Lya Benjamin, Radu Ioanid şi toţi ceilalţi, toţi o apă şi-un pământ, nimic nu-i abate din a susţine mai departe basna transnistreană!...

...Trebuie spus că publicarea abuzivă (de către mine!) a textului „rabinic" nu a afectat relaţiile domnului Şerban Alexianu cu Nicolae Cajal. (De altfel, cineva din familia unui prim ministru cu ascendenţi evrei binecunoscuţi şi ştiuţi, mi-a povestit că în particular Nicolae Cajal nici nu vroia să audă de vreun holocaust în România. Făcea în public vorbire de aşa ceva foarte rar şi numai cât să nu se expună la criticile zăltaţilor din Comunitate. „Avem şi noi Vadimii noştri", obişnuia Cajal să spună, pentru a se scuza...)

Cei doi, Șerban Alexianu şi Nicolae Cajal, au mai avut o discuţie ceva mai deosebită, despre care Comisia Wiesel ar fi trebuit să afle și să fie interesată. S-a fost cu ocazia vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea. La recepţia dată de Papă, a fost invitat şi Nicolae Cajal. Până aici nimic de a se mirare cineva! Dar ce a căutat la recepţie dl Şerban Alexianu? Căci da, onorată comisie Wiesel, onorați demascatori ai crimelor din Transnistria: din dispoziţia Papei Ioan Paul al II-lea, la recepţie, printre invitaţii români cei mai reprezentativi şi mai vrednici de o asemenea cinste, s-a numărat şi dl Şerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, criminalul!... Repet: dl Şerban Alexianu a fost invitat la recepţia pe care Papa Ioan Paul al II-lea a dat-o la Bucureşti în onoarea celor mai vrednici români.

Se pun în mod logic două întrebări:

- Care merite deosebite ale domnului Şerban Alexianu îl recomandau pentru această onoare?
- Papa şi Vaticanul nu ştiau al cui urmaş, al cui fiu este domnul Şerban Alexianu? Nu ştiau adică cine a fost George Alexianu? Nu știau că a fost un criminal odios?! Cu 200.000 de victime pe conștiință?.

Cele două întrebări au un singur răspuns: ştiau foarte bine! În 1943, celebrul Papa Pius al XII-lea a dispus ca nunţiul papal Andrea Cassulo să efectueze o inspecţie umanitară în Transnistria, ca să verifice acele zvonuri potrivit cărora evreii erau ţinta fără apărare a unui regim de exterminare, de genocid etc. Inspecţia s-a efectuat aproape concomitent cu o anchetă similară a Crucii Roşii Internaţionale. Cele două atât de onorabile instituţii, Vaticanul și Crucea Roșie Internațională, au ajuns la aceeaşi concluzie, pe care noi o putem deduce din faptul că, prin dispoziţia aceluiaşi papă, profesorul George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost decorat cu cea mai înaltă distincţie acordată de Vatican în acel an: ordinul „Orbis et Urbis". Este şi cea mai mare distincţie papală primită vreodată de un român.

Un român pe care mai apoi „noi" l-am condamnat la moarte pentru exact aceleaşi fapte: felul cum s-a purtat faţă de evrei în calitatea sa de guvernator al Transnistriei. („Noi", adică justiţia din anul 1946. Adică evreii kominterniști din completul de judecată!...)

Aşadar, la acea recepţie atât de selectivă, prin domnul Şerban Alexianu a fost invitat, de fapt, George Alexianu, guvernatorul-criminal de război din Transnistria. Iar dacă iei seama la faptul că la recepţie domnul Şerban Alexianu a fost mereu în preajma prietenului său Nicolae Cajal şi vice-versa, poţi spune că la recepţia dată de Papă au participat braţ la braţ guvernatorul Transnistriei şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor evreieşti din România. Cum de a acceptat Nicolae Cajal această postură şi însăşi prietenia de-o viaţă cu Şerban Alexianu? Simplu de răspuns: Nicolae Cajal cunoştea foarte bine adevărul despre ce a fost în Transnistria! De aceea nu s-a simţit un trădător al neamului său evreiesc atunci când, din copilărie şi până la moarte, a rămas un fidel prieten al familiei Alexianu! Altă explicaţie nu există! Este o explicaţie logică, cu prisosinţă acoperită de realitatea faptelor.

Structura vădit literară a celor povestite mai sus aparţine strict faptelor relatate. Coincidenţele produse şi semnalate dacă poartă un sens, un mesaj, acela nu aparţine subsemnatului, ci Marelui Scenarist care, pentru a lega mai strâns cele două nume din titlul acestor pagini, a făcut ca în acea clipă de uitare de sine, când rabi Şafran s-a uitat în jur după o foaie de hârtie, mâna, inspirată din Înaltul Cerului, să apuce o cărticică de pe biroul lui Nicolae Cajal, pe a cărei copertă interioară, cum spuneam, să lase preţioasa inscripţie. Merita, aş zice, s-o sape în piatră sau aramă, pentru a-i da şi eternitatea materială. Dar şi mai bine S-a gândit Cine S-a gândit ca mâna rabinului să apuce taman cărticica, cunoscuta, semnată de Wilhelm Filderman (în colaborare cu Sabin Mănuilă), unde, în concluzia celor prezentate, se afirmă că – şi citez din memorie, „România este ţara în care au supravieţuit cei mai mulţi evrei!" Coincidenţă mai semnificativa e greu de imaginat!

Ca să fiu mai clar: prețiosul text a fost scris pe coperta interioară - coperta a III-a, a unei cărți care consemnează punctul de vedere, negaționist, al lui Wilhelm Filderman. Mai frumoasă potriveală nici că se putea! Cine e în stare, nu poate să nu vadă aici, în această coincidență, „mâna Domnului".

O ultimă punte între Wilhelm Filderman și Alexandru Șafran: amândoi proveneau din vechi familii de „evrei pământeni", categorie azi dispărută și uitată, lichidată nu de holocaust, ci de ravagiile şi nebunia sionismului și a kominternismului, cei doi frați siamezi și criminali ai lui Iosif. Dar despre aceşti admirabili evrei, evreii pământeni, cu altă ocazie.
Anno Domini 2008

Post scriptum 2013.
Acest text s-a întors la mine după 5 ani. L-am slobozit pe Internet în 2008 și uitasem de el. Un coleg mai în vârstă, un fel de frate mai mare i-aș zice, mi l-a trimis azi, fără niciun comentariu. Nu era greu să pricep ce am de făcut. M-am conformat și l-am mai pus o dată în circulație. Repetitio mater... Doamne, ajută-i să priceapă și pe cei care nu vor să priceapă!