Cristian Troncotă DUPLICITARII-6

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-6

În aceste circumstanţe ofiţerii zeloşi peste măsură de la UM 0500/A au cerut să se precizeze în baza cărei legi şi cine i-a îndrituit pe acei autori să declasifice documentele respective.

          Într-adevăr, pe atunci în România nu exista, în afara Legii Arhivelor Statului un alt act normativ care să stipuleze cu exactitate cine şi când avea dreptul să declasifice documente cu caracter secret de importanţă istorică. Totul depindea de profesionalismul şi buna credinţă a istoricilor şi arhiviştilor, în sensul că ceea ce se făcea public nu trebuia „să aducă prejudicii intereselor satului” şi evident „imaginii partidului şi orânduirii socialiste”, ca să nu mai vorbim de „prestigiul comunismului în lume”.

          Prin urmare, trebuia iniţiat un proiect de lege care să pună toate aceste lucruri la punct. Din fericire pentru acei autori „vânaţi” a venit între timp revoluţia din decembrie 1989.

          Despre eficienţa activităţii de prevenire a Direcţiei a II-a şi a unităţilor speciale desprinse din ea, care aveau în preocupări să vegheze la buna desfăşurare a procesului de producţie în principalele ramuri economice, prevenirea actelor de sabotaj şi a defecţiunilor la instalaţii, mai trebuie precizat că în ciuda programelor de măsuri, care arătau foarte bine pe hârtie99, s-au înregistrat explozii la întreprinderile petrochimice de la Piteşti (1982) şi Teleajen (1983) soldate cu morţi, răniţi şi imense pagube materiale.

          99 Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 10969, f. 207-219, 373-481 (vezi: „Planul de măsuri privind îmbunătăţirea activităţii organelor Ministerului de Interne pe marile platforme petrochimice”, nr. D/00101562/21.11.79; „Planul de măsuri privind perfecţionarea activităţii organelor de securitate în obiectivele din industria chimică şi petrochimică”, nr. D/0090128/24.04.84; „Programul de măsuri ce urmează a fi întreprinse în obiectivele chimice şi petrochimice”, nr. D/0012434/7.06.89)

          În incendiul de la Teleajen şi-a găsit sfârşitul, în împrejurări de nedescris, căpitanul Iacob Dragoş, ofiţerul care răspundea contrainformativ de acel obiectiv, lăsând în urmă o soţie şi o fiică îndurerate. Un alt incendiu devastator s-a produs în ziua de 15 septembrie 1985, la orele 15.20, atunci când a ars în întregime fabrica de celofan de la Brăila. „Era o fabrică pe trei nivele, cât un stadion de fotbal” – după cum o descrie fostul colonel de securitate, Dumitru Răşină – şi care „costase statul român nu mai puţin de 290 milioane de dolari, importată din Elveţia de la firma Mauser”100.

          100 Apud Şerban Săndulescu, op. Cit., p. 247

          După aceste evenimente conducerea DSS s-a încăpăţânat să continue politica „elaborării de programe de măsuri”, care au avut în vedere „cunoaşterea şi contracararea acţiunilor” prin care se urmărea „boicotarea sau compromiterea produselor şi mărfurilor româneşti pe pieţele externe, precum şi a încercărilor de a se dezavantaja România în relaţiile economice cu parteneri externi”101.

          101 Arh SRI, fond „d”, dosar nr. 10 969, f. 478 (vezi Programul de măsuri al DSS pe anul 1989)

          Era perioada în care Nicolae Ceauşescu, printr-un program de măsuri de austeritate intenţiona să achite întreaga datorie externă a României – şi trebuie spus că a reuşit acest lucru, în aprilie 1989 – iar Occidentul reacţionase dur, prin măsuri de izolare a ţării datorită politicii regimului de la Bucureşti care încălca tot mai frecvent drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, recunoscute de Actul final de la Helsinki. Aşa se explică faptul că Direcţia a II-a devenise în ultimii ani ai regimului comunist din România instituţia „cea mai bine informată” despre adevărata stare economică a ţării, dar care se simţea cu mâinile legate.

          Poate că nu întâmplător primii ofiţeri de securitate care au apărut în Studioul 4 al Televiziunii române în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, pentru a-şi declara deschis adeziunea faţă de cauza revoluţiei române, au fost tocmai cei de la Direcţia a II-a.

