sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Cristian Troncotă DUPLICITARII-9

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-9

Agenţii români nu erau marcaţi de mentalitatea confruntării de la bloc la bloc, iar controlul efectuat de-a lungul anilor indica clar că nu desfăşurau activităţi anti-NATO. Adaug la toate acestea faptul că rezultatul aceloraşi verificări, seriate, încrucişate, pe orizonturi largi de timp, nu au evidenţiat participarea ofiţerilor români la operaţiuni comune cu KGB-ul” 162.
          162 Radu Tudor, Fostul director al Serviciului Olandez de Informaţii Militare dezvăluie pentru ZIUA, în „Dosare ultrasecrete”, 8 iunie 2002, p. IV.
          Modificările majore în activitatea de informaţii externe s-au produs sub presiunea a două evenimente:
          Primăvara de la Praga, 1968 şi defecţiunea generalului Ion Mihai Pacepa, 1978.
          Dacă primul a avut menirea de a reaşeza activitatea spionajului românesc pe locul ce i se cuvenea în sistemul de apărare şi siguranţă naţională, cel de-al doilea a însemnat o adevărată prăbuşire, din care instituţia nu şi-a mai putut reveni.
          În legătură cu acest din urmă aspect, de un interes istoric aparte sunt afirmaţiile făcute de Valentin Vâlcu, avocatul generalului Iulian Vlad, ultimul şef al Departamentului Securităţii Statului (DSS): „Momentul dramatic pentru Securitate a fost fuga lui Pacepa. Din acel moment Ceauşescu, în cel mai pur stil comunist, a rupt Securitatea de menirea ei reală, câştigată după 1965. Spionajul a fost canalizat cu totul spre sprijinirea politicii partidului în exterior. [].
          După Pacepa, care a fost o lovitură catastrofală (se ştie că Willy Brandt a demisionat pentru un caz asemănător) Ceauşescu a hotărât că Securitatea nu are nivel politico-ideologic. La conducerea Securităţii au fost numiţi activişti de partid, care nu aveau nici o legătură cu domeniul. În loc să restructureze activitatea, pentru că nu se mai putea merge pe ce ştia Pacepa, Ceauşescu a luat o măsură uluitoare: a mărit de câteva ori numărul orelor de învăţământ politic”.
          Concluzia formulată tranşant nu poate fi decât că: „ce a făcut Ceauşescu din Securitate, e o crimă împotriva unui organism necesar în orice stat” 163.
          163 Vezi dialogul ziaristei Magdalena Amăriei cu Valentin Vâlcu, avocatul lui Iulian Vlad, în „Expresmagazin”, nr. 9, 1991.
          La fel de tulburătoare sunt şi afirmaţiile făcute de generalul (r) Iulian Vlad, atunci când a fost pus în situaţia să vorbească despre măsurile impuse pentru reorientarea activităţii de informaţii externe, imediat după numirea sa, în octombrie 1987, în funcţia de şef al DSS: „Am mărit cerinţele, exigenţa şi controlul asupra activităţii specifice a Centrului de Informaţii Externe (subl. A.) care, de mai mulţi ani, ca urmare, pe de o parte, a mai multor trădări ce au destabilizat munca pe zone întregi (sub. N.), iar pe de altă parte şi mai ales datorită orientării profund greşite date anterior activităţii, angrenând unităţile respective aproape exclusiv în acţiuni aşa-zis economice, a fost grav afectată funcţia lor de bază, aceea de a culege informaţii pentru apărarea statului şi promovarea intereselor politice, economice şi de altă natură” 164.
          164 Generalul Iulian Vlad dezvăluie secretul căderii lui Ceauşescu, în „Evenimentul zilei”, nr. 76, 18 septembrie 1992.
          Schimbări s-au produs în mod firesc şi în conducerea DIE, devenită după 1978, Centrul de Informaţii Externe (CIE). Din 1960 şi până în 1976, serviciul de spionaj al Securităţii a fost condus de generalul Nicolae Doicaru, urmat de generalul C. Dănescu (1976-1978), de Romus Dima (1978-1980), de generalul Nicolae Pleşiţă (1980-1984) şi apoi de generalul Aristotel Stamatoiu (1984 – 1989).
          Principalele structuri şi competenţe.
          După evenimentele din Cehoslovacia '68, pe fondul unei destinderi în relaţiile Est-Vest165, noul dispozitiv informativ-operativ al activităţii de informaţii externe s-a realizat printr-o serie de măsuri ce au vizat: crearea unor structuri care să corespundă mai bine noii conjuncturi politico-economice şi militare; înfiinţarea unor compartimente speciale şi desfiinţarea celor excesiv birocratizate şi cu randament scăzut; deschiderea unor linii de activitate viabile; numirea de noi cadre de comandă.
          165 Vezi pe larg Martin Mc Cauly, Rusia, America şi războiul rece 1949-1991, Polirom, 1999, p. 77-92.
          Pentru a se asigura condiţii optime de secretizare şi compartimentare a activităţii de informaţii externe au fost abandonate sediile deconspirate şi înlocuite cu noi clădiri şi spaţii corespunzătoare, dotate cu toate facilităţile necesare desfăşurării muncii, independent de logistica sediului central.
          În cadrul DIE, la fel ca şi pentru structurile Securităţii interne, invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia – cu excepţia armatei române – a pus problema elaborării unei strategii de protecţie.
          Astfel, s-a întocmit un plan ce prevedea dezafectare rapidă a sediilor DIE, în caz de invazie din exterior, a fost revizuit întregul fond arhivistic şi s-a modernizat sistemul de evidenţă166.
          166 Ştefan Cernea, Munca de informaţii externe de la SSI la SIE, în „Alerta”, joi 25 ianuarie 2001, p. 12.
          În caz de pericol iminent s-a prevăzut măsura extremă de distrugere a arhivei şi evidenţei. Pentru o mai bună acoperire a ofiţerilor care urmau să primească misiuni în domeniul securităţii externe, în 1969 a luat fiinţă Institutul de Economie Mondială.
          Acesta fusese creat iniţial după modelul unei instituţii similare, coordonată de CIA, cu sediul la New York. Institutul românesc, al cărui prim conducător a fost numit savantul Costin Murgescu, iar ca adjunct generalul Gheorghe Marcu, dispunea de un personal format din specialişti şi tineri cercetători de perspectivă, care au primit grade militare, figurând ca ofiţeri DIE detaşaţi.
          Memorialiştii susţin că „Institutul a stabilit legături cu instituţii similare, inclusiv cu cel din New York, făcând schimb de informaţii şi, foarte important, a obţinut burse, trimiţând la specializare dar şi la culegerea de informaţii, cca 60-80 de tineri economişti români” 167.
          167 Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul şi contraspionajul românesc, Bucureşti, 2001, p. 210.
          Organigrama DIE cuprindea brigăzi care asociau două sau mai multe unităţi operative în funcţie de specificul misiunilor şi aria geografică a competenţelor. Erau structuri mult mai flexibile faţă de cele din perioada anilor '50, dispuse oricând la adaptări în funcţie de conjunctură şi evoluţia firească a situaţiei operative.
          Brigada „U” grupa câteva unităţi speciale, încadrate numai cu ofiţeri acoperiţi, mai numiţi în literatura de specialitate şi ofiţeri-fantomă168 sau ilegali 169.
          168 Gheorghe Ionescu Olbojan, Good by domnule Pacepa! Bucureşti, 1992; Gheorghe Ionescu Olbojan, Fantomele lui Pacepa, 1994.
          169 Geoffrey D'Aumale, Jean – Pierre Faure, Guide de l'espionage et du contre-espionage. Histoire et technique, Paris, 1998, p. 16.
          Astfel de ofiţeri beneficiau de o instruire strict individuală şi de un statut conspirat. Adevărata lor identitate nu era cunoscută decât de şeful ierarhic, şi, evident de şeful compartimentului de personal din Centrală.
          Generalul (r) Nicolae Pleşiţă susţine că structuri similare Brigăzii „U” se întâlnesc în toate serviciile de informaţii 170.
          170 „Lumea magazin”, nr. 4/1999, p. 60.
          În străinătate, ofiţerii deplin conspiraţi, acţionau sub diferite acoperiri oferite de reprezentanţele oficiale ale instituţiilor din ţară sau de noul statut social şi profesional pe care şi-l asumau după stabilirea lor în statele de adopţie.
          În ţările de interes pentru România, spre care erau dirijaţi mai mulţi ofiţeri acoperiţi, se constituiau grupe operative conduse de cadre cu experienţă.
