Criza Turciei, așa cum nu vrea să o explice nimeni

Ce se întâmplă, de fapt, în Turcia? Pe scurt, este răsturnarea unei ordini interne construită în zeci de ani, în contextul unor presiuni externe exercitate la un nivel foarte ridicat, pe măsura importanței geostrategice a țării. Este epurarea pentru scoaterea agențiilor de influență ale puterilor occidentale din viața politică și socială a unei Turcii pe care regimul condus de Recep Tayyip Erdogan – în acord cu majoritatea cetățenilor – o dorește complet independentă și suverană.

De la declanșarea tentativei de lovitură de stat pe 115 iulie 2016 și pe măsura continuării represaliilor contra prezumtivilor autori ai acesteia și a altor elemente de opoziție, în media românească am văzut tot felul de analize, însă în proporție covârșitoare acestea au fost superficiale. Aproape nimic despre contextul geostrategic și totul interpretat în cheie naivă, urmărind paradigmele democrație-dictatură, secularism-islamizare.

Nimeni nu se obosește să se întrebe de ce niște militari s-ar fi trezit de năuci să organizeze o lovitură de stat în contextul unei opoziții masive la nivelul majorității populației, iar Erdogan ar fi declanșat operațiuni de epurare într-atât de radicale.

Totul trebuie interpretat urmărind jocul marilor puteri. Este devreme să ne pronunțăm în amănunt despre ce s-a întâmplat în Turcia, cu atât mai mult cu cât lucrurile sunt în desfășurare. Cel mai probabil, însă, a fost vorba de o agresiune externă (încercarea de lovitură de stat), urmată de un act de suveranitate națională (ieșirea în stradă a populației și rezistența eșafodajului politic) și de represalii la adresa puterii ostile.

Mutare neinspirată a americanilor pe Marea Tablă de Șah

Arhivele se vor deschide târziu pentru a avea confirmări, însă ne putem uita în istorie la cine a stat în spatele precedentelor lovituri de stat militare din Turcia.

Din 1952, de când Turcia a intrat în NATO, armata a fost cea pe care a pus baza puterea americană. Ofițerii educați la West Point și la alte academii militare occidentale au fost clasa pe care s-a bazat Washington-ul în controlul unui stat cu o importanță strategică covârșitoare (în lucrarea sa din 1997 «Marea Tablă de Șah», fostul consilier pe probleme de securitate al președintelui SUA Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, include Turcia între cele 5 state-pivot de pe „Marea Tablă de Șah a Eurasiei”, alături de Ucraina, Azerbaidjan, Coreea și Iran).

Amintiri cu lovituri militare și crime

Nu se poate așa ceva! America este o democrație!, ni se va spune. Da. Cea mai mare democrație, răspundem… La ea acasă! În plan geostrategic, SUA joacă după un „real politik” foarte cinic. Nu ne ajung degetele unui pluton de pușcași marini ca să numărăm loviturile de stat și juntele nu doar sprijinite, dar chiar pregătite de la Washington în emisfera vestică. Numai între anii 1975-1985 operațiunea «Condorul», coordonată inițial pentru țări ale Americii Latine de generalul chilian Manuel Contreras, a făcut peste 480.000 de victime (în cea mai mare parte tineri de orientare stângistă luați de acasă și împușcați la marginea unor păduri sau aruncați pur și simplu din avion în ocean). Desecretizări începând cu anul 1999, din timpul Administrației Bill Clinton, ale unor documente din arhivele SUA arată implicarea masivă a Departamentului de Stat și a CIA în aceste epurări politice care au avut cea mai mare violență în Chile și Argentina.

Este dificil de descifrat de ce a fost forțată încercarea intempestivă de la 15 iulie, dar este greu de presupus că militarii respectivi s-ar fi trezit de capul lor, fără a fi consultat cea mai importantă putere a NATO. Dimpotrivă, sunt indicații clare pentru care să ne gândim că aceasta nu a fost deloc străină de lovitură: tăcerea autorităților occidentale din primele ore ale puciului, retragerea familiilor militarilor americani de la Incirlik de la finele lunii martie 2016, acoperirea inițială mediatică în America (Fox, CNN) cu mesajul „să nu fim îngrijorați, loviturile de stat militare sunt normale în Turcia, unde armata este garantul laicității statului, însă aceasta va organiza alegeri democratice în 6 luni și oricum Erdogan aluneca spre dictatură și islamism”.

Un act de suveranitate cu strigătul de luptă dat de la geamii

Eșec. Liderii politici ai Turciei nu au putut fi neutralizați, din rândul Armatei nu au răspuns personaje aflate în puncte-cheie, iar oamenii au ieșit pe străzi cu amintirea victimelor loviturii de stat din 1980, poate nu atât la îndemnul lui Erdogan, prin intermediul televiziunii, cât a chemărilor de la geamii, unde incantațiile răsunau în jurul orei 2 noaptea trimițând oamenii pe străzi întru înfrângerea puciului.

A fost actul de suveranitate al Turciei. Cu oamenii asaltând tancurile, președintele SUA Barrack Obama a anunțat că susține autoritățile democratic alese. Este momentul de la care autorii loviturii de stat au cedat.

A doua zi, o lungă tăcere a cancelariilor occidentale și o contra-lovitură pe măsură. Pentru eșecul puciului militar, trebuie să fi avut un plan „B”, însă, probabil, că ceea ce i-a descumpănit a fost duritatea represaliilor lui Erdogan. Acesta a interpretat că susținerea loviturii vine de la o putere ostilă și a trecut la tratarea agenților de influență ai acesteia ca atare.

I-au lovit pe americani la Incirlik

Decuplarea de la energia electrică și suspendarea zborurilor de la cea mai importantă bază militară aeriană din regiune, cea de la Incirlik, spune totul despre duritatea acestor represalii. Este un avertisment lansat la adresa SUA mai puternic decât orice retorică. Exercițiile militare comune anunțate cu Iranul și Rusia și cooperarea între cele 3 țări este, iarăși, săgeată aruncată către Occident, însă este cu totul prematur să spunem că este vorba despre o reorientare geostrategică a Turciei. Rămânerea în NATO este, în continuare, scenariul cel mai probabil.

Puciul a accelerat viteza epurărilor

Ceea ce se întâmplă în plan intern transmite mesajul despre condițiile rămânerii ca partener, nicidecum ca vasal. Mii de arestări din armată, peste 3.000 de judecători puși pe liber, îndepărtarea de la catedră a aproximativ 50.000 de oameni din învățământ. Au fost arestați 42 de jurnaliști. A apărut întrebarea, după lovitură, „de unde știe puterea din Turcia că acești oameni au participat la puci?; nu avea timp să strângă dovezile”. Nu numai că nu știe, dar acești oameni nu aveau nimic în comun cu încercarea militarilor. Ce știu, însă, dintotdeauna factorii de decizie ai Turciei este care sunt oamenii ce gravitează în zona de influență a puterilor occidentale. Percepute ca ostile după încercarea de lovitură de stat, Erdogan a trecut la epurarea celor pe care-i consideră agenții lor.

1.043 de școli private închise, 1.229 de fundații și organizații de caritate desființate, odată cu încetarea activității a 19 camere de comerț, 15 universități și 35 de spitale, transmite agenția Anadolu. Este echivalentul epurării elementelor sovietice operate în România începând cu ultima parte a anilor ’50. Ceea ce Ceaușescu a realizat treptat și cu puțin zgomot, în ani mulți, Erdogan precipită în zile și săptămâni. Dacă nu ar  fi fost lovitura de stat, probabil îndepărtarea „agenților de influență” ar fi avut loc oricum, dar ar fi fost mai îndelungată, mai puțin trâmbițată în media și, cert, nu la fel de violentă, cu fluturarea perspectivei pedepsei cu moartea și a unui cimitir pentru „trădători”.

O politică prea ambițioasă la interese străine așa de mari

Într-un interviu pentu CNN, Erdogan a vorbit despre un „război pentru independență”. Propagandă? Puțin, da. Realitate? Turcii par a simți că despre asta este vorba. Regimul își consolidează spatele frontului, la nivel intern, pentru a putea duce o politică externă pe care a avut-o în vedere totdeauna.

De 10 ani, pas cu pas, Erdogan a construit o strategie ambițioasă și complicată, cam pe măsura complexității solicitate de poziția geostrategică a țării și de existența intereselor multiple ale marilor puteri. A vrut o întoarcere la valorile tradiționale fără a-i supăra pe kemaliști, a vizat (și obținut) o creștere economică furibundă într-o zonă de lume pe care Europa o vrea de periferie, a vrut angrenarea în politica NATO la Marea Neagră fără a supăra Rusia, a avut propriile poziții la Caucaz, în Siria, în Irak.

Nu dictatura sau drepturile omului au fost cele care au supărat Vestul, ci această politică, cu negocierea la sânge a oricăror puncte, în funcție de interesele țării. Erdogan chiar a spus pe șleau recent că „mai multă nevoie are Europa de Turcia, decât Turcia de Europa”. Ca și Ceaușescu acum peste un sfert de veac, Erdogan a reușit să contrarieze marile puteri (deopotrivă Rusia și cele occidentale) cu independența sa într-o zonă unde NATO ar fi fost mai confortabilă cu existența unor oameni de paie.

Erdogan vrea să se asigure că nu se trezește și cu o „revoluție colorată”

Sunt potențialii „oameni de paie” cei care sunt îndepărtați acum de regimul câștigător în Turcia. Spectacolul militarilor trădători dat la TV este mesajul transmis cu forță. Ofensiva nu este dată numai împotriva armatei kemaliste, ci și adversarilor din zona civilă, așa-numitul „stat paralel”, cum îl desemnează propaganda turcă, grupul de organizații din jurul fostului imam în vârstă de 75 de ani Muhammed Fethullah Gülen.

„Această țară nu poate fi condusă din Pennsylvania”, spunea încă din noaptea puciului, Erdogan, făcând trimitere la statul american în care trăiește, într-un exil auto-impus, cel mai mare adversar politic al său. Turcia a cerut extrădarea acestuia ca fiind „terorist”.

Este Gülen terorist? Nicidecum. Noul „sultan” al Turciei folosește, însă, cu îndrăzneală, retorica americană anti-teroristă cu efect de levier. El știe clar ce are de făcut. După confruntarea cu pericolul din rândul armatei, acum el vrea să anihileze și opoziția care îi poate face „revoluții colorate” sau „primăveri arabe”, mișcările societății civile de tipul celor ale lui Soros pentru Europe Centrală și de Est.

Turcia vrea, practic, să anihileze o construcție de (zeci de) ani de zile a puterii americane, dând peste cap planurile acesteia de a-și forma un aliat docil la frontiera de sud-est a NATO. Îi va ieși lui Erdogan? Greu de spus. Mesajele venite până acum de la Washington par mai degrabă a arăta că SUA sunt dispuse să accepte independența Turciei ca partener real în NATO, numai pentru a nu părăsi Alianța.

Condamnați de geografie la alianță cu Turcia

Unde este România în toată această poveste? Nu este nicăieri. Este statul-marionetă perfect pe care americanii eșuează să-l creeze în Turcia. Deocamdată, autoritățile se abțin de la comentarii, probabil chiar contactele bilaterale asigură Ankara de prietenia României. Am pune pariu că și de la Washington suntem încurajați să procedăm astfel.

Pe termen lung, suntem condamnați la alianță cu Turcia. Este geostrategia cea care ne spune că suntem împreună. În cazul unui atac al Rusiei pentru ieșirea din Strâmtori, ambele țări sunt ținte, așa încât cu sau fără NATO, cu regim democratic, dictatură sau saltimbanci, România va fi în strânsă legătură cu Turcia, având interese startegice comune și nimic de împărțit.

Lumea în criză, noi în centrul vechi

Și încă ceva despre criza turcă… Într-un fel poate să ne arate că actele suveranitate sunt puternice dacă sunt duse cu hotărâre, în pofida unei ordini mondiale destul de dure. Din păcate, România nu are nici liderii politici hotărâți și dedicați, în timp ce națiunea nu este suficient coagulată pentru a susține demersuri de independență care – s-a văzut – au forțe potrivnice importante. De la biserici nu ridică nimeni incantații de luptă ca de la geamii. Turcia trece prin transformări grele. Lumea, în general, are provocări nemaiîntâlnite. Noi suntem mai degrabă preocupați să dăm fuga până în centrul vechi.

 Autor: Adrian Panaite

Din Thailanda, Bradut Florescu dixit !?!

Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda. IATA CE ARTICOL  A  SCRIS, DUPA CE A PLECAT : Rostul  Romaniei i-a disparut rostul. E o  tara  fara rost, în orice sens vreti voi. O  tara  cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.  Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.  Batranii.  Romania  îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.  Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.  Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în  tara  aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".  La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.  Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!  Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.  Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.  Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.  Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .  Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.  Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la fund pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.  Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.  Sa traiesti! Bradut Florescu

Henry Kissinger socheaza

Henry Kissinger: „Dacă nu auziți tobele războiului, inseamnă că sunteți surzi”

La NEW YORK, in Statele Unite ale Americii – Henry Kissinger, fostul secretar de stat din era Nixon, dezvăluie ceea ce se întâmplă în acest moment în lume și în special în Orientul Mijlociu.

 Vorbind din apartamentul său de lux din Manhattan, New York, omul de stat, care  a implinit in mai varsta de 89 de ani, a facut o analiza predictiva din punctul sau de vedere, a situației actuale geopolitice și economice in lume.

„Statele Unite le-a momit pana acum pe China și Rusia, iar ultimul cui în sicriu va fi Iranul, care este, desigur, principala țintă a Israelului.

 Am permis Chinei sa-si mareasca puterea militară și Rusiei sa se recupereze dupa sovietizare, pentru a le da un sentiment fals de bravadă, acest lucru va duce la un deces foarte rapid al ambelor state.

 Suntem ca tintasul istet, provocandu-ul pe neiscusit sa ridice arma, și atunci când încearcă, Bang Bang.

 Războiul care vine va fi atât de grav, încât o singura superputere poate câștiga, și aceia suntem noi.

 Acesta este motivul pentru care UE este într-o asa mare grabă pentru a forma un superstat, pentru că ei știu ce se apropie, iar pentru a supraviețui, Europa va trebui să fie un singur stat întreg si unit.

 Aceasta grabire a lucrurilor, mi-a aratat că ei știu foarte bine că ceea ce urmeaza este foarte aproape. O, cât de mult am visat la acest moment încântător. „

 „Cine controleaza petrolul, controleaza națiunile; Cine controleaza mancarea, controleaza oamenii. „

Dl Kissinger a adăugat apoi: „Dacă sunteti persoane obișnuite, atunci puteți să vă pregătiți pentru război prin mutarea la țară și construirea unor ferme, dar trebuie să sa va luati armele cu voi, ca hoardele infometate nu va vor da pace. De asemenea, chiar dacă elitele vor avea paradisurile lor sigure și adăposturi specializate, acestea trebuie să fie la fel de atențe în timpul războiului ca civilii de rând, pentru că adăposturile lor pot fi compromise. „

După o pauză de câteva minute, facuta pentru a-si aduna gândurile, domnul Kissinger, a continuat:

„Am spus armatei ca trebuie sa cucereasca in jur de șapte țări din Orientul Mijlociu pentru a le exploata resursele și aproape ca si-au încheiat treaba. Știti cu toții ce parere buna am despre armata noastra, dar trebuie să spun ca de data aceasta au ascultat ordinele superficial.



Am ajuns la ultima piatra de temelie, adică Iranul, care într-adevăr va înclina balanța. Cât timp mai pot China și Rusia sa stea deopate si sa se uite cum America curata totul?

 Marele URS rusesc și Secera chineză se vor trezi din somnul lor, moment in care Israelul va trebui să lupte cu toată puterea și cu toate armele sale pentru a ucide cât mai mulți arabi.

 Sperăm că, dacă totul merge bine, jumătate din Orientul Mijlociu va apartine Israelului.

 Tinerii nostri au fost instruiți bine in ultimul deceniu, iar jocurile de razboi jucate pe calculator au ajutat foarte mult in modul lor de gandire, de exemplu jocul Call of Duty Modern Warfare 3, reflecta exact ceea ce va urma în viitorul apropiat, este o programare predictivă.

Tinerii nostrii, în SUA și Occident, sunt pregătiti pentru că au fost programati pentru a fi soldați buni, carne de tun, iar atunci când acestora li se va comanda să iasă în stradă și să lupte cu acesti chinezi nebuni și russkies, vor asculta ordinele.

 Din cenușa vom construi o societate nouă, o nouă ordine mondială; va fi doar o singura superputere ramasa, și un singur guvernul global care câștigă.