          Contraspionajul şi poliţia politică – cazul Mircea Răceanu.

          Direcţia a III-a contraspionaj dispunea, în anul desfiinţării DSS, de aproximativ 900 de cadre (ofiţeri, subofiţeri şi personal civil) în structurile centrale şi în teritoriu. Dacă e să avem în vedere că ponderea ofiţerilor operativi nu depăşea 30%, iar în legătura fiecărui ofiţer din această categorie se aflau permanent circa 20-25 surse umane (informatori, colaboratori, presoane de sprijin, gazde case de întâlnire, rezidenţi etc.) ar rezulta un maximum de 6000-6500 de surse ca potenţial informativ.

          Interesantă este comparaţia cu structura similară a STASI. Astfel, Direcţia de contraspionaj est-germană avea, în aceeaşi perioadă, 2350 de angajaţi permanenţi, din care 1962 lucrau la centrul STASI din Berlinul de Est, şi se puteau baza permanent pe 2500-3000 de informatori102.

          102 Vezi John O. Koehler, op. Cit., vol. 2, p. 77)

          Diferenţele sunt grăitoare. Prin urmare, pentru organele de securitate româneşti, introducerea „principiului normării”, mai neted spus a întrecerii socialiste între ofiţeri – miza fiind cine are mai mulţi informatori şi mai multe cazuri rezolvate – a avut repercursiuni dintre cele mai dramatice în planul eficienţei activităţii informativ-operative.

          Principala sarcină a Direcţiei a III-a era de a supraveghea „locurile, mediile şi persoanele care lucrau sau aveau acces la documentele secrete de stat, invenţii şi inovaţii de importanţă pentru economia naţională, precum şi străinii suspecţi de apartenenţă la serviciile de spionaj din ţările de provenienţă”.

          În această categorie de persoane, erau ţintiţi în special străinii aflaţi temporar în România, oameni de afaceri, turişti, diplomaţi, doctoranzi etc. În egală măsură erau supravegheaţi şi cetăţenii români (personalul de serviciu la legaţii şi ambasade, funcţionari la companii străine şi rudele acestora) care veneau în contact cu străinii.

          Tot în competenţele aceleiaşi Direcţii intrau şi „radioamatorii şi colecţionarii de timbre”, ca de altfel „orice membru al unei societăţi cu legături în străinătate”.

          Din această categorie făceau parte şi francmasonii. Conform metodologiei interne, Direcţia a III-a trebuia să ia măsuri „pentru o mai bună documentare a planurilor francmasonilor cu privire la România şi pentru a asigura un canal mai de profunzime asupra elementelor suspecte că participă la activităţi francmasonice în exterior”103.

          103 „Evenimentul zilei”, 26 iulie 1993, p. 3.)

          În Raportul de bilanţ, întocmit de Direcţia a III-a în 1978, privind „stadiul executării ordinelor”, se făceau referiri interesante asupra acţiunilor de contraspionaj: „Din rândul celor 4.891.360 străini care ne-au vizitat ţara în 1977 şi în primul trimestru al anului 1978, au fost identificaţi şi incluşi în baza de lucru a organelor de Securitate un număr de 6453 străini (diplomaţi, comercianţi, ziarişti, emisari, studenţi, doctoranzi, turişti) din care 375 sunt lucraţi prin dosare de urmărire informativă.

          Dintre cetăţenii români identificaţi ca legături ale străinilor, au fost selecţionaţi şi puşi în lucru 5 549 suspecţi, dintre care 642 prin dosare de urmărire informativă, iar 4 907 în cadrul dosarelor de obiectiv problemă [.].

          În cadrul urmăririi informative s-a acordat prioritate executării unui control mai eficient asupra celor 176 cadre şi agenţi de spionaj identificaţi că în anul 1977 acţionau împotriva României, din care 123 îşi desfăşurau activitatea sub acoperire diplomatică. Concomitent s-a urmărit asigurarea cunoaşterii şi controlării activităţii ziariştilor şi altor străini semnalaţi cu preocupări pe linia culegerii de informaţii despre situaţia social-politică a naţionalităţilor conlocuitoare şi libertatea cultelor sau de instigare directă la emigrare ori la alte acţiuni ostile [.]

