Cristian Troncotă DUPLICITARII-1

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-1

Din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1965 -1989)

        CUPRINS:

          Introducere.

          ORGANELE DE INFORMAŢII ŞI SECURITATE ÎN CONTEXTUL NOILOR RELAŢII ROMÂNO-SOVIETICE, LA ÎNCEPUTUL ANILOR '60

          Ineficienţa cooperării Securităţii cu structurile similaredin ţările socialiste vecine „Demascarea” spionajului ruso-sovietic contra României.

          Epurarea aparatului de Securitate.

          Decese din necesităţi istorice.

          EVOLUŢIA STRUCTURILOR ŞI CONTINUAREA NOII POLITICI ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII.

          Pe linia modernizării.

          Noi orizonturi în politica de cadre.

          O poliţie politică preventivă.

          Revenirea la metodele represive din anii '50 – cazul Gheorghe Ursu.

          Apărarea secretului de stat – cazul „Pantera”

          Contraspionajul şi poliţia politică – cazul Mircea Răceanu.

          TERORISM ŞI ANTITERORISM ÎN ROMÂNIA.

          Conceptul de terorism.

          Structuri şi acţiuni premergătoare înfiinţării USLA.

          USLA şi terorismul internaţional.

          Acte teroriste contra regimului comunist „Un tragic accident”

          DIN ACTIVITATEA SECURITĂŢII EXTERNE.

          Principalele structuri şi competenţe.

          Reţeaua Caraman.

          Acţiuni de „pedepsire” şi „intimidare” a disidenţilor români din Occident.

          Afacerea Şacalul.

          Enigma defectorilor transfugi din Blocul Estic.

          SECURITATEA ŞI SERVICIILE SECRETE SOVIETICE.

          Un procedeu clasic în materie de operaţiuni speciale.

          Măsuri de apărare.

          Contrainformaţiile militare neutralizează agenţi sovietici.

          Imprudenţe, duplicitate şi eşecuri.

          Naţionaliştii de la Bucureşti în pericol.

          IULIAN VLAD – SINGURUL ROMÂN PROFESIONIST ÎN FRUNTEA SECURITĂŢII.

          De la învăţător la şef al Securităţii „De data asta noi l-am salvat pe nebun”

          Duplicitar faţă de „revoluţionarii de profesie”

          În loc de încheiere.

          DOCUMENTE

          1. 1967 iulie 22.

          Decretul nr. 710 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne

          2. 1968 septembrie 30.

          Raportul prezentat de generalul maior Nicolae Diocaru, vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului, cu ocazia convocării ofiţerilor din unităţile informative centrale şi teritoriale de securitate, despre evenimentele din Cehoslovacia şi situaţia internaţională

          3. 1973 februarie 9.

          Notă întocmită de Direcţia a III-a şi Serviciul „D”, privind iniţierea unei acţiuni de dezinformare a diplomatul japonez „Onisie”

          4. 1977 mai 25.

          Ordinul Ministrului de Interne, Teodor Coman, nr. 001050, pentru intrare în vigoare a Instrucţiunilor privind organizarea şi funcţionarea evidenţelor de securitate

          5. 1978 aprilie 3.

          Fragmente din Decretul Consiliului de Stat nr. 121 privind atribuţiile Departamentului securităţii Statului şi ale trupelor de securitate

          6. 1980 martie 11.

          Articol publicat în ziarul „Scânteia” referitor la un caz de trădare din partea unui cetăţean român, în realitate ofiţer în direcţia de spionaj a Securităţii, care, fiind în misiune, a refuzat înapoierea în ţară

          7. 1989 decembrie 1.

          Raport olograf, semnat şi parafat de generalul colonel Iulian Vlad – şeful D. S. S. – adresat preşedintelui României, Nicolae Ceauşescu, privind problemele ce urmau a fi abordate, în cadrul întâlnirii de la Malta, între Mihail Gorbaciov şi George Bush

          8. 1989 decembrie 18.

