Khazarii de ieri Evreii
de azi Un popor misterios.
Dupa "Dosare secrete" privind
razboiul nevazut al evreilor sionisti cu românii
O stranie poveste a fost mereu lansata
de-a lungul timpului de catre evrei, relativ la închipuita lor existenta
milenara pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel
de teorie, care sustine colonizarea Daciei de catre imperiul roman cu populatie
evreiasca stramutata din Iudeea, a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu
Solomovici în lucrarea România Iudaica, lucrare sub forma a doua volume uriase
publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii
contribuabililor români. De aici decurge ideea ca evreii au o existenta
naturala în România dinainte înca de nasterea poporului român. Ei bine, de aici
mai este doar un pas pâna la a spune ca drepturile lor asupra teritoriului
României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns sa ne învatam
istoria de la straini. Ungurii (hunii) ne spun ca nu ne-au gasit aici când s-au
asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun ca nici nu ne
nascusem când ei erau stapâni în Dacia ca cetateni romani.
Ceva adevar exista in aceste afirmatii,
stiind ca, - de exemplu, Triburile judaice ale Khazarilor au patruns prin
secolele 8-9 pe teritoriul de azi al Romaniei, intinzandu-si Imperiul si aici,
- insa povestea reala a fost extrem de mult exagerata de catre partizanii
Sionismului. Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile...
Teoria ascendentei evreiesti asupra
românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai
târziu) a fost lansata într-o serie de studii ale autorilor evrei înca de la
jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a secolului 20, pentru ca sa
revina în forta la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor
si fara nici o reactie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost
situatia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei
Române lucrarea Istoria Evreilor în Tarile noastre, dând replica necesara unor
autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase
la 1879, în lucrarea Statul român si situatia juridica a Evreilor în România
ca: “Fara îndoiala ca un numar mare de familii israelite au venit în
provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati romani. Aceste
familii vechi israelite s-au conservat aici si sunt cel putin tot asa de vechi
pamântene ca si natiunea româna… Ele formeaza si sâmburele populatiei evreiesti
de astazi din România”. Astfel de fundamentari fara nici un probatoriu decât
imaginatia autorilor evrei s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica” ce
se publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze pozitia
socio-economica din România, ci nu de dragul adevarului stiintific. “Provincia
dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totusi Dacia Traiana, iar
împaratul Traian, asa cum s-a vazut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în
calitate de “colonisti”, punând armata chiar sa îi extermine (cazul insulei
Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însa, una politica, pusa în slujba
evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, ca familiile evreiesti
sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna”, adica aparea
chiar în vremea când evreii, navalitori peste români, revendicau
“împamântenirea” de la tânarul stat român. (A se vedea capitolul urmator:
Razboiul Aliantei Israelitilor cu Românii)
Nicolae Iorga, dupa ce enumera toate
documentele în care este mentionata prezenta unor evrei pe teritoriul Tarii
Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii L’histoire des Israelites
roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler,
formuleaza urmatoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fara a gasi
mentiunea unui element evreiesc asezat în partile noastre”.
Adevarul despre aparitia evreilor pe
pamânturile românilor a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi
dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”,
numit si “Regatul Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor – popor
barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si pe Don, convertit la mozaism în anul
740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa care împins cu
ura de catre aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În
limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur
Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de catre editura
Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin
Dragan).
O lista foarte mare de studii israeliene
(în limba ebraica), dar si din întreaga lume, folosite ca surse de catre evreul
Koestler, conduc la o concluzie cutremuratoare: cetatenii actualului stat
Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua mii de
ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat
teritoriul Palestinei pentru a înfiinta Israelul, în baza dreptului lor natural
asupra vechiului lor stat. Acesti israelieni îsi trag originea din salbaticii
khazari (numiti si askenazi), bautorii de sânge uman, popor fara cultura
scrisa, care împreuna cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit doua continente
acum 1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetarilor privind
obârsia khazara a evreimii de astazi este Abraham N. Poliak, profesor de
istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel
legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale în
limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim)
si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în Europa (1951 editura Mossad
Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca
“Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relatiilor dintre
evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si a întrebarii cât
de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al
marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu România -
n.n.]. Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat în
Statele Unite si în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel – formeaza
astazi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul sau Koestler adauga:
“Marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporana sunt de
origine est-europeana, si deci, probabil, mai ales khazara…, stramosii lor
veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din
Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu
triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu semintiile lui Abraham,
Isaac si Iacob.”
Înainte de a arata pe scurt istoria
acestor barbari travestiti în popor biblic, khazarii, vom arata temerile
autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri, acelea ca “evreii nu sunt
evrei”.
“Sunt constient de primejdia ca lucrarea
mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o
negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest drept nu se
bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul
mitologic al lui Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe
dreptul international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947?. Îl
întelegem pe Koestler, ca trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar
noi trebuie sa ne amintim ca hotarârea luata de Natiunile Unite se bazeaza pe
santajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii
sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei. Neexistând,
însa, nici o justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe
teritoriul de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate
la întâmplare si noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor
Israelului [adica cele khazare - n.n.] si oricare ar fi iluziile nutrite de ei
în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic - n.n.], statul lor
exista de jure si de facto [?]… împartirea Palestinei a fost rezultatul unui
secol de imigratie pasnica si eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce ofera
justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel. Daca cromozomii
populatiei sale contine gene de origine khazara… e un lucru irelevant si nu
poate afecta dreptul Israelului la existenta”. Noi credem ca dimpotriva, nu
numai ca NU justifica dreptul la existenta moderna a unui stat evreu, dar
astfel de studii, cu reala baza stiintifica, darâma chiar si orice pretentie (a
la Tesu Solomovici) de ascendenta a evreilor de azi asupra teritoriilor
românesti.
