Cristian Troncotă DUPLICITARII-4

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-4

57 Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 1963, f. 1/22.

          58 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Practici şi mentalităţi în activitatea aparatului de Securitate din România 1948-1965, în „Arhivele totalitarismului”, nr. 1-2/2000, p. 78-84.

          CID a fost dotat cu cele mai moderne echipamente de calcul ale firmei IBM. Montarea acestor echipamente, în clădirea de lângă Biserica Cretzulescu, a fost făcută de specialişti est-germani, în realitate ingineri ai STASI, probabil din grupul celor care puseseră în funcţiune şi programul de calculator sovietic SOUD (Sistemul de Colectare întrunită a Datelor privind Inamicul) gestionat la Moscova de KGB59.

          59 John O. Koehler, STASI. Faţa ascunsă a poliţiei secrete est-germane, Bucureşti, Editura Omega, 2001, p. 92.

          Memorialiştii Neagu Cosma şi Ion Stănescu susţin că „Securitatea a fost prima instituţie românească dotată cu un calculator (TBM) performant de mare capacitate”60, ceea ce a facilitat ca o parte din activităţile operative, dar şi administrative, să poată fi implementate în sistemul automat.

          60 Cosma Neagu, Ion Stănescu, op. Cit., p. 202.

          Se pare că lui Nicolae Ceauşescu nu i s-a raportat despre achiziţionarea echipamentelor de calcul decât în momentul în care specialiştii reuşiseră să le pună în funcţiune.

          Şeful Securităţii, Ion Stănescu, ar fi scăpat de sancţiuni prin faptul că achiziţionarea acestora s-a realizat prin sistemul de contrapartidă, necheltuindu-se valută, ci oferindu-se la schimb mărfuri româneşti.

          Oricum, implicarea specialiştilor STASI, despre care ştim bine acum, din cartea lui John O. Koehler, că se aflau în legătură directă cu specialiştii KGB din domeniu61, precum şi faptul că la CID au fost angajaţi, pe lângă un grup de tineri specialişti, şi câţiva ofiţeri ingineri cu studii în Academiile militare tehnice de la Moscova, pentru funcţiile de comandă, într-o perioadă în care aparatul de securitate „fusese curăţat de astfel de elemente”, aruncă unele semne de întrebare privind inviolabilitatea sistemului de protecţie a bazelor de date faţă de „marele prieten de la Răsărit”, tocmai atunci când, aşa după cum vom arăta într-un capitol separat, Kremlinul „pusese serios lupa” pe regimul de la Bucureşti.

          61 John O. Koehler, op. Cit., p. 92.

          La 27 iunie 1973, în locul Direcţiei Generale de Tehnică Operativă şi Înzestrare a luat fiinţă Comandamentul pentru Tehnica Operativă şi Transmisiuni (CTOT), care avea în componenţă patru unităţi speciale: Înzestrare şi exploatare de tehnică operativă; Cercetare, proiectare şi producţie de tehnică operativă; Depistarea scrierilor ascunse; Transmisiuni şi contrainformaţii radio62.

          62 Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 7809, vol. 3, f. 64/67.

          Tot în aria de interes a structurilor tehnice, să mai menţionăm că în 1977 a fost înfiinţat Centrul Naţional de Transmisiuni Cifrate pentru uzul ambasadelor României, al Direcţiei de Informaţii Militare şi al Comitetului Central al PCR, care se afla în subordinea Direcţiei de Informaţii Externe.

          Practic, prin această manevră toate transmisiile secrete din şi dinspre România au fost concentrate sub „aripa ocrotitoare” a Securităţii.

          În acelaşi context reformator de la începutul anilor '70, se încadrează şi eforturile de a se crea structuri specializate în combaterea terorismului, precum şi o unitate pe profil de contraspionaj pe spaţiul ţărilor socialiste (aşa numita unitate anti-KGB), aspecte extrem de interesante asupra cărora am considerat necesar să ne referim mai pe larg în capitolele următoare.