          În 96 de cazuri s-au întreprins acţiuni de dezinformare şi influenţă; prin măsurile luate a fost determinată rechemarea de la post înainte de termen a 12 diplomaţi şi reprezentanţi străini; în 25 de cazuri s-a prevenit ca unele cadre, agenţi sau alţi străini suspecţi să intre în posesia unor informaţii secrete ori să pătrundă în zone şi obiective de impostanţă deosebită [.]

          S-a realizat un control mai eficient supra celor 54 legionari din emigraţie, 15 exponenţi ai unor organizaţii naţionalist-iredentiste şi peste 100 emisari ai unor centre reacţionare, cultice şi sectante din străinătate, care în 1977 au venit în ţară ca turişti, precum şi a celor circa 1000 de persoane din emigraţia maghiară care ne-au vizitat ţara. Pentru curmarea activităţii acestor elemente şi contracararea influenţei lor în rândul cetăţenilor români, 33 de emisari au fost incluşi pe lista persoanelor indezirabile, la 3 le-a fost întrerupt dreptul de şedere în ţară, iar dintre legăturile lor, 334 cetăţeni români au fost avertizaţi şi 8 puşi în dezbaterea publică” 104.

          104 Arh SRI, fond „d”, dosar nr. 10 914, vol. 5, f. 79-80

          Munca de Securitate în domeniul contraspionajului a fost serios influenţată de Decretul 408 din 1985, care prevedea în esenţă că orice contact al unui cetăţean român cu un străin trebuia adus imediat la cunoştinţa organelor de partid şi a Ministerului de Interne.

          Nerespectarea acestei prevederi constituia „o abatere de la conduita civică şi de partid”.

          Prin urmare, neraportarea unei banale discuţii cu un străin constituia un delict penal.

          Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste pentru activitatea de contraspionaj. Reintroducându-se camuflat principiul care funcţiona în anii '50, conform căruia „orice străin e un posibil spion”, prevederile Decretului 408 au modificat substanţial „baza de lucru”, sporind cantitatea în detrimentul calităţii.

          Să ne imaginăm de exemplu, un ziarist, un doctorand, un turist sau vizitator la rude din străinătate venit în România, în perioada 1985-1989.

          Pe stradă, în parcuri, în restaurante, în biblioteci etc. Intra în mod inerent în legătură cu cetăţeni români.

          Ei bine, contraspionajul era obligat ca pe lângă supravegherea străinului, să deschidă mape de verificare informativă sau chiar dosare de urmărire pentru acei români care nu raportau despre contactul lor – care uneori putea fi şi o banală discuţie – cu străinul.

          Într-un studiu efectuat la sfârşitul anului 1988 asupra cazurilor pe linie de contraspionaj clasate la Arhivă a rezultat că proporţia era de 1 la 3, adică din cauza unui străin s-au întocmit alte trei dosare unor cetăţeni români, ceea ce demonstrează limpede o basculare a contrasponajului spre activităţi de poliţie politică.

          Luând cunoştiinţă de conţinutul acelui raport de cercetare, din care mai rezultau şi alte anomalii ale muncii de securitate printre care faptul că 64% din baza de lucru o formau muncitorii şi doar 21% intelectualii, generalul Iulian Vlad s-ar fi exprimat cu mânie: „Dacă cifrele sunt corecte şi nu le pun la îndoială, rezultă două lucruri grave. Contraspionajul este deturnat de la activitatea lui firească, iar Securitatea se ocupă de clasa muncitoare, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată”105.

          (105 Mărturisire făcută de un fost ofiţer de securitate care a dorit să-şi păstreze anonimatul).

          Cazul cel mai elocvent din acest punct de vedere se referă la diplomatul român Mircea Răceanu „prins în flagrant” de ofiţerii Direcţiei a III-a – în ianuarie 1989 – când încerca să transmită „documente secrete” unor reprezentanţi ai Ambasadei SUA din Bucureşti. Mircea Răceanu a fost anchetat, judecat şi condamnat la 20 de ani închisoare pentru „înaltă trădare”.

          În timpul evenimentelor din decembrie 1989, din ordinul noilor autorităţi – conducerea Frontului Salvării Naţionale – Mircea Răceanu a fost eliberat din arest. Ulterior i s-a pus la dispoziţie un avion pentru a pleca definitiv, împreună cu familia, în SUA.