“Paradoxul” descoperit de aceste cercetari
stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor evrei semiti (ai celor 12
triburi biblice) sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca, îi regasim
ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor
asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si, într-o mai mica
masura, chiar cu turcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 dupa
Hristos au trecut la religia evreiasca, mozaismul, deoarece le satisfacea
instinctele primitive, criminale si de jaf.
Evreii khazari sau askenazi, turcomani din
stepele Asiei, sunt astazi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a
marilor finante, ei conduc organismele mondialiste si oligarhice ale lumii
occidentale, sub identitate evreiasca.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii
aveau sub control circa treizeci de natiuni si triburi diferite, stabilite pe
teritorii întinse între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele
ucrainene. Îi aveau supusi pe bulgari, burtasi, ghuzi, maghiari, coloniile
gotice si grecesti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele
khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia, în Armenia si în Califatul Arab.
Pâna în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea
Neagra si Marea Caspica (denumita în epoca Marea Khazara), fiind stapânii
supremi vreme de peste un secol si jumatate si astupând poarta Uralo-Caspica de
trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având fetele albe,
cu parul mai ales rosu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau marunte si
firea rece. În schimb, o cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armatele
lui Gog si Magog, salbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice,
“care beau sânge de om”. Privitor la semnificatia denumirii de “khazar”,
cercetatorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului:
cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un calaret
cu înfatisare razboinica); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic,
adica evreu. (Nu trebuie facuta totusi confuzia etnica între khazari si cazaci,
chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)
Cronica lui Priscus afirma aparitia
khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor
dominat de huni. Totodata, împreuna cu maghiarii si alte triburi, khazarii pot
fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat,
într-adevar, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. Dupa declinul
turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul sa stapâneasca
“Regatul de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv
învins de catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta cu hoarda
khazarilor condusa de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu
peste 40.000 de calareti. Pentru a obtine aceasta alianta, fiica împaratului
Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se nascuse în
Asia: Califatul Arab (de religie islamica sau mahomedana), Imperiul Roman de
Rasarit (sau Bizantin, de religie crestin-ortodoxa) si Regatul Khazar (care era
în cautarea unei identitati religioase personale), în primii douazeci de ani de
la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutisera
deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa încercuiasca
centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de astazi). Pentru înconjurarea
Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însa o piedica. Ca urmare a
avut loc serie de batalii interminabile între arabi si khazari, din care
victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit
Gruzia si Armenia si au înaintat pâna dincolo de jumatatea drumului spre
Damasc, capitala Califatului Arab. O armata musulmana proaspat ridicata a
stavilit însa hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.
Decizia khazarilor de a se converti la
religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal
fiind acela al unei identitati religioase diferite de cea a romanilor crestini
si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel
stopata capacitatea de asimilare cultuala si apoi culturala. În alta ordine de
idei, mozaismul, promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii,
convenea de minune unui neam razboinic si sângeros precum khazarii. O cronica
araba nota: “Regele khazarilor se facuse evreu înca sub Califatul lui Harun al
Rasid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au
adoptat si alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însa, statul khazar a
început sa decada, decaderea sa fiind marcata de repetatele izbucniri ale unui
sionism mesianic, cu falsi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de
Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea
Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în
celebra sa carte, KUZARII, sustinea ideea ca “natiunea evreiasca” este singurul
mediator între Dumnezeu si restul omenirii, dar ca la sfârsitul istoriei toate
popoarele vor fi supuse iudaismului.
Aparitia vikingilor rhusi (stramosii
rusilor) pe scena istoriei a cauzat decaderea finala a khazarilor. Rhusii
efectuau campanii violente de prada, ceea ce i-a obligat pe khazari sa se
apropie mai mult de supusii lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste
malul apusean al Donului, ca tampon la navalirile rhusilor. Schema a functionat
vreme de aproape un secol, timp în care relatiile dintre maghiari si khazari
s-au strâns tot mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat profund
natiunea maghiara. A fost înfiintata prima dinastie maghiara, khazarii
instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe
triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic
al acestora. Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au
încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care
s-au unit cu ei. Pâna la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât
maghiara, cât si khazara, ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste
200 de cuvinte de origine khazara.
Rhusii au reusit în cele din urma sa
distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la
mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa cada victime ale marii invazii
mongole declansate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia si-a stabilit
centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte si dupa ridicarea
mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave
nesubjugate, în cele din urma contribuind la faurirea marilor centre evreiesti
din Europa rasariteana” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews).
Într-adevar, disparitia natiunii khazare din habitatul sau istoric este
concomitenta cu aparitia celor mai mari concentrari de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Tarile
Românesti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor si
asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale.
Astfel, la Kiev a continuat sa existe o mare comunitate evreiasca si dupa
cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus. De aceea, în Ucraina si
Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu):
Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situatie mai speciala au avut evreii
khazari din Ungaria. Ultima rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în secolul
X, când sfântul Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si l-a învins pe
khazarul Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în ruptul
capului sa se crestineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la
presiunea supusilor sai, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sa
fie sefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sarii, ceea ce
înseamna ca pâna la emiterea edictului, evreii din Ungaria detineau aceste
importante pozitii, fapt confirmat si de pozitia de custode al veniturilor
curtii regale, detinuta de contele Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a
facut ca, practic, Tarile Românesti (mai ales Moldova) sa se afle dupa secolul
al XIII-lea înconjurate de catre o populatie evreiasca nestatornica, asezata
vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria. Focarul propriu-zis al
evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul, limbajul
popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca vorbit în