          O altă inovaţie introdusă se referă la înfiinţarea Birourilor de Documente Secrete, încadrate cu ofiţeri de securitate şi care funcţionau în marile combinate, centrale industriale, ministere etc. La baza acestei măsuri a stat noua Lege privind apărarea secretului de stat.

          S-au înregistrat şi tentative de modernizare a Direcţiei a V-a securitate şi gardă, care avea ca sarcină protecţia înalţilor demnitari din nomenclatura „de partid şi de stat”, precum şi a diplomaţilor străini aflaţi pe teritoriul României.

          Generalul (r) Nicolae Pleşiţă, care în perioada 1967-1972 a comandat această unitate, susţine că a întocmit un plan detailat pentru reformarea Direcţiei: „Găsisem acolo Regulamentul lui Bucikov, un rus KGB-ist infiltrat la noi pe post de adjunct al serviciului. În regulamentul lui se spunea că un ofiţer de securitate şi gardă „trebuie să fie tuns exemplar, ca un ostaş sovietic„. Am aruncat regulamentul lui Bucikov, pe care nu-l mai prinsesem în funcţie. Uniforma devenise tot rusească. Am cerut reformarea gărzii până la desprinderea de Ministerul de Interne”63.

          63 „Lumea magazin”, nr. 7/1999, p. 60.

          Fiind suspectat că intenţionează, prin această manevră, să devină funcţionar de stat cu rang de ministru, Pleşiţă a fost refuzat în tentativa lui reformatoare.

          Mai mult ca sigur că nu aceasta a fost adevărata cauză pentru care nu s-a aprobat, de către Nicolae Ceauşescu, scoaterea Direcţiei a V-a din Securitate şi Ministerul de Interne, pentru a fi organizată ca o structură militară independentă.

          Într-o astfel de situaţie unitatea n-ar mai fi putut detaşa, pentru operaţiile speciale, adică deplasările prin Bucureşti şi în ţară ale cuplului Ceauşescu, ofiţeri din celelalte structuri ale Securităţii şi Internelor.

          Edificatoare în acest sens sunt explicaţiile oferite de Neagu Cosma şi Ion Stănescu. Ei susţin că efectivele Direcţiei a V-a au crescut aproape an de an, „umflându-se ca un balon”, datorită temerilor cuplului dictatorial „de a cădea victime unor atentate”, ceea ce ar fi determinat „o deturnare a Securităţii de la rosturile ei”.

          „Aşa se face – mai susţin aceşti memorialişti – că pe trasesele de deplasare a celor doi, reale şi acoperite, se înşirau ca mărgelele pe aţă, la vedere ori deghizaţi, sute şi uneori mii de ofiţeri şi subofiţeri, din toate compartimentele Securităţii, care vegheau la integritatea corporală a familiei Ceauşescu. Oamenii îşi abandonaseră propriile sarcini – contraspionaj, contrasabotaj, arhive, financiar etc.

          — Devenind paznici necalificaţi, tremurând de teama de a nu se petrece „atentatul„ în sectorul care le fusese încredinţat” 64.

          64 Cosma Neagu, Ion Stănescu, op. Cit., p. 190-191.

          Iată deci adevăratul rost al „băieţilor de pe Calea Victoriei”, ca să folosim o expresie celebră a poetei disidente Ana Blandiana. Concluzia formulată de aceiaşi memorialişti este fără echivoc: „Asigurarea securităţii cuplului Ceauşescu, de maniera arătată, a perturbat grav munca informativă a compartimentelor, transformând-o într-o activitate de pază şi ordine” 65.

          65 Ibidem, p. 191.

          În schimb, concluzia noastră la acest capitol merge şi mai departe, susţinând că, în ciuda tuturor eforturilor de restructurare şi modernizare a „muncii de securitate”, instituţia a rămas practic aceeaşi poliţie politică, îmbrăcată, e adevărat, în straie noi.

          Pentru că apărarea lui Ceauşescu însemna în fond apărarea regimului comunist şi a tuturor aberaţiilor politicii sale din ultimii zece ani dinaintea revoluţiei din decembrie 1989.

          Noi orizonturi în politica de cadre.