Nu uita, Statele Unite ale Americii, are cele mai bune arme, avem tehnologie pe care nici un alt popor nu o are și vom scoate aceste arme, atunci când este momentul potrivit.” – dailysquib.co.uk

MARELE RĂZBOI AL CONTINENTELOR

PARTEA I – ÎNAINTE DE 1945

1. Geopolitica şi forţele secrete ale istoriei

Modelele “conspiraţiei” sunt extrem de variate. Sub acest aspect, cu siguranţă, conceptul de conspiraţie “iudeo-masonică”, atât de răspândită astăzi în cele mai diverse cercuri capătă popularitate. În principiu, această teorie merită cel mai aprofundat studiu şi trebuie să recunoaştem că nu avem o analiză completă şi ştiinţifică pe această temă, în ciuda sutelor şi miilor de lucrări care ori au elogiat-o, ori au defăimat-o.
Dar în lucrarea de faţă va trebui să examinăm un model conspirologic total diferit, bazat pe un sistem de coordinate distincte faţă de versiunea “iudaic-masonică”. Vom încerca să descriem în mare conspiraţia mondială a celor două forţe “oculte” opuse a căror opoziţie şi luptă secretă au predeterminat logica istoriei lumii. În opinia noastră, aceste forţe sunt mai mult caracterizate, nu atât ca fiind naţionaliste şi nici nu apaţin unei organizaţii secrete masonice sau paramasonice; orientarea lor geopolitică este una datorată divergenţelor radicale.
Cât despre explicarea “secretului” final al acestor forţe contrare, suntem înclinaţi să-l descoperim în diferenţa dintre două alternative şi dintre proiecte care se exclud reciproc; stă mai presus de diferenţele naţionale, politice, ideologice şi religioase şi uneşte într-un singur grup oameni cu opinii şi credinţe contrare. Modelul nostru este modelul “conspiraţiei geopolitice”.

2. Bazele geopoliticii

Să ne amintim axiomele de bază ale geopoliticii – o ştiinţă care a fost denumită “politică geografică” şi a cărei alcătuire este datorată expertului politic şi omului de ştiinţă Halford Mackinder (1861-1947). Termenul de “geopolitică” a fost folosit pentru prima dată de suedezul Rudolf Kjellen (1864-1922) şi apoi introdus în limba germană de Karl Haushofer (1869-1946).
Totuşi, părintele geopoliticii rămâne Mackinder, al cărui model fundamental a stat la baza tuturor studiilor geopolitice ulterioare. Meritul lui Mackinder constă în faptul că a reuşit să contureze şi să înţeleagă legile clare, obiective ale istoriei politice, geografice şi economice ale omenirii. Dacă termenul “geopolitică” a apărut relativ recent, substanţa lui are o istorie milenară. Esenţa doctrinei geopolitice poate fi schiţată în câteva principii. În istoria lumii există două tendinţe opuse, într-o perpetuă competiţie pentru asimilarea de pământ şi spaţiu – linia de acces către “calea terestră” şi linia de acces “maritimă”. În funcţie de ce tendinţă urmează (cea “terestră” sau cea “maritimă”), statele, popoarele, naţiunile, conştiinţa lor istorică, political or internă şi externă, psihologia lor, viziunea lor asupra lumii sunt conturate conform unor reguli foarte stricte.
Dându-i un asemenea înţeles, este foarte uşor să vorbim despre viziunea globală asupra spaţiului “terestru”, “continental” sau chiar despre “stepă” (“stepa” este “pământ” în înţelesul său pur, ideal) şi despre viziunea mondială asupra spaţiului “maritim”, “insular”, “oceanic” sau “acvatic”. (Notăm în treacăt că primele indicii ale unei căi de acces similare pot fi găsite în lucrările unor slavofili ruşi ca Khomyakov şi Kiryevsky).
În antichitate puterile “maritime” care au devenit simboluri istorice ale civilizaţiei “acvatice” au fost Fenicia şi Cartagina. Imperiul terestru, opus Cartaginei a fost Roma. Războaiele pumice sunt definiţia perfectă a ceea ce înseamnă opoziţia dintre “civilizaţia maritimă” şi “civilizaţia terestră”. În perioada modernă şi în istoria recentă Anglia a devenit polul “insular” şi “maritim”, “stăpâna mărilor” iar mai târziu, America-insula gigant continent. Anglia, ca şi Fenicia antică s-a angajat îndeosebi în comerţul maritime şi în colonizarea de coastă, acesta fiind instrumentul de bază al dominaţiei sale.
Geopolitica de tip fenician-anglo-saxon a generat un model de civilizaţie special, “mercantil-capitalist-de piaţă”, întâlnit în primul rând în interesele economice şi materiale şi în principiile liberalismului economic. Aşadar, în ciuda tuturor variaţiilor istorice posibile, civilizaţia “maritimă” face întotdeauna referire la superioritatea economiei în faţa politicului. Contrar modelului fenician, Roma a reprezentat o mostră de structură războinică, hegemonică, bazată pe control administrativ şi religiozitate civilă, cu principiul “politica deasupra economiei”. Roma este un exemplu de imperiu non-maritim, terestru, pur continental, care a invadat adânc continental şi a asimilat popoarele supuse, “romanizând” imediat după cucerire.
În istoria modernă reîncarnarea puterii “terestre” a fost Imperiul Rus şi, de asemenea imperiul central-european: Austria şi Germania. Rusia-Germania-Austria sunt simbolurile esenţiale ale “geopoliticii terestre” în Epoca Modernă.
Mackinder a demonstrat clar că în ultimele secole “atitudine maritimă” înseamnă “atlantism”, iar în zilele noastre, “puterile maritime”, mai presus de toate sunt Anglia şi America, ţări anglo-saxone. Împotriva “atlantismului” care întruchipează superioritatea individualismului, “liberalismul economic” şi a “democraţiei de tip protestant”, stă “eurasismul”, care necesită în mod obligatoriu autoritate, ierarhie şi stabiliment “comunitar” al principiilor naţional-statale mai presus de interesele banale umane, individualiste şi economice.
Atitudinea eurasistă exprimată clar este tipică Rusiei şi Germaniei, cele două puteri continentale ale căror viziuni geopolitice şi economice sunt complet contrare celor ale Angliei şi Statelor Unite, “atlantiştilor”.

http://profitshare.ro/i/zahh/?u_h=768&u_w=1366&pn=&ref=http%3A%2F%2Fnews.russiatoday.ro%2F&url=http%3A%2F%2Fnews.russiatoday.ro%2Fmarele-razboi-al-continentelor%2F&

3. “Conspiraţia atlantică”

Mackinder, ca un englez şi “atlantist” a conştientizat încă de la sfârşitul secolului XX pericolul unei consolidări eurasatice şi, în mod special, pericolul unei alianţe între Rusia, Germania şi Japonia (el considera Japonia ca fiind o putere esenţială). În principiile lui Mackinder descoperi ideologia clar formulată şi minuţios descrisă a “atlantismului” desăvârşit şi absolutizat, ale cărui doctrine stau la baza strategiei geopolitice anglo-saxone din sec XX.
Pornind de aici, putem defini esenţa informaţiei, spionajului militar, grupului de interese politice orientat către Anglia şi SUA ca fiind “ideologia atlantică”, ideologia “Noii Cartagine” – aceea care este comună tuturor “agenţilor de influenţă”, tuturor organizaţiilor secrete, oculte, tuturor lojelor şi cluburilor semi-închise care au deservit şi încă deservesc ideilor anglo-saxone ale secolului XX, penetrând reţeaua puterilor continental “eurasiatice”. Fireşte că de aceasta sunt preocupate în primul rând serviciile recunoscute engleze şi americane (în special CIA), care nu sunt simple “santinele ale capitalismului” sau ale “americanismului”, ci sunt paznicii “atlantismului”, consolidate de o ideologie seculară, adânc înrădăcinată de tip “oceanic”. Toate reţelele de influenţă anglo-saxone pot fi numite ca participante la “conspiraţia atlantică”, conlucrând nu numai pentru interesele fiecărei ţări în parte, dar și pentru interesul geopolitic special şi al doctrinei metafizice reprezentând o viziune largă pe mai multe planuri, multilaterală, dar cu toate acestea uniformă (ternă).
Generalizând ideile lui Mackinder, putem spune că există o conspiraţie atlantistă, care urmăreşte de secole aceleaşi scopuri geopolitice orientate către “civilizaţia maritimă” de tip neofenician. Şi este important a accentua că “atlantiştii” pot fi atât “de stânga”, cât şi “de dreapta”, atât “atei”, cât şi “credincioşi”, atât “patrioţi”, cât şi “cosmopoliţi”, aşa cum viziunea întregii lumi asupra geopoliticii comune stă în spatele tuturor diferenţelor mărunte naţional-politice. Prin urmare, ne confruntăm cu cea mai reală “conspiraţie ocultă”, al cărei înţeles şi cauză intrinsecă metafizică deseori rămâne complet obscură.

4. “Conspiraţia eurasistă”

Ideile lui Mackinder, care dezvăluie acea regularitate clară a politicii şi istoriei pe care mulţi au ghicit-o sau au prevăzut-o, au deschis calea către formularea explicit ideologică a opoziţiei faţă de atlantism sub forma “doctrinei eurasiatice” pure. Primele principii ale geopoliticii eurasiatice au fost formulate de emigranţi ruşi, “albi”, cunoscuţi sub numele de “eurasişti” (Prinţul N.Trubetskoy, Savitsky, Florovsky etc.) şi de celebrul geopolitician german Karl Haushofer. De altfel, întâlnirile frecvente de la Praga ale “eurasiaticilor” ruşi cu Karl Haushofer ne-au determinat să apreciem că geopoliticienii ruşi şi nemţi au dezvoltat concomitent subiecte conexe. În plus, în analizele ulterioare ei au urmat aceleaşi principii, insistând asupra necesităţii unei alianţe geopolitice eurasiatice a Rusiei, Germaniei şi Japoniei, ca fiind o contragreutate la politicile “atlantiste” care ţineau cu orice preţ să opună Rusia faţă de Germania şi Japonia.
Eurasiştii ruşi şi gruparea lui Haushofer au formulat principiile clare ale viziunii continentale alternative eurasiatice faţă de ideile atlantiste. Se poate spune că ei au formulat pentru prima dată ce a stat în spatele istoriei politice europene a ultimului mileniu, descoperind calea “ideii Imperiului Roman”, care a fost transmisă Rusiei din Roma antică, traversând perioada bizantină şi străbătând Sacrul Imperiu medieval al naţiunilor germanice către Austro-Ungaria şi Germania. Astfel, eurasiştii ruşi au analizat atent şi minuţios imperiul şi misiunea de maximă extincţie teritorială a lui Gengis Khan şi a mongolilor, accentuând şi semnificaţia continentală a turcilor.
Gruparea lui Haushofer a studiat Japonia şi misiunea continentală a statelor din estul îndepărtat din perspective unei alianţe geopolitice viitoare. Ca răspuns la confesiunea sinceră a lui Mackinder, edificând strategia secretă mondială “atlantistă”, care-şi are rădăcinile adânc înfipte în negura secolelor, eurasiştii ruşi şi germani au descoperit în anii `20 schema alternativei strategice continentale, secretul “ideii imperiale” terestre, descendentă a Romei, care a inspirat din umbră politicile de putere cu o viziune globală idealist-autoritară, eroic-comunitară, plecând de la imperiul lui Charlemagne la Sfânta Alianţă propusă de marele ţar Alexandru I, care în secret era un autentic şi profund mistic al Eurasiei.
Ideea eurasiană este la fel de generală ca şi cea atlantică, şi de asemenea şi-a amplasat “agenţii secreţi” în toate statele şi naţiunile. Toţi acei care au muncit pentru uniunea eurasiatică, aceia care au împiedicat timp de secole propagarea pe continent a conceptelor individualiste, egalitariste şi liberal-democratice (concepte reproducând ca un întreg spiritual, tipic fenician, superioritatea economiei asupra politicului), aceia care au aspirat la unirea marilor naţiuni eurasiatice în atmosfera Estului, în locul ambianţei Vestului – fie că este vorba despre Estul lui Gengis Khan, de Estul Rusiei sau Estul Germaniei – toţi aceia au fost “agenţi eurasişti”, purtători ai doctrinei geopolitice speciale, “soldaţii continentului”, “soldaţii pământului”. Societatea secretă Eurasiatică, Ordinul Eurasist, nu porneşte odată cu manifestul “Exodul estului” sau cu “Jurnalul geopolitic” al lui Haushofer. Aceasta a fost, în mare doar revelaţia, efectul unei demarcaţii distincte, care a existat din totdeauna, împreună cu societăţile secrete eurasiatice şi cu reţeaua lor de “agenţi de influenţă”. Nu mai puţin decât în cazul lui Mackinder, a cărui apartenenţă la enigmatice societăţi secrete atlantiste este stabilită istoric.
Ordinul Eurasiei împotriva Ordinului atlantic.
Eterna Romă împotriva Eternei Cartagine.
Războiul punic ocult de-a lungul mileniilor.
Conspiraţia mondială a Pământului împotriva celei de Apă, Pământ contra Apă, Autoritate şi Idee împotriva Democraţiei şi Afacerii.
Oare nu devin mai logice şi mai rezonabile paradoxurile fără limite, contradicţiile, omisiunile şi capriciile istoriei dacă ne uităm din perspective unui dualism ocult geopolitic? Oare victimele nenumărate pe care omenirea le plăteşte în secolul nostru pentru proiectele politice neclare nu capătă o justificare adâncă metafizică? Nu este oare un gest nobil şi recunoscător a admite că toţi acei care au căzut pe câmpurile de luptă ale secolului XX sunt soldaţi-eroi ai Marelui Război continental, faţă de marionetele supuse ale regimurilor convenţionale şi constant variabile, efemere şi instabile, trecătoare şi ocazionale, fără sens în faţa unui asemenea domeniu, pentru care moartea de dragul lor pare neînsemnată şi absurdă? Ar fi cu totul altceva dacă eroii ar fi căzut pentru Pământul Măreţ sau pentru Marele Ocean, dacă, aparte de demagogia politică şi propaganda impetuoasă a ideologiilor efemere, ar fi servit marelui scop geopolitic încă de dinainte de istoria planetară.

5. Sânge şi Pământ – Sânge sau Pământ

Celebrul filosof rus, teolog şi publicist, Constantin Leontiev a enunţat această definiţie extrem de semnificativă: „Slavitate [Slavyanstvo] există, slavism nu”. Una din concluziile geopolitice de bază a acestui autor remarcabil a fost opoziţia dintre ideea de „panslavism” şi ideea „asiată”. Dacă analizăm atent aceasă opoziţie, vom descoperi un criteriu general tipologic care ne va permite o mai bună înţelegere a structurii şi logicii războiului geopolitic ocult al Ordinului Eurasia împotriva Ordinului Atlantic.
Contrar combinaţiei eclectice de termeni din conceptul „sânge şi pământ”, enunţată de ideologul german al ţărănimii naţional-socialiste Walter Darré, această problemă este diferit formulată şi anume – „sânge sau pământ”. Cu alte cuvinte, proiectele tradiţionaliste de conservare a identităţii popoarelor, statelor sau naţiunilor întotdeauna se găsesc deasupra unei alternative – pe care dintre criterii să îl considerăm predominant, ori „unitatea naţiunii, rasei, etniei, unitatea de sânge” sau „unitatea spaţiului geografic, unitatea graniţelor, unitatea pământului”. Astfel întregul scenariu constă în necesitatea opţiunii: „ori – ori” şi atunci, fiecare termen ipotetic rămâne doar un slogan utopic, ceea ce nu este concludent, dar ascunde strălucirea problemei.
Constantin Leontiev a condamnat într-un mod ingenios rusofilia tradiţionalistă, radicală, ridicând această problemă clară: „Ruşii trebuie ori să insiste pe unitatea slavilor, pe slavism („sânge”) sau să se îndrepte către Est şi să recunoască afinitatea geografică şi culturală a popoarelor ce sunt conectate la teritoriul Rusiei („pământul”)”. Această dilemă poate fi formulată în termeni diferiţi ca o alternativă între mărturisirea supremaţiei legii „de rasă” („naţionalism”) sau a „geopoliticii” („cultură”).
Însuşi Leontiev a ales „solul”, „teritoriul”, ca fiind specificitatea măreţiei culturii imperiale şi religioase ruseşti. El a ales „orientalismul”, „asiatismul”, „bizantinismul”. O asemenea opţiune a implicat prioritatea continentului, valorile eurasiene mai presus de valorile înguste naţionale şi rasiale. În mod clar, din schema logică a lui Leontiev a rezultat în inevitabilitatea alianţei Rusiei cu Germania, în special cu Austria şi în pacea cu Turcia şi Japonia. Refuzul categoric la Leontiev al „slavismului” sau „pan-slavismului” a trezit indignare printre mulţi slavofili, care se poziţionează de partea ideii că „sângele este mai presus de pământ” sau, altfel spus, „sânge şi pământ”. Leontiev nu a fost nici înţeles, nici ascultat. Istoria secolului XX a demonstrat repetat relevanţa imensă a problemelor pe care el le-a ridicat.