          Legătura cu Centrala se realiza prin comunicări telegrafice cifrate şi scrisori transmise prin curieri. Ofiţerii acoperiţi al căror statut nu le permitea să se asocieze grupelor operative, ţineau legătura cu Centrala prin sisteme individuale de comunicare secretă. Desigur că această metodă nu reprezenta o noutate. Ea intrase de mult timp în practica marilor servicii de spionaj şi am întâlnit-o chiar în activitatea SSI-ului din vremea lui Mihail Moruzov 171 şi a lui Eugen Cristescu 172.
          171 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române, Bucureşti, 1997, p. 47-48; Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti. De la Cuza la Ceauşescu, Bucureşti, 1999, p. 140-143.
          172 Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti – memorii, mărturii, documente, Bucureşti, 1995, p. 39 – 42.
          A fost folosită şi de DIE în anii '50, evident cu unele îmbunătăţiri inspirate din experienţa NKVD/KGB şi impusă de consilierii sovietici, în special în ceea ce priveşte legendarea şi instruirea ofiţerilor care urmau să plece la post în străinătate.
          Ceea ce a fost de noutate la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, l-a reprezentat curajul factorilor de comandă din DIE de a o generaliza la cetăţenii români din rândul minorităţilor etnice şi cu o pregătire universitară foarte solidă.
          De asemenea, s-au folosit pentru acoperire şi căsătoriile mixte, ceea ce conferea ofiţerilor posibilitatea de a penetra mai uşor mediile de interes pentru regimul politic de la Bucureşti.
          În funcţie de obiectivele urmărite, de spaţiul geografic de interes, de mediul în care urmau să-şi desfăşoare activitate, viitorii ofiţeri acoperiţi erau selecţionaţi de regulă din rândul tinerilor cu pregătire superioară, evitându-se în toate cazurile acele persoane care avuseseră legături cu Securitatea internă.
          Era o măsură de protecţie, foarte bine pusă la punct şi justificată, ceea ce explică şi faptul că în mai toate cazurile punctarea, recrutarea şi instruirea unor astfel de ofiţeri erau precedate de o verificare amănunţită, făcută cu întregul arsenal de metode şi mijloace ale muncii de securitate, care uneori puteau să dureze şi unu-doi ani.
          Dacă verificările – care însemnau practic o urmărire informativă în toată regula – nu duceau la depistarea unor calităţi deosebite şi/sau a posibilităţilor de construire a unei „biografii-legende” solide, se renunţa la candidat. După verificări, persoanele selecţionate erau contactate, li se explicau noile „oferte de serviciu”, dar şi regulile activităţii conspirative pe care trebuiau să le respecte cu sfinţenie.
          Cei care acceptau intrau într-o primă fază de instruire, un fel de iniţiere, care cuprindea pregătirea specifică în domeniul culegerii şi transmiterii secrete de informaţii, precum şi documentarea amănunţită despre spaţiul geografic ori mediul de relaţii în care urma să-şi desfăşoare activitatea.
          În această fază a instruirii, viitorul ofiţer era pus în faţa unor situaţii reale, comparabile cu cele din mediul sau spaţiul spre care urma să fie dirijat. După trecerea testelor, în parametri de competitivitate, se începea o a doua fază de pregătire, în care se lucra la legendarea ofiţerului cu identitatea sub care urma să activeze. De menţionat că „biografia-legendă” nu era doar o simplă acoperire, ci ofiţerul trebuia să devină în mod real cel care afirma că este. După însuşirea perfectă a noii biografii şi intrarea efectivă în pielea noului personaj, ofiţerul trecea împreună cu instructorul la pregătirea sistemului de legătură care să-i asigure o permanentă comunicare cu Centrală.
          Pe toată durata instruirii tinerilor ofiţeri care urmau să activeze sub acoperire, nu putea lipsi evident pregătirea politico-ideologică, ce insista asupra unor valori atât de dragi regimului de la Bucureşti, precum: menţinerea suveranităţii, independenţei şi integrităţii naţional-statale; necesitatea dezvoltării economice, cultural şi tehnico-ştiinţifice a ţării; dezvoltarea relaţiilor statornice ale României cu toate statele lumii, indiferent de orânduirea socială; susţinerea şi promovarea în toate împrejurările a intereselor României etc., etc.
          Instructorii aveau grijă însă, să nu se exagereze în acest domeniul, întrucât, orice încercare de a îndulci cu argumente ieftine realitatea românească – mai direct spus, „nivelul de trai material şi spiritual al poporului” – putea avea efectul de bumerang. După cum rezultă din destăinuirile unor memorialişti, din rândul foştilor ofiţeri de securitate care au cunoscut activitatea acestor structuri, rezultă că Brigada „U” şi-ar fi adus o importantă contribuţie la obţinerea de date şi informaţii necesare dezvoltării unor ramuri şi sectoare industriale româneşti cum ar fi cea nucleară şi petrochimică.
          La fel, bunele relaţii dintre România şi o serie de ţări din Occident, Africa şi Asia ar fi avut la bază printre altele şi activitatea informativă a ofiţerilor acoperiţi173.
          173 „Alerta”, joi, 24 august 2000, p. 16.
          Interesant este faptul că ofiţerilor acoperiţi li se interzicea, indiferent de conjunctură sau de situaţia operativă cu care s-ar fi confruntat, să se lase antrenaţi ori să participe direct la acţiunile îndreptate contra ordinii de drept din statele spre care erau dirijaţi ori să sprijine terorismul internaţional.
          Principala lor misiune era de a veghea permanent la păstrarea neştirbită a „biografiei-legendă”, ca unică şansă de a întreţine raporturi de colaborare cu factorii importanţi din administraţiile tuturor statelor în care activau şi pentru ca fluxul informaţional de interes pentru România să fie continuu şi de calitate.
          În urma defecţiunii generalului Ion Mihai Pacepa, după 1978, mai mulţi ofiţeri acoperiţi ai Brigăzii „U” – care se stabiliseră de ani de zile în străinătate – au fost nevoiţi din raţiuni de protecţie şi securitate, să renunţe la poziţiile lor sociale pe care şi le creaseră, unii chiar la familiile întemeiate în străinătate, repliindu-se în ţară.
          Din fericire pentru DIE/CIE, se pare că generalul defector Ion Mihai Pacepa nu reuşise să afle în totalitate componenţele rezidenţelor din statele în care se foloseau ofiţerii acoperiţi 174.
          174 George Dora, Ofiţerii fantomă, în „Alerta”, joi 31 august, 2000, p.3; Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc. D. I. E. 1955 – 1980, Bucureşti, 1997, p. 167-169.
          Acesta a fost şi motivul pentru care Brigada „U” a fost reorganizată la sfârşitul anului 1978 în trei structuri noi – UM 0101, UM 0102 şi UM 0103 – ale căror competenţe informativ-operative se deosebeau în funcţie de repartizarea zonelor geografice.
          Brigada „ZI” era o structură specializată în valorificarea informaţiilor obţinute atât din surse deschise (cu precădere mass-media cu circulaţie internaţională), cât şi din surse secrete, de unde şi sigla „ZI” (ziare şi informaţii de interes).
          Prelucrarea informaţiilor şi datelor din astfel de surse era folosită pentru întocmirea buletinelor zilnice de informaţii care se trimiteau, de regulă, principalului beneficiar, adică şefului statului.
          De asemenea, se întocmeau şi documente secrete, pe o problematică destul de largă, cum ar fi: politicile regionale şi internaţionale; capacităţile de luptă şi de apărare ale unor ţări; politicile economice, culturale şi religioase din zone şi state luate separat; acţiunile serviciilor secrete din alte ţări; acţiunile antiromâneşti iniţiate de posturi de radio sau ziare străine, precum şi de organizaţiile revizioniste.
          Stocarea ştirilor şi informaţiilor se făcea pe domenii, teme şi conexiunea factorilor de risc. Ofiţerii acestei brigăzi acţionau în exteriorul ţării sub acoperire de ziarişti, ataşaţi de presă sau funcţionari internaţionali în organisme de profil (cultură, drepturile omului, cercetători în variate domenii, precum educaţie, culte, învăţământ etc.) 175.
          175 „Alerta”, 24 august 2000, p. 16.
          Spionajul tehnico-ştiinţific a reprezentat o direcţie de bază în practica serviciilor de securitate ale Blocului Estic. În timpul războiului rece s-au înregistrat şi performanţe deosebite. De exemplu, pentru 5 milioane de mărci investite în acţiunile de spionaj iniţiate de STASI, R. D. Germană economisea 300 milioane în domeniul cercetării şi dezvoltării 176.