          Buletin de informare întocmit de Serviciul de Cercetare Analiză şi Sinteză din Centrul de Informatică şi Documentare (unitate aDepartamentului Securităţii Statului)

          9. 1989 decembrie 30.

          Ordinul S/184 semnat de generalul colonel Iulian Vlad şi adresat tuturor unităţilor centrale şi teritoriale de informaţii ale Ministerului Apărării Naţionale

          10. 1990 martie 20.

          Memoriu întocmit de generalul col. (r) Iulian Vlad şi adresat domnului Ion Iliescu – Preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională

          11. 1990 martie 31.

          Declaraţia generalului-colonel Iulian Vlad, redactată în timpul detenţiei, despre instituţia Securităţii statului în ultimii ai regimului Comunist din România

          Bibliografie.

          Indice general „Românii au trebuit să supravieţuiască, în primul rând ca neam, de-a lungul acestor sute de ani. Această necesitate de supravieţuire le-a creat, într-un anumit fel, o natură duplicitară, dar care, în final, a salvat neamul de la pieire, pentru că, în 50 de ani, multe lucruri se pot întâmpla. Şi, cu tot beneficiul pe care această duplicitate l-a adus, salvând neamul românesc de la pieire, în acelaşi timp, pentru viitor i-a lăsat o amprentă greu de eliminat”.

          (Lia Roberts – preşedinta Partidului Republican din Nevada şi consul onorific al României în Nevada, vezi „Ziua, 13 decembrie 2003, p. 13.) „Cei ce hotărăsc să piardă sunt şi cei mai puternici”

          Bundesnachrichtendienst (BND) „Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia dictatorilor pentru asigurarea protecţiei lor personale şi întărirea dictaturii”

          (General-colonel Iulian Vlad)

          INTRODUCERE.

          Dacă secolul al XIX-lea, în a doua sa jumătate, a însemnat instituţionalizarea serviciilor secrete, secolul următor a dus la o dezvoltare pe toate planurile: structural, organizatoric, legislativ, al metodelor, mijloacelor şi practicilor folosite în acţiunile operative, al dotării cu cele mai moderne tehnologii, şi nu în ultimul rând, al disponibilizării unor uriaşe fonduri publice.

          Practic, nu există eveniment important în istoria secolului XX fără ca serviciile secrete să nu fi fost implicate într-o măsură mai mare sau mai mică. Cu succesele şi insuccesele repurtate în timpul celor două războaie mondiale, astfel de instituţii au ieşit mai consolidate, iar cu experienţa acumulată au convins oamenii politici că războaiele calde nu mai pot constitui o soluţie pentru aranjamente la nivel global. Mai mult, confruntarea pe frontul secret al informaţiilor, incluzând aici şi operaţiunile speciale, s-au dovedit mai puţin costisitoare dar şi mai eficiente.

          Există desigur şi mari riscuri în folosirea armei informaţiilor, în sensul că eşecurile pot fi uneori ireparabile. Oricum, istoria secolului XX a dovedit, mai ales pentru ţările mici şi mijlocii sau cu interese limitate, că merită riscul angajării cu toată responsabilitatea în confruntarea pe frontul secret. Şi aceasta pentru că în mai toate cazurile nu prea există alternativă în a supravieţui ca stat şi naţiune dacă nu te laşi prins în joc. În esenţă, este vorba despre o permanentă cursă a inteligenţelor puse să lucreze în slujba intereselor naţionale, regionale ori globale ce ţin de stabilitatea unui sistem. Este o dispută în care toţi, dar absolut toţi, cei implicaţi au o şansă. Ţările mici şi mijlocii care au dispus de servicii secrete puternice – în sensul că au fost bine dotate, judicios organizate şi cu un personal de înaltă calificare – au căpătat de regulă o şansă în plus spre promovarea politicilor de apărare în faţa sau la masa tratativelor, alături de cei mari şi bogaţi, mai precis acolo unde s-au făcut jocurile politice, s-au desenat hărţi, ori s-au stabilit zonele de influenţă şi interfaţă.