6. Panslavism versus Eurasism

Teza „sângele este mai presus de pământ” (în context rusesc însemnând „slavism”, „panslavism”) a dezvăluit pentru prima dată toate lucrurile neclare din timpul Primului Război Mondial, când Rusia, intrând în alianţă cu ţările Antantei (Anglia, Franţa şi America), având ca scop să elibereze „fraţii slavi” de sub dominaţia turcă, nu numai că a început să lupte împotriva aliaţilor săi geopolitici înnăscuți – Germania şi Austria, dar de asemenea, s-a prăbuşit într-o revoluţie catastrofală şi într-un război civil.
De fapt, „slavismul” rusesc a lucrat de partea „atlantiştilor”, de partea Antantei, de partea unei „civilizaţii neo-cartagineze”, întruchipată în modelul mercantil-colonial, individualist anglo-saxon. Nu este de mirare că printre „patrioţii panslavişti” din cercul ţarului suveran – Nicolae al II-lea, majoritatea erau argați ai serviciilor secrete engleze sau simpli „agenţi de influenţă atlantişti”.
Este interesant să amintim un episod din romanul patriotului rus, hatmanul (general al trupelor căzăceşti) Piotr Krasnov „De la vulturul bicefal la steagul roşu”: în timpul luptelor din Primul Război Mondial cineva îl întreabă pe eroul principal, colonelul Sablin „Spune cinstit, colonele, cine crezi tu că este adevăratul nostru inamic?”; acesta răspunde: „Anglia!”, deşi această convingere nu îl fereşte de lupta cinstită şi curajoasă pentru interesele engleze împotriva Germaniei, făcându-şi datoria de loialitate absolută faţă de Împăratul eurasian.
Eroul lui Krasnov este exemplul ideal al patriotismului eurasian rus, exemplul logicii „pământ peste sânge”, care a fost caracteristic contelui Witte, baronului Ungern-Sternberg, misterioasei organizaţii „Baltikum”, din care făceau parte aristocraţi baltici. Eroul rămâne până la final devotat familiei imperiale (aşa cum prinţul turkmen şi divizia sa a rămas credincios ţarului într-un haos de trădare generală, descris de Krasnov în acelaşi roman).
Este impresionant cu cât curaj şi sacrificiu au acţionat turcii, germanii şi alţii în 1917, apărând cu credinţă Ţarul şi Imperiul, servind Eurasia, „pământul”, „continentul” – spre deosebire de „slavi”, de „panslavişti” care au uitat prea repede de „Constantinopol” şi de „fraţii balcanici”, fugind din Rusia, părăsind Ţarul şi patria mamă pentru ţările de influenţă „atlantică”, pentru „Apă”, trădând ţara de obârşie şi Ideea de Romă Eternă, trădând Moscova, trădând Rusia, a treia Romă.

7. Atlantiştii şi rasismul

În Germania ideea „sângele este mai presus de pământ” a avut consecinţe groaznice. Contrar rusofililor şi patrioţilor eurasişti germani – Arthur Moeller van den Bruck, Karl Haushofer şi alţii, care au stăruit asupra „supremaţiei legii spaţiului vital”, deservind continentul ca întreg, ideea de „bloc continental” – guvernul celui de-al treilea Reich în cele din urmă a dat câştig de cauză lobby-ului „atlantist”, susţinând tezele rasiste şi sub pretextul „etnosurilor înrudite anglo-ariene şi germane”, au avut ca scop devierea atenţiei lui Hitler către Est şi întreruperea (sau cel puţin pentru slăbirea) acţiunilor de război împotriva Angliei. Astfel, „pangermanismul” (la fel ca şi rusescul „panslavism” din Primul Război Mondial) a lucrat doar de partea „atlantiştilor”. Şi este foarte raţional să considerăm că duşmanul major al Rusiei, care aspira constant la a angaja Germania lui Hitler în conflict cu Rusia, în conflict cu slavii (pe motive „rasiale”, „sângele este mai presus de pământ”) a fost spionul englez şi trădătorul Reich-ului, amiralul Canaris.
Problema „sânge sau pământ” este foarte semnificativă şi pentru că alegerea unuia dintre termeni în detrimentul celuilalt permite identificarea – probabil în mod indirect – a „agenţilor influenţi” ai uneia sau alteia dintre viziunile globale, în special când vorbim despre aripa de „dreapta” sau „naţionalişti”.
Trăsătura esenţială a „conspiraţiei geopolitice” atlantiste (ca şi cea a eurasienilor, totuşi) este că acoperă un spectru larg de ideologii politice, de la extrema dreaptă, la extrema stângă, dar totuşi „agenţii influenţă geopolitică” întotdeauna şi-au lăsat amprenta proprie. În cazul grupării de „dreapta” un asemenea semn de potenţial atlantist este principiul „sânge mai presus pământ” care, pe lângă toate celelalte permite ieşirea din fundamentul problemelor geopolitice, abătând atenţia liderilor şi oamenilor de stat către probleme mai puţin importante.

8. Cine spionează pe cine?

Ca un exemplu al efectului ideologiei geopolitice oculte de „stânga” îi putem menţiona pe naţional bolşevicii eurasieni din Germania: naţional-comunistul Ernst Niekisch, revoluţionarul conservator Ernst Junger, comunistul Lauffenberg, Petel, Schultzen-Boysen, Winnig şi alţii.
Eurasienii naţional-bolşevici, fără îndoială se regăsesc şi printre ruşi şi este curios că însuşi Lenin în timpul emigraţiei a aspirat să fie atras de partea politicii şi bancherilor germani; mai mult decât atât, multe din tezele sale erau mai mult germanofile.
Nu dorim să afirmăm că Lenin a fost implicat în Ordinul eurasian, dar într-o oarecare măsură a fost sub influenţa lui. Oricum, opoziţia „Lenin=spion german” versus „Troţki=spion american” corespunde într-adevăr unei scheme tipologice anume. În orice caz, la un nivel geopolitic pur, regimul guvernării lui Lenin a avut un caracter eurasian numai şi dacă ne gândim şi la faptul că a conservat spaţiul unit eurasian al Imperiului Rus. Troţki, pe de altă parte, a insistat în exportarea revoluţiei, în globalizarea ei şi a considerat Uniunea Sovietică ca fiind tranzitorie, efemeră, ca pe un cap de pod pentru expansiunea ideologică, ca pe ceva ce ar trebui să dispară înaintea victoriei planetare a „comunismului mesianic”; misiunea lui Troţki este întipărită integral de semnul „atlantismului”, în opoziție cu „eurasianul” comunist – Lenin. „Internaţionalismul” bolşevic-leninist cu siguranță avea un principiu „imperial”, „eurasian”, al „pământului mai presus de sânge” – deşi în mod cert, acest principiu a fost deformat şi prost înţeles din cauza influenţei aspectelor ideologice bolşevice şi, mai important, datorită activităţilor „agenţilor de influenţă” ai atlantismului din interiorul aceluiași guvern comunist.
Însumând toate aceste cauze, putem spune că o trăsătură caracteristică a reprezentanţilor Ordinului eurasian din Rusia a fost aproape „obligatoriu” germanofilia (sau cel puţin anglofobia), în schimb în Germania eurasienii se simţeau „obligaţi” de a fi rusofili. Moeller van der Bruck a remarcat: „consevatorii” francezi au fost întotdeauna încântaţi de exemplul dat de Germania, conservatorii nemţi – de exemplul dat de Rusia. Întreaga schemă logică este dezvăluită prin fundalul geopolitic, continental al luptei oculte nevăzute de-a lungul secolelor – Războiul ocult al Continentelor.

9. Aţi spus GRU, domnule Pârvulescu?

Ingeniosul poet, scriitor şi metafizician francez Jean Pârvulescu, autor al multor opere literare şi filozofice, a fost singurul dintre conspirologii vestici care constant a accentuat caracterul geopolitic al „conspiraţiei mondiale” sau, mai exact, al celor două alternative ale „conspiraţiilor mondiale” („eurasiatică” şi „atlantistă”).
În lunga sa viaţă, plina de evenimente, Jean Pârvulescu a fost familiar cu figuri proeminente ale istoriei europene şi mondiale, inclusiv cu reprezentanţii unei „istorii oculte, paralele” – mistici, masoni eminenţi, cabalişti, ezoterişti, agenţi secreţi ai diferitelor servicii secrete, ideologi, politicieni şi artişti. În particular, a fost prieten cu Ezra Pound, Julius Evola, Arno Brekker, Otto Skorzeny, Pierre de Villemarest, Raymond Abellio etc.
Auzind de specificul studiilor mele conspirologice, Pârvulescu mi-a oferit câteva documente etichetate ca „strict confidenţiale”, care mi-au permis să descopăr multe detalii majore ale conspiraţiei geopolitice planetare. Un interes special este reprezentat de materialele privind activitatea organizaţiilor secrete oculte în Rusia.
În descrierea de mai departe voi încerca să expun cele mai interesante aspecte ale concepţiei lui Pârvulescu. Pe data de 24 februarie la Lausanne, în Elveţia, în faţa membrilor consiliului administrativ al misteriosului Institut Special pentru Studii Meta-strategice „ATLANTIS”, Jean Pârvulescu a prezentat un raport sub titlul şocant: „Galaxia GRU” cu subtitlul „Misiunea secretă a luzi Mihail Gorbaciov, URSS-ul şi viitorul marelui Continent Eurasiatic”.
În acest raport, a cărui copie mi-a transmis-o Jean Pârvulescu, el analizează rolul ocult al serviciului secret militar sovietic, numit GRU (Glavnoe Razvedvatelnoe Upravlenie – Direcţia Principală de Informaţii) şi conexiunea GRU cu Ordinul Eurasiatic. Ca referinţă, Jean Pârvulescu alege cartea binecunoscutului specialist în serviciile secrete sovietice, faimosul agent al contra-spionajului francez şi director al „Centrului European de Date”, Pierre de Villemarest, care în 1988 a publicat în Franţa best-seller-ul „GRU, cel mai secret dintre serviciile secrete sovietice, 1918-1988”.

10. GRU versus KGB

Modelul de conspiraţie al lui Villemarest poate fi condensat astfel: „KGB este un continuator al partidului, GRU este un continuator al armatei”.
Prin definiţie, armata apără statul, KGB-ul apără partidul. KGB-ul este condus de principiul „patriotism în serviciul comunismului”, în timp ce armata – de principiul opus „comunismul în slujba patriotismului”. Pornind de la această opoziţie dintre GRU şi KGB, ca fiind centrele secrete ale puterii bipolare din URSS (armata şi partidul), Villemarest construieşte o povestire fascinată şi bine argumebntată a istoriei GRU.
Sensul secret al istoriei nevăzute a URSS începând de la Revoluţia din Octombrie şi ajungând la Perestroika, poate fi găsit în „vecinii” rivali – GRU, numit „Aquarium” sau „secţia militară 44388” de la Khodynka şi KGB, „biroul de la Lubyanka”.
Dar care este legătura dintre aceste două servicii speciale rivale şi cele două Ordini geopolitice planetare, cu atât mai secrete şi cu atât mai ascunse decât orice serviciu secret?
Conform spuselor lui Pârvulescu, Ordinul eurasian era activ în Rusia la începuturile secolului XX. Printre reprezentanţii lui, Pârvulescu aminteşte de doctorul Badmaev din St. Petersburg, baronul von Ungern-Sternberg, misterioşii custozi suedezi secreţi ai lui Rasputin şi multe alte figuri mai puţin cunoscute. De asemenea, este important să subliniem rolul deosebit al viitorului ofiţer Mikhail Tukhachevsky care, conform spuselor lui Pârvulescu a fost iniţiat în Ordinul polar miserios în timpul şederii sale în lagărul Ingolstadt din Germania, unde în perioada 1916-1918 a cunoscut alte figuri ale istoriei moderne: generalul de Gaulle, generalul von Ludendorff şi viitorul Papa Pius al XII-lea, monseniorul Eugenio Pacelli.
Tocmai din acest grup de geopoliticieni mistici ruşi a fost mai târziu transmisă ştafeta regimului bolşevic, dar în mod special iniţiaţilor de atitudine continentală, grupaţi în armată, unde era un număr important de foşti ofiţeri imperiali care au intrat printre „roşii” cu scopul de a schimba pe termen lung atitudinea nihilistă bolşevică şi pentru a crea Marea Putere Continentală, folosind comuniştii.
Este important că printre „roşii” erau anumiţi agenţi ai Ordinului eurasian aflându-se în misiune secretă continentală. (Este interesant că faimosuil tâlhar „roşu” Kotovsky era un anarhist de stânga, ocult şi mistic şi parte din biografia sa demonstrează că, în cazul său au existat legături cu Ordinul eurasian). Astfel, între eurasienii ruşi prerevoluţionari şi postrevoluţionari a existat mereu continuitate de membri.
Alcătuirea Armatei Roşii a fost afacerea agenţilor eurasieni. Este interesant de amintit un eveniment istoric: la 27 de zile după crearea Cartierului General al Armatei Roşii pe Frontul de Est (10 iulie 1918) o echipă de CEKA l-au atacat şi au lichidat toţi membrii, inclusiv pe comandantul şef.
Războiul crud dintre „eurasienii roşii” din Armată şi „atlantiştii roşi” din gruparea CEKA a lui Dzerjinsky nu a încetat din primele zile ale istoriei Sovietului. Dar, în ciuda victimelor, agenţii Ordinului eurasian nu şi-au abandonat misiunea.
Un triumf al eurasienilor a fost crearea GRU în 1918 în interiorul Armatei Roşii, sub conducerea lui Semion Ivanovici Aralov, un fost ofiţer imperial şi care până în 1917 a avut legături cu serviciile secrete militare. Mai precis, Aralov a fost şeful Departamentului Operaţional al Vseroglavștab (Statul Major al Toată-Rusia). Particularitatea activităţii sale, acea imunitate misterioasă, aproape mistică, de care acest om s-a bucurat toată viaţa (a murit de moarte naturală în 22 mai 1969) şi alte detalii din biografia sa ne determină să-l considerăm pe Aralov omul Ordinii Continentale.

11. Eurasienii albi – eurasienii roşii

Conform lui Pârvulescu, afilierea ruşilor la Ordinul Eurasist după Revoluţie a fost realizată în Armata Roşie, mai precis în cel mai secret departament al ei, în GRU. Dar acest aspect a fost luat în considerare doar de eurasienii „roşii”. În Europa, eurasienii „albi” s-au alăturat în mod special naţionaliştilor germani: găsim reprezentanţi ai acestui Ordin în Abwehr (serviciile secrete de contraspionaj) şi, mai târziu descoperim în secţiile externe ale SS-ului şi SD-ului (Sicherheit Dienst) (în special SD, al cărui şef, Heydrich, a fost el însuşi un eurasian convins, din acest motiv a căzut victimă intrigilor atlantistului Canaris).
Revoluţia a împărţit ruşii între „roşii” şi „albi”, dar în spatele acestei diviziuni condiţionate a existat o împărţire misterioasă, diferită geopolitic, a două grupări secrete de arii de influenţă diferite – atlantiştii şi eurasienii. În Rusia „roşie”, atlantiştii erau grupaţi în jurul CEKA şi în jurul „Politburo” (biroul politic). Nu erau mai puţini atlantişti printre emigraţia de ruşi „albi”: în afară de spionii englezi evidenți – liberali ca Kerensky şi alţi democraţi şi social-democraţi, chiar şi în conservatorismul reacţionar extrem, monarhist, lobby-ul atlantist era foarte puternic. Majoritatea copleşitoare a emigranţilor ruşi care au apărut în SUA era conexă acestei poziţii geopolitice atlantiste.
Într-un moment anume, la începuturile anilor 30, reţeaua de agenţi GRU din Europa şi mai ales din Germania se infiltrează adânc în structurile serviciilor secrete germane şi franceze iar reţeaua GRU „dublează” reţeaua NKVD-ului şi mai târziu, pe agenţii KGB. Agenţii GRU s-au infiltrat în primul rând în structurile armatei şi uneori postul de comandă eurasian nu îşi face din oamenii GRU şi din alţi agenţi secreţi europeni duşmani, ci mai mult, aliaţi, colaboratori, pregătind în secret un nou proiect continental eurasiatic. Iarăşi nu vorbim despre agenţii dubli, cât despre unitatea intereselor geopolitice de la cel mai înalt nivel. Astfel, în Germania GRU menţine legătura cu Walter Nikolay, şeful „Biroului problemei evreieşti”. Mulţumită lui, GRU capătă acces în direcţia Abwer, SS şi SD. Figura centrală a acestei reţele a fost Martin Bormann. Acest fapt a fost binecunoscut aliaţilor după chestiunile în legătură cu procesul de la Nurenberg şi mulţi aliaţi au fost convinşi ca Bormann a fost ascuns în URSS în 1945. Este cunoscut cu siguranţă faptul că Walter Nikolay a murit în mai 1945.