          Modificări importante s-au produs şi în politica de cadre, aspect sesizat şi de specialiştii instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul informaţiilor şi securităţii din statele NATO.

          Extrem de interesantă este dezvăluirea făcută de Tjeerd Sleeswijk Wisser, fost director al Serviciului Olandez de Informaţii Militare în timpul războiului rece: „Experţilor din agenţiile de informaţii aparţinând statelor NATO le este binecunoscut faptul că ofiţerii din structurile interne şi externe ale fostei Securităţi a statului din timpul lui Ceauşescu nu erau formaţi sau specializaţi în Academiile KGB-ului. Această situaţie, unică în sistemul ţărilor comuniste frăţeşti, a fost instituită în România încă de la începutul anilor '60 şi a fost menţinută cu stricteţe pe tot parcursul regimului comunist. În contrast, regimurile comuniste frăţeşti din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia de exemplu şi-au pregătit sistematic un număr important de cadre de informaţii în URSS până la „revoluţiile de catifea„.”66

          66 Radu Tudor, Fostul director al Serviciului Olandez de Informaţii Militare dezvăluie pentru ZIUA, în „Dosare ultrasecrete”, sâmbătă 8 iunie 2002, p. IV.

          Considerându-se că „ridicarea pregătirii profesionale a cadrelor de securitate contribuia la prevenirea comiterii greşelilor şi abuzurilor produse anterior”67, prin Ordinul nr. 30 din 10 iulie 1968 s-a hotărât obligativitatea absolvirii liceului de către toate cadrele şi asigurarea condiţiilor pentru înscrierea lor în învăţământul superior, postuniversitar şi la doctorat, precum şi la cursurile de limbi străine.

          67 Serviciul Român de Informaţii, CarteaAlbă a Securităţii, Bucureşti, vol. IV, p. 62.

          Prin Ordinul nr. 35, din 20 iunie 1968, Şcoala de ofiţeri nr. 1 de la Băneasa a CSS a fost transformată în Şcoală de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor de securitate.

          În cadrul acesteia funcţionau următoarele cursuri:

          — De pregătire generală cu o durată de trei ani;

          — De instruire (iniţiere) a ofiţerilor încadraţi direct din rândul absolvenţilor institutelor de învăţământ superior, cu durata de 6 luni;

          — De perfecţionare cu durata de 1 an;

          — De perfecţionare, cu durata de 5 luni (două serii pe an);

          — De perfecţionare (fără frecvenţă) cu durata de un an.

          În afara acestor cursuri, şcoala mai desfăşura activităţi pentru pregătirea şi susţinerea examenelor de grad şi trecerea subofiţerilor în corpul ofiţerilor, având un efectiv de circa 350-400 cursanţi într-un an de învăţământ.

          În noua organizare, şcoala desfăşura activitate de pregătire de specialitate atât cu elevii cât şi cu ofiţerii, pe „profiluri de muncă”: informaţii interne, contrasabotaj şi contraspionaj.

          Programele analitice prevedeau cursuri de criminalistică, tehnică operativă, dactilografiere, conducere auto, înot şi paraşutism. Tot aici se asigura şi pregătirea elevilor şi a cadrelor „pe linia muncii de filaj şi investigaţii” ca urmare a desfiinţării Şcolii nr. 3 a CSS.

          Şcoala de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor cunoscători de limbi străine a luat fiinţă în anul de învăţământ 1968-1969, având ca obiectiv „pregătirea cursanţilor în domeniul limbilor străine de circulaţie internaţională” (engleza, franceza, germana şi rusa).

          Cursanţii erau ofiţeri din structurile centrale şi teritoriale de securitate care, prin specificul activităţii, aveau nevoie de asemenea cunoştiinţe.

          Şeful CSS, Ion Stănescu, împreună cu Mircea Mâlita, ministrul învăţământului, au semnat un protocol, în baza căruia Şcoala de Securitate de la Băneasa a fost ridicată la rang de Secţie a Facultăţii de Drept din Bucureşti68.