          Sfârşitul războiului rece – care în esenţă a însemnat o confruntare aspră între două blocuri militare, NATO şi Tratatul de la Varşovia, cu interese şi ideologii ce se excludeau reciproc – a marcat şi începutul unei noi ere în istoria serviciilor secrete. „Focusul”, adică ţintele şi regulile jocului par să se fi modificat, dar nu şi mentalităţile. Reciclarea lor, sau după o expresie mai nuanţată, „adaptarea la noile condiţii geopolitice şi geostrategice”, reclamă o perioadă de tranziţie. Aceasta nu înseamnă însă şi o pauză operativă, întrucât aşa ceva nu există, şi nu a existat niciodată pe frontul secret.

          „Cârtiţele” sovietice, precum Aldrich Ames, Harold Nicholson, Robert Lipka ori Robert Hansen au spionat în favoarea Kremlinului atât înainte cât şi după prăbuşirea URSS. Acest din urmă aspect îi face pe mulţi analişti „independenţi”, deci neînregimentaţi politic sau ideologic să vadă cu luciditate că reciclarea sau schimbarea mentalităţii ofiţerilor de informaţii din perioada războiului rece n-ar reprezenta altceva decât simple slogane pur propagandistice din partea celor care militează pentru globalizare, fie ea şi multipolară.

          Desigur că riscul practicării unei astfel de „propagande” este imens. Dacă la început au putut fi convinşi (sau fraieriţi) doar inocenţii, cu timpul societatea civilă pe ansamblu, dincolo de eterogenitatea ei, va ajunge să înţeleagă faptul că restructurarea serviciilor secrete nu reprezintă decât o banală expresie pur teoretică şi fără nici o legătură directă cu ceea ce se întâmplă de fapt în lumea serviciilor secrete.

          Au existat şi vor mai exista probabil paradoxuri. Istoricii care se ocupă de trecutul serviciilor secrete au reuşit să documenteze, prin probe indubitabile, existenţa unei continuităţi absolut necesare pentru activitatea de informaţii. Referirea vizează interesul naţional care a funcţionat sub cele mai subtile forme dincolo de orice ideologie, chiar şi în perioada războiului rece.

          De exemplu China, ţară comunistă şi SUA, pentru mulţi un adevărat simbol al democraţiei, au avut momente de bună conlucrare a instituţiilor lor specializate pe frontul secret. Concret, în octombrie 1983, ministrul afacerilor externe chinez, Wu Xiequan, aflat în vizită în SUA, a discutat cu directorul CIA, Bill Casey, despre necesitatea unor operaţiuni comune (joint ventures, cum le denumesc americanii), ceea ce a însemnat: susţinerea paramilitară a kmerilor roşii (tutelaţi dintotdeauna de chinezi) şi a mudjahedinilor afgani, aprovizionaţi în parte cu arme de provenienţă americană prin China. O săptămână mai târziu, generalul Eugen Tighe, şef al Defence Intelligence Agency (DIA) serviciul militar de informaţii al SUA, s-a aflat la Beijing pentru a pune la punct împreună cu generalul chinez Huang Zhengji modalităţile de realizare a acestor operaţiuni comune sino-americane1.

          1 Vezi pe larg Roger Faligot, Rémi Kauffer, Istoria mondială a serviciilor secrete, vol. III, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 121 şi urm.).

          În atari condiţii, ne explicăm acum mai bine ca oricând unele evenimente ale istoriei foarte recente. Având la bază deja tradiţia unei asemenea cooperări, guvernul de la Beijing s-a grăbit, după tragicele evenimente de la Washington şi New York din 11 septembrie 2001, să se declare de partea SUA în războiul lor proclamat contra terorismului internaţional. Război care, după unii eminenţi politicieni, nu ar avea menirea „de a descuraja terorismul, ci chiar de a-l amplifica”. Iată doar un exemplu ce demonstrează că raţiunile de stat determinate de interesele naţionale, bine ancorate istoric pe frontul secret, pot spulbera orice îngrădiri ideologice. Iar „analiştii” (sau propagandiştii) de ocazie nu mai au argumente pentru a-i împărţi pe combatanţii frontului secret în buni şi răi.