12. Pactul Ribbentropp-Molotov şi răzbunarea ulterioară a atlantiştilor

Jan Pârvulescu, în relaţie apropiată cu însuşi Martin Bormann, prieten al lui Ribbentropp povesteşte o istorisire revelatoare, în care pune în lumină anumite aspecte ale secretelor războiului ocult dintre cele două Ordini geopolitice.
Arno Brekker, faimosul sculptor german, care l-a cunoscut îndeaproape pe Bormann, i-a povestit lui Pârvulescu despre vizita ciudată a lui Bormann în Jackelsburg: „Pe 22 iunie 1941, imediat după atacul Germaniei lui Hitler asupra URSS, Bormann a venit la el, fără avertizare, într-o stare de şoc, părăsindu-şi biroul din Reichskanzlerei. Repeta în mod constant aceeaşi propoziţie ciudată: „În ziua asta de iunie, Nefiinţa câştigă în faţa Fiinţei. Totul s-a terminat… Totul e pierdut…”. Când sculptorul l-a întrebat ce a vrut să spună, Bormann a tăcut; apoi, în uşă s-a întors ca şi când ar fi vrut să mai spună ceva, apoi a decis să tacă şi a plecat trântind uşa.”
Aceasta a fost marea prăbuşire a tuturor eforturilor pe termen lung a agenţilor eurasieni. Pentru atlantişti ziua de 22 iunie 1941 a fost o zi de sărbătoare: războiul din interiorul continentului a celor două mari puteri eurasiene era o garanţie a triumfului Ordinii Atlantice, indiferent de partea cui ar fi fost victoria.
22 iunie 1941 pentru Ordinul eurasian a fost un eveniment cu mult mai tragic decât Revoluţia din Octombrie. Este important a sublinia că agenţii Ordinii Eurasiene au depus toate eforturile pentru evitarea conflictului. În 1936, Stalin, trecând definitiv de partea Ordinii Eurasiene, i-a transmis lui Berzin, şeful GRU (Berzin a fost excepţia de la regulă: agent atlantist conducând organizaţia eurasiană şi lucrând în interiorul ei pentru NKVD) ordinul: „Întrerupe imediat orice activitate împotriva Germaniei” (trebuie notat că Berzin a ignorat ordinul).
În 1937 Heydrich şi Himmler îl asigură pe Fuhrer printr-un raport secret că: „Germania nu mai este o ţintă a Kominternului şi nici a altor acţiuni sovietice subversive.” Pentru eurasieni pactul Ribbentropp-Molotov a fost încununarea succesului strategic. Dar în ultimul moment au apărut forţele Oceanice. Eurasienii din GRU şi, mai ales cei din armată – Voroșilov, Timoșenko, Jukov, Golikov etc – au refuzat să creadă până în ultimul moment în posibilitatea războiului, deoarece influenţa eurasiană (şi rusofilă) în cel de-al treilea Reich le era bine cunoscută.
Propaganda naţional-socialistă antislavică a fost considerată atât de neînsemnată şi superficială, ca şi retorica marxistă demagogică din URSS. Generalul Golikov (ascunzându-şi originile nobile, data de naştere adevărată şi biografia sa adevărată din motive pur legate de conspirația din Ordinii Eurasiatice) chiar le-a reproşat subalternilor, aflând o frântură de informaţie cum că Germania traversează graniţa Rusiei: „Provocare engleză! Investigaţi!”. În acel moment nu ştia ceea ce Bormann deja aflase: „Nefiinţa a câştigat împotriva Fiinţei.”

13. Profilul de lobby atlantist

Ordinul Atlantic secret are o istorie veche. Unii autori tradiţionalişti îl amplasează în societăţile iniţiatice ale Egiptului antic, în special într-o sectă de adoraţie a zeului Seth, ale cărui simboluri erau Crocodilul şi Leviatanul (animale acvatice) de asemenea şi Măgarul Roşu (vezi J. Robin „Societăţile secrete într-un rendez-vous apocaliptic” şi J.M. Allemand „Rene Guenon şi cele şapte turnuri ale diavolului”).
Mai târziu, secta lui Seth s-a unit cu alte culte feniciene, în special cu sângerosul cult al lui Moloch. Conform conspirologului francez din secolul al XIX-lea, Claude Grace d’Ors, această organizaţie secretă a rezistat multe secole după căderea civilizaţiei feniciene. În Europa Evului Mediu au existat sub numele de „Menestrelii Morganei”, a căror emblemă era „Moartea Dansând” sau Dansul Macabru. Grace d’Ors a afirmat că reforma lui Luther a fost sub comanda acestei secte şi că protestanţii (în special cei anglo-saxoni şi francezii) au rămas încă sub influenţa ei.
Jean Pârvulescu consideră că Joseph Balsamo a fost unul din agenţii importanţi ai acestui Ordin secret care a ieşit la suprafaţă la sfârşitul secolului XVIII sub masca a masoneriei neregulare a ritului „egiptean”, masoneria de rit Memphis, mai târziu Memphis-Misraim.
O asemenea preistorie simbolică a atlantiştilor caracterizează substanţa strategiilor geopolitice şi cultural-economice. Înţelesul său este redus la accentuarea valorilor „orizontale”, pentru a aduce în prim plan aspectele cele mai de jos ale fiinţei umane şi ale societăţii ca întreg.
Aceasta nu înseamnă că atlantismul este echivalent cu materialismul obişnuit, dar totuşi, aspectul „material”, pur economic, comercial al activităţii umane ocupă locul central. Noţiunea de sistem de valori la un nivel pur uman presupune individualism şi „antropocentrism” radical, specific pentru atlantism în toate manifestările sale şi paralel acestei noţiuni, ironia depresivă şi scepticismul tipic „atlantic” ies la suprafaţă în relaţie cu măsura ideală, supra-umană a vieţii.
De fapt, simbolurile Măgarului Roşu şi ale Morţii Dansând oglindesc substanţa scepticismului „atlantic” şi conform schemei logice ciudate a istoriei formele sociale şi religioase cele mai radicale ale conştiinţei protestante, individualiste, după reforma lui Luther, erau atrase ca un magnet către regiunile atlantice – către Anglia şi Vestul îndepărtat, către America, unde formele extreme ale protestantismului radical, întruchipate de baptişti, quakeri şi mormoni, şi-au găsit un teren propice.
J.M. Allemand marchează o colaborare simbolică: de la Cadiz – un port istoric de referinţă al coloniilor feniciene din peninsula iberică – Cristopher Columb a navigat în expediţia sa atlantică finalizată prin descoperirea Americii.
Dar consolidarea Ordinului Atlantic în Vestul îndepărtat şi crearea unei civilizaţii exclusiv atlantiste în SUA, conform proiectului acestui Ordin au fost doar o etapă intermediară în planurile „neo-cartagineze” ale atlantiştilor. Pasul strategic următor a constat în exportarea modelului atlantic pe alte continente, în colonizarea geopolitică a întregii planete, în răspândirea Vestului, în sens geopolitic mistic, în toată lumea, incluzând bineînțeles şi Răsăritul.
Prin urmare, reţeaua de agenți atlantişti din statele eurasiene nu numai că a urmărit un scop defensiv (slăbind forţele geopolitice alternative), dar au şi amplificat operaţiuni ofensive. Avangarda „atlantismului” în Eurasia era compusă din „stângişti”, din mișcările „anarhiste” subversive, deşi în chiar mediul lor, întotdeauna a existat o opoziţie internă de agenţi eurasieni.
Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem „socialismul economic” şi „comunismul” din natura lor teoretică pură ca fiind formă de propagandă „atlantică”, ca fiind masca socio-politică a Ordinii secrete a Măgarului Roşu. Dacă luăm în calcul doctrinele geopolitice oculte ale polului atlantic devine evident de ce mişcările subversive „stângiste” au fost atât de încurajate de puterile anglo-saxone în Europa şi în ţările eurasiene, în timp ce în Anglia şi mai ales în America, „comuniştii” şi „social democraţii” au reprezentat un procent nesemnificativ. Pentru curentul „atlantist”, „stângiştii” au fost întotdeauna în Eurasia cea de-a cincea coloană.
Tocmai de aici derivă acea armonie naturală dintre atlantiştii ruşi de înclinaţie comunistă şi capitaliştii anglo-saxoni, care adeseori ne conduc pe o pantă incertă, întrebându-ne despre această înţelegere reciprocă dintre „duşmanii de clasă” – dintre bolşevicii „mesianici” cu dictatura lor proletară şi bancherii din Wall Street, al căror cult era Viţelul de Aur.
Societatea secretă a Morţii Dansând, Măgarul Roşu, „Menestrelii Morganei”, „Frăţia Oceanului” – aceste imagini ne vor ajuta să înţelegem schema logică a curentului atlantist, ce aspiră nu numai către apărarea „insulelor” lor, dar şi către schimbarea lumii într-o „Cartagină”.

14. KGB-ul în slujba „Dansului Macabru”

Pierre de Villemarest a definit în mod corect CEKA (OGPU, NKVD, KGB) ca fiind „continuatoarea partidului”. Mai precis ar fi să spunem că este centrul secret al partidului, mintea şi sufletul său. Jean Pârvulescu a completat această definiţie cu dimensiunea geopolitică ocultă. Conform lui Pârvulescu, KGB-ul este centrul celei mai directe influenţe a Ordinului Atlantic, Ordinului „Dansului Macabru”. KGB-ul este o camuflare a acestui Ordin.
Mulţi sunt cei care au ghicit că acestea sunt culisele oculte ale KGB. Unii chiar au vorbit despre prezenţa în KGB a unei organizaţii oculte de studii parapsihologice , despre aşa-zisa „Companie Viy” de magie neagră, în care toate figurile politice conducătoare ale URSS-ului au primit consfinţirea lor. Cu toate acestea, zvonurile despre misterioasa „Companie Viy”, în cea mai mare parte sunt doar ultra-simplificate, descrieri groteşti ale unei realităţi mult mai subtile şi mai profunde, aşa cum misiunea ocultă a KGB-ului nu este deloc redusă la magie sau experienţe parapsihologice.
KGB-ul a fost iniţial planificat pentru a fi singura structură ideologic-punitivă, înfiinţată pentru a controla subiectele spaţiului cultural social comunist. Comuniştii, prin dimensiunea lor ideologică, mesianică, marxistă, în relaţie cu populaţia eurasiatică a regiunilor supuse, întotdeauna s-au auto-intitulat colonizatori, noi veniţi, întotdeauna au ţinut o distanţă ideologică faţă de nevoile, cerinţele şi interesele populaţiei indigene. La un nivel ideatic pur, ei au ţinut la impunerea în faţa populaţiei eurasiene a unui model de economie centralizată, nefirească pentru ei – care a necesitat folosirea unui aparat represiv.
CEKA (NKVD, OGPU, KGB) a fost iniţial o parodie a Ordinului „cavalerilor ideologici”, chemată să pedepsească băştinaşii şi să le înăbuşe chemarea lor înnăscută pentru „pământ”. CEKA (şi KGB) de asemenea au profesat teza „sângelui mai important decât teritoriul”, dar până şi aceasta într-o formulă complet greşit înţeleasă, în varianta sângeros-sadică, precum o cutremurătoare amintire a sângerosului cult fenician al lui Moloch, de care agenţii atlantişti au fost întotdeauna tipologic şi generic strâns legaţi.
CEKA-KGB a deservit întotdeauna „Moartea Dansând”. Multe paradoxuri şi legende aparent nedemne de încredere (din cauza naturii lor inumane), conexe acestei organizaţii sumbre, au devenit mult mai clare, dacă luăm în considerare legătura nu numai metaforică, dar şi ezoteric-ocultă, a acestui Ordin cu cele mai vechi culte antice din Orientul Mijlociu. Această organizaţie nu au încetat niciodată să fie aderentă la asemenea culte până în ziua de azi, continuând „firul roşu” al societăţilor secrete de tip atlantist europene şi din Orientul Mijlociu.

15. Convergenţa serviciilor secrete şi „misiunea polară a GRU”

CIA, ca instrument al atlantismului american, aparţine tipologic aceleaşi categorii de conspiraţie. În plus, la originile acestei organizaţii găsim figuri renumite ale masoneriei americane, pe care oricum masonii europeni o consideră ca fiind neregulară, eretică şi sectantă. (Se ridică întrebarea necesităţii: „există ceva în SUA din sfera religiosului şi metafizicii care să nu fie eretic sau sectant?”)
CIA, ca şi KGB, nu a fost niciodată indiferentă la magie şi parapsihologie şi rolul său în civilizaţia modernă este comparabil cu cel al KGB-ului, deşi caracteristica sadic-sângeroasă în cazul CIA nu este atât de evidentă. Încă de la începutul secolului, CIA (şi precursorii ei) împreună cu serviciile secrete engleze, au împânzit Eurasia cu o reţea de agenţi care au influenţat constant cursul evenimentelor istorice printr-o manipulare atlantistă.
Într-un fel, este foarte posibil să vorbim despre o „convergenţă a serviciilor secrete speciale”, despre „fuziunea” dintre KGB şi CIA, despre unitatea lor la un nivel geopolitic. Aceasta explică o asemenea abundenţă a aşa-numiţilor „spioni sovietici” în cele mai înalte structuri ale puterii americane, de la Hiss la Reserford care, conform unor autori, a transmis proiectul bombei cu hidrogen sovieticilor.
Este necesar să notăm că dublarea reţelei agenţilor KGB în SUA şi în alte ţări anglo-saxone de către reţeaua de agenţi GRU a stat la baza unui conflictului secret constant al GRU cu „vecinii” de la Lubyanka. Şi dată fiind contradicţia radicală a orientării geopolitice şi chiar metafizice a celor două structuri secrete sovietice, ar însemna în mod logic să bănuim că singurul şi adevăratul oponent ala CIA a fost GRU, şi nicidecum KGB-ul.
Această convergenţă a serviciilor secrete, la fel ca şi realinierea convergentă a comuniştilor sovietici de vârf cu mondialiştii americani, stă la baza unităţii orientării fundamentale geopolitice, la baza unităţii structurii secrete, ceea ce determină folosirea atât a atlantiștilor vestici cât şi a agenţilor atlantişti din est, deseori ocupând cele mai înalte posturi în stat şi în nomenclatura politică.
Dar fuziunea completă şi deschisă a acestor două afilieri a Ordinului „Dansului Macabru” a fost împiedicată de eforturile lobby-ului alternativei eurasiene, legată genetic de GRU şi de Statul Major General al Armatei Roşii, de asemenea incluzând în reţeaua sa multe structuri ale serviciilor secrete europene şi asiatice (în mod special din Germania şi Franţa – conectate la planul geopolitic secret al generalului de Gaulle, din ţările arabe şi din alte ţări) unite în slujba Ordinului Eurasian (dealtminteri numit şi Societatea „Menestrelilor lui Mursya” sau „Ordinul Polar din Heliopolis” sau „Ordinul lui Apollo”, învingătorul solar al Şarpelui-Piton, acel Şarpe pe care tradiţia grecească l-a identificat cu zeul egiptean Seth, cu Măgarul Roşu.

16. Răsăritul şi eclipsa soarelui eurasian

Să schiţăm în mare războiul ocult al Ordinului eurasian împotriva Ordinului atlantic din interiorul sistemului sovietic. Aşa cum am spus în capitolele precedente, Lenin a aderat la aspiraţiile eurasiene. În timpul conducerii sale, a fost creat GRU sub comanda devotatului eurasian Semion Ivanovich Aralov. Aralov a trecut prin toate nivelele structurii acestei organizaţii militare secrete cu principii eurasiene continentale, adunând în jurul său cei mai valoroşi şi eficienţi „fraţi eurasieni” care ca şi el, au fost trimişi printre rândurile roşiilor pentru a îndeplini misiunea lor specială metapolitică. Este curios faptul că la începuturile anilor 60 Aralov a scos o carte cu un titlu sugestiv: „Lenin ne-a condus către victorie”.
Trebuie să remarcăm aici un amănunt important: acei aşa-zişi „gardieni leninişti”, în ciuda afinităţilor politice faţă de Lenin, aparțineau la nivel geopolitic în majoritate covârșitoare orientării geopolitice atlantice. Cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Lenin, nicidecum „ambiţiosul tiran Stalin” (aşa cum consideră unii greşit), au stat în spatele demisie lui Lenin de la guvernul ţării. Sfârşitul guvernării leniniste marchează transferul puterii în mâinile atlantiştilor şi de fapt în a doua jumătate a anilor 20 şi în prima parte a anilor 30 suntem martorii unei îmbunătăţiri semnificative a relaţiilor dintre URSS şi ţările anglo-saxone şi în primul rând, a relaţiilor cu SUA.
Paralel cu aceasta se observă şi permutările simptomatice de cadre din interiorul GRU. Atlantistul şi cekistul Berzin, creând o structură de informaţii cu ajutorul Kominternului şi a comuniştilor fanatici, este numit pentru înlocuirea eurasianului Aralov în fruntea GRU. Dar nici chiar Berzin nu reuşeşte să schimbe orientarea GRU. Structurile create de Aralov sunt puternice şi în acelaşi timp, suficient de flexibile pentru a capitula fără luptă. În ciuda tuturor atacurilor CEKA şi NKVD asupra armatei, militarii au avut suficientă autoritate şi au conservat elita lor intelectuală geopolitică în rândurile GRU.
Un detaliu interesant merită notat: toţi şefii GRU care l-au înlocuit pe Aralov înainte de începerea Marelui Război Patriotic au fost executaţi. Le prezentam lista: O.A. Stigga, A.M. Nikonov, Y.K. Berzin, I.S. Unschlikht, S.P. Uritskiy, N.I. Yezhov, I.I. Proskurov. Nici unul dintre ei (mai puţin generalul Proskurov) nu erau cadre militare, toţi au luptat împotriva ideii eurasiene din fruntea GRU, dar asta nu înseamnă că GRU nu a rămas singura organizaţie eurasiană care acţionează în secret pentru îndeplinirea marelui proiect continental.
Demiterea lui Berzin în 1934, după ce nouă ani a fost la conducerea GRU a reprezentat o criză severă pentru războiul ocult dus în spatele scenei guvernului sovietic. Venirea lui Hitler la putere a întărit extraordinar poziţiile „lobby-ului eurasiatic” din interiorul guvernului sovietic. În 1934 agenţii GRU au început pregătirile uniunii strategice germano-ruse, atingând punctul culminant cu pactul Ribbentropp-Molotov.
Stalin îşi afişează în sfârşit deschis susţinerea orientării eurasiene, considerând că tendinţele anti-atlantiste ale naţional-socialismului vor monopoliza atenţia puterilor anglo-saxone şi astfel, va fi posibilă distrugerea puternicelor grupuri de influenţă „atlantice” din interiorul URSS-ului. Începe distrugerea „gărzilor leniniste”. Toate procesele staliniste, uneori aparent absurde şi fără temei erau, de fapt foarte bine întemeiate la nivel geopolitic. Toate conspiraţiile „stângiste” şi de „dreapta” erau complet reale – deşi Stalin nu le-a dizolvat pentru a incrimina întregul „grup de interese atlantist” care acţiona deja de mult timp în guvernul sovietic. Stalin probabil avea motive să se teamă de o reacţie nemiloasă, teribilă. Deci a fost constrâns să-şi camufleze şi să-şi concentreze separat acuzaţiile asupra unuia sau altui grup de cadre de nivel înalt, prin acuzaţii „relative” şi etichetări alegorice. Rând pe rând, strat cu strat, Stalin a lichidat toată reţeaua de agenţi de influenţă ai „Noii Cartagine”.
Cu toate acestea, reacţia adversă a fost inevitabilă. Asasinarea mareşalului Tukhachevsky, capul lojei „Polare” din Armata Roşie, a avut un impact puternic asupra grupului de interese eurasian. În sens invers, şi în acest caz răzbunarea atlantistă asupra lui Tukhachevsky şi toate reclamaţiile împotriva lui erau bine întemeiate, acestea fiind adevărate din perspectiva „atlantică”, în contextul sabotării anti-eurasiene.