          68 CosmaNeagu, Ion Stănescu, op. Cit., p. 201.

          Durata cursurilor era de trei ani, iar absolvenţii, deveniţi ofiţeri de informaţii, puteau să-şi continue studiile pentru următorii doi ani de facultate, la cursurile de fără frecvenţă, având şi posibilitatea de a-şi susţine examenul de licenţă.

          După intrarea în vigoare a acestui protocol, la Şcoala de Securitate de la Băneasa nu se mai primeau decât absolvenţi de liceu, prin examen de admitere ca la orice facultate. Disciplinele pentru examenul de admitere erau istoria României şi limba română. Ulterior s-a introdus obligativitatea ca înscrierea la examenul de admitere să se permită doar acelor candidaţi care aveau o vechime minimă de trei ani „în producţie”, indiferent de profil.

          În localitatea Bran din judeţul Braşov, a luat finţă o nouă Şcoală de Securitate destinată reciclării cadrelor de comandă. Până în 1973 reciclarea a atins un procentaj de aproape 100%.

          De asemenea, a continuat sistemul „de angajare direct din producţie” a unor absolvenţi de institute superioare şi universităţi, ingineri, chimişti, fizicieni, jurişti, sociologi, psihologi, economişti, profesori, cu toţii cunoscători de limbi străine de circulaţie internaţională.

          Criteriul de selecţie avea în atenţie satisfacerea stagiului militar, competenţa profesională – adică recomandarea decanului facultăţii absolvite – şi bineînţeles dosarul de securitate „curat”, adică fără condamnări şi fără rude în familie cu probleme de securitate.

          Evident că sistemul de relaţii, pile, nepotisme şi comisioane nu a putut fi eradicat, aşa încât ofiţerii cadrişti au avut largi posibilităţi, atât cât le-a stat în putinţă, să inoveze reguli nescrise în „politica de selecţie şi recrutare a noilor cadre”.

          Documentele atestă că în anul 1969 au fost angajaţi peste 2000 de titraţi69, ceea ce a însemnat o adevărată infuzie de tineri intelectuali.

          69 Serviciul Român de Informaţii, loc. cit.

          Totuşi, ce-i îndemna pe aceşti tineri spre instituţia Securităţii?

          În primul rând salariul, de aproape două-trei ori mai mare decât cel obţinut în viaţa civilă.

          Apoi, aceşti tineri se simţeau atraşi de noua meserie şi de şansele care li se deschideau de a călători în străinătate, iar pentru alţii, mai ales cei din sectoarele pur tehnice, de a se realiza ca buni profesionişti. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că majoritatea se născuseră după 23 august 1944 şi fuseseră educaţi în sistemul de învăţământ al regimului comunist, aşa încât habar nu aveau de torţionarii anilor '50.

          Unii din sinceritate, alţii din romantism şi spirit de aventură, alţii naivi şi creduli, dar cu toţii au căzut prea uşor ispitei, fiind parcă seduşi de teza potrivit căreia „Securitatea este o instituţie a elitelor ce apără poporul român şi statul socialist, fapt pentru care e nevoie de inteligenţă, profesionalism, disciplină şi chiar sacrificiu atunci când ţara le cere”70, cuvinte bine ticluite, de altfel, pe care le auzeau rostite cu gravitate din gura ofiţerului cadrist în momentul în care primeau propunerea de „activare în rândurile ofiţerilor de Securitate”.

          70 Serviciul Român de Informaţii, loc. cit. P. 63.

          Iar toate acestea se petreceau imediat după evenimentele din Cehoslovacia şi în spiritul nou sugerat de conducerea PCR, când propaganda de partid se dovedise eficientă în rândul românilor, atingându-le serios coarda sensibilă a naţionalismului.

          La începutul anilor '70 s-a introdus şi sistemul de testare psihologică a întregului personal al instituţiei Securităţii statului, în care scop a luat fiinţă un Centru de psihologie încadrat cu specialişti şi dotat cu aparatură modernă. Interesant că rezultatele primelor teste au arătat adevărata faţă a personalului Securităţii, respectiv, „o jumătate din efectivul compartimentelor operative nu avea calităţile necesare ofiţerului de informaţii”71.