          Temerile, justificate de altfel din partea societăţii civile, sunt de cu totul altă natură. Pentru a nu se mai repeta gravele încălcări ale drepturilor omului din perioada războiului rece – şi aceasta pentru că activitatea serviciilor secrete s-a desfăşurat „la limita interpretării legilor”, ca să nu spunem a ignorării lor, dar fiind motivată de aşa numite „raţiuni de stat” – s-a pus problema unui control strict, complex şi instituţionalizat, inclusiv din partea societăţii civile. Au apărut comisiile de control ministeriale, parlamentare sau prezidenţiale care ţin sub o strictă supraveghere, şi în cadrul legii, activitatea serviciilor secrete.

          Fiind percepute – şi poate că nu în totdeauna eronat – ca „organizaţii suprastatale” ori „guverne din umbră”, serviciile secrete ar trebui să dea dovadă de transparenţă. Este şi motivul pentru care societatea civilă a reclamat mai tot timpul cunoaşterea acestor instituţii. Pentru sporul de credibilitate, cunoaşterea trebuie să se bazeze pe o solidă investigaţie documentar-istorică şi să se realizeze cu metode şi mijloace ştiinţifice.

          Poate că nu întâmplător la cel de al XIX-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice de la Oslo, din 6-13 august 2000, s-a organizat pentru prima oară o secţiune care a abordat ca tematică istoria serviciilor secrete. Mai mult, în Alexandria, statul Virginia (SUA) funcţionează de câţiva ani cu bune rezultate un Centru de studii pentru Contraspionaj şi Securitate2, (2 „Lumea magazin”, 11/2001, p. 7), iar în capitala Germaniei, la Berlin, a luat fiinţă la începutul lunii iulie 2003 „Cercul de discuţii al serviciilor de informaţii”, asociaţie deschisă oamenilor de ştiinţă, foştilor agenţi din conducerea serviciilor secrete germane, politicienilor, jurnaliştilor, reprezentanţilor justiţiei şi economiei, precum şi angajaţilor instituţiilor guvernamentale care se ocupă de serviciile de informaţii germane3.

          3 „Suddeutsche Zeitung”, vineri 11 iulie 2003.

          Există desigur şi o serie de probleme cu care se confruntă istoricii în acest domeniu. Să amintim mai întâi o legendă, descurajatoare prin morala ei, ce circulă în rândul tinerilor istorici şi care pleacă se pare de la un fapt real. Se spune că un diplomat chinez a fost întrebat la un moment dat – începutul anilor '90 – de către un ziarist occidental, ce părere are despre rolul şi consecinţele revoluţiei franceze de la 1789-1794 în istoria universală. Răspunsul a venit prompt: „Este o istorie prea recentă ca să-i putem descifra sensurile”.

          Trecând peste această lecţie de filosofie a istoriei de tip asiatic, va trebui să recunoaştem că cei ce se încumetă la studiul „istoriei recente” – după alţi autori chiar „prea recentă” – se expun unor riscuri ce ţin de domeniul credibilităţii. Şi aceasta pentru că nu au la dispoziţie decât date şi informaţii furnizate de surse (izvoare istorice) deschise şi oficiale.

          Prin urmare, principalul impediment îl constituie accesul la fondurile arhivistice – este vorba despre arhivele serviciilor secrete – care din aceleaşi „raţiuni de stat” se lasă foarte greu desferecate. Este un aspect pe care a încercat să-l explice şi cercetătoarea americană Amy Knight. În a sa interesantă lucrare despre ce s-a întâmplat cu KGB-ul după căderea Blocului Comunist din Europa, domnia sa a ţinut să atragă atenţia că istoricii serioşi nu pot scrie o istorie obiectivă pe baza unor documente care le sunt oferite din arhive „bucăţică cu bucăţică” sau, şi mai rău, „doar prin intermediul unor fragmente din documente”.