          Fostul colonel de securitate Gheorghe Cotoman, care a lucrat mai mulţi ani în cadrul Direcţiei a VIII cercetări penale a DSS, descrie în lucrarea sa memorialistică în detaliu acest caz, de unde reţinem că pe timpul anchetei Mircea Răceanu a avut parte de „un tratament civilizat”, iar probele administrate prin actul de acuzare „demonstrau fără dubii infracţiunea de trădare”106.

          106 Gheorghe Cotoman, Dosarele Securităţii. Dezvăluirile unui anchetator de la Direcţia a VI-a a DSS, Craiova, Editura Obiectiv, 1999

          Într-un interviu acordat ziarului „Ziua”107, (107 25 octombrie 2000, p.3), imediat după ce cazul a fost rejudecat şi sentinţa din 1989 anulată, Mircea Răceanu a oferit câteva date interesante în legătură cu modul în care fusese arestat şi judecat, precum şi despre aşa-zisele documente secrete care probaseră infracţiunea de trădare.

          Mircea Răceanu a povestit că în ziua de 31 ianuarie 1989, în timp ce se îndrepta împreună cu soţia sa spre reşedinţa ambasadorului SUA din Bucureşti.

          — Aflată pe şoseaua Kiseleff – în dreptul Studioului „Alexandru Sahia” autoturismul său, o Dacie de culoare albă, a fost blocat de două maşini identice, fiind imediat reţinut.

          Cu o seară înainte, tatăl său, Grigore Răceanu, fost activist al partidului comunist încă din ilegalitate, îi arătase „Scrisoarea celor şase”, varianta realizată de Gheorghe Apostol. În momentul arestării de către organele de securitate, Mircea Răceanu era convins că se intenţiona obţinerea de la el a unor detalii despre grupul disident.

          „Am vrut să-mi protejez tatăl şi pe cei care urmau să facă cunoscutul gest de disidenţă împreună cu el – precizează Mircea Răceanu. Din acest motiv am recunoscut de la bun început, tot ceea ce îmi imputau ei. Culmea este că ei nu ştiau nimic despre acestă scrisoare”108.

          108 Ibidem, „Ziua” 25 octombrie 2000, p.3)

          Procesul a început pe 21 iulie 1989, la Tribunalul Militar de pe Calea Plevnei, unde urma să fie apărat de cei doi avocaţi, Păstorel Zugrăvescu şi Aurel Zamora. Pe toată durata procesului aceşti doi avocaţi au avut o „atitudine ireproşabilă” şi au făcut tot ceea ce era omeneşte posibil în favoarea lui Mircea Răceanu.

          Practic însă, cei doi avocaţi n-au fost lăsaţi să-şi exercite meseria. Zamora a fost arestat în prima zi a procesului şi ţinut la Securitate până seara târziu, iar Păstorel Zugrăvescu nu a fost lăsat să-şi ţină pledoaria nici la proces şi nici la recurs, când a fost întrerupt după două minute.

          De altfel, acestuia nu i s-a permis să vorbească cu clientul său decât cinci minute înainte de începerea procesului. În legătură cu documentele găsite la el în momentul arestării şi care au constituit „probele trădării”, Mircea Răceanu a menţionat că erau 7-8 pagini dactilografiate cu date despre ultima şedinţă a Tratatului de la Varşovia.

          Erau documente oficiale, de circulaţie internaţională, „de genul comunicatelor care se distribuie cu ocazia unor simpozioane”, ele nefiind nici ştampilate şi nu aveau pe ele nici o specificaţie „de uz intern” sau „strict secret”109.

          109 Ibidem, „Ziua” 25 octombrie 2000, p.3

          Pe spatele foilor dactilografiate existau nişte notiţe scrise de mână, ce cuprindeau observaţii ale diplomatului român, pe care urma să le discute cu ambasadorul SUA. În legătură cu România, notiţele se refereau la relaţiile culturale româno-americane, în special opinii ale lui Mircea Răceanu despre prigoana exercitată de Elena Ceauşescu împotriva intelectualilor. Dar ceea ce a deranjat cel mai mult organele de securitate au fost notiţele despre ziarul ilegal pe care intenţionau să-l tipărească jurnaliştii de la „România liberă”, în frunte cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu şi Mihai Creangă 110.