          176 John O. Koehler, STASI. Faţa ascunsă a poliţiei secrete est-germane, vol. I, p. 230.
          Asemănătoare „Diviziei ştiinţifice” din STASI, în instituţia securităţii româneşti Brigada „SD” era o structură specializată în activitatea de informaţii externe cu caracter ştiinţific şi aducerea în ţară a documentaţiilor şi aparaturii necesare institutelor de cercetare şi proiectare din industrie, de unde şi acronimul „SD” (ştiinţă şi dezvoltare).
          După cum susţin o serie de memorialişti ai fostei Securităţi se pare că această brigadă şi-ar fi concentrat acţiunile, după 1970, pentru sprijinirea Elenei Ceauşescu de a se afirma ca „savant de renume mondial” în domeniul chimiei polimerilor.
          Ofiţerii brigăzii erau recrutaţi dintre inginerii cercetători cu brevete de invenţii sau inovaţii şi care, sub legenda că mergeau în străinătate pentru studii, obţineau pe căi oficiale ori secrete, materiale documentare de interes, unele ţinute chiar sub cheie de instituţiile occidentale. Pe lângă contribuţia adusă la dezvoltarea industriei chimice româneşti, materialul documentar obţinut s-ar fi folosit şi în construcţia de maşini, a navelor de mare tonaj, a echipamentelor şi aparaturii de bord pentru avioanele civile şi militare.
          Din alte surse rezultă însă că mare parte dintre aceste documentaţii aduse în ţară ar fi rămas însă nevalorificate datorită nivelului scăzut al înzestrării tehnice a industriei româneşti ori a insuficienţelor în pregătirea profesională a inginerilor constructori din România.
          Începând cu 1982, această brigadă s-a transformat în Serviciul „SD” din cadrul Întreprinderii de Comerţ Exterior „Dunărea”, şi a rămas până în decembrie 1989 ca un compartiment operativ al acestei întreprinderi 177.
          177 „Alerta, 10 august 2000, p. 16.
          Generalul Mihai Caraman, primul ofiţer de informaţii din blocul estic, care a penetrat informativ secretele NATO şi primul şef al spionajului românesc de după evenimentele din decembrie 1989, a declarat sub jurământ în faţa unei instanţe judecătoreşti, că: „Firma ICE Dunărea a fost o unitate militară din cadrul Direcţiei de Informaţii Externe şi avea o structură militară. În cadrul acestei firme se combinau relaţiile comerciale cu activităţile de ordin informativ. Activităţile speciale din cadrul ICE Dunărea se desfăşurau în zone care prezentau interes din punct de vedere comercial pentru România” 178.
          178 „Evenimentul zilei”, nr. 2739, 22 iunie 2001, p. 2.
          Generalul (r) Nicolae Pleşiţă susţine că el a înfiinţat ICE „Dunărea” la sugestia lui Nicolae Ceauşescu. Iată şi motivul: „Gemeau depozitele ministerelor de mărfuri care nu se cereau. Era problema cea mai gravă a economiei socialiste. Pe de o parte se trăgea clopotul cu creşterea productivităţii muncii, iar pe de altă parte produsele proaste zăceau în magazii. Se ajunsese de fapt la o criză economică, motivul principal al prăbuşirii sistemului” 179.
          179 „Lumea magazin”, nr. 2/2001, p. 47.
          La fel ca şi predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu refuza pur şi simplu să vadă realitatea, mai precis gravele eşecuri ale economiei socialiste, supercentralizate. Orice eşec era considerat ca în anii '50, drept sabotaj sau rezultatul „acţiunilor duşmănoase” ale unor „reacţionari dirijaţi din exterior”.
          În realitate, la începutul anilor '80, pe un fond de criză, începuse să se generalizeze corupţia în rândul funcţionarilor din întreprinderile de comerţ exterior.
          Pentru a încerca să taie răul de la rădăcină, Nicolae Ceauşescu a preferat să încredinţeze, deci unei structuri de spionaj, o parte din sarcinile de comerţ exterior. Ingenioşi, ofiţerii acestei structuri – selecţionaţi din rândul specialiştilor – au căutat să folosească „dugheana”, cum era denumită cu ironie ICE – „Dunărea”, ca bază de lansare a unor operaţiuni specifice de informaţii externe, şi acesta întrucât, în concepţia şefului de atunci al CIE, „munca de informaţii nu este perisabilă ca regimurile politice” 180.
          180 „Lumea magazin”, nr. 2/2001, p. 47.
          La început treaba a mers mai bine, chiar Ceauşescu a fost nevoit să decoreze ICE – „Dunărea” cu titlul de „Erou al muncii socialiste”. Pe măsură ce exigenţele din partea conducerii superioare de partid şi de stat creşteau, cifrele din plan se măreau de la an la an.
          „Ne-a făcut plan de 400 000 de dolari pe an. Pe urmă 500 000, 800 000. Apoi, un milion de dolari. Nu aveau atât toate ministerele la un loc. Cu America aveam 500 000 de dolari oficial pe an. Ne fixa sarcini de plan şi eram nevoiţi să antrenăm toţi oamenii” – se mai destăinuie generalul (r) Nicolae Pleşiţă 181.
          181 „Lumea magazin”, nr. 2/2001, p. 47.
          Un alt memorialist din rândul foştilor ofiţeri de securitate, care a activat mulţi ani în domeniul contrasabotajului şi a contraspionajului economic, a ţinut să precizeze în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 că: „Dunărea” a fost înfiinţata prin HCM ca să vândă toate produsele României la export care nu se puteau vinde în mod normal: fiare, locomotive făcute la 23 august, VERD-uri se chemau”.
          Faptul că numai după 6 luni de la înfiinţare, ICE „Dunărea” a ajuns cea mai bună unitate de comerţ exterior a României, nu se datorează – în opinia aceluiaşi memorialist – soluţiilor ingenioase adoptate, ci pur şi simplu transferului de valută încasată din exportul produselor competitive ale unităţilor economice care aveau contracte în derulare cu I. C. Danubiana, Chim-import-export, Azo-export, etc.
          O astfel de practică a fost posibilă prin intervenţiile lui Tudor Postelnicu, şeful DSS în perioada 1978-1987, pentru a-i face pe plac Elenei Ceauşescu182.
          182 Şerban Sandulescu, Decembrie '89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, Bucureşti, p. 250 – 251.
          Brigada „TS” a fost o altă structură a CIE direcţionată pe problema tehnologiei de vârf din ţările occidentale, de unde şi acronimul „TS” (tehnico-ştiinţific). Erau vizate tehnologiile ţinute sub embargou sau „secret tehnologic” în domeniile industriei electronice şi microelectronice, chimiei, alimentaţiei, radioactivelor, tehnicii de luptă, pulberilor explozibile, energiei nucleare, seminţelor selecţionate şi reproducerilor animale de mare valoare seminală etc.
          De regulă obiectivele erau stabilite de şeful statului în urma cererilor făcute de ministerele interesate în obţinerea de asemenea tehnologii. Solicitările aveau ca obiect teme de cercetare, pentru derutarea funcţionarilor ministeriali, ce erau puşi să facă propunerile şi care nu trebuiau să cunoască modul în care doleanţele lor erau îndeplinite şi mai ales de către cine. Multe tehnologii aduse în ţară au rămas ca material documentar nevalorificat, iar materialul seminal şi reproducătorii din agricultură şi-au pierdut valorile biologice iniţiale, fie din nepriceperea beneficiarilor, fie din reaua credinţă a unor specialişti români care pretindeau că sunt mai docţi decât colegii lor occidentali.
          Din 1982 şi până în 1990, această brigadă a acţionat ca un compartiment distinct în cadrul ICE „Dunărea”, pentru mai buna acoperire contrainformativă a ofiţerilor183.
          183 „Alerta”, joi 10 august 2000, p. 16; vezi şi Neagu Cosma, Ion Stănescu, op. Cit., p. 209.
          DIE dispunea şi de o şcoală proprie pentru pregătirea ofiţerilor. Ea se afla la Brăneşti, o ctitorie a serviciilor de spionaj sovietice din perioada în care România era ocupată de trupele Armatei Roşii – după al doilea război mondial – şi lăsată ca moştenire Securităţii imediat ce consilierii sovietici au fost retraşi.
          Şcoala de la Brăneşti era legendată ca fiind Staţia de Recepţie a mesajelor cifrate emise de reprezentanţele diplomatice române din exterior. Aşezământul era dotat cu cele mai moderne sisteme de învăţare a limbilor străine, a tehnicilor de spionaj, a protocolului diplomatic şi multe altele, necesare unei instrucţii cum este cea de care trebuia să beneficieze ofiţerii din structurile externe.