          Aceeaşi prudenţă ar trebui manifestată şi faţă de izvoarele memorialistice, oferite chiar cu multă generozitate, după căderea Cortinei de fier, de foşti ofiţeri ai serviciilor secrete sovietice.

          Dezvăluirile unor lucrări memorialistice, precum cele semnate de Pavel Sudoplatov, Oleg Kalughin sau Iuri Şveţ ar trebui preluate de către istorici – în opinia aceleiaşi autoare – cu multă rezervă, supuse unei analize critice foarte amănunţite şi apoi comparate şi coroborate cu documentele de arhivă accesibile, iar interpretarea lor să ţină cont de contextul strict istoric.

          Prudenţa s-ar datora faptului că memorialiştii din acestă categorie, ar avea ceva de ascuns: fie „manipularea istoriei”, fie obţinerea „de bani sau alte avantaje materiale” în schimbul unor „confesiuni neautorizate”, ceea ce îi pune de multe ori în contradicţie cu interesele acrualelor instituţii cu responsabilităţi în domeniul apărării siguranţei naţionale. Fără a exclude valoarea istorică a izvoarelor memorialistice, Amy Knight susţine că dezvăluirile unor foşti ofiţeri ai serviciilor secrete sovietice nu reprezintă altceva decât „un mozaic de fapte autentice, jumătăţi de adevăr şi scorneli evidente”4.

          4 Amy Knight, KGB după KGB. Scurtă istorie a eternei securităţi de stat, Bucureşti, 1999.

          În ultimii ani s-au publicat şi în România documente şi lucrări ale unor memorialişti care au făcut parte din foste structuri de securitate şi informaţii – din Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale – printre care:

          — Ion Mihai Pacepa5

          5 Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii, Bucureşti, 1992; idem, Moştenirea Kremlinului. Rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare, Bucureţti, 1993; Idem, Cartea neagră a Securităţii, vol. I, Rolul Poliţiei Politice şi al Spionqjului în România Comunistă, Bucureşti, 1999; idem, vol. II, Viaţa mea alături de Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1999; idem, vol. III, L-am trădat pe Ceauşescu, Bucureşti, 1999).

          — Ion Stănescu, Cosma Neagu6

          6 Neagu Cosma, Ion Stănescu, În anul 1968 a fost programată şi invadarea României. Informaţii inedite din interiorul Serviciilor Speciale ale României, Bucureşti, 1999; Neagu Cosma, Cupola. Din culisele Securităţii. Securitatea văzută din interior, Bucureşti, 1994; Idem, Securitatea. Poliţia politică. Dosare. Informatori, Bucureşti, 1998.

          — Nicolae Pleşiţă7

          7 Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999 – ianuarie 2001, Bucureşti, 2001.

          — Marin Pancea8

          8 General de divizie (r) Marin Pancea, Armata. Securitatea. Populaţia. Revoluţie sau lovitură de stat, Un interviu cu fostul şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei, realizat de Graziela Bârlă, Holding Reporter, 1999).

          — Grigore Răduică9

          9 General-locotenent (r) Grigore Răduică, Celălalt Ceauşescu. Mărturii din umbra deciziilor politice, în „Magazin istoric”, s.n., februarie 1998, p. 15-17.

          — Gheorghe Raţiu10

          10 Colonel (r) dr. Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Bucureşti 1996; Idem, Cutia Pandorei. Dosarele Securităţii. Surprize sau capcane? Paco, 1997).

          — Iulian Vlad11

          11 Vezi Declaraţia generalului Iulian Vlad scrisă la Jilava în perioada detenţiei, în „Adevărul”, sâmbătă 19 ianuarie 1991, marţi, 22 ianuarie 1991 şi miercuri 23 ianuarie 1991; Generalul Iulian Vlad dezvăluie secretul căderii lui Ceauşescu, în Evenimentul zilei„, nr. 72-76, 14-18 septembrie 1992; Generalul Iulian Vlad se adresează d-lui Ion Iliescu: Am fost arestat pe nedrept, în „Evenimentul zilei”, nr. 77, 19 septembrie 1992).