          110 Stelian Tănase, Miracolul revoluţiei, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 256)

          Prin urmare, celebrul caz de trădare, prins în flagrant de organele de contraspionaj ale Securităţii nu a fost în realitate decât o acţiune tipică de poliţie politică. Aceasta a fost şi raţiunea pentru care statul român l-a reabilitat pe Mircea Răceanu, în toamna anului 2000, anulându-i condamnarea de trădare. Mai mult, în timpul unei vizite oficiale în SUA, 8 februarie 2002, preşedintele României, Ion Iliescu, l-a decorat pe Mircea Răceanu cu Ordinul Pentru Merit în grad de comandor 111.

          111 „Ziua”, 9-10 februarie 2002, p. 12

          Acordarea acestei decoraţii a reprezentat în fond şi o recunoaştere din partea autorităţilor române a meritelor lui Mircea Răceanu privind aderarea României la NATO112.

          112 „Jurnalul Naţional”, 12 februarie 2004, p. 12

          TERORISM ŞI ANTITERORISM ÎN ROMÂNIA.

          Ca formă a violenţei în planul relaţiilor social-politice, terorismul este la fel de vechi ca şi istoria umanităţii. În decursul vremurilor şi sub o formă sau alta, terorismul şi-a făcut simţită prezenţa în râdurile majorităţii popoarelor. S-a manifestat prin acte de violenţă, care au trezit în conştiinţa oamenilor revoltă şi indignare, având de regulă, consecinţe negative asupra dezvoltării normale a relaţiilor sociale.

          Ca fenomen s-a impus în epoca modernă. „Teroarea revoluţionară” iniţiată de dictatura iacobină în timpul revoluţiei franceze (1793-1794), precum şi „teroarea roşie”, prin care s-a impus partidul bolşevic din Rusia după preluarea puterii în urma loviturii de palat din octombrie 1917, au avut ca principal obiectiv intimidarea sau lichidarea fizică a adversarilor politici.

          Iată de ce, până la sfârşitul primului război mondial, terorismul a fost considerat ca fenomen de stânga. În perioada interbelică, acţiunile teroriste au fost iniţiate în principal de grupuri separatiste de dreapta, aşa cum a fost de exemplu, cel al ustaşilor care doreau independenţa Croaţiei. Până în 1945 nu au existat acţiuni teroriste sistematice în Europa, deşi în unele state s-au manifestat destul de riguros, cum a fost în Rusia sovietică, Croaţia, Spania şi România.

          Proporţiile violenţei au avut ca principală consecinţă vătămarea stabilităţii relaţiilor normale de convieţuire paşnică, a legăturilor diplomatice, culturale şi economice, desfăşurate în conformitate cu normele şi principiile dreptului intenaţional.

          Conceptul de terorism.

          Din punct de vedere teoretic, încercările de a defini noţiunea de terorism nu au dus încă la un consens pe plan internaţional. Walter Laquer, istoric şi comentator de politică externă americană, menţiona într-o erudită lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 şi 1981 s-au dat 109 definiţii terorismului, dar niciuna dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare113.

          113 Walter Laquer, The Age of Terrorism, Little Brown, 1987, p. 11/12

          Prima încercare a aparţinut Convenţiei internaţionale pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, semnată la Geneva în 1937: „Prin terorism se înţeleg faptele criminale îndreptate împotriva unui stat, al cărui scop sau natură este de a provoca teroarea împotriva unor personalităţi marcante, a unor grupuri de persoane sau în public”.

          Există şi alte încercări mai recente de a defini fenomenul 114.