          În şcoală se derulau trei categorii de cursuri: cele de iniţiere în munca de culegere a informaţiilor, cea de pregătire profesională şi cea de perfecţionare a pregătirii profesionale. Instructorii şcolii erau recrutaţi dintre ofiţerii de informaţii externe cu experienţă şi care dintr-un motiv sau altul nu mai puteau executa misiuni în exterior 184.
          184 Idem, joi 27 iulie 2000, p. 14.
          De aici şi unele ironii, şcoala fiind denumită cu răutate „cimitirul elefanţilor”. Întrucât dezinformarea este în arta informaţiilor o măsură de protecţie şi prevenire a deconspirărilor dar şi a identităţii ofiţerilor din aceste structuri de spionaj, practic, mai toate serviciile secrete care se respectă au în componenţa lor structuri specializate în astfel de operaţiuni.
          De interes este şi opinia generalului (r) Nicolae Pleşiţă, unul dintre puţinii români care au avut în subordine o astfel de structură specializată: „Dezinformarea este o metodă fundamentală în războiul psihologic, un vârf de lance. Cine e mai inteligent câştigă războiul. Dezinformarea este la fel de importantă ca diversiunea. Simularea trebuie să fie perfectă” 185.
          185 „Lumea magazin”, nr. 4/2001, p. 44.
          Intenţionând să realizeze o modernizare efectivă a instituţiei, conducerea Securităţii a luat măsura de a organiza o unitate specială pentru realizarea acţiunilor de dezinformare.
          Prin H. C. M. nr. 715 din 6 aprilie 1968 s-a prevăzut constituirea Serviciului „D” pentru dezinformarea serviciilor de spionaj străine. Activitatea de dezinformare se organiza „în scopul apărării şi promovării intereselor ţării în legătură cu acţiunile de ordin politic, militar, economic, tehnico-ştiinţific şi cultural ce urmau a fi întreprinse atât pe plan intern, cât şi extern”.
          Consiliul Securităţii Statului, împreună cu ministerele şi celelalte organe centrale, care potrivit competenţelor şi normelor legale, întreţineau contacte cu misiunile diplomatice, militare, culturale şi turistice străine, întocmeau „planuri de dezinformare, în scopul de a le deruta şi a contracara acţiunile ostile întreprinse de acestea” 186.
          186 Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, perioada 1968-1978, vol. IV, Bucureşti, 1987, p. 61.
          Din activitatea acestei structuri rezultă că dezinformarea s-a adresat în cele mai multe cazuri: serviciilor secrete străine care urmăreau activitatea DIE şi a Securităţii interne în conexiune cu politica regimului de la Bucureşti; guvernelor occidentale, în dorinţa de combatere a criticilor aduse lui Nicolae Ceauşescu şi guvernului prin posturile de radio străine, în special Europa Liberă şi Vocea Americii care transmiteau emisiuni în limba română, maghiară sau germană; opiniei publice interne cu privire la realităţile din Occident etc.
          În realizarea obiectivelor sale, Serviciul „D” se bucura de tot sprijinul altor unităţi din DIE şi chiar al unor unităţi din interior, al reţelelor informative interne şi externe, al ziariştilor din ţară şi al celor de peste hotare; al diplomaţilor de carieră şi funcţionarilor internaţionali; al asociaţiilor culturale ale exilului românesc care erau loiale regimului de la Bucureşti; al oamenilor de afaceri străini interesaţi în relaţiile comerciale cu România etc.187.
          187 „Alerta”, joi 3 august 2000, p. 16.
          Se pare că nici în acest domeniu, lucrurile nu au mers prea bine. Există atestări documentare ce demonstrează fără dubii că din dorinţa de a se evidenţia, în faţa „conducerii superioare de partid şi de stat”, Securitatea a recurs, nu de puţine ori, la depăşirea propriilor atribuţii, substituindu-se Ministerului de Externe.
          Elocventă în acest sens este Nota întocmită de Direcţia a III-a (contraspionaj) şi Serviciul „D” 188, la 9 februarie 1973, prin care se propunea „o acţiune de influenţare şi dezinformare” asupra unui diplomat japonez.
          188 Arh. SRI, fond „D”, dosar nr. 9633, vol. 5, f. 22-23.
          Acţiunea s-a dovedit inoportună, dacă nu cumva total deplasată, întrucât diplomatul japonez se adresase cu toată sinceritatea unui funcţionar român din Ministreul de Externe – care la acea dată se afla în postura de informator al organelor de securitate româneşti – cu rugămintea de a i se furniza date şi informaţii din presa română, deci care nu erau considerate secrete de stat, despre politica economică şi poziţia României faţă de o serie de organizaţii şi organisme economice internaţionale.
          Într-o atare situaţie, conducerea Securităţii nu a găsit ceva mai bun de făcut decât să-i plaseze diplomatului japonez o serie de materiale „deja pregătite” – în sensul că fuseseră mai demult aprobate, de conducerea Ministerului de Interne, special pentru asemenea situaţii. Pe lângă datele veridice, documentaţia „deja pregătită” strecura şi o serie de informaţii false, fără să se realizeze că printr-o astfel de acţiune se putea obţine exact efectul invers, compromiterea credibilităţii autorităţilor româneşti.
          Pentru ca CIE alături de celelalte unităţi centrale şi teritoriale de securitate să-şi poată realiza mai bine atribuţiile, fixate prin Decretul 221 din 1978, s-au întocmit programe speciale, direcţii şi probleme de activitate, care purtau un nume de cod.
          Eterul era un program de măsuri ce viza strângerea de informaţii despre agenţiile de presă şi posturile de radio străine care transmiteau ştiri considerate de regimul de la Bucureşti ca tendenţioase şi ostile României. Prin acest program Securitatea era interesată să-i identifice pe autorii materialelor „cu caracter duşmănos la adresa politicii partidului” trimise din România şi să ţină într-o strânsă supraveghere rudele redactorilor de la emisiunile în limba română a posturilor de radio Europa Liberă, BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle.
          CIE împreună cu Direcţia a III-a (contraspionaj), Direcţia I (contrainformaţii interne) şi Serviciul „D” aveau sarcini precise şi cooperau în cadrul acestui program 189.
          189 Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1989, Bucureşti 1995, p. 313 – 315.
          Se pare că o asemenea orientare nu a reprezentat o iniţiativă a Securităţii ci a fost un rezultat al preţioaselor indicaţii ale organelor de partid traduse în practică de Tudor Postelnicu, imediat după ce a preluat conducerea DSS190.
          190 Mihai Pelin, Operaţiunile Meliţa şi Eterul. Istoria Europei Libere prin documente de securitate, Bucureşti, 1999, p. 9.
          Energia a fost un program de măsuri speciale pentru a proteja sistemul energetic naţional şi strategia partidului în acest domeniu. Trebuiau prevenite defecţiunile, sabotajele, disfuncţionalităţile sau orice alte evenimente ce puteau împiedica buna funcţionare a sistemului energetic.
          Atomul, un program de măsuri pentru protecţia energiei nucleare, ce se baza pe Centrala de la Cernavodă şi pe uzina de apă grea de la Turnu-Severin.
          Atlas, un program de măsuri pentru protejarea personalului românesc care lucra în străinătate în baza unor contracte semnate de statul român. De asemenea, era vizată şi calitatea utilijelor şi a materialelor produse în ţară ce urmau să fie destinate exportului.
          Mercur, un program pentru protejarea comerţului exterior. Se avea în vedere păstrarea secretului asupra detaliilor contractelor de import şi export. Principala beneficiară a programului era ICE „Dunărea”.
          Problema Badea viza activitatea de prevenire a recrutărilor din rândul românilor de către serviciile de spionaj ale ţărilor din Blocul-Estic. Contracararea spionajului sovietic era o acţiune codificată drept problema Gladiola iar a spionajului maghiar, problema Lotru.
          Brânduşa a fost numele de cod al unei acţiuni speciale prin care serviciile de informaţii externe şi structurile de securitate interne trebuiau să coopereze în vederea internaţionalizării problemei naţionale româneşti, mai precis, situaţia românilor din afara graniţelor statului şi pregătirii condiţiilor ca într-un context politic favorabil, România să-şi poată recupera teritoriile pierdute în urma celui de-al doilea război mondial (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor).
Va urma.

vineri, 30 ianuarie 2015

Cristian Troncotă DUPLICITARII-8

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-8

O acţiune interesantă a USLA (compartimentul care efectua controlul antiterorist şi antideturnare la aeroportul Otopeni) s-a petrecut în ziua de 24 decembrie 1986.