          71 Serviciul Român de Informaţii, loc. cit. P. 63.

          Cei necorespunzători au fost transferaţi în structurile neoperative, birocratice sau trecuţi în rezervă. A fost o adevărată operaţie chirgicală, prin care s-a „tăiat în carne vie” pentru a se traduce în paractică necesitatea politicii de primenire a „aparatului”.

          Dar aceasta a fost doar un aspect al problemei. Noile cadre „luate direct din civilie” aveau nevoie de o pregătire de specialitate continuă şi eficientă.

          Iată de ce, „pentru ridicarea nivelului de pregătire politică, profesională şi militară a cadrelor” a fost elaborat un program de măsuri, în iunie 1974, conform căruia „activitatea de pregătire militară se desfăşoară în strânsă concordanţă cu misiunile ce revin şi atribuţiile specifice unităţilor de securitate”. Pregătirea militară se desfăşura în limita a 40-50 ore anual, îndeosebi prin exerciţii şi şedinţe practice de instrucţie tactică, instrucţia tragerii cu armamentul din dotare, topografie, regulamente militare etc.

          În cadrul pregătirii tactice se asigura însuşirea „concepţiei de apărare tactică” şi se punea accentul pe rolul şi misiunile Securităţii în conformitate cu doctrina „războiului întregului popor”.

          Pregătirea de specialitate se realiza individual, la locul de muncă, prin studiu şi dezbateri cu ocazia convocărilor lunare.

          Din 1978 a început să funcţioneze Centrul de pregătire şi perfecţionare a cadrelor active şi de rezervă de la Grădiştea, judeţul Giurgiu. Alături de cursurile de pregătire şi perfecţionare a cunoştiinţelor din domeniul limbilor străine se mai organizau aici şi cursuri de iniţiere, pregătire de specialitate şi pregătire a cadrelor de rezervă. În această ultimă categorie intrau absolvenţii institutelor de învăţământ superior care efectuau stagiul militar cu termen redus.

          Extrem de interesant este şi faptul că Securitatea şi-a creat o şcoală specială pentru pregătirea ofiţerilor de informaţii din alte state.

          Bunăoară, prin Decretul nr. 130/1972 şi a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 889/1973 s-a înfiinţat Centrul Special de Instruire (CSI) care asigura pregătirea unor cadre din străinătate. Acelaşi cadru legislativ făcea referire şi la „trimiterea unor cadre ale Ministerului de Interne în alte state, în calitate de instructori, profesori şi consilieri”.

          Ca unitate de învăţământ subordonată nemijlocit primului adjunct al ministrului de interne, CSI avea următoarele atribuţii:

          — Instruirea prin cursuri speciale sau strategii de documentare, a unor cadre din alte state, pe baza aprobării şi înţelegerilor bilaterale încheiate de Ministerul de Interne cu organe similare din străinătate;

          — Rezolvarea problemelor privind organizarea, orientarea şi conţinutul pregătirii cadrelor din alte state care se instruiesc prin celelalte instituţii militare de învăţământ ale Ministerului de Interne; coordonarea activităţii de pregătire şi de trimitere în alte state a unor cadre proprii în calitate de profesori şi instructori”72.

          72 Serviciul Român de Informaţii, loc. cit. P. 63.

          O astfel de activitate specială „pe linie de învăţământ” se desfăşura în sedii acoperite (conspirate) a căror număr şi structură se aproba, pentru fiecare caz în parte, de conducerea Ministerului Afacerilor Interne în funcţie de grupurile de cursanţi venite la instrucţie, profilul pregătirii, posibilităţile de conspirare a activităţii de pregătire şi, nu în ultimul rând, de posibilităţile materiale existente.

          „Procesul de învăţământ” se baza exclusiv pe prezentarea teoriei generale a activităţii de informaţii şi securitate precum şi pe transmiterea experienţei acumulate în acest domeniu. Era interzisă însă prezentarea problemelor curente privind cazuistica în domeniul informaţiilor externe, a terorismului internaţional şi a contraspionajului.