          114 Terorismul este folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa în scopul obţinerii unui câştig politic„ (Brian Jenkins); „Terorismul înseamnă folosirea ilegitimă a forţei pentru a atinge obiective politice, în condiţiile în care viaţa unor oameni nevinovaţi este pusă în pericol„ (Walter Laquer); „Terorismul înseamnă uciderea, lovirea sau ameninţarea deliberată şi sistematică a unor oameni nevinovaţi pentru a crea teamă şi a intimida, în scopul de a obţine un câştig politic sau tactic, de obicei pentru a impresiona opinia publică„ (James M. Poland); „Terorismul înseamnă folosirea ilegală a forţei sau a ameninţării cu forţa la adresa unor persoane sau a unor proprietăţi pentru a atinge scopuri politice sau sociale. În special, are ca scop să intimideze sau să oblige un guvern, indivizi sau un grup de oameni să-şi modifice comportamentul sau linia politică„ (Vice-Presidents Task Force -1986); „Terorismul înseamnă folosirea ilegală a forţei sau a ameninţării cu forţa la adresa unor persoane sau a unor proprietăţi pentru a intimida sau a obliga un guvern, populaţia civilă sau o parte a acesteia în scopul de a atinge obiectivele de ordin politic sau social„ (Biroul Federal de Investigaţii FBI), Apud, „Curentul„, martie- 9 februarie 1999, p. 17; „Terorismul constituie săvârşirea unei crime sau a unui delict printr-o metoda specifică ce este caracterizată prin violenţă şi intimidare„ (Alerta”, joi, 9 noiembrie 2000, p. 9).

          Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, au strâns 109 definiţii academice ale terorismului şi le-au analizat principalele elemente.

          În urma studiului au ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent în 83% dintre ele, ţelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică şi teroare. Doar 21% din definiţii menţionau arbitrariul şi caracterul nondiscriminatoriu al ţintelor alese şi numai 17, 5% cuprindeau victimizarea civililor, a noncombatanţilor, a elementelor neutre sau din afară 115.

          115 Alex P. Schmid, Albert J. Jongman, Political Terrorism, Amsterdam, North Holland Publising Company, 1998, apud Terorismul. Istoric, forma, combatere, Culegere de studii, Bucureşti, Editura Omega, 2001, p. 29

          Ca forme de manifestare a terorismului se pot enumera: pirateria aeriană, navală sau terestră, luarea de ostatici, răpirea unor persoane ale vieţii politice, militare, economice, sociale, culturale etc.

          Actele teroriste se pot clasifica în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naţionalist sau separatist (motivat de idealuri naţionale). Scopurile lor sunt total opuse.

          Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor, întărirea statului, iar cel internaţional distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale. Istoria secolului XX evidenţiază că terorismul internaţional este susţinut de diferite forţe, de la terorismul sponsorizat de anumite state contra altora până la colaborarea între diferite grupuri teroriste din colţuri îndepărtate ale lumii. Acestea sunt şi motivele pentru care terorismul a fost şi a rămas un factor perturbator al relaţiilor interstatale şi interetnice.

          Alţi teoreticieni clasifică actele teroriste în funcţie de elementul subiectiv al infracţiunii (intenţia), distingând astfel un terorism de drept comun şi un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înţelege acele infracţiuni care cad sub incidenţa legii penale, agravată însă de metode de execuţie prin teroare. De regulă, acest gen de infracţiuni au ca obiect un interes personal ca de exemplu: obţinerea unei sume de bani, încercări de şantaj, taxele de protecţie, practicile gangsteriale (Mafia, sub toate aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari.

          În schimb, terorismul social ar fi acea formă de infracţiune care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale, economice ori distrugerea unei orânduiri sociale. Terorismul reprezintă, în esenţă, un pericol social deosebit de grav pentru structura, coeziunea socială şi securitatea indivizilor şi a statelor.

          Aşa cum îl cunoaştem astăzi – mai bine organizat, cu cei care îl practică mai bine educaţi şi pregătiţi, având la dispoziţie reţele de case conspirative şi structuri secrete proprii, care să le asigure identităţi false, mijloace de transport, informaţii, arme şi o gamă variată de legături şi contacte sigure în străinătate – terorismul a apărut abia după terminarea celui de al doilea război mondial 116.

          116 Wilhelm von Angeldorf, Secolul XX – secol al minciunii dirijate, Editura Samizdat, 2000, p. 209.

          Sprijinitoarea principală a terorismului modern a fost Uniunea Sovietică. Abia după prăbuşirea „imperiului roşu” condus de la Kremlin, a devenit mai bine cunoscut câţi bani şi cât efort au învestit comuniştii sovietici pentru pregătirea teroriştilor profesionişti. Sovieticii au conceput tehnici eficiente de producere a voluntarilor, apoi de îndoctrinare şi pregătire a lor. Sprijinul sovietic pentru terorismul internaţional a fost considerat de către liderii de la Moscova doar „o altă tactică a războiului rece” 117.