          Trei arabi, posesori de paşapoarte libaneze, erau în tranzit spre Orientul Apropiat. Aveau asupra lor, în bagajele de mână, câteva sticle de băutură, whisky şi vermut.
          La controlul de rutină cu raze X, aparatele arătau că în una din sticle se află un obiect metalic asemănător cu un pistol. Imediat au intervenit luptătorii antitero care i-au reţinut pe libanezi şi au stabilit că în sticle se aflau trei pistoale de calibru 6,35 mm şi muniţia aferentă (34 cartuşe). Sticlele care păreau intacte şi chiar cu dopurile sigilate, fuseseră decupate la fund şi apoi lipite la loc cu adeziv special, după ce în interior se introduseseră armele148.
          148 Kirk B. Ogden, op. Cit, p. 217).
          Din cercetările efectuate ulterior, de o echipă operativă condusă de locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, s-a constatat că cei trei libanezi nu mai fuseseră niciodată în România, dar se aflau în legătură cu un alt grup de terorişti suicidari, care, la trei zile după incidentul de la Bucureşti, a atacat un avion, în Orientul Apropiat şi, neavând sprijinul celor trei cu pistoale reţinute de autorităţile româneşti pe aeroportul Otopeni, şi-au detonat grenadele lipite de corp, murind odată cu pasagerii.
          Acest aspect a fost recunoscut, ulterior, în sensul că „le părea extrem de rău că nu s-au aflat în avionul detonat şi că nu au ajuns în paradis, aşa cum le-a poruncit Allah”.
          În timpul anchetei, cei trei terorişti reţinuţi la Bucureşti au refuzat în primele trei zile, până la atentat, să coopereze, silind ofiţerii români să caute cu disperare explicaţii şi eventuale probe în alte părţi. Un singur element a atras atenţia, şi anume, obstinaţia cu care cei trei se interesau în ce zi se află şi cât este ceasul. Exact după trei zile, ca la un semn, au început să vorbească şi atunci s-a avut şi explicaţia.
          Acte teroriste contra regimului comunist.
          Din 1976 s-au înmulţit preocupările unor cetăţeni români de a pleca ilegal în străinătate, prin săvârşirea de acţiuni cu caracter terorist: piraterie aeriană, răpirea unor personalităţi româneşti sau străine, luarea de ostateci, atacuri armate, trecerea în forţă a frontierei de stat etc.
          Semnificativ în acest sens a fost grupul „Arcaşul”, format din patru persoane, care, în vederea plecării ilegale din ţară, intenţionau să procure armament, fie de la militari în termen – pe care urmau să-i convingă să-l sustragă din depozitele unităţilor în care îşi satisfăceau stagiul militar – fie prin atacarea unor posturi de miliţie din jurul Capitalei, scop în care efectuaseră recunoaşteri în teren. Dosarul de urmărire informativă a celor patru persoane implicate în acest caz a fost finalizat prin măsura preventivă de „avertizare”.
          Un caz asemănător s-a petrecut în februarie 1977, când şase tineri din municipiul Cluj-Napoca au plănuit să deturneze cursa Tarom de pe ruta directă cu Bucureştiul.
          Intenţia lor era de a acţiona asupra personalului navigant al aeronavei cu arme albe, ceea ce nu s-a finalizat datorită „unor perturbaţii atmosferice din timpul zborului”, dar şi a unor „neînţelegeri intervenite între membrii grupului respectiv” de care, se pare că nu fuseseră străine structurile de securitate speciale care au instrumentat acest caz.
          La 23 august 1981 s-a petrecut aşa numita acţiune „Autobuzul”, în realitate un eveniment terorist provocat de trei persoane: Andrei Drăgănescu şi Viorel Butincu – de profesie zidari, dar infractori recidivişti – cărora li s-a alăturat un student, Mircea Emil Munteanu149.
          149 Acest caz a fost extrem de mediatizat în presa română postdecembristă, vezi mai recent un interesant punct de vedere la Mihai Pelin, Duminica neagră de la Timişoara, în „Independent”, Sâmbată-Duminică 5-6 mai 2001, p. 5).
          Cei trei au spart postul de Miliţie din localitatea Pui, judeţul Timiş, de unde au sustras armament şi muniţie, după care au sechestrat pasagerii unei curse de autobuz pe care i-au transformat în ostateci. Apoi au negociat cu autorităţile, solicitând un elicopter de „Crucea Roşie” şi suma de 30 000 de dolari pentru a pleca în Occident.
          În zonă au fost deplasate forţe de intervenţie antiteroriste (30 de luptători de la Timişoara), care au făcut un blocaj cu ABI-uri (automobile uşor blindate pentru intervenţii operative) pe şosea pentru a nu permite intrarea în oraş. Negocierile nu au dat rezultate.
          Teroriştii au împuşcat un ostatec, apoi s-a declanşat un violent schimb de focuri soldat cu 6 morţi şi 17 grav răniţi.
          Deşi teroriştii au fost capturaţi, Tudor Postelnicu, şeful DSS, a dat ordin ca aceştia să fie împuşcaţi. După '90, cei din conducerea fostului DSS în frunte cu Tudor Postelnicu, care s-au implicat în acest caz, au fost trimişi în judecată şi condamnaţi la 17 ani închisoare pentru „crimă cu premeditare”.
          În 1982, USLA a reuşit să dejoace tentativa de deturnare a navei fluviale „Mehedinţi”.
          Spre deosebire de acţiunea „Autobuzul”, acest caz a fost rezolvat fără intervenţia grupelor operative „Arta”, ci doar prin măsuri informative inteligent concepute şi coordonate, ceea ce a evidenţiat un profesionalism de bună calitate.
          Prin reţeaua informativă a fost depistat un grup format din mai mulţi tineri, care plănuiseră deturnarea navei „Mehedinţi” în scopul trecerii ilegale a frontierei în Iugoslavia, cu gândul de a ajunge ulterior în Occident.
          Prin măsuri combinative, USLA a reuşit să infiltreze un tânăr ofiţer în acest grup, situaţia fiind luată sub control, iar în cele din urmă făptaşii au fost prinşi în flagrant.
          Percheziţia efectuată asupra grupului a scos la iveală numeroase mijloace de luptă improvizate pe care membrii grupului intenţionau să le folosească în deturnarea navei, precum şi importante sume de bani.
          Comandantul grupului a fost înaintat instanţei de judecată şi condamnat la doi ani şi jumătate închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „asociere la trecerea frauduloasă a frontierei”.
          O tentativă de deturnare s-a petrecut în toamna anului 1983 asupra aeronavei care făcea cursa Bucureşti-Caransebeş şi retur. Cazul, cu accentele sale dramatice, dar şi cu umorul lui, este demn de o tragi-comedie siropoasă, fiind descris pe larg de locotenent-colonelul (r) Teodor Filip în lucrarea sa memorialistică150.
          150 Teodor Filip, op. Cit., p. 134).
          Pe scurt, evenimentul s-a petrecut în felul următor. Zborul aeronavei se desfăşura în linişte, până în momentul când un tânăr pasager a înmânat stewardesei un bilet, rugând-o să-l predea comandantului aeronavei, fiind vorba despre o problemă urgentă. Însoţitoarea de bord s-a conformat şi, peste câteva zeci de secunde, atât piloţii cât şi „şoimii” ştiau ce conţine respectivul bilet.
          Pasagerul în cauză cerea imperativ deturnarea avionului şi aterizarea lui într-un oraş din Occident, în caz de nesupunere, ameninţând cu aruncarea în aer a aeronavei. În acest scop – se preciza în bilet – pasagerul avea asupra lui o puternică încărcătură explozivă, iar în mână ţinea declanşatorul.
          „Şoimii” observaseră imediat că autorul biletului avea la picioare o sacoşă destul de voluminoasă, iar în mână ţinea un mic obiect în formă de pix, cu degetul mare pus pe butonul acestuia.
          Într-o astfel de situaţie, soluţii nu prea sunt în afara celor impuse de atentatori. Venind din spate, unul dintre „şoimi” s-a aruncat asupra atentatorului, imobilizându-l cu grijă pentru a nu-i da posibilitatea să apese pe butonul care „ar fi declanşat explozia”.
          Tentativa de deturnare a fost anihilată astfel cu rapiditate şi deplin succes. Fără intervenţia curajoasă a „şoimului”, piloţii, pentru a nu risca vieţile atâtor pasageri, aveau de gând să urmeze întocmai cerinţele „teribilului terorist”. Numai că, în urma cercetărilor s-a constatat că declanşatorul în formă de pix era efectiv un pix, iar puternica încărcătură explozivă consta în două recipiente pline cu lichide inofensive.