PARTEA II – DUPĂ 1945

17. După „victorie”

Agresiunea lui Hitler împotriva URSS a reprezentat o catastrofă eurasiană. După războiul fratricid dintre cele două popoare înrudite geopolitic, spiritual şi metafizic, dintre două regimuri de orientare anti-atlantistă, Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler, victoria Rusiei era de fapt echivalentă cu înfrângerea, din moment ce toate experienţele istoriei au demonstrat că Germania nu se va putea împăca niciodată cu o pierdere, deoarece învingând Germania, învingătorul chiar prin victoria lui înnoadă iţele unui viitor conflict, sădeşte seminţele unui război viitor.
Yalta l-a determinat pe Stalin să se solidarizeze cu Aliaţii, adică exact cu acele forţe care au fost cei mai feroci dușmani ai Eurasiei. Stalin, înţelegând perfect legile geopoliticii şi fiind deja susţinător deschis al orientarii eurasiatice, nu se putea sa nu înţeleaga cu cine s-a „aliat”.
Imediat după înfrângerea germană, Stalin a început să facă un nou plan geopolitic, al Pactului de la Varşovia, integrând ţările est-europene în atmosfera Rusiei Sovietice.
Acum intervine primul conflict şi dezacord cu atlantiștii. Până în 1948 Stalin şi-a ascuns intenţiile sale continentale şi chiar a aprobat crearea statului Israel. Apariţia Israelului a fost strategia majoră a Angliei (a atlantismului în general) prin care îşi consolida influenţa militară, economică şi ideologică în Orientul Mijlociu. Dar deja în 1948, folosind înainte de toate lanţul de comandă politică internă al armatei (Jukov Vasilevskiy, Ștemenko), Stalin s-a reîntors către geopoliticienii eurasieni ortodocşi, a restaurat epurările anti-atlantiste din interiorul guvernului şi a pronunţat „condamnarea” pentru Israel, considerându-l ca fiind o formaţiune anti-continentală generată de „spionii anglo-saxoni”.
Moartea lui Stalin coincide foarte ciudat cu momentul atât de tensionat şi dramatic pentru îndeplinirea planurilor sale eurasiene, când perspectiva unei noi uniuni continentale URSS-China era foarte prezentă, şi care ar fi putut schimba schema logică a aliniamentului de puteri planetare, aducând revanşa pentru Marea Ordine a Eurasiei. Dacă luăm în calcul aceste cauze şi trăsăturile geopolitice ale demersurilor post-staliniste în URSS, versiunea despre asasinarea lui Stalin (avansată de către mulţi istorici europeni) devine mai mult decât probabilă. Eroii principali presupuși de către majoritatea istoricilor în asasinarea lui Stalin au fost NKVD-ul şi şeful ei, sinistrul Beria, cel mai mare duşman al GRU, al Statului Major al Armatei şi al Eurasiei. (Este important să avertizăm că părerile autorului despre Beria s-au schimbat substanţial de când acest document a fost scris, odată cu noi elemente ale interpretării istorice aduse la lumină de istoricii ruşi. Astfel, în revista „Elementy” nr. 9, a apărut un articol de A. Potapov, Eurasia şi serviciile secrete, care prezenta un punct de vedere total diferit despre Beria şi rolul său.)
În 1953, opt ani după pseudo-victorie, a existat un singur pas înaintea victoriei adevărate a Eurasiei (ca şi în 1939). Dar în locul ei, lumea a văzut Căderea Titanului.

18. Misiunea „polară” a generalului Ștemenko

Conform lui Jean Pârvulescu, începând cu a doua jumătate a anilor 40, o figură cheie în lobby-ul geopolitic sovietic a fost general-colonelul sovietic Serghei Mateevici Ștemenko (1907-1976). Susţinătorii lui de rang înalt au fost mareşalul Jukov şi generalul Aleksandr Poskrebișev (care, conform unor surse, îndeplinea pe lângă Stalin o misiune similară celei îndeplinite de Martin Bormann pe lângă Hitler: era un vehicul al ideilor germanofile).
În anii 60 Ștemenko a fost o personalitate marcantă a armatei sovietice: în diferite momente a fost comandantul forţelor armate ale Pactului de la Varşovia, precum şi şef al Statului Major Sovietic.
Dar cea mai relevantă dintre funcţiile lui, conform unor date fundamentale ale studiului nostru conspirologic, a fost poziţia de şef al GRU în anii 1946-1948 şi 1956-1957. Cu Ștemenko, GRU a fost complet reactivat la funcţia sa „polară”, ocultă, introdusă în structurile GRU de fondatorul său, Aralov.
Pierre de Villemarest îl numea pe Ștemenko primul și cel mai eminent geopolitician sovietic. Ștemenko era un susţinător natural şi univoc al Marelui Proiect Continental, în deplină corespondenţă cu logica tradiţională a Ordinii Eurasiatice. În cartea sa, Villemarest scrie despre Ștemenko: „aparţinea acelei caste de ofiţeri sovietici, care deşi fiind sovietici, nu erau mai puţin reprezentanţi ai spiritului Marii Rusii”. Şi continuă mai departe: „Pentru această castă, URSS este un imperiu chemat să ghideze continentul eurasiatic, nu doar de la Urali până la Brest, ci şi de la Urali până în Mongolia şi din Asia Centrală până la Mediterană”.
Planurile strategice ale lui Ștemenko includeau penetrarea paşnică economic-culturală în Afganistan (despre care vorbea încă din 1948-1952) şi intrarea trupelor sovietice în capitalele arabe: Beirut, Damasc, Cairo, Alger. Deja în 1948 Ștemenko insista pe rolul special geopolitic al Afganistanului, care ar fi permis Uniunii Sovietice accesul la Oceanul Planetar şi ar fi permis şi creşterea puterii militare a flotei sovietice în Marea Neagră şi Marea Mediterană.
Merită notat că faimosul amiral Gorșkov a fost un apropiat prieten al generalului Ștemenko. Ștemenko şi sub-diviziunea ocultă, reactivată de el în GRU, au creat în Rusia lui Stalin o reţea puternică şi avansată de influenţă eurasiană care, în ciuda tuturor încercărilor lui Beria de a o elimina, nu a putut fi distrusă nici măcar după moartea lui Stalin, cu toate că din 1953 până în mijlocul anilor 60 lobby-ul eurasian din interiorul armatei a fost obligat sa adopte o poziţie defensivă. Ca o nenorocire inevitabilă, agenţii GRU au avut în frunte un agent atlantist al KGB, al „vecinilor” de la Lubyanka, pentru 23 de ani (1963-1986), în persoana fostului „responsabil cu lichidările”, generalul Piotr Ivașutin. A fost un compromis indispensabil. Generalul-colonel Ștemenko, agent al „Ordinului Polar”, Ordinul Eurasia – aceasta este cheia înţelegerii logicii secrete a istoriei sovietice de la Hruşciov la perestroika. Această istorie, oricum prin nimic diferită de istoria universală, este istoria luptei totodată vizibile şi obscure dintre cele două ordine: „Menestrelii Morganei” (atlantişti) versus „Menestrelii lui Mursya”, devotaţii egipteanului zeu Seth, Măgarul Roşu, versus devotaţii zeului nordic, polar, Apollo, ucigătorul balaurului-şarpe Python.

19. Nikita Hruşciov, agent al Atlantismului

Hruşciov a fost primul protejat al grupului de interese atlantist în devenirea sa de conducător individual al URSS-ului. În ciuda dezacordurilor sale cu Beria, Hruşciov s-a bazat pe KGB şi la momentul oportun a făcut alegerea definitivă, opusă celei făcute de Lenin şi Stalin.
Activitatea lui Hruşciov intenţiona să distrugă structurile interne eurasiene din URSS şi de asemenea, să sublimeze proiectul global continental al blocului supra-statal planetar. Venirea lui a reprezentat venirea la putere a KGB-ului.
Îndată ce şi-a consolidat poziţia, Hruşciov a început să lovească în reprize toate nivelele grupului de interese continental-patriotice. Întreaga sa atenţie este de aici înainte îndreptată către ţările anglo-saxone, în special către SUA. Sloganul lui Hruşciov„să prindem din urmă şi să întrecem Vestul” înseamnă alinierea la puterile atlantice şi recunoaşterea superiorităţii lor sociale şi economice. Tezele sale despre victoria rapidă a comunismului sunt direcţionate să reactiveze din nou tendinţele „stângii mesianice”, „bolşevic-mondialiste” aproape uitate în lungii ani ai stalinismului geopolitic eurasiatic de factură imperială.
Hruşciov ţinteşte să lovească toate structurile tradiţionale „de pământ”, care au fost salvate datorită protecţiei secrete a Ordinului Eurasian, chiar şi în cele mai grele perioade ale terorii roşii. Hruşciov vrea să scape definitiv de biserica ortodoxă rusă (care fusese protejată de Stalin – nota traducătorului).
Hruşciov a fost un „americanist” şi „atlantist” în tot ceea ce a făcut: pornind de la faimosul „porumb” atlantist şi sfârşind cu conceptele sale militare exclusiv bazate pe folosirea rachetelor intercontinentale în detrimentul tuturor celorlalte arme. Lui Hruşciov nu i-a păsat deloc de continentul eurasian. El era preocupat de America Latină, de Cuba etc. Exista un conflict aproape deschis între atlantiştii cabinetului de război a lui Hruşciov (al cărui lider era mareşalul S.S. Biryuzov) şi eurasienii din grupul lui Ștemenko.
Hruşciov a insistat asupra conceptului de „blitzkrieg (război fulger) nuclear intercontinental”, care din punct de vedere continental nu este nimic mai mult decât un sabotaj, care slăbeşte reala putere militară a forţelor continentale, năruind economia şi creând o ameninţare apocaliptică planetară. După demiterea lui Hrușciov, publicaţia „Steaua Roşie” a scris destul de corect: „Acea strategie, pe care noi în final am refuzat-o, nu putea să se nască decât într-o minte bolnavă”. Ștemenko însuşi, mai devreme în aceeaşi „Steaua Roşie” avertizase: „Este de neacceptat ca siguranţa URSS-ului să fie numai în rachetele balistice intercontinentale.”
Cu Hruşciov începe separarea definitivă a funcţiunilor inter-statale: „oamenii partidului” şi reprezentanţii de la Lubyanka s-au înfrăţit de aici încolo cu adepţii lui Hruşciov în strategia de „blitzkrieg nuclear”. Armata sovietică devine principalul şi primul ostatic al „teroriştilor nucleari” ai PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), mai exact, ai aripii atlantiste din PCUS ), în timp ce eurasienii şi lobby-ul GRU a insistat asupra dezvoltării armamentelor convenţionale şi asupra încercării de compensare prin studiul posibilităţilor oferite de militarizarea spaţiului cosmic.
În 1958 Hruşciov îl demite pe mareşalul Jukov, un puternic şi foarte popular eurasian. În 1959 el începe o nouă ofensivă – îl pune în fruntea GRU pe unul dintre cei mai odioşi oameni din istoria sovietică, pe călăul sângeros, cekistul Ivan Serov, cunoscut sub porecla de „zhivoder” (Călăul). Acest personaj sângeros – tipul ideal caracteristic Ordinului Măgarului Roşu – a fost detestat de Statul Major General şi, bineînțeles de agenţii GRU şi în primul rând de patrioţii eurasieni.
Un alt „atlantist”, generalul Mironov devine direct răspunzător de aşa-zisul „organ executiv” – ceea ce înseamnă supraveghere asupra armatei şi a subdiviziunilor serviciilor secrete. Cu toate acestea, manevrele ofensive ale lui Hruşciov întâlnesc reacţia ocultă bine coordonată a eurasienilor: Konev, Sokolovskiy, Timoșenko, Grechko încearcă cu orice preţ să îl înfrângă pe Hrușciov. Fiecare zi suplimentară la putere a „atlantiştilor” provoacă o leziune ideologică, strategică şi politică de neînlocuit URSS-ului şi intereselor puterilor continentale.
Să notăm un detaliu curios: în epoca lui Hruşciov, este înlocuită dominaţia de tip stalinist a liniei „totalitar-hegeliene” în filozofia marxistă „ritualistă” (atribuind prioritate factorilor supra-individuali, obiectivi, asupra individualului şi subiectivului) cu dominaţia liniei „subiectiv-kantiene” (atribuind prioritatea individualismului şi subiectivului asupra obiectivului.
Chiar în această perioadă începe decăderea rapidă a educaţiei civice şi apare o constelaţie nouă de academicieni şi oameni de ştiinţă de-ai lui Hruşciov care nu reprezentau altceva decât o gloată de nespecialişti, lipsită de talent, oportunistă şi arogantă. Ca exemplu, îl amintim pe hruşciovistul A.N. Yakovlev, care a admis că l-a criticat pe Marcuse, fără să fi avut timp să-l citească măcar. Oamenii de ştiinţă stalinişti au continuat, într-un mod ciudat, tradiţiile academice pre-revoluţionare şi ca o regulă, se distingeau prin cunoaşterea temeinică a acelor autori pe care cu sinceritate sau fără sinceritate îi criticau). Cu Hruşciov începe propagarea pas cu pas în societate a unei „intelighenţii” orientate atlantist, fără rădăcini şi cosmopolită, pe care KGB-ul a clocit-o pe furiş chiar şi în formele ei cele mai radicale şi „dizidente”. Tematicile Vestului, ale SUA încep să se răspândească în URSS ca fiind „interzise”, dar totuşi „interesante” de la finele anilor 50 şi începuturile anilor 60.