          La cursuri şi în aplicaţii practice se aveau în vedere cu prioritate numai aspectele generale, pentru care exista acordul şefilor de unităţi centrale şi aprobarea şefului CSS. Se urmărea astfel „evitarea deconspirării unor probleme interne ale partidului şi statului, precum şi a acelora care ar putea afecta relaţiile noastre externe”73.

          73 Serviciul Român de Informaţii, loc. cit. P. 63.

          Chestionat în legătură cu această problemă, despre care în mass-media post decembristă s-a afirmat că „în România ar fi funcţionat sub oblăduirea Securităţii şcoli speciale pentru instruirea teroriştilor străini”, generalul Iulian Vlad a oferit Comisiei parlamentare pentru cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, următorul răspuns: „Au fost pregătite câteva serii de ofiţeri ai Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi Al-Fatah, pregătire care li s-a făcut într-un centru, care cred că mai funcţionează la Săftica, dar nu cu caracter terorist sau antiterorist, ci ca pregătire de securitate generală, muncă informativă şi contrainformativă. S-a mai făcut şi pregătirea unor loturi de tanzanieni, algerieni, parcă şi libieni, zambieni, aceasta în decursul anilor. Cu doi-trei ani în urmă nu s-a mai acceptat, pentru că aceste cursuri trebuiau plătite în valută. Ţările respective, probabil, nu au mai plătit şi gratuit nu s-au mai făcut aceste cursuri”74.

          74 Şerban Săndulescu, Decembrie '89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, Bucureşti, Omega Press, 1996, p. 186.

          Poliţie politică preventivă.

          În primăvara anului 1978, Consiliul Securităţii Statului, ca organ deliberativ şi de conducere al Departamentul Securităţii Statului a fost desfiinţat.

          Prin Decretul Consiliului de Stat, nr. 121, din 3 aprilie 1978, DSS devenea o instituţie distinctă în cadrul Ministerului de Interne, având ca principală sarcină de a „răspunde de modul în care se aplică politica partidului şi statului în domeniul apărării securităţii statului”. Prin această prevedere, DSS devine o instituţie subordinată direct Preşedintelui României şi secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu.

          Ca principale misiuni, noul act normativ stabilea pentru DSS următoarele:

          — Organizează şi desfăşoară activitatea de apărare a securităţii statului în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor serviciilor de spionaj străine şi agenturilor acestora, precum şi ale organizaţiilor, cercurilor şi persoanelor din străinătate, întreprinse împotriva suveranităţii, independenţei şi integrităţii statului român;

          — Organizează activitatea de informaţii externe pentru cunoaşterea şi contracararea planurilor şi acţiunilor ostile statului român;

          — Acţionează pentru contracararea şi neutralizarea activităţilor cu caracter fascist, naţionalist-iredendist şi de propagandă îndreptată împotriva orânduirii socialiste;

          — Acţionează pentru cunoaşterea, prevenirea şi lichidarea oricăror fapte de natură să submineze economia naţională şi să aducă atingere securităţii statului;

          — Asigură securitatea conducerii partidului şi statului, precum şi a conducătorilor de partide şi de state străini pe timpul prezenţei acestora în Republica Socialistă România;

          — Organizează activitatea de prevenire, descoperire, neutralizare şi lichidare a acţiunilor teroriste pe teritoriul Republicii Socialiste România în cooperare cu alte ministere, instituţii şi organizaţii socialiste;

          — Ia măsuri pentru apărarea secretului de stat în cadrul organizaţiilor socialiste şi verifică, potrivit legii, modul de aplicare a dispoziţiilor legale;

          — Organizează şi desfăşoară activitatea de contrainformaţii, în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor serviciilor de spionaj străine şi oricăror alte acţiuni îndreptate împotriva capacităţii de apărare a ţării şi a forţelor armate ale Republicii Socialiste România;

          — Organizează şi desfăşoară activitatea de comunicaţii guvernamentale, precum şi de contrainformaţii radio pe teritoriul Republicii Socialiste România;

          — Organizează şi execută, potrivit legii, activitatea de urmărire penală a infracţiunilor date în competenţa securităţii statului;

          — Organizează, potrivit legii, colectarea, transportul şi distribuirea corespondenţei secrete;

          — Realizează informarea cetăţenilor în legătură cu cazurile de infracţiuni şi alte fapte care privesc securitatea statului şi asigură pregătirea contrainformativă a populaţiei”. 75

          75 „Buletinul Oficial”, nr. 29 din 8 aprilie 1978.