          În toamna anului 1983 s-a prevenit şi prima, probabil şi singura, tentativă de asasinat aupra lui Nicolae Ceauşescu. Grupul, constituit încă din 1981, era format dintr-un nucleu de intelectuali, profesori universitari din Bucureşti, legaţi într-un fel s-au altul de Cluj: Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii de Filosofie din Cluj, apoi profesor şi adjunct al ministrului Învăţământului; Mircea Stoica, şeful catedrei de Drept de la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti, care predase şi la Cluj (decedat ulterior în urma unei căderi de la etaj, consemnată ca sinucidere); Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj.
          Toţi aceştia considerau că „suprimarea lui Ceauşescu era singura soluţie de salvare”. Grupului i s-a alăturat apoi clujeanul Raul Volcinschi, fost deţinut politic, Viorel Rovenţu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu, ultimii trei de profesie şoferi.
          În noaptea de 8 spre 9 septembrie 1983, cei trei tineri – Rovenţu, Năstase şi Stanciu – au trecut la acţiune: au spart un post de Miliţie mai izolat, din satul Osica de Sus, judeţul Olt. Au furat două pistoale mitralieră AKM cu pat rabatabil, 500 de cartuşe şi 8 încărcătoare.
          Conspiratorii aflaseră că în ziua de 17 septembrie 1983, Ceauşescu urma să viziteze CAP-ul din comuna Gostinu, judeţul Giurgiu. Nicolae Stanciu, fiind localnic cunoştea foarte bine zona, fapt pentru care au stabilit rapid locul ideal pentru atentat: o curbă de 90 de grade, între Braniştea şi Gostinu.
          Drumul fiind în pantă, coloana oficială era obligată să reducă viteza până la 30-40 km pe oră. Mai mult, pe o distanţă de 100-200 de metri, era o ridicătură de pământ, înaltă de un metru şi jumătate, care ar fi permis atentatorilor să domine dispozitivul de gardă al preşedintelui.
          Spre disperarea atentatorilor evenimentul nu s-a mai putut produce, întrucât, alertată de dispariţia armelor din Osica, conducerea Securităţii l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi amâne vizita. În zilele următoare, până la 24 septembrie 1983, cei trei atentatori au fost prinşi după o urmărire ca în filme, în care grupul operativ de intervenţie al USLA a folosit maşinile blindate şi elicopterele.
          Prin sentinţa nr. 63, în dosarul 391/1983, a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Viorel Rovenţu a fost condamnat la moarte.
          Petre Năstase şi Stanciu au primit 20 de ani închisoare pentru „furt calificat, tâlhărie şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiei”.
          După un an pedeapsa lui Rovenţu a fost comutată la 25 de ani temniţă grea, iar patru ani mai târziu, în 1988, Decretul nr. 11 i-a redus cinci ani din pedeapsă.
          Interesant că la anchetă niciunul din cei trei atentatori nu a făcut referire la intenţia de a-l asasina pe preşedinte şi nici despre cei care s-au aflat în spatele lor, respectiv grupul de profesori universitari şi legătura lor cu Raul Volcinschi „creierul tentativei de atentat”.
          Acesta din urmă, absolvent a două facultăţi – Academia de Înalte Studii Industriale şi Comerciale şi Dreptul, la Bucureşti – era cunoscut „cu antecedente”. Între anii 1957-1964 fusese deţinut politic, fiind cunoscută faimoasa sa tentativă de evadare din arestul Securităţii din Cluj, în mai 1957.
          În confesiunile făcute publice151, Raul Volcinschi a meţionat despre „înţelegerea” potrivit căreia „dacă vor fi prinşi, atentatorii să spună că intenţionau să spargă o agenţie CEC”, şi că făcuseră chiar un jurământ în acest sens.
          151 „National” din 20 decembrie 2000, p. 3
          Oricum, atentatorii nu i-au deconspirat pe bucureşteni, dar nici structurile informative specializate ale Securităţii nu au reuşit să stabilească vreo legătură.
          Dosarul de urmărire informativă instrumentat pentru acest caz conţine o sumedenie de banalităţi – rude şi prieteni verificaţi la sânge – dar nimic despre atentat. Nu excludem nici posibilitatea ca dosarul să fi fost „aranjat” înainte de a fi clasat în arhivă, având în vedere că un ordin al lui Tudor Postelnicu interzicea ca în dosarele de securitate să apară numele secretarului general al partidului ori ale membrilor familiei sale152.
          152 Pentru a pune în practică un astfel de ordin, unii ofiţeri nici nu se mai sinchiseau să rescrie documentele, ci pur şi simplu acopereau cu cerneală ori tuş, numele „iubitului conducător”, iar alţii şi mai „inventivi”, îl decupau cu lama. Sunt multe dosare în Arhiva fostei Securităţi ce stau mărturie despre o asemenea practică. Munca fiind normată, probabil că nu mai aveau timp pentru astfel de „mărunţişuri”. Cu timpul se obişnuiseră, aşa încât, pentru a nu avea probleme la clasarea dosarelor în Arhivă, injuriile la adresa familiei prezidenţiale ori a regimului au fost înlocuite cu o propoziţie standard: „manifestări duşmănoase datorate unor nemulţumiri personale”.
          În ziua de 16 ianuarie 1984, în timpul zborului, pe ruta Arad-Bucureşti, doi tineri – Guguilă Doru George şi Oancea Florin Daniel – au încercat deturnarea aeronavei TAROM, un AN-24, cu 7 membri ai echipajului şi 46 pasageri la bord.
          Cei doi atentatori s-au îmbarcat la bordul aeronavei pe aeroportul din Arad, având asupra lor un pistol artizanal mascat într-un fier de călcat şi un dispozitiv exploziv confecţionat dintr-un tub de spray. Planul deturnării, mărturisit de Doru George Guguilă, era aşa: „Mă duceam la toaletă, simulând că îmi este rău. Stewardeza venea după mine. Când ieşeam din toaletă, urma să o imobilizez şi să o ameninţ cu pistolul. Apoi aş fi intrat în cabina piloţilor şi aş fi preluat controlul avionului. Aveam idee despre pilotare pentru că făcusem armata la Aviaţie. Urma să deturnez avionul către Viena. Acolo m-aş fi descurcat, aş fi fost liber. Dar planul meu nu a ieşit”.
          „Şoimii” (cei doi subofiţeri de la USLA care asigurau avionul în zbor) au intervenit cu rapiditate, reuşind să-i imobilizeze pe atentatori în momentul în care aceştia se apropiaseră de carlinga piloţilor. Doru Guguilă a fost împuşcat în umăr.
          Cei din avion nu au ştiut nimic din ceea ce s-a întâmplat. Avionul a aterizat la aeroportul Băneasa, unde era aşteptat de echipe specializate ale USLA. Prin sentinţa Tribunalului Militar Bucureşti, din 29 martie 1984, Guguilă a fost condamnat la moarte 153, iar Oancea – care era minor – internat într-o şcoală de muncă şi reeducare pe timp de 5 ani.
          153 Ulterior pedeapsa i-a fost comutată la 20 ani de închisoare. La 21 aprilie 1990 a fost eliberat (vezi pe larg Alina Comşa Durbacă, Piratul aerului. Românul care a încercat să deturneze un avion vrea să dea statul român în judecată, în „Evenimentul zilei”, 3 mai 2002, p. 5).
          La anchetă s-a constatat că cei doi atentatori, studiaseră din timp dispozitivele de apărare a obiectivelor asigurate cu măsuri antiteroriste, îndeosebi a aeroportului, precum şi sistemele de control. Prin urmare, desfăşuraseră în prealabil activitate de culegere de informaţii prin supraveghere din posturi fixe. De asemenea, pistolul artizanal şi încărcătura explozivă fuseseră procurate cu destulă uşurinţă, elementele lor constitutive fiind prezente în orice reţea comercială.
          Acest caz a determinat conducerea DSS să întărească prin organele specializate sistemele de control antiterorist şi de protecţie a aeronavelor în zbor. Desigur că lista cazurilor de acest gen nu este completă.
          Nici nu a intrat în intenţia nostră şi nici nu este spaţiul de a fi exhausivi. Evenimentele descrise în părţile lor esenţiale în acest subcapitol sunt însă suficiente pentru a se releva că într-un stat totalitar de tip comunist, încălcarea flagrantă a drepturilor omului, ceea ce era cazul din plin în România „epocii de aur”, disperarea oamenilor poate duce uşor la acte de violenţă – sustrageri de armament, luări de ostateci, tentative de deturnare a unor nave maritime şi aeriene în scop de atentat sau trecere frauduloasă a frontierei etc.