20. Calea cea lungă către 1977

Demiterea lui Hruşciova fost fără îndoială făcută de mâinile Ordinului Eurasia. Este semnificativ, faptul că opt zile după plecarea sa din Secretariatul General, avionul în care erau doi agenţi cheie ai lobby-ului „atlantic” – mareşalul Biryuzov şi generalul Mironov – s-a prăbuşit.
După lovitura de graţie suferită de Hrușciov,eurasienii au început treptat să îşi recapete poziţiile. Leonid Brejnev a fost un personaj sprijinit de eurasieni. Este semnificativ, ce a spus scriitorul Smirnov în 1965: „Pe 9 mai 1965 la parada de victorie din Moscova, înainte de trecerea coloanelor de veterani, celebrând a douăzecea aniversare a victoriei, însuşi mareşalul Jukov a decorat cu ordine de război”. După şapte ani de dizgraţie din partea lui Hrușciov, Jukov era din nou reabilitat. Era victoria de moment a GRU.
Dar triumful Ordinului Eurasian sub Brejnev era departe de a fi complet. „Atlantiştii” din KGB nu aveau de gând să capituleze. Proiectele continentale erau constant oprite.
În anii 60 a existat chiar o situaţie paradoxală, când perspectiva blocului continental a fost discutată. Este interesant să menţionăm din acest punct de vedere despre negocierile lui Arthur Axmann – fostul şef al Hitlerjugend (organizaţia de tineret hitleristă) şi participant la lobby-ul eurasian din interiorul SS – cu Zhou Enlai, despre crearea unui bloc unit continental Pekin-Berlin-Paris, trecând peste URSS. Laval şi, chiar şi generalul de Gaulle au susținut acest proiect fără nici o rezervă.
O întâlnire ulterioară s-a ţinut la Bucureşti. Arthur Axmann i-a povestit la Madrid lui Jean Pârvulescu despre următorul episod a luptei sale în timpul zborului său către Pekin. În acelaşi avion s-a urcat un grup de militari sovietici, care au încercat să îl convingă pe Axmann de necesitatea includerii şi a URSS-ului în acest proiect eurasian – care era un vis vechi al lui Axmann, duşmanul rasismului antislavic hitlerist, încă din timpurile când era implicat în lobby-ul eurasian dinăuntrul SS-ului (cercul din interiorul SS îi includea pe hauptmann-ul Aleksandr Dolejalek, Richard Hildebrand, Guenther Kaufmann şi alţii, legaţi, bineînţeles de Walter Nikolay şi Martin Bormann).
De asemenea ofiţeri GRU i-au raportat lui Axmann despre intrigile grupului de interese atlantist din URSS, punând obstacole de neînvins tuturor proiectelor geopolitice orientate către continent – şi astfel către toate puterile continentale, cea mai importantă fiind URSS-ul.
Atlantiştii din KGB, folosind tacticile lor tradiţionale, au forţat Armata să se resemneze cu Ivașutin (vechi chekist şi figură extrem de nepopulară) în fruntea GRU pentru 23 de ani. Dar cu toate acestea, din 1973 Brejnev a început să avanseze militarii tot mai aproape de guvernul ţării. În 1973 mareşalul Grechko a devenit membrul al Biroului Politic. Trebuie să spunem că şefii KGB – Andropov şi, mai târziu moştenitorul lui Chernenko erau membri ai Biroului Politic din 1967.
Dar cel mai mare triumf al Armatei şi al GRU a fost în 1977, când noua constituţie a lui Brejnev a fondat „Consiliul Securităţii”, devenind o forţă politică şi legală de sine stătătoare şi independentă. A fost o victorie a armatei împotriva KGB. A fost o victorie a Eurasiei. Brejnev, niciodată grăbit, mereu prudent şi-a ţinut promisiunea – făcută lobby-ului eurasian – de a schimba culisele structurii interne sovietice ale puterii.
Acum armata are agenţia sa riguroasă la cel mai înalt nivel. Strategia lui Brejnev era orientată continental, iar spaţiul cosmic şi aplicaţiile militare spaţiale devin baza în sfera de interes strategic. Paralel cu proiectele de război spaţial, geopoliticienii lui Brejnev au elaborat modele aplicabile ideologic şi politic, luând în considerare noua nomenclatură strategică şi militară şi tipologia erei spaţiale.
Este important să menţionăm în acest context ideile autorului şi ideologului mişcării patriotice, A. Prokhanov, foarte apropiat de grupurile geopolitice din Statul Major General încă din vremea mareşalului Ogarkov. Prokhanov asigură că strategia militară sovietică eurasiană de la sfârşitul anilor 70 şi prima jumătate a anilor 80 a elaborat cu seriozitate proiectul unei noi civilizaţii continental-spaţiale, bazată pe o combinaţie a tradiţiilor spirituale şi metafizice, „telurice”, cu tehnicile ultra-moderne, „stilistica spaţială” şi sistemul global al noilor tehnologii de comunicaţie.
În opinia lui Prokhanov, acesta ar trebuie să devină răspunsul eurasian la şablonul american de „război stelar” care prezintă viitoarea eră spaţială ca pe o celebrare a ideii anglo-saxone , nu numai pe pământ, dar şi în univers. Conform lui Prokhanov, ideologii din Statul Major General era pregătiţi să opună Universului americanizat, spaţiului american, un Universul rusesc, Universul eurasian, imaginea Măreţei Eurasia, proiectată însăşi pe tărâmurile fără graniţă ale stelelor și planetelor.
„Vecinii” de la Lubyanka au ales un Cosmos aranjat conform imaginii civilizaţiilor „insulare”, mercantil-coloniale, ale Vestului îndepărtat. Şablonul american li se potrivea.
Aşa că, în cele mai noi forme tehnologice întâlnim iarăşi cele mai vechi teme, ecourile din istoria milenară, strigătele străbunilor noştri care făceau faţă întotdeauna unei singure probleme majore: „Este necesar să distrugem Cartagina?” – în indiferent ce formă ar fi apărut vreodată.

21. Geopolitica mareşalului Ogarkov

Unul din moştenitorii misiunii geopolitice ale lui Ștemenko a fost mareşalul Ogarkov, eminent geoplitician, strateg şi eurasian. În anii 80 el a reprezentat activitatea „Ordinului Polar” în rândurile Armatei. Dintre cei trei şef de stat brejnevieni ai Statului Major General Zakharov, Kulikov, Ogarkov (toţi trei eurasieni convinşi) cel mai strălucit era Ogarkov, un cunoscător ingenios al camuflării, de multe ori păcălind strategic atât pe atlantiştii externi, cât şi pe cei din interior. Ogarkov a fost organizatorul operaţiunii de la Praga, care a trecut atât de liniştit doar pentru că el a reuşit să deruteze total serviciile de informaţii ale NATO şi să le transmită informaţii false.
Este curios să remarcăm că evenimentele din „Primăvara de la Praga”, care s-au finalizat pentru puciştii democraţi într-o „toamnă tristă”, au fost cumva un duel strategic între două caractere dedicate celor mai adânci secrete ale conflictului planetar. Astăzi este binecunoscut că autorul ocult şi cel care a condus operaţiunea „Primăvara de la Praga” a fost David Goldstucker. În această operațiune s-a confruntat cu eurasianul Ogarkov şi victoria lui Ogarkov nu a fost simpla victorie a forţei brute a tancurilor sovietice, ci o victorie a minţii, un act de măiestrie vicleană, de magnifică dezinformare, un „camuflaj”, cu ajutorul căruia conducerea NATO a fost determinată să comită cele mai mari greşeli şi nu au mai avut timp să reacţioneze. Desigur, doctorul Goldstucker şi creaturile sale (Dubchek, Havel etc.) contaseră de la început tocmai pe această reacţie a NATO, care nu a mai avut timp să se producă.
Ogarkov a fost iniţiatorul „Spetsnaz” (forele speciale), înfiinţată pentru a realiza operaţiuni locale şi imediate în spatele frontului inamic, absolut necesare în succesul în special al operaţiunilor continentale, locale. Mareşalul Ogarkov întotdeauna a apărat cinstit (spre deosebire de eurasianul precaut şi conspirat Grechko) proiectul eurasian şi a aspirat să transforme Forţele Armate ale URSS în aşa fel încât să intre prin cea mai bună metodă într-un război lung local prin folosirea armelor convenţionale.
După Hruşciov, problema despre tipurile de arme „nucleare şi intercontinentale” capătă un sens simbolic, dependent de accentele doctrinei militare despre „războiul mondial” sau despre „războiul local”, în cercurile militare definite ca „războiul lor” şi „războiul nostru”, ceea ce este reprezentativ pentru lobby-urile atlantist versus eurasian. „Războiul local” cu aplicarea armamentelor neconvenţionale, fără să folosească arme nucleare a fost sloganul eurasian şi „războiul total nuclear” – sloganul atlantiştilor care, niciodată nu au încetat să preseze ideologic Armata.
Elita eurasianică era grupată în jurul lui Ogarkov. În primul rând, camarazii săi erau mareşalii Akhromeev şi Yazov. Amândoi dar mai ales Akhromeev erau devotaţi în secret „Ordinului Polar”, deja fondat în armata sovietică de Mikhail Tukhachevsky, paralel cu organizaţia similară a lui Aralov, creată de acesta imediat după apariţia GRU.

22. Catastrofa Afganistan

Imensa concentrare de puteri din mâinile armatei eurasiene de după 1977 au ameninţat clanul atlantiştilor. KGB şi alţi sjujitori ai „Dansului Macabru” din guvernul rus trebuiau să-şi asume orice contra-măsură urgentă. Informaţiile precise ne permit să credem că războiul din Afganistan a fost inspirat de către KGB pentru a discredita Armata în timpul unui conflict lung şi intens şi menit să provoace interferenţa atlantică în situaţia politică internă din partea SUA.
Conflictul din Afganistan este considerat ca fiind instigarea KGB-ului împotriva armatei sovietice şi împotriva întregului grup de interese eurasian de către specialişti de sovietologie ocultă cum au fost Pierre de Villemarest şi Jean Pârvulescu. Cunoscând planurile geopolitice ale generalului Ștemenko şi despre valoarea geopolitică şi strategică din Afganistan, oamenii de la Lubyanka au decis să provoace o intervenţie armată în forţă în situaţia politică afgană. (Este necesar să spunem că însuşi Ștemenko a exclus o asemenea interferenţă brutală, insistând pe integrarea paşnică şi infiltrarea graduală economico-strategică în corespondenţă cu schema logică a oricărei expansiuni naturale şi organice, cu vectori culturali şi economici, pe axa nord-sud).
Atât începerea războiului, cât şi modul şovăitor, nesigur, greoi în care a fost purtat, este o consecinţă a amestecului KGB în treburile Armatei – din moment ce atlantiştii aveau nevoie de URSS pentru a pierde războiul, un război care duce la distrugerea definitivă a blocului eurasian.
În Afganistan forţele speciale KGB au aranjat acte de terorism împotriva populaţiei paşnice afgane – ceea ce era o absurditate, dacă trupele sovietice cu adevărat ar fi vrut să integreze Afganistanul şi să-l facă vasal geopolitic. De „sus”, prin Partid şi Politburo, atlantiştii au încercat să frâneze cele mai rezonabile operaţiuni militare, uneori reuşind să le oprească atunci când începeau să fie încununate de succes. Pierre de Villemarest afirmă că acest război a fost pierdut doar pentru că cele mai înalte ranguri din guvernul sovietic au dorit să-l piardă. Oricum, acest război a fost fatal pentru Armată, pentru GRU şi Ordinul Eurasian.

23. Aripa „de dreapta” din KGB şi paradoxul Andropov

În epoca post-brejneviană un punct de vedere foarte important, caracteristic istoriei luptei invizibile a celor două Ordine, începe să se impună. Înţelesul său este că lobby-ul atlantist din Eurasia, aşa cum am accentuat adesea, se apropie nu numai de „stânga” (desigur, aceasta este preferată, deoarece dispune de o anumită afinitate tipologică cu însuşi conceptul atlantist) dar şi de „dreapta”. Din acest motiv NKVD-ul şi KGB-ul de după război, rămânând în esenţă atlantiste, au adoptat unele trăsături ideologice ale Armatei, a orientării conservatoare „de dreapta”.
Deşi cu originar din echipa anti-telurică, anti-rusească şi din găştile roşii punitive anti-statale, KGB-ul suferise o influenţă semnificativă a eurasienilor „de dreapta” din GRU şi din Statul Major General în acele timpuri când imperialismul lui Stalin era dominant. O asemenea duplicitate a KGB-ului a rezultat în mod logic într-un compromis definitiv în structurile KGB, care poate explica toate „ciudăţeniile” politice şi conspirologice conexe acestei organizaţii. Dacă substanţa şi centrul major al KGB au rămas pur atlantiste, integrate în reţeaua unită planetară a serviciilor secrete atlantiste, la periferie printre angajaţii obişnuiţi şi chiar printre ofiţeri s-a dezvoltat o atmosferă „naţionalistă”.
Totuşi „naţionalismul de Lubyanka” (uneori asociat cu o puternică iudeofobie) întotdeauna a corespuns principiului „sânge mai presus de pământ” – adică nu a avut de fapt niciodată un caracter continental, imperial, eurasian. Şi o asemenea situaţie, care se potriveşte mai degrabă figurilor din Ordinul atlantist, ca şi aceste „naivităţi naţionaliste” ale angajaţilor obişnuiţi, au servit ca o mască perfectă reţelei anti-eurasiene şi angajaţilor mondialişti şi „mesianici”.
KGB-ul de după război era similar tipologic grupurilor panslaviste din interiorul guvernului ţarist în ajunul Primului Război Mondial şi organizaţiilor rasiste, xenofobe din Reich, servind ca o mască pentru atlantişti.
Din această perspectivă este necesar să luăm în calcul venirea la putere a lui Yuri Andropov, fostul şef al KGB după moartea lui Brejnev. Motivele duplicităţii KGB-ului ne vor ajuta să înţelegem dualitatea rolului lui Andropov şi imaginea duală a acestei figuri. Andropov poate fi considerat ca fiind atât părintele perestroika şi al „democratizării” finalizată de Gorbaciov, cât şi al încercării extrem de conservatoare de a restaura epoca totalitară a lui Beria. Este curios că printre simplii oameni ruşi în relaţie cu Andropov sunt comune două păreri: „Andropov – evreu – sionist” şi „Andropov – patriot – antisemit”. (Bineînţeles cele două definiţii ar trebui înţelese „metaforic”.)
De fapt, misterul lui Andropov este simplu: el este reprezentantul KGB, un atlantist convins, loial Ordinului „Moartea Dansând”. El era simultan „evreu sionist” şi „patriot antisemit” şi această asociere pare contradictorie, dar numai într-un șablon conspirologic foarte simplificat. Însă imaginea conspirologică este mult mai complexă şi factorii cheie nu sunt nici naţionali, nici politici, ci decişi doar de orientările geopolitice fundamentale foarte atent păstrate secrete faţă de profani.
Venirea lui Andropov a fost o a doua lovitură împotriva Armatei după începerea războiului din Afganistan. Acum autoritatea statului era în mâinile unui membru al acelei organizaţii care în timpul întregii sale existenţe a avut un singur scop – de a şterge Ordinul Eurasia din URSS, de a sfărâma structurile secrete create de Aralov, Tukhachevsky, Ștemenko, Ogarkov, Akhromeev şi alţi eurasieni, să spulbere Eurasia din interior, să facă irealizabilă o dată pentru totdeauna ideea de nou bloc continental, să câştige victoria definitivă pentru „Noua Cartagină”, pentru SUA, să stabilească împreună cu CIA Noua Ordine Mondială pe planetă, strict ca o Nouă Ordine Comercială. Venirea lui Andropov, venirea „KGB-ului de dreapta” a însemnat nici mai mult, nici mai puţin decât începutul de perestroika.

24. Agentul dublu Mihail Gorbaciov

Faza preliminară a perestroika – pregătirea de noi cadre, alocarea rolurilor, introducerea oamenilor necesari în guvern, scenariul general al evenimentelor – toate acestea au fost coordonate de Yuri Andropov împreună cu alţi analişti atlantişti ai serviciilor speciale şi experţi ai Ordinului „Moartea Dansândă”. Dar Andropov a înţeles bine că la fiecare stadiu al perestroikăi, eurasienii şi-ar putea lua revanşa, să-i dea afară pe atlantişti din KGB şi din Biroul Politic şi să conducă ţara conform unei politici eurasiene.
Alegerea figurii importante a noii politici a căzut în mod pe umerii celor mai incerţi lideri de atunci, care erau atât de precauţi, flexibili şi evazivi, încât nici una dintre cele două părţi nu ştia pentru ce Ordin lucrează. Pe de cealaltă parte, conform tradiţiilor antice ale Ordinului atlantic, din care făcea parte Andropov, a fost acceptat a se da o atenţie specială oamenilor a căror înfăţişare dovedea anumite defecte elocvente. Conform acestui principiu au fost aleşi preoţii cei mai înalţi ai cultului egiptean ai zeului cu cap de măgar Seth. Gorbaciov cu semnul său era figura cea mai potrivită.
Promovându-l pe Gorbaciov, Andropov a calculat candidatura sa ca satisfăcând amândouă grupările geopolitice, în timp ce soluţia tensiunilor interne din URSS deja de mult timp se copsese şi schimbarea politică ar trebui să fie susţinută atât de către eurasieni, cât şi de atlantişti. Interesul atlantist al schimbării era evident, dar eurasienii, de asemenea – după începerea războiului din Afganistan şi după venirea la putere a lui Andropov – nu mai erau interesaţi în păstrarea statu-quo-ului şi ar fi acceptat uşor transformarea. Gorbaciov era comod şi util pentru toată lumea. Ca gardieni ai lui Gorbaciov din partea fiecărui din cele două Ordine au fost numiţi A.I. Lukianov şi A.N. Yakovlev. Ambii erau participanţi direcţi la ramificaţiile conspiraţiilor aflate în conflict.

25. Adevărata faţă a lui Anatoliy Lukianov

Începând cu 1987, Anatoliy Ivanovici Lukianov a devenit șeful așa numitelor ”Organe Administrative”. Acum destinul oricărei numiri în funcții și promovări în cele mai înalte ranguri militare depindea de el. Lukianov, arătând întotdeauna loialitate lui Gorbaciov, a încercat totuși întotdeauna să interpreteze în cheie eurasiană instrucțiunile nebuloase și ambiguitățile noului lider de la Kremlin.
Aspirația lui Gorbaciov de a termina conflictul din Afganistan era în mâinile Armatei și sunt motive să credem că Lukianov a fost implicat în această acțiune geopolitică. Deși la fel de flexibil și precaut ca și Gorbaciov, Lukianov avea totuși o atitudine geopolitică strictă și clară. Obiectivul său, același ca al Ordinului Polar, a fost Eurasia Mare, din Mongolia la Mediterană, Pax Eurasiatica, marea uniune continentală. Lukianov a fost obligat în virtutea poziției sale să controleze GRU și să supravegheze Statul Major dar de fapt, acest om precis și tăcut nu era ”gardianul bolșevicilor mesianici” în interiorul ”statului în stat” al militarilor eurasieni, ci tocmai mesagerul GRU, supervizând atlantiștii bolșevici din partea Armatei.
Fiind acoperit de o atitudine fățișă de ”centru-stânga”, Lukianov a realizat în Sovietul Suprem o misiune specială, al cărei sens a fost formarea unui bloc parlamentar orientat în beneficiul misiunii secrete eurasiene.