          Prin elemente „ostile şi reacţionare”, actul normativ înţelegea acele persoane care făcuseră parte din „fostele partide burghezo-moşiereşti” din perioada interbelică şi „persoanele condamnate anterior pentru crime împotriva securităţii statului”, ca şi cele care foloseau masca religiei pentru a înfiinţa noi secte, a incita elementele băştinaşe la fapte anarhice sau pentru a invoca false probleme de natură religioasă ca pretext pentru implicarea în afacerile interne ale ţării”.

          Printre principalele fapte care puteau aduce atingere securităţii statului erau prevăzute: „trecerea ilegală a frontierei” şi „rămânerea ilegală în străinătate”.

          DSS-ului îi revenea astfel sarcina de a „identifica persoanele susceptibile de a rămâne în străinătate şi de a le împiedica să facă acest lucru”.

          Noua organigramă din 1978 păstra împărţirea în direcţii centrale şi securităţi judeţene. Prin Decretul 121 din 1978 s-a înfiinţat Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti (ISMB).

          Conform unei metodologii interne, acesta era structurat pe servicii şi birouri, iar problematica dată în competenţă corespundea profilurilor unităţilor informative centrale.

          În această situaţie s-a purces la o redistribuire de sarcini. ISMB a preluat informativ, de la direcţiile centrale, instituţiile de învăţământ, uzinele şi întreprinderile din Capitală. La rândul lor, direcţiile centrale continuau să desfăşoare activitate informativă pe raza Capitalei doar asupra ministerelor, altor organe de stat centrale şi instituţiilor de importanţă naţională.

          Ulterior, ISMB a suferit unele modificări organizatorice. S-au dezvoltat compartimentele:

          — Contrainformaţii economice (ca urmare a lărgirii problematicii din competenţă, în contextul luării unor măsuri de prevenire a unor evenimente deosebite din întreprinderi);

          — Contrainformaţii în domeniul apărării secretului de stat;

          — Depistarea intenţiilor de trecere frauduloasă a frontierei;

          — Filaj şi investigaţii;

          — Securitate şi gardă (asigurarea traseelor pe care circulau demnitarii, în special secretarul general al partidului). La sfârşitul anului 1989, efectivele ISMB erau de 510 ofiţeri, 4 maiştri militari, 45 subofiţeri şi 22 angajaţi civili. 76

          76 Arh SRI, fond „d”, dosar nr. 10 613, f. 1-10.

          În iulie 1988, Comandamentul pentru Tehnica Operativă (CTOT) s-a desfiinţat, efectivele fiind redistribuite unităţilor componente, care, devenind independente, au preluat şi atribuţiile şefului Comandamentului, iar unităţile s-au subordonat direct conducerii DSS (de activitatea acestora răspundea un membru al Biroului Executiv).

          Alte modificări importante s-au făcut în activitatea de evidenţă, sinteză, prelucrare automată a datelor şi arhivă. Centrul de Informatică şi Documentare (CID) a fost reorganizat în 1978, iar în baza Ordinului nr. D/00143 din decembrie 1980 a intrat în vigoare Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea acestei unităţi, căreia îi reveneau următoarele atribuţii: „asigură funcţionarea şi perfecţionarea sistemului informaţional de securitate, prin concentrarea datelor şi informaţiilor de interes operativ referitoare la apărarea securităţii statului, prelucrarea automată şi manuală a datelor şi informaţiilor obţinute în procesul muncii de unităţile onformativ-operative şi a documentelor de arhivă operativă de securitate”77