          117 Wilhelm von Angeldorf, Secolul XX – secol al minciunii dirijate, Editura Samizdat, 2000, p. 209

          Totuşi, în ciuda zecilor de mii de terorişti care au fost antrenaţi şi echipaţi în perioada războiului rece, doar o mică parte a acestora a intrat în acţiune. Fiecare act terorist de succes a avut efectul dorit, adică de a îngrozi mulţi oameni doar la gândul posibilităţii de repetare în viitor a unor asemenea acte politice de cruzime. Iată de ce, combaterea fenomenului terorist a devenit o problemă de maximă importanţă pentru ţările ţintă. Combaterea terorismului implică două tipuri de acţiuni:

          — Antiteroriste (măsuri defensive) şi

          — Contrateroriste (măsuri ofensive).

          Antiterorismul este definit ca un ansamblu al măsurilor defensive folosite pentru reducerea vulnerabilităţii indivizilor sau proprietăţii la atacurile teroriste, cu o implicare minimă a forţelor militare locale.

          Contraterorismul reprezintă ansamblul măsurilor ofensive luate pentru a preveni, opri şi a da lovituri terorismului 118.

          118 Serviciul Român de Informaţii, Manual de pregătire pe profil antiterorist, Bucureşti, 1999, p. 18

          O activitate bine organizată de informaţii şi contrainformaţii, dublată de eficienţa muncii poliţieneşti în ţările ce au constituit ţinta atacurilor teroriste au fost cele mai la îndemână mijloace de apărare şi capturare a teroriştilor.

          Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere al relaţiilor cu publicul, măsurile antiteroriste au fost şi sunt greu de susţinut. Statele ţintă nu pot arăta ceea ce fac pentru combaterea terorismului, întrucât teroriştii ar vedea ce trebuie să evite când se strecoară în ţările vizate şi îşi desfăşoară actele teroriste.

          Dar războiul împotriva teroriştilor se consumă în cea mai mare parte în umbră, unde se muşamalizează o mulţime de afaceri care nu sunt scoase niciodată la lumină. Ceea ce se vede la televizor, se aude la radio sau se citeşte în media scrisă despre actele teroriste este doar o mică parte a tranzacţiilor care se fac în acest domeniu.

          Şi toate acestea pentru că terorismul secolului XX a folosit la maximum propaganda şi mijloacele de informare în masă. Chiar şi eşecurile actelor teroriste au fost mediatizate excesiv pentru a putea fi apoi caracterizate ca nişte lovituri eroice împotriva inamicului de către „martirii” cauzei respective.

          Practic, fără mass-media efectul terorismului asupra mentalului colectiv e aproape nul. Recrudescenţa terorismului internaţional a determinat Adunarea Generală a ONU să adopte la a 2114-a şedinţă plenară, din 18 octombrie 1972, Rezoluţia nr. 3034, intitulată „Măsuri vizând prevenirea terorismului internaţional care pune în pericol sau nimiceşte vieţi omeneşti nevinovate ori compromite libertăţile fundamentale ale omului”.

          Acest document are în centrul atenţiei studierea cauzelor subiacente ale formelor terorismului şi actelor de violenţă ce îşi au originea în decepţii, subjugare ori disperare şi care îndeamnă anumite persoane să sacrifice vieţi omeneşti, inclusiv a lor, pentru a încerca să aducă comunităţii schimbări radicale.

          Necesitatea creşterii rolului ONU în direcţia reprimării terorismului a fost continuată şi prin rezoluţiile 3166, din 14 decembrie 1973 şi 31/102, din 15 decembrie 1976. La 13 decembrie 1979, prin Rezoluţia nr. 34/819, Adunarea Generală a ONU a recomandat statelor membre semnarea „Convenţiei internaţionale împotriva luării de ostateci”.

          Structuri şi acţiuni premergătoare înfiinţării USLA.

          România modernă şi contemporană s-a cofruntat cu toate tipurile de terorism. Seria atentatelor a început cu asasinarea, la 8 iunie 1862, a primului ministru conservator, Barbu Catargiu 119, continuând cu acel „misterios” atentat (8 decembrie 1909) în urma căruia primul ministru liberal Ion I. C. Brătianu a scăpat doar cu răni uşoare, deşi s-au tras asupra lui trei focuri de revolver 120.