26. Mister Perestroika

Aleksandr Nikolaevic Yakovlev încă de la începuturile anilor 70 a fost unul dintre ideologii de marcă ai atlantismului deschis din URSS. El şi-a început atracurile împotriva eurasienilor-patrioţi încă din 1974, când poziţia GRU era foarte puternică şi când Grechko era deja membru al Biroului Politic. Invocând deschis pogromul ideologic al literaturii „naţional bolşevice”, care în acei ani a servit ca o tribună pentru schimbul de informaţii, idei şi proiecte al grupului de interese erasian, patriotic, Yakovlev a acceptat să-şi asume un anumit risc. Şi, în ciuda intervenţiei lui Andropov şi a celor mai înalte cercuri din KGB, după publicarea faimosului său articol „Împotriva anti-istoricismului”, manifest de rusofobie şi atlantism anti-patriotic, el a trebuit să fie expulzat din Rusia.
Adevărul era că KGB a decis să toarne „otravă în medicament” şi să folosească trimiterea lui Yakovlev în Canada pentru a activa o reţea de spionaj atlantist. Conform informaţiilor colectate de Jean Pârvulescu în raportul său, ”Galaxia GRU”, în Ottawa, unde Yakovlev a fost trimis, până la urmă el a intrat în contact cu David Golstucker, care reprezenta la vremea acea în SUA interesele internaţionale ale Israelului, sub masca implicării sale în negocierile confidenţiale cu o firmă de la Chicago legată de ingineria centralelor nucleare. Doctorul David Goldstucker a fost o figură relevantă nu numai în serviciile speciale israeliene, dar şi în serviciile speciale ale ţărilor anglo-saxone (aceasta aminteşte de o situaţie caracteristică şi pentru KGB-ul sovietic).
Numele lui Yakovlev este cunoscut în Vest ca „Mr. Perestroika”. Pentru a doua oară în istorie, practic aceleaşi figuri se pregătesc de un duel geopolitic disperat, complex, periculos și captivant. Ca şi înainte, în timpul operaţiunii „Primăvara de la Praga”, Golstucker, agentul „Dansului Macabru” a suferit o înfrângere zdrobitoare de la GRU, de la slujitorii strălucitori și, curajoși ai Ordinului Eurasia, generalul Ștemenko şi mareşalul Ogarkov. Acelaşi Golstucker a pregătit timp de zece ani răzbunarea sa. De data aceasta GRU şi Statul Major General sovietic trebuia atacat pe propriul lor teritoriu, în loc de „neutra” Cehoslovacie.
Şi de data aceasta Golstucker nu a sperat în greoiul NATO şi în teribilul și uriașul său arsenal nuclear, dar nefolositor în astfel de situații. Acum arma majoră de distrugere în masă aflată în mâinile rezidentului atlantismului planetar Goldstucker trebuie să devină îngâmfatul ”domn Perestroika”, noua armă a Ordinului Măgarului Roșu, speranța ordinelor de luptă atlantiste, căpitanul ”spetznaz”-ului ocult anglo-saxon care va fi trimis de la Ottawa în spatele frontului inamicului eurasian.

27. Între false alternative

Adevărata logică perestroicii, schema logică a manevrelor ciclice ale lui Gorbaciov între doi poli (un semn al bolii sale cu psihoze maniaco-depresive) a rămas complet de neînțeles până la acel puci din august, pentru motivul că foarte puţini au ghicit adevăratul rol al lui Anatoliy Lukianov. Un asemenea de complot a dus, în cele din urmă, la catastrofa lobby-ului eurasian.
Autorii atlantişti ai proiectului anti-imperial ai perestroikăi au recurs în acest caz la o metodă tradiţională – crearea unei pseudo-opoziţii, substituirea polului unui fals conservatorism cu unul real. Deoarece adevăraţii duşmani ai atlantiştilor nu erau simpli naţionalişti, ci „naţionalişti de tip imperial, continental”, „continentalişti” este firesc ca pseudo-opoziţia la atlantismul deschis al „Mr. Perestroika” trebuie să fie orice altceva dar nu eurasiană.
Urmând această schemă logică, oamenii Ordinului Atlantic, cu o implicare activă în KGB, au creat paralel şi în consecinţă, falşi poli. Aceşti poli erau:
„comunişti-conservatori” Reprezentanţii lor au fost Yegor Ligachev şi mai târziu Ivan Polozkov (la un moment dat, amândoi s-au risipit ca un fum, şi aceasta nu este de mirare, din moment ce opoziţia lor nu era pusă pe baza nici unui principiu şi., în afara de aceasta era o structură seculară binecunoscută).
„patrioţi – naţionalişti” Această mişcare a fost creată prin implicarea activă a KGB-ului, care a proiectat şovinist o poziţie iudeofobă asupra unei grupări marginale de patrioţi sinceri dar de scurtă durată, astfel înfiinţând un algoritm special de „mişcare patriotică”, în imposibilitatea de a provoca orice prejudicii grave grupului de interese atlantist care devenea tot mai mult şi mai mult legal.
„naţional-bolşevici” Acest curent a fost mai interesant şi a stat aproape concepţiilor grupului de interese eurasist, dar, mulţumită eforturilor KGB-ului, simțul măsurii s-a pierdut şi concepţia „naţional-bolşevică” a preluat un caracter respingător, grotesc şi extremist – atât în sens de accentuare excesivă a „leninismului”, cât şi în sensul iudeofobiei excesive.
În final, cel mai mare şiretlic al KGB-ului atlantist a fost să promoveze însuşi KGB-ul într-o opoziţie cu „democraţii” – şi acest mod a reuşit de asemenea, de vreme ce chiar angajaţii de la „Lubyanka”, „patrioţii” au raportat cu încredere şi chiar cu speranţă.
Şi în acest moment detaşamentele KGB au pregătit revoluţii atlantiste în Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, au înscenat spectacolul de represiune din România, au spart zidul Berlinului, l-au trădat pe Honecker, l-au alungat pe Jivkov, i-au ajutat pe separatiștii din Republicile Baltice şi Caucaz şi ca o încununare a triumfului lor atlantist, au pregătit puciul teatral din august 1991.
Deci „cel mai derutant om, cu un semn distinctiv pe fruntea sa”, s-a pliat între „Mr. Perestroika” şi Anatoliy Lukianov, dar din exterior pare că cel de-al doilea pol al său nu era deloc Lukianov, ci altcineva, mult mai odios, mai scandalos, dar în realitate, fie o figură complet nesemnificativă sau un om de paie. GRU şi Armata l-au privit pe Anatoliy Lukianov cu speranţă şi nerăbdare.
De unele schimbări – sfârşitul războiului, reducerea armelor intercontinentale, politica externă se îndreaptă către Germania, Japonia şi China – eurasienii s-ar putea declara mulțumiți. Chiar şi dăruirea lui Gorbaciov pentru tema de „casă europeană” din Ordinul polar ar putea fi uşor interpretată în cheie eurasiană, din moment ce această doctrină a fost extrasă din arsenalul geopolitic al filierei eurasiene din SS, din care făceau parte Axmann, Hildebrandt, Doleschallek, Kaufmann (legată tipologic cu Ordinul Eurasia din GRU).
Dar căderea Uniunii Sovietice, atacurile împotriva Armatei, încercările de a implica Armata în conflictele naţionaliste micro-teritoriale, politicile suicidale din Republicile Baltice, zguduind ultimele rămăşiţe atât de valoroase pentru eurasieni ale Pactului Ribbentropp-Molotov, promovarea unei mafii necontrolate şi a criminalilor fățiși în arena politică şi multe alte lucruri au împins GRU într-o pantă întunecată.
Dar Anatoliy Lukianov a rămas în umbră. Cu prudenţă, consecvent, pas cu pas el a pregătit un atac decisiv, final. Până în ultimul moment părea că totul poate fi salvat într-o clipă şi atunci lobby-ul eurasian ar folosi toate poziţiile geopolitice pozitive ale „perestroika” şi ar începe o nouă eră măreaţă, eliberată de comunism, de atlantism şi servitorii „Dansului Macabru”, era Eurasiei, Eurasia Cosmică, era Continentului solar sacru, Era Răsăritului. Dar a apărut izbucnirea din august 1991.

28. Puciul, culminația războiului ocult

Delegatul Obolenskiy, membru în comisia de anchetă a Comitetului pentru Starea de Urgență, a făcut presei la puțin timp după puci o declarație stranie: ”Adevărul despre evenimentele lui August 1991, probabil va fi descoperit de urmașii noștri peste o sută de ani de acum încolo”.
Ce secret teribil a aflat Obolenskiy, investigând istoria puciului?
Din punct de vedere al conspirologiei geopolitice, argumentul poate fi doar unul: el a pus mâna pe materiale legate de războiul ocult dintre cele două Ordine aflate în spatele scenei puterii, Ordinul Eurasia și Ordinul Atlantic. Doar în acest caz declarașia lui Obolenskiy capătă sens și încrederea lui în siguranța secretului devine clară.
Puciul din August a fost (sau ar fi trebuit să fie, în planificarea autorilor săi) culminația opoziției geopolitice, momentul decisiv al războiului invizibil. Ordinul Atlantic nu putea ignora că eurasienii pregăteau pentru iarna 1991-1992 o operațiune definitivă, care ar fi dus la introducerea unui regim militar în toată Uniunea Sovietică sub pretextul stabilizării situației sociale, politice și economice.
Atlantiștii au înțeles de asemenea că atitudinea ideologică a conducerii militariste eurasiene avea să fie non-comunistă și orientată patriotic, dar fără excesele ”pan-slaviste”, fără xenofobie, fără ”anti-semitism”, caracteristici proprii mai degrabă KGB-ului.
Cu alte cuvinte, direcția militară urma să fie stabilă, liberală în plan economic, lipsită de excesele teroriste specifice formelor de dictatură bolșevică. Mai mult decât atât, Regimul Militar Eurasian, regim de tip imperial roman, avea toate șansele să fie popular în cel mai înalt grad, pe de o parte fiindcă ar fi înfrânat dogmatismul comunist și utopia marxistă și pe de altă parte fiindcă ar fi fost sensibil la înclinația naturală către ierarhie, disciplină, centralizare și comunitarism, socialitate și dator integralității tuturor etniilor eurasiatice.
Patriotismul Regimului Militar ar fi fost imperial în loc de a fi ”rusesc” și ”naționalist” în sensul îngust al conceptului.
Toate acestea făceau asemenea perspectivă nu numai inacceptabilă, ci fatală, mortală pentru ”lobby”-ul atlantist din interiorul URSS și de asemenea pentru atlantismul mondial. În ciuda uriașelor distrugeri cauzate țării de Ordinul ”Dansului Macabru”, de Mr. Perestroika împreună cu ”tovarășul” său din KGB, Eduard Șevarnadze (acuzat inclusiv de proprii săi georgieni), Ordinul Eurasiei a știut cum să utilizeze această situație negativă în beneficiul propriei poziții, atâta timp cât în departamentele secrete ale GRU lucrau discipoli de valoare ai marilor strategi ruși Ștemeko și Ogarkov.
Duelul geopolitic cu Goldstucker ar fi putut lua sfârșit cu înfrângerea acestui îndemânatic și activ reprezentant al Ordinului Atlantic. Problema majoră a atlantiștilor era să prevină formarea unei situații de război în URSS, spre care părea să ducă logica evenimentelor. Chiar cu acest scop a fost organizat puciul din August.

29. Eroarea de calcul a mareşalului Yazov

Greşeala majoră a eurasienilor din august 1991 şi în special, greşeala personală a mareşalului Yazov a fost încrederea în capul KGB-ului, Kryuchkov. A fost o capcană strategică. KGB-ul deja de mulţi ani încercase sa creeze agenţilor săi o imagine de „patrioţi-naţionalişti”, folosind mase periferice de angajaţi „neiniţiaţi”, ce credeau sincer în conspiraţia „iudeo-masonică” şi se considerau ca fiind „naţionalişti” sau „naţional-bolşevici”.
Pe de altă parte, la putere s-au făcut manevre diversioniste – atât Chebrikov cât şi Kryuchkov au urmărit solidarizarea cu armata eurasiană împotriva „cosmopoliţilor democraţi”. (Ca o chestiune de fapt, întreaga mişcare democratică a fost, desigur, organizată doar de către KGB şi, de asemenea, era mai artificial construită chiar decât mişcarea patriotică, deoarece pentru Rusia și Eurasia este mult mai natural să sprijine mișcarea „de dreapta” decât pe cea de „stânga” – aceasta este o constantă istorică.)
Pentru a ascunde acest joc dublu, atlantiştii din KGB au creat mituri despre „aripa iudeo-masonică” a KGB-ului (așa era numită secțiunea moscovită a KGB, în contrapartidă chipurile cu secțiunea Unională a KGB). De fapt, KGB-ul era ocupat cu activităţile anti-eurasiene, desființând structurile reţelei eurasiene în ţările Europei de Est, distrugând „teluricul” şi regimurile anti-atlantiste (cum a fost regimul Ceauşescu, care a fost întotdeauna orientat către blocul eurasian continental și îi ura pe ”vânduții” atlantiști – vezi Claude Carnou “Din nou către Est – Again on the East” din revista „Crisis”, nr. 5 aprilie 1990, Franţa”).
Oricum, puciul dovedeşte că unele mişcări destul de neclare ale lui Kryuchkov au reuşit să-i convingă pe unii eurasieni – mareşalul Yazov şi Oleg Balkanov – să grăbească formarea situaţiei de război şi să accepte ajutorul din partea KGB-ului, cu condiția ca acesta să se distanțeze de atlantism și să stea, în final, de partea Armatei, gata să acţioneze împotriva „democraţilor”.
Probabil Kryuchkov a stipulat nişte condiţii pentru că organizaţia sa, structurile KGB, în cazul regimului militar eurasian riguros bineînţeles că ar fi fost epurate, mai ales în aripa lor veche, terorist-partinică, mondialistă și atlantistă.
Nu ştim încă ce argumente au raportat agenţii Ordinului Eurasia mareşalului Yazov. Este doar evident că semnarea Trataului Novo-Ogarev nu are nici cea mai mică legătură cu aceasta. Totul ar fi putut să fie schimbat din nou, anulând orice ”înțelegere” intervenită între oameni care nu realizau clar situația geopolitică, conduși de extrem de incoerentul ”Gorby”, aduși în această poziție nu pentru a lua decizii, ci pentru a masca o alegere ocultă.
Ce ar fi putut să îi spuna Kryuchkov mareşalului Yazov (acesta din urmă esențial devotat strategiei Ordinului Eurasiatic) pentru ca acesta să pună în pericol destinul opoziţiei milenare, destinul continentului, destinul spaţiului Eurasiei, un destin inevitabil şi, care părea atât de aproape de victorie?
De ce Yazov l-a ales pe şeful celei mai anti-eurasiene organizaţii? Pentru moment, trebuie să ne limităm la a presupune. Şi este perfect clar că greşeala mareşalului Yazov ascunde secrete teribile, poate chiar implicând influenţe paranormale, „magice” sau telepatice, sau efectul unor droguri speciale psihedelice. Toate acestea nu sunt atât de necrezut, dacă ne amintim mărturiile unor membrii Comitetului pentru Starea de Urgență despre completa lor amnezie în timpul celor trei zile fatale.
Numai oamenii complet idioţi ar considera acei oameni, ajunşi la cel mai înalt nivel al carierei lor politice, militare, de informații şi „conspirologice”, ar putea într-o asemenea situaţie să se comporte ca nişte vagabonzi beţi, iresponsabili, care se îmbată fără încetare, îngrămădiți printre tancuri și propagandiști ”democratici”. Dar, de asemenea versiunea despre otrăvirea lui Kryuchkov de către cei opt membrii rămaşi ne pare înspăimântător de credibilă, deoarece în KGB oamenii își păzesc șefii mai vigilent decât pe însuși Gorbaciov. Probabil că în afacerea despre „greşeala mareşalului Yazov” a avut loc o combinare de factori ocult-ideologici şi parapsihologici, ce au operat concomitent. Dar ce „armă” a fost folosită de data aceasta de Ordinul atlantic? Vom discuta despre aceasta foarte curând.