          — Victor Negulescu12

          12 General (r) Victor Negulescu, Spionqj şi contraspionaj. Din viaţa şi activitatea unui ofiţer de informaţii (1966-1996), Editura Bibliotheca, 1999; idem, De la informaţii la contraspionqjul militar, Editura Bibliotheca, 2000; idem, Din durerile României. Greşelile trecutului ne avertizează, Editura Bibliotheca, 2001).

          — Ionel Gal13,

          13 Ionel Gal, Raţiune şi represiune în Ministerul de Interne 1965-1989, 2 vol., Editura Domino, Iaşi 2001).

          — Niculae Mavru14.

          14 Niculae Mavru, Revoluţia din stradă, Editura Rao, Bucureşti, 2004).

          Ţinând cont de necesitatea transparenţei, de regulile nescrise încă ale jocului, dar şi de avertismentele cercetătoarei Amy Knight, în ceea ce priveşte prudenţa în interpretarea surselor memorialistice, am încercat în rândurile ce urmează să pun la dispoziţia celor interesaţi o sinteză despre momentele mai importante din istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România în perioada 1965 – 1989.

          ORGANELE DE INFORMAŢII ŞI SECURITATE ÎN CONTEXTUL NOILOR RELAŢII ROMÂNO-SOVIETICE LA ÎNCEPUTUL ANILOR '60

          Spre deosebire de Republica Democrată Germană, Polonia şi Ungaria, moartea lui Stalin, survenită în 5 martie 1953, a avut un impact nesemnificativ asupra afacerilor interne ale României; nu s-a produs nici o schimbare majoră în conducerea partidului, nici o măsură de descentralizare a economiei şi nu a încetat colectivizarea agriculturii. Gheorghiu-Dej a făcut o simplă paradă privind principiul conducerii colective introdus de Hruşciov, dar fără să poată evita conflictul cu noul lider de la Kremlin. Originea conflictului a avut la bază o cauză de ordin politic şi anume, refuzul lui Gheorghiu-Dej de a se conforma orientării antistaliniste a lui Hruşciov şi ansamblul de măsuri destinate să-l pună la adăpost de încercările Kremlinului de a-l înlocui.

          Pe bună dreptate istoricul Florin Constantiniu aprecia că „nu prin apărarea intereselor economice a descoperit echipa lui Gheorghiu-Dej politica de independenţă, ci prin luptă înverşunată pentru păstrarea puterii”15.

          15 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român.

          Un paradox al regimului dejist constă în faptul că, în paralel cu măsurile represive, era deja angajat pe drumul care a dus la spectaculoasa reorientare internă şi externă a României de după 1960.

          Explicarea acestor proceduri ar putea consta în faptul că Gheorghiu-Dej făcea distincţie între modelul sovietic şi Uniunea Sovietică. Optând pentru primul, liderul comunist de la Bucureşti a îndreptat partidul şi ţara pe un nou curs, de autonomie faţă de stăpânii de la Kremlin, refuzând să accepte pentru România în cadrul CAER rolul de „coş de pâine” al ţărilor mai puternic industrializate, ca RDG şi Cehoslovacia.

          Îmbrăţişarea de către Dej a valorilor leninist-staliniste de industrializare, dar fără să se mai supună orbeşte faţă de indicaţiile Kremlinului, l-a transformat într-un aşa-zis „comunist naţional”.

          Desigur că termenul de „comunist naţional” este la prima vedere, cel puţin pentru România, un nonsens. Comunismul nu a avut rădăcini în tradiţia politică românească, iar instaurarea regimului comunist s-a făcut cu forţa. Comunismul în România a fost o „plantă exotică”, nedorită de imensa majoritate a poporului român. Binomul comunism-naţional are semnificaţie doar în ceea ce priveşte politica de relativă autonomie a regimului de la Bucureşti faţă de URSS.