          119 Valeriu Stan, Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu, în „Magazin istoric”, nr. 2 (35), februarie, 1970, p. 46-51; Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România 1821-1999, vol. 1, Revoluţie şi francmasonerie, Editura Rao, Bucureşti, 2000, p. 168-205).

          120 Constantin Panciu, Nicolae Petrescu, Pretext pentru o lege antimuncitorească. Atentatul împotriva lui I. I. C. Brătianu, În „Magazin istoric”, nr. 3 (34), martie 1969, p. 53-56).

          În perioada interbelică, terorismul ideologic a produs numeroase victime, opinia publică fiind realmente traumatizată:

          — „bomba de la Senat”, 8 decembrie 1920, plasată de anarhistul comunist Max Golstein, a produs trei victime (episcopul Radu al Oradei, Dimitrie Greceanu, ministrul lucrărilor publice şi senatorul Spirescu)121;

          121 Constantin Argetoianu, Lupta contra comunismului, prezentare şi note de Ion Ardeleanu, în „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1-2/1994, p. 122-128

          — Asasinarea prefectului de Iaşi, Constantin Manciu, la 24 octombrie 1924, de către Corneliu Zelea Codreanu, viitor căpitan al legionarismului arhanghelist122;

          122 Ioan Scurtu, Cazul Manciu. Pedeapsă meritată sau act criminal? În „Arhivele Totalitarismului”, an II, nr. 1-2/1994, p. 135-152; Ioan Scurtu, Cristian Troncotă, Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu 1925. Implicaţii asupra vieţii politice româneşti, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3/1994, p. 134-148).

          — Asasinarea primului ministru I. G. Duca, la 29 decembrie 1933, de către „triumvirii” legionari;

          — Mihai Stelescu – un disident al Mişcării legionare – ciuruit de 200 de gloanţe, după care a fost tăiat în bucăţi cu securea, la 16 iulie 1936, în Spitalul Brâncovenesc, de către „decemvirii” legionari conduşi de Caratănase123;

          123 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 315; vezi şi Dinu Moraru, Istorie scrisă, istorie trăită. Convorbire cu dl Alexandru Serafim, în „Lumea magazin” nr. 8/2001, p. 46-48).

          — Asasinarea primului ministru Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, de echipa legionarilor condusă de Miţi Dumitrescu124.

          124 Vezi mai recent Nicu Crăcea, Dezvăluiri legionare, Editura Fundaţiei „Buna Vestire”, Bucureşti, 1995, p. 268).

          Dar au fost şi evenimente ce pot fi trecute în categoria terorismului social, sau de stat cum îl denumesc alţii, în esenţă atentate politice produse cu implicarea instituţiilor statului pentru apărarea regimului, ca de exemplu:

          — Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, a „triumvirilor” şi „decemvirilor”, la 29 noiembrie 1938, de către un pluton de jandarmi, în timp ce erau transportaţi de la închisoarea Râmnicu Sărat la Jilava;

c. c� (1a > `` �O� r. nr. 10 613, f. 1-10).

          Prin această ultimă atribuţie unitatea primea sarcini de cenzură asupra tuturor publicaţiilor, ceea ce însemna practic o revenire la situaţia din anii '50. Chiar primele acţiuni „mai deosebite” ale ofiţerilor, încadraţi la repezeală în această unitate, au constat în scoaterea de sub tipar a unor cărţi cu conţinut istoric pentru a se verifica dacă nu cumva autorii publică documente şi date secrete. Neavând specialişti în astfel de probleme, ofiţerii UM 0500/A au cerut sprijinul ofiţerilor de la Arhivă. Rezultatele, probabil că i-au cam dezumflat pe iniţiatori, dar i-a şi îndârjit.

          Lucrările respective fuseseră elaborate după o metodologie ştiinţifică, însoţite de bibliografie şi aparat critic, iar documentele la care autorii făceau trimitere aveau caracter secret pentru perioada în care fuseseră elaborate, respectiv al doilea război mondial, pentru anii '80 ele nemaireprezentând decât un interes pur istoric. Pe de altă parte, multe dintre documentele cu pricina cunoscuseră deja lumina tiparului în cele patru volume din seria 23 August 1944, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

Va urma.