30. Mr. Perestroika trece la atac

Imediat după arestarea puciștilor, cum se întâmplă întotdeauna la climaxul eforturilor ideologice și conspirologice, aspecte precise ale unei conspirații de obicei aflate în umbră, au fost scoase brusc la lumină.
Cel mai vizibil aspect a fost ieșirea la suprafață a Mr. Perestroika (N.Yakovlev) în parlamentul rus. Natural, misiunea lui a fost nu de a notifica deputații ”naivi” despre ”tâlharii care din nou l-ar putea încercui pe tovarășul Gorbaciov”. Acest discurs a fost folosit de Mr. Perestroika pe post de perdea de fum. Yakovlev a venit la parlamentul rus cu cererea de a fi arestat Lukianov.
Parlamentul rus, constituit din oameni ”de ocazie”, incompetenți, fără o atitudine geopolitică explicită și acționând pe baza emoțiilor întâmplătoare, neglijente și anarhice, în lașul lor trafic de influență, după farsa din Moscova ar fi putut dărâma întreaga afacere. Elțin, fie că nu a primit informația la timp, ori fie că pur și simplu a uitat despre cel mai important lucru, și-a concentrat polemicile zdrobitoare asupra celor opt puciști, uitând sarcina principală. De altfel, condiția mentală a președintelui rus ne face să credem că și el era sub influența unei influențe parapsihologice, așa cum a fost remarcat nu numai de către conspirologi europeni, ci și de către mulți jurnaliști occidentali, la început găsind o explicație a inadecvării complete a lui Elțin în apartenența lui la ”extrema dreaptă”, dar mai târziu fiind forțați să vadă o influență a consumului de substanțe psihotrope sau o influență ocultă.
Yakovlev a venit la parlament să ceară arestarea lui Lukianov. Elțin repeta constant pentru Mr. Perestroika faimoasa frază ”în spatele conspirației celor opt a fost Lukianov, el este ideologul principal al conspirației”

31. Lukianov şi locuitorul mormântului lui Akhromeev

Lukianov – iata explicaţia secretă a puciului din august. De Lukianov atlantiștii trebuiau să scape cu orice preț. Iţele structurii oculte eurasiatice erau concentrate doar în mâinile sale. Singurul protector al Ordinului “Polar”, al Ordinului Eurasiatic, speranța eternului Imperiu Roman era, încă din 1987, doar Anatoliy Lukianov. Puciul doar pe el l-a ţintit. Dar Lukianov însuși – singurul dintre eurasiatici într-un fel sau altul legat de afacerea puciului – nu a cedat la instigarea lui Kryuchkov și legal nu a fost absolut deloc implicat legal în acest puci. Pur și simplu, încercarea de a-l implica și pe el nu a avut sorți de izbândă. Pentru atlantici, aceasta a reprezentat un calcul greșit, neprevăzut și supărător.
Din aceasta cauză, încălcând toate normele legale, Yakovlev s-a grăbit „într-un imbold revoluționar”, prin intermediul bâlbâielilor emise de Yeltsin, să obțină acuzarea lui Lukianov ca fiind ideologul conspirației (de fapt Lukianov chiar fusese ideolog dar al unei alte conspirații, conspirația “Polară”, conspirația salvatorilor Marii Puteri Continentale, conspirația Eurasiei împotriva Insulelor Vestice).
Cu toate acestea, chiar daca Lukianov a fost închis, nu s-a putut niciodată să poată fi el prezentat drept cap al conspirației și pe această bază, să se șteargă toata rețeaua de agenți eurasieni, toate structurile secrete ale GRU. Câștigătorii atlantici au putut înlătura numai structura superioara a „grupului” și militarii conservatori, care și așa nu au reprezentat vreun pericol deosebit. Cu excepția asasinării mareșalului Pugo, cea mai importantă lovitură dată lobby-ului pentru Eurasia a fost moartea misterioasă a mareșalului Akhromeev și evenimentele stranii ulterioare de la încă proaspătul său mormânt.
Ne vedem nevoiți sa facem aici o scurtă divagație în istoria ordinului Atlantic și în mod special în istoria ordinului medieval al “Menestrelilor Morganei”, a cărui emblema a fost “Moartea Dansând”, Dansul Macabru. Conform spuselor lui Grasset d’Orcet, care s-a ocupat de studierea acestui Ordin, adepții lui foloseau ca parolă hieroglifică simbolul unui “Mort reînviat” sau “Un mort ieșind din mormântul sau”. În anumite ramuri specifice ale Ordinului, care nu aveau așa de mult de a face cu politica ocultă și geopolitica, cât mai degrabă cu “magia” și ”necromanția”, exista un ritual al exhumării corpurilor în scopuri simbolice și oculte.
Întreaga poveste cu moartea și exhumarea ulterioara a corpului lui Akhromeev se leagă de implicarea în uciderea sa a Ordinului Atlantic. În orice caz, conspirologii vestici asociază univoc detaliile profanării corpului mareșalului cu “exhumarea rituală”, pana acum practicata în Vest mai degrabă de către membrii unor secte întunecate. Probabil ca agenții atlantici sperau de altfel să găsească ascuns în mormântul lui Akhromeev vreun document secret sau orice alt marcaj special pe corpul acestuia. Toate acestea devin mai mult decât credibile odată ce luăm în considerare rolul major al lui Akhromeev în armata ordinului “Polar” și legătura lui strânsă cu Ogarkov, unul din liderii ordinului Eurasiatic. În orice caz, după puci, atlanticii au efectuat câțiva pași hotărâți în lovirea eurasiaticilor. După numai o luna însă, a devenit clar ca atacul lor eșuase și în spatele tentativei isterice, grăbite, de a ruina complet statului, panica și teama a fost la fel de clar vizibilă. Ordinul Eurasiei nu a fost distrus definitiv și în prezent îi vine rândul să lovească. Câteva semne clare ne permit să considerăm însă că aceasta răbufnire ar putea fi Cea Din Urmă.

32. Metafizica războiului ocult

Opoziţia dintre Ordinul Atlantic și Ordinul Eurasiatic de-a lungul secolelor și mileniilor, care a îmbrăcat cele mai variate forme, reprezintă într-un anumit sens cel mai mare conținut conspirativ al istoriei, istorie a marilor pasiuni planetare, a oamenilor și religiilor, raselor și tradițiilor, spiritului și trupului, păcii și războiului. În confruntarea dintre cele doua ordine nu trebuie sa vedem o imagine moralistă și simplistă a luptei între Dumnezeu și Diavol, adevăr și minciună, îngeri și demoni etc.
Pe aceasta luptă dintre două modalități opuse de a vedea lumea, dintre cele doua imagini metafizice ale vieții, dintre cele doua căi către cosmos și prin cosmos, dintre cele doua principii mărețe, nu numai opuse unul altuia dar și indispensabile în esența lor – odată ce pe această pereche se bazează toate procesele cosmogonice și cosmologice, se bazează toate parcursurile ciclice ale istoriei umane.
Ordinul Eurasia, Ordinul Principului Masculin, Soarelui, Ierarhiei, reprezintă proiecția Muntelui, Apollo, Ormuzd, Hristos Pantocrator. Eurasia ca Tărâm al Estului este Tărâm al Luminii, Tărâm al Raiului, Tărâm al Imperiului, Tărâm al Speranței, Tărâm al Polului.
Ordinul Atlantic, Ordinul Principiului Feminin, al Lunii, al Egalității Orgiastice, reprezintă proiecția egipteanului Seth, Python, Ahriman, Suferinței lui Christos, Omului scufundat în disperarea metafizica a celui care se roagă singur în grădina Ghetsimani. Atlanticul, Atlantida ca Tărâm al Vestului, este Tărâm al Nopții, Tărâm al “gropii exilului” (cum a spus un islamic sufist), Centrul Planetar al Scepticismului, Tărâmul Marelui ”Spleen” (Plictiseală) Metafizic.
Ambele ordine au cele mai adânci rădăcini ontologice și sacre și au motivarea metafizică de a însemna ceea ce înseamnă. A considera oricare dintre aceste ordine ca un accident istoric ar însemna a nega logica secretă a ciclurilor umane și cosmice. Alegerea unei cai geopolitice oglindește alegerea unei cai metafizice, ezoterice, calea Spiritualității către univers.
Nu exista din acest motiv garanții (fiind imposibil propri-zis) de a afirma că Eurasia este bună iar Atlanticul este rău, ca Roma este sfânta și Cartagina este blestemată și nici invers. Totuși, oricine este solicitat de Ordin va trebui să facă un pas hotărât în a-l servi. Legile lumii noastre sunt în așa fel făcute încât rezultatul Marii Bătălii nu este prestabilit, rezultatul dramei “Eurasia împotriva Atlanticului” depinde în totalitate de solidaritatea planetară a tuturor acelor chemați să servească, de toți soldații geopoliticii, toți agenții secreți al Mării și Pământului.
Rezultatul razboiului cosmic al lui Apollo cu Șarpele Python depinde de fiecare dintre noi, fie ca înțelegem sau nu acest lucru.

33. Sfârşitul timpurilor

Toate doctrinele religioase şi metafizice descriu Sfârşitul Timpurilor, sfârşitul ciclului, ca Ultima Bătălie, Bătălia Finală. Tradiţii diferite au tratat în mod diferit acest conflict şi, câteodată ceea ce într-o tradiţie este „echipa Răului”, devine în cealaltă tradiţie „echipa Binelui” şi invers. De exemplu pentru creştinii ortodocşi de la sfârşitul timpurilor, iudaismul este considerat ca fiind religia Anticristului şi pentru evrei – „creştinii goiymi din ţările de nord ai regelui Gog” acţionează ca o concentrare a Răului escatologic. Hinduşii consideră că al Zecelea Avatar, acela care trebuie să vină la sfârşitul ciclului, va distruge „Budiştii” iar Budiştii cred că Buddha Timpurilor Viitoare, Salvatorul Maitreya, va apărea în comunitatea budistă.
Toate acestea nu stau mărturie la relativitatea diviziunii rolurilor din Ultima Bătălie, cât la imposibilitatea de alegere a unui Bine evident prin sine însuşi, pentru a se păzi oricine şi pentru a lua parte la lupta escatologică de partea ”corectă”. Se vorbeşte despre Ultimele Timpuri, când „chiar şi alesul va fi ispitit”. Opţiunea alegerii dintre cele două „echipe” escatologice nu poate fi ceva formal. Este alegerea Spiritului, este cel mai mare noroc, este cea mai mare dramă metafizică.
Din acest motiv, nimic din realitatea epocii escatologice – şi multe autorităţi tradiţionale şi religioase afirmă că noi trăim acum exact într-o asemenea epocă – nu poate servi ca negativitate absolută sau pozitivitate absolută. Şi este prosteşte să absolutizezi orice formă politică, echivalând-o cu „Răul absolut” sau cu „Binele absolut”. Până şi începutul alegerii adevărate stă dincolo de graniţele ideologiilor politice exterioare, dincolo de graniţele separării dintre democraţi, fascişti şi comunişti.
Adevărata alegere începe la un nivel al geopoliticii şi urcă mai departe pe „spirala profetică” (conform expresiei lui Jean Pârvulescu) către abisurile misticismului, metafizicii, gnosticismului, către abisurile Secretului divin de nepătruns. Ordinul atlantic şi Ordinul eurasian sunt ultimele secrete ale istoriei umane publice. De fapt, înăuntrul acestor Ordine mai există şi alte cercuri mai închise, mai misterioase, legate de metafizica pură.
Dar oricum, adevărata, riguroasă şi conştiincioasă luptă escatologică începe chiar cu Ordinul Eurasia sau cu Ordinul Atlantic. Chiar fără a te scufunda adânc în secretele ultime, pur și simplu doar lucrând pentru Ordin, este suficient să fii un participant activ, chemat și ales, al Marii Drame.

34. Lupta finală

Cuvântul nemţesc „Endkampf” („Bătălia finală”) exprimă esenţa situaţiei planetare moderne. Motivele escatologice, ale sfârșitului lumii penetrează nu numai mişcările religioase şi mistice dar şi politica imediată, economia, viaţa cotidiană. Încă din 1962, în Israel evrei devotaţi trăiesc într-un „Timp final” special, într-un „timp al lui Mesia”. SUA a aspirat să instituie o Nouă Ordine Mondială specială. Europeanul mondialist Jacques Attali predică despre venirea ultimei faze a unui Regim Comercial special. Poporul islamic (în special șiiții) se aşteaptă în viitorul apropiat la venirea lui Mahdi, Imamul Ascuns. Hinduşii sunt convinşi de sfârşitul lui Kali Yuga, Secolului Întunecat. Este o revigorare a escatologicului rasist în mișcările național-socialiste. În comunităţile creştine au circulat şi mai multe profeţii despre Ultimul Papă (Flos Florum) şi despre ultimul patriarh al ortodoxiei. Lamaiştii sunt siguri ca actualul Dalai Lama va fi ultimul. China a fost călită într-o aşteptare mistică. Comunismul sovietic a căzut brusc şi neaşteptat.
Toate aceste semne ne vorbesc despre începutul de „Endkampf”, despre începutul Ultimei bătălii. Până şi cuvintele din cântecul bolşevic „Este ultima noastră luptă decisivă” sună ca o revelaţie tulburătoare, ca un indiciu al bătăliei finale planetare.

35. Ordinul şi „ai noştri”

Termenul „ai noştri” (”nashi”) nu a fost des folosit în context geopolitic. Faimosul geopolitician şi jurist german Carl Schmitt a insistat asupra necesităţii de a introduce conceptul „ai noştri” pentru a explica o determinare proprie geopolitică a unei naţiuni, stat sau bloc etnic.
Faimosul reporter TV Aleksandr Nevzorov a realizat acest lucru în practică, într-o serie de emisiuni TV. „Ai noştri” a devenit astăzi în Imperiul Rus un concept univoc eurasian, incluzând nu numai ruşii şi slavii, dar şi tătarii, turcii, Ugro-finii etc. realizând o legătură genetică cu spaţiul imperial şi ideea imperială. În practică, conceptul „ai noştri” al lui Nevzorov este o definiţie sintetică a eurasienilor înnăscuți, a autohtonilor imperiali, stăpâni, prin dreptul culturii și prin naștere, ai pământului lor, ai Marelui Pământ.
Este semnificativ că atlantiştii ruşi din Rusia nu folosesc acest cuvânt. Este logic, deoarece aici ei nu sunt dintre ”ai noștri”; pentru aceștia, propriul lor ”ai noștri” se află departe dincolo de granița continentului, în insula mohorâtă.
Dar pentru Jean Pârvulescu, care şi el a făcut din acest termen un concept conspirologic geopolitic, noţiunea „ai noştri” este atotcuprinzătoare. Jean Pârvulescu identifică conceptul „ai noştri” cu întreaga reţea de partizani al Marelui Bloc Continental – din Japonia până în Belgia, din China în Franţa, din India în Spania, din Iran în Germania, din Rusia în Italia. „Ai noştri” pentru Pârvulescu este sinonim cu însuşi Ordinul Eurasian cu toate ramurile şi grupările sale, recunoscându-se reciproc, conștient sau nu, conspirativ sau fățiș, în aceeași zonă de influenţă geopolitică, mistică şi metafizică.
„Ai noştri” este frontul unit invizibil al Continentului, Frontul Tărâmului, Frontul Răsăritului Absolut, a cărui provincie vestică este Europa, Europa „noastră”, Europa tradiţiei, Pământ, Spirit. „Ai noştri” este atât catolic şi ortodox, cât şi islamic, atât hindus şi taoist, cât şi lamaist, atât păgân şi agnostic, cât şi mistic. Dar numai cei care sunt devotați Continentului Răsăritului, misteriosului și necunoscutului său Destin.
Pârvulescu vorbeşte despre o „Franţă paralelă”, o „Românie paralelă”, o „Rusie paralelă”, o „Chină paralelă” ca despre o substanţă spirituală, ca despre măsura invizibilă spirituală a ţărilor reale, în secret unite într-o „Eurasie paralelă”, „Eurasia Spiritului Pur”.
„Ai noştri” sunt soldaţii „Eurasiei paralele”, eroii Estului Absolut, toţi servind în logica ocultă a ”spiralei profetice” principiul Unicului, Unica Idee, Scopul, Principiul Ascuns. Îndată ce conservator-revoluţionarul german, naţionalist, rusofil şi eurasian Arthur Moeller van den Bruck a spus repetând ce a spus Khomyakov („Biserica este Unică”): „Există un singur Reich (un singur Imperiu), la fel cum există doar o singură Biserică”. Este Reich-ul „nostru”, este Biserica „noastră”, este Imperiul „nostru”.

36. Ora Eurasiei

În timp ce noi ne regăsim în Eurasia, în timp ce vorbim în numele ei, în timp ce rămânem legați de substanța ei misterioasă, mistică, Eurasia ne aparține, este dintre ”ai noștri”. În ciuda tuturor persecuțiilor din partea atlantiștilor, în ciuda eficienței strategiei lor distructive, în ciuda ”somnului” greu și adânc al unor întregi arii și al popoarelor care locuiesc acolo, în ciuda dominației agenților Ordinului Atlantic în politicile continentale, în cultura continentală, în economia continentală – în ciuda tuturor acestea, procesul de ”decolonizare” este implacabil.
Doar că trebuie să de abținem de la a cădea în arhaism, de la a apăra forme culturale, sociale, politice uzate; nu trebuie să fim pur și simplu conservatori, conservatori din inerție. Ordinul Eurasia este Revoluția Conservatoare totală, Marea Deșteptare a conștiinței geopolitice, este calea verticală, în locul oscilațiilor de la stânga la dreapta pe care le face șarpele pentru a merge înapoi.
Ordinul Eurasia este duelul crud și deschis cu puternicul și vicleanul Oponent, cu Ordinul lui Seth, Măgarul Roșu, Ordinul ”Morții Dansând”. Trebuie să aruncăm servitorii Oceanului înapoi în Ocean, să îmbarcăm agenții ”Insulei” cu destinația înapoi către ”Insula” lor. Trebuie să îi extragem din carnația Continentului pe toți aceia care i-au trădat pe ”ai noștri”, care au trădat idealurile noastre, interesele noastre.
Da, inamicii noștri au adevărul lor. Da, trebuie să respectăm alegerea lor profund metafizică, trebuie să ne fixăm privirea în Secretul lor, în secretul din ”Groapa Apusului”. Dar asta nu trebuie să ne influențeze fermitatea, furia, cruzimea rece și aprigă. Putem fi indulgenți doar atunci când Continentul nostru va fi liber, când ultimul atlantist va fi aruncat în Apele Sărate, în elementele aparținând simbolic zeului egiptean cu chip de crocodil.
Judecând după semne precise, ”Vremurile sunt aproape”. Endkampf, Ultima Bătălie se va dezlănțui în curând. Sunteți pregătiți, seniori ai ”Ordinului Polar”? Sunteți pregătiți, soldați ai Eurasiei? Sunteți pregătiți, înțelepți strategi ai GRU? Sunteți pregătite, mari popoare ale Eurasiei, care v-ați prins în rămășag prin faptul însuși al nașterii voastre?
Deja au bătut clopotele decisive ale Ceasului Eurasiei…
Marele Război al Continentelor deja se apropie de ultima sa clipă.