          Pe de altă parte, mai trebuie spus că aceeaşi consecvenţă a lui Dej faţă de principiile staliniste a dus în cele din urmă, paradoxal, la diminuarea terorii instituţionalizate. Ruptura parţială cu Moscova, înţeleasă ca rezistenţă faţă de presiunile sovietizării, s-a produs treptat şi neuniform, cu fluctuaţii în evoluţia sa.

          Desprinderea politicii lui Dej de interesele integraliste ale Moscovei – ceea ce a atins coarda sensibilă a puternicelor sentimente antiruseşti nutrite de majoritatea românilor – a atras, pe de altă parte, sprijinul pentru regimul său, chiar şi în rândul deţinuţilor proaspăt eliberaţi, care priveau amnistia numai din punctul de vedere care o lega de ruptura cu Moscova şi noul „liberalism” al liderului comunist de la Bucureşti.

          Ei nu au uitat totuşi – şi ar fi fost imposibil acest lucru – că acelaşi Gheorghiu-Dej fusese cel care iniţiase şi autorizase măsurile de trimitere a lor în închisoare.

          A te opune politicii lui Dej, însemna a te situa pe poziţiile de partizanat cu Moscova.

          A-l susţine pe Dej, însemna a face disidenţă politicii Kremlinului.

          Iată de ce, în ultimii ani ai lui Dej şi cel puţin în primul deceniu al urmaşului său, Nicolae Ceauşescu, în România nu au mai fost disidenţe politice. Într-o asemenea situaţie, organele de securitate naţionalizate printr-o acţiune energică de purificare a elementelor sovietice nu au mai avut practic obiect de „lucru” ca poliţie politică represivă, concentrându-şi atenţia asupra cercetării şi demascării spionajului ruso-sovietic dar şi a propriilor „abuzuri” făcute în perioada anilor '50.

          Ineficienţa cooperării Securităţii cu structurile similare din ţările socialiste vecine.

          Ca orice oficină de spionaj, contraspionaj şi contrainformaţii care se respectă sau doreşte să impună respect, Securitatea a colaborat şi a practicat schimbul de informaţii. Evident că acest procedeu, des uzitat în activitatea de informaţii, s-a limitat în acea perioadă la strucrurile similare ale ţărilor socialiste, iar fluxul informativ a vizat, în exclusivitate, „uneltirile imperialismului”.

          În ciuda unor legende create în timp, momentele de reală colaborare între Securitate şi organismele similare din URSS sau din alte ţări socialiste, în materie de spionaj şi de contraspionaj, au fost sporadice şi precare. Foarte posibil ca sovieticii să nu-i fi considerat pe colegii lor din România suficient de calificaţi în aceste probleme.

          Documentele de arhivă atestă şi un schimb de informaţii şi chiar o colaborare operativă în scopul unor aranjamente politice, între serviciile speciale româneşti şi cele chineze, care au fost antamate de Bodnăraş şi Kang-Sheng (şeful serviciilor secrete şi de securitate chineze) la începutul anilor '60 16.

          16 În Republica Populară Chineză, Ministerul Securităţii Statului este cunoscut sub numele de Gonganbu. A fost creat în 1949, având ca sarcini: contrasubversiunea, siguranţa, supravegherea suspecţilor politici, apărarea frontierelor, întregistrarea stării civile, investigaţia criminală. Cartierul său general se află în strada Chang'an din Pekin (Beijing) iar efectivele sale nu au fost niciodată mai mici de 750 000 de persoane.

          Prin acest canal informativ al lui Bodnăraş, guvernul comunist de la Bucureşti a realizat primele contacte şi întâlniri cu chinezii.

          Tot atunci, şi pentru a contrabalansa influenţa chineză în zonă, la iniţiativa conducătorilor de la Kremlin s-au organizat „întâlniri de lucru bilaterale” între şefii departamentelor de securitate din ţările socialiste europene. Prima întrevedere de acest gen s-a desfăşurat la Moscova, după care au urmat cele de la Varşovia, Berlin, Budapesta, Sofia şi Praga. Rostul întrevederilor era ca fiecare şef de delegaţie să prezinte o informare în care să evidenţieze „succesele obţinute în lupta cu agenturile imperialiste”. Cu toate acestea, se făcea mai multă politică, lăsând pe planul secund problemele informative. Evident, sovieticii se erijau în conducători, rezervându-şi mereu ultimul cuvânt în „trasarea liniei de viitor”.