          — Unele soldate cu consecinţe dintre cele mai tragice. Numai că toate aceste sunt catalogate în legislaţia internaţională ca acte de terorism.
          „Un tragic accident”
          Acestea sunt şi riscurile meseriei, o meserie pentru care şi alţii şi-au pierdut viaţa în timpul misiunilor, şi despre care o serie de publicişti, unii de profesie, alţii de ocazie, au exprimat puncte de vedere diferite, atât în timpul revoluţiei din decembrie '89 cât şi după.
          Cel mai edificator exemplu în acest sens ni-l oferă „tragicul eveniment”, în realitate o crimă oribilă împotriva uslaşilor săvârşită în noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989 în faţa sediului Ministerului Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberii.
          Să menţionăm mai întâi că în 22 decembrie 1989, imediat după fuga cuplului dictatorial – Nicolae şi Elena Ceauşescu – din sediul Comitetului Central lăsat la dispoziţia revoluţionarilor, factorii de comandă din USLA, susţinuţi de întregul colectiv de cadre militare şi civile, au redactat o „Declaraţie către Ţară”, prin care se arăta că această unitate din cadrul DSS este alături de popor şi că slujeşte Revoluţia.
          Deşi, documentul a fost înmânat secretarei directorului general al Radioteleviziunii, totuşi nu a fost citit pe post.
          Dimpotrivă, revoluţionarii pătrunşi în „Studioul care asigura transmiterea revoluţiei române în direct”, împreună cu Teodor Brateş, cel ce coordona ştirile, instigau asupra cadrelor Ministerului de Interne şi a uslaşilor. Rămâne de antologie fraza rostită în direct pe postul naţional de televiziune, de către Teodor Brateş în seara de 22 decembrie 1989: „Terorişti, antiterorişti e totuna!”.
          Pe scurt, tragicul eveniment s-a petrecut în felul următor. La ordinul generalului (r) Nicolae Militaru – care la acea dată încă nu fusese numit oficial ministru al Apărării Naţionale – în seara zilei de 23 decembrie, colonelul Ion Ardelean, şeful USLA, a chemat în sprijinul armatei trei grupe de intervenţie cu misiunea de a-i neutraliza pe aşa-zişii terorişti infiltraţi în clădirile din jurul Ministerului Apărării Naţionale.
          Locotenent-colonelul Gheorghe Trosca – şeful de stat major al USLA – cu trei grupe de luptători din Serviciul Special de Intervenţie, îmbarcaţi în trei ABI-uri, au început deplasarea în jurul orei 23 spre Ministerul Apărării Naţionale.
          În zona Gării de Nord, un ABI a rămas în pană, dovada cea mai concludentă că acţiunea nu fusese premeditată. Totul fusese pregătit în pripă după primirea ordinului. Locotenent-colonelul Trosca a hotărât să continue deplasarea cu celelalte două ABI-uri în apropierea clădirii Ministerului Apărării Naţionale, care era apărată de trupe terestre şi blindate echivalente cu forţa unei divizii.
          Asupra celor două ABI-uri ale USLA s-a deschis un foc nimicitor, producându-se un adevărat carnagiu, de care s-au făcut vinovaţi ofiţerii şi subofiţerii armatei ce deserveau tancurile şi TAB-urile din curtea Ministerului. Au fost ucişi opt uslaşi, iar patru răniţi grav au reuşit să supravieţuiască154.
          154 Armata româna în revoluţia din decembrie 1989, Bucureşti, 1998, p. 244-245).
          A mai supravieţuit şi Constantin Isac (nume conspirativ „Ionescu”), reprezentantul Frontului Salvării Naţionale care-l însoţise pe locotenent-colonelul Trosca în timpul deplasării ABI-urilor.
          Cei patru uslaşi supravieţuitori au fost arestaţi şi supuşi unor interogatorii şi tratamente umilitoare, apoi internaţi în fortul militar Ştefăneşti. În urma cercetărilor efectuate s-a constatat că nu a fost vorba de o simplă eroare, ci de o înscenare bine regizată de unii dintre cei ce formau nucleul de conducere al Frontului Salvării Naţionale, „organul de partid şi de stat” care preluase conducerea ţării.
          Suspiciunile planează asupra lui Silviu Brucan şi generalului Nicolae Militaru, cei care susţineau că „teroriştii nu puteau fi decât de la USLA şi Direcţia a V-a”.
          Dar au avut şi complici, atât de la Televiziune cât şi în presă. Aşa de pildă, „Televiziunea liberă” a prezentat pe post imagini cu trupurile uslaşilor ucişi ca fiind terorişti, precum şi sloganurile unor aşa-zişi revoluţionari care scandau „teroriştii-securişti”.
          La rândul lui, cotidianul „România liberă”, în numărul din 25 decembrie 1989, a publicat un articol intitulat „Nimicirea gorilelor mercenare”, pe care-l reproducem în continuare, întrucât reprezintă dovada cea mai clară a dezinformării – puternica armă folosită în războiul psihologic155 la care a fost supus poporul român în acele momente: „Lupte de un dramatism fără seamăn s-au dat în împrejurimile Ministerului Apărării Naţionale. Târziu, după miezul nopţii de 23 spre 24 decembrie, două tanchete tip ABI, care nu sunt în dotarea forţelor noastre armate, au încercat să pătrundă prin forţă în clădire, folosind ca acoperire tricolorul. Bravii şi eroicii noştri ostaşi aflaţi la datorie le-au nimicit pur şi simplu cu focuri de tunuri. Şapte mercenari, angajaţi în slujba tiranului, au fost lichidaţi pe loc. Trei dintre ei au reuşit pe moment să fugă, sperând într-un miracol al scăpării. Zadarnic una dintre gorile s-a căţărat pe scările primului bloc de locuinţe întâlnit, trăgând cu disperare în tot ce întâlnea în cale. A fost repede reperată şi anihilată. Celelalte bestii cu chip de om au fost prinse după câteva ore în urma unor lupte crâncene. Aeasta va fi soarta tuturor mercenarilor. Episodul s-a încheiat fără nici o victimă în rândul ostaşilor şi al locatarilor blocului. Bravo militari ai armatei române!”.

          (155 Vezi pe larg şi cu argumente documentare Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie, diversiune, revoluţie. Documente din Arhivele Armatei, Editura FORUM, Bucureşti, 1999, p. 117-188.)
          Cercetările efectuate ulterior au demontat toate falsurile din acest articol. Se presupune că nu întâmplător, redactorii ziarului „România liberă” au fost manipulaţi spre acţiuni de dezinformare.
          De pildă, despre Petre Mihai Băcanu, un opozant al regiumului eliberat în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 din arestul de la Rahova şi care a preluat imediat conducerea ziarului „România liberă”, structurile de contraspionaj ale Securităţii deţineau probe indubitabile, mai precis înregistrări realizate prin tehnica operativă, privind legăturile sale cu un anume Vladimir Volodin, agent al serviciului de spionaj al KGB ce acţiona pe teritoriul României sub acoperirea de ziarist al Agenţiei TASS156.
          156 „Alerta”, joi, 9 noiembrie 2000, p. 9. Această dezvăluire concordă perfect cu conţinutul documentelor „dosarului operativ” aflat în arhiva SRI. Dialogul dintre cei doi, înregistrat de organele Securităţii, avea ca obiect printre altele şi un posibi succesor al lui Nicolae Ceauşescu. În vreme ce Petre Mihai Băcanu îl susţinea pe Dumitru Popescu, Vladimir Volodin aprecia că directorul Editurii Tehnice ar fi cel mai potrivit. O discuţie banală la prima vedere, care în fond era pe buzele tuturor românilor conştienţi, mai ales după 1987, când la radio Europa Liberă se pronunţase pentru prima oară numele domnului Ion Iliescu, ca opozant faţă de cuplul dictatorial şi posibil succesor la conducerea statului român. În realitate, avem în faţă motivul esenţial pentru care Securitatea nu l-a putut „agăţa” cu ceva serios pe faimosul ziarist decât apelând la stupidele „infracţiuni de drept comun”).
          Mai mult, în cazurile „Corbii” – ofiţeri ai armatei române „lucraţi” în dosare de urmărire informativă – organele de contrainformaţii obţinuseră probe despre legăturile generalului Nicolae Militaru cu agenţi ai serviciilor de spionaj militar sovietic, motiv pentru care acesta fusese trecut în rezervă.
          Printre ofiţerii de securitate implicaţi în supravegherea lui Nicolae Militaru s-a numărat chiar locotenent-colonelul Gheorghe Trosca, unul dintre cei ucişi în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale, ceea ce întăreşte presupunerea că a fost chemat tocmai pentru a fi suprimat.