          77 Arh SRI, fond „d”, dosar nr. 10 930, f. 1.

          În perioada 1978-1989, evidenţele de securitate au funcţionat în baza Ordinului ministrului de Interne nr. 001050, din 25 mai 1977, prin care au fost aprobate „Instrucţiunile privind organizarea şi funcţionarea evidenţelor de securitate”.78

          78 Ordin publicat integral de Marius Oprea în „România liberă”, 10 decembrie 2001, p.3.

          Instrucţiunile cuprindeau:

          — Cartoteca generală documentară – constituită ca evidenţă manuală, organizată pe bază de fişe;

          — Bazele de date despre persoanele care se aflau „în atenţia” organelor de securitate;

          — Evidenţele de paşapoarte;

          — Fondurile arhivistice.

          În ceea ce priveşte „mozaicul informaţional”, sau după terminologia folosită de organele Securităţii româneşti, „baza de date”, noile instrucţiuni făceau referire la următoarele categorii de persoane:

          — „aflate în urmărire informativă, asupra cărora se continuă supravegherea informativă în cadrul dosarului de obiectiv-problemă, aflate în urmărire penală ori au făcut obiectul unor asemenea activităţi;

          — Aflate în reţeaua informativă sau care au făcut parte din această categorie;

          — Cu antecedente politice reacţionare;

          — Condamnate pentru infracţiuni care au fost sau sunt de competenţa organelor de cercetare ale securităţii;

          — Asupra cărora au fost întreprinse măsuri de prevenire (destrămarea unor anturaje, avertizarea, punerea în dezbatere publică, întreruperea şederii în ţară, declararea ca persoană indezirabilă etc.);

          — Care au călătorit în interes de serviciu sau personal în străinătate şi au refuzat să se înapoieze în ţară la expirarea vizei;

          — Care au trecut sau care au încercat să treacă fraudulos frontiera;

          — Care au cerut aprobarea de a pleca definitiv din ţară;

          — Care au solicitat căsătoria cu străini;

          — Cetăţeni străini care au vizitat reprezentanţele străine din R. S. România în afara cadrului oficial şi aceia care întreţin legături neoficiale cu străini, dacă după verificarea temeinică a informaţiilor rezultă date de interes operativ;

          — Străinii stabiliţi în R. S. România;

          — Alte persoane cunoscute cu interes operativ în fondurile arhivistice şi de securitate” 79

          79 Ordin publicat integral de Marius Oprea în „România liberă”, 10 decembrie 2001, p.3.

          Am reprodus integral acest fragment din noile instrucţiuni privind evidenţele, întrucât ne dezvăluie întreaga problematică aflată în atenţia organelor de securitate până în decembrie 1989 când au fost desfiinţate.

          Şi pentru că tradiţia românească spune că „la legi noi, oameni noi”, la 14 mai 1978 a fost numit în funcţia de şef al DSS, Tudor Postelnicu, fost prim-secretar la judeţul Buzău. A rămas în această funcţie până în octombrie 1987, când a fost numit ministru de Interne.

          Deci un activist de partid numit şef într-un domeniu special. Şi cum subordonaţii erau în proporţie de peste 90% membri ai Partidului Comunist, noul şef s-a gândit să vină cu ceva original, schimbându-le statutul.

          Din acest moment mai toate instrucţiunile şi metodologiilor elaborate ulterior au preluat noua viziune, care mai mult irita decât mobiliza, potrivit căreia „lucrătorul de Securitate este un activist de partid într-un domeniu special”.

          Iritarea, dar şi stupefacţia s-au produs din momentul în care Nicolae Ceauşescu, probabil într-unul din momentele sale de „inspiraţie” când îşi dovedea „geniul creator”, i-a definit pe activiştii de partid: „revoluţionari de profesie”.

          Coroborând cele două enunţuri, însemna că lucrătorii de Securitate deveniseră peste noapte, nici mai mult nici mai puţin decât „revoluţionari de profesie într-un domeniu special”. Evident că nimeni şi nimic nu mai era de înţeles, iar prin aberaţia teoretică se depăşeau şi cele mai teribile viziuni ale anilor '50.

Va urma.