          Se pare că nu întotdeauna au reuşit să-şi impună punctul de vedere. De exemplu, la consfătuirea de la Praga, şeful Securităţii poloneze a pus în discuţie crearea unei cartoteci comune, cu sediul la Moscova, în care să fie evidenţiată reţeaua informativă care acţiona în afara graniţelor ţărilor semnatare ale Tratatului de la Varşovia. Delegatul sovietic l-a susţinut pe omologul său polonez, afirmând că „unirea potenţialului informativ al tuturor ţărilor va mări gradul de penetrare şi eficienţă al „lagărului socialist„ în lupta cu imperialismul mondial…”17.

          17 Neagu Cosma, Ion Stănescu, op. Cit., p. 22.

          Susţinerea unui asemenea punct de vedere s-a manifestat şi din partea şefului Securităţii din Bulgaria. În schimb, Alexandru Drăghici, şeful delegaţiei române, s-a situat pe o poziţie contrară, invocând două argumente fundamentale:

          1) serviciul de informaţii ţine de suveranitatea statului care l-a creat şi pe care îl deserveşte;

          2) serviciile de informaţii se conduc după legi specifice, cea mai importantă fiind stricta conspirare a activităţiilor pe care le desfăşoară18.

          18 Ibidem, p. 23.

          Înverşunarea lui Drăghici contra manevrelor iniţiate de Kremlin, privind „utilitatea centralizării” s-a reliefat ulterior şi mai elocvent.

          Întors în România, Drăghici a convocat cadrele de comandă din structurile informativ-operative ale Securităţii, atenţionându-le că „ceea ce nu s-a reuşit „în mare„ la Praga – adică creerea unei cartoteci comune – s-ar putea realiza „în mic„, adică ofiţeri români să divulge faţă de consilierii sovietici pe agenţii infiltraţi în ţările occidentale, existând astfel pericolul ca sovieticii să-i preia fără acordul părţii române”19.

          19 Ibidem, p. 24.

          Într-adevăr, la începutul anilor '60 relaţiile cu sovieticii se răciseră simţitor. Gheorghiu-Dej menţiona, în cadrul şedinţei Biroului Politic al CC al PMR, din ziua de 13 mai 1963, că între miniştrii de Interne ai celor două state, România şi URSS, „există legături”, „schimb de păreri, schimb de experienţă”, se puteau întocmi „programe comune” şi „acţiuni comune într-un domeniu sau altul”. Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, a replicat secretarului general al partidului că „se confruntă cu cazuri” [18 la număr – n.n.], când sovieticii „au încercat să ne fure munca noastră” înregistrându-se şi „căderi de oameni tot din cauza lor”.

          Poziţia lui Drăghici a fost fermă: „nu avem nevoie de nici un fel de colaborare de asta din partea lor”, şi că în situaţia în care se mai doreşte colaborarea, aceasta ar urma să se facă „pe bază de reciprocitate”20.

          20 Retragerea trupelor sovietice 1958, Bucureşti, 1996, doc. 389

          Din alte surse memorialistice aflăm că schimbul de informaţii şi colaborarea dintre Direcţia de Informaţii Externe (DIE), principala structură de spionaj a Securităţii, şi serviciile similare ale unor ţări socialiste au fost chiar întrerupte brusc, imediat după ce s-a publicat „Declaraţia din aprilie” (1964).

          Potrivit generalului defector cehoslovac Jan Sejna, care a apucat să-şi scrie memoriile, Antonin Novotny – conducătorul comunist al Cehoslovaciei – ar fi primit o scrisoare de la Hruşciov prin care i se cerea „să limiteze schimburile noastre de informaţii obţinute prin spionaj cu românii”.

Va urma.