          Prin diversiunea din noaptea de 23 spre 24 decembrie 1989, iniţiatorii au urmărit două obiective majore:
          1) de a compromite USLA – unitatea de elită a Securităţii şi singurul organ specializat din România la acea dată în acţiuni de contracarare a terorismului;
          2) sub motivaţia că noua conducere a României n-ar dispune de forţe capabile să apere revoluţia, urma să se facă apel la intervenţia „frăţească” a ajutorului militar extern.
          În cele din urmă, acest plan dacă nu s-a soldat cu un usturător aşec, cel puţin a avut nevoie de ajustări serioase chiar în timpul evenimentelor. Pe baza informaţiilor acumulate în timp – şi avem în vedere cazurile de spionaj militar, economic, şi tehnico-ştiinţific contra României iniţiate de serviciile secrete sovietice – dar destul de bine protejate în zilele revoluţiei, structuri specializate din Securitate şi Armată rămăseseră fidele apărării valorilor naţionale.
          Ele şi-au adus o importantă contribuţie – dar nu cu puţine sacrificii – la dejucarea şi apoi la deconspirarea în faţa opiniei publice a rolului nefast iniţiat de forţele străine şi de agenţii lor din rândul conaţionalilor în timpul revoluţiei române începută în acel sângeros decembrie 1989. 157
          157 Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford University, într-o documentată lucrare (Gorbacev and the Est-European Revolution), publicată la Londra în 1990, concluziona că Frontul Salvării Naţionale din România fusese, în realitate, creat de KGB cu mult timp înaintea „căderii” lui Ceauşescu. Profesorul Mark Almond mai notează: „Moscova şi KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformările din Europa răsăriteană şi centrală, iar acestea s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă, deoarece a fost suficient să se activeze rezidenţele care existau deja”; vezi şi Vladimir Alexe, KGB a regizat răsturnarea regimurilor comuniste din Europa de Est, în „Ziua”, vineri, 19 noiembrie 1999, p. 7.
          Iată şi motivul pentru care, Serviciul Român de Informaţii, cea mai importantă instituţie a noii comunităţi informative româneşti creată după 1990 cu responsabilităţi în domeniul apărării siguranţei naţionale, celebrează în fiecare an, la 24 decembrie, ziua antiterorismului.
          DIN ACTIVITATEA SECURITĂŢII EXTERNE.
          După retragerea ultimilor consilieri sovietici din structurile organelor de securitate româneşti158, în decembrie 1964, Securitatea externă, adică Serviciul de spionaj (Direcţia de Informaţii Externe – DIE), la fel ca şi celelalte organe de securitate interne, a cunoscut o serie de transformări, în sensul adaptării la noile orientări în politica internă şi externă a României iniţiate de Nicolae Ceauşescu, imediat ce acesta s-a instalat în fruntea Partidului Comunist şi apoi a statului.
          158 Vezi România. Retragerea trupelor sovietice 1958, coordonator prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, doc. nr. 94 şi 95, p. 389 – 391; Cristian Troncotă, Politica de cadre în instituţia securităţii regimului comunist din România (1948 – 1964), II, în „Revista istorică”, tom X, nr. 5 – 6, p. 451 – 456).
          În 1967, noul lider de la Bucureşti a dat trei lovituri imporante în domeniul politicii externe, care au consolidat România ca stat cu o mai mare autonomie în blocul estic european: stabilirea de relaţii consulare şi comerciale cu Spania, ţară în care se afla la putere regimul naţionalist a lui Francisco Franco (5 ianuarie); stabilirea de relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania (31 ianuarie); refuzul de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul în urma războiului de şase zile (5-10 iunie).
          Mai mult, în cadrul întâlnirii conducătorilor unor partide comuniste şi muncitoreşti de la Moscova, din 9 iunie 1967, delegaţia României a refuzat să semneze declaraţia prin care a fost condamnată „agresiunea israeliană” asupra lumii arabe159.
          159 Relaţiile internaţionale postbelice 1965-1980, Bucureşti, 1983, p. 67, 81-83.
          Consolidarea relativei autonomii faţă de Kremlin, în paralel cu apropierea de ţările puternic industrializate din Occident, poziţia de echilibru în relaţiile dintre Israel şi ţările arabe, precum şi deschiderea totală faţă de ţările Americii Latine, Africii şi Asiei, au însemnat pentru spionajul regimului comunist din România nu numai o extindere structurală, ci şi o regândire a principiilor de lucru, a sferelor de competenţă şi, nu în ultimul rând, a sistemului de recrutare şi instruire a propriilor cadre.
          S-a produs o puternică infuzie de tineri intelectuali, încadraţi ca ofiţeri imediat după absolvirea facultăţilor civile şi parcurgerea unor cursuri de iniţiere în munca de informaţii cu durată de unu-doi ani în şcolile Securităţii de la Grădiştea sau Brăneşti. Pentru a suplini la început lipsa lor de experienţă au fost transferaţi în structurile de informaţii externe şi ofiţeri din aparatul de securitate intern, în special din contraspionaj şi contrainformaţii militare, care în ultimii ani se dovediseră stăpâni pe meseria lor.
          O meserie ce se prefigura să nu mai semene deloc cu practicile anilor '50, ci să se apropie tot mai mult, prin spirit, ambiţie şi profesionalism de ceea ce fusese în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Atât la cursurile de iniţiere, cât şi la Şcoala de ofiţeri a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde se pregăteau viitorii ofiţeri de securitate, instructorii făceau tot mai des aluzie la fostul Serviciu Special de Informaţii (SSI) principala instituţie cu sarcini de spionaj şi contraspionaj înainte de comunizarea României. De asemenea, serviciile de învăţământ şi editorial au publicat în 1967 sub formă de broşură pentru uz intern – e adevărat într-o formă mult mai redusă şi prelucrată – „Memoriile” lui Eugen Cristescu160.
          160 Eugen Cristescu, Secrete dezvăluite din culisele spionajului românesc, introducere şi note dr. Gheorghe I. Bodea, Cluj-Napoca, 2000.
          La începutul anilor '70 au cunoscut lumina tiparului şi primele lucrări cu caracter istoric despre acţiunile de spionaj şi contraspionaj desfăşurate pe teritoriul României în perioada de dinainte de 23 august 1944.161
          161 Vezi Horia Brestoiu, Acţiuni secrete în România, Bucureşti, 1973.
          Ion Bodunescu, Ion Rusu-Şirianu, Descifrarea unei istorii necunoscute, Bucureşti, 1975.
          C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, 4 vol., Bucureşti, 1975 – 1977).
          Elaborate de foşti ofiţeri de informaţii sau în colaborare cu scriitori sau oameni de cultură, astfel de lucrări au fost bine primite de istoriografie dar şi de către publicul larg iubitor de lecturi istorice. Se prezenta astfel o altă viziune asupra istoriei naţionale, în care rolul şi locul serviciilor de informaţii româneşti au început să capete treptat un interes aparte.
          Toate acestea constituiau semne clare că autorităţile regimului comunist de la Bucureşti căutau să-şi consolideze poziţia şi să-şi câştige credibilitate prin întoarcerea la tradiţiile şi valorile naţionale. Această nouă orientare în activitatea de spionaj, sau după o formulă mai elevată „de informaţii externe”, s-a accentuat cu deosebire după 1972, an ce coincide cu ridicarea instituţiei de la rangul de direcţie generală la cel de Departament, iar şeful acestuia fiind automat promovat şi în funcţia de prim-adjunct al ministrului de Interne.
          După episodul demantelării „reţelei Caraman”, se pare că Nicolae Ceauşescu şi-a respectat promisiunea făcută preşedintelui SUA, Richard Nixon, în 1970, ca serviciile secrete ale României să nu mai spioneze ţările NATO. Este un aspect sesizat şi recunoscut cu francheţe de Tjeerd Sleeswijk Visser, fostul director al Serviciului olandez de Informaţii militare: „Departamentele de contraspionaj aparţinând serviciilor naţionale de informaţii din statele NATO au condus în anii războiului rece monitorizări complexe asupra activităţii diplomaţilor români din „lagărul comunist„, suspectaţi a fi cadre de securitate. Astfel de operaţiuni de supraveghere, prin care se culegeau şi date de studiu referitoare la personalitatea acelor „ţinte” au pus în evidenţă că agenţii de informaţii români aveau cu totul alt profil şi alte preocupări în raport cu cadrele KGB-ului şi ale celorlalte servicii de securitate din statele-satelit.
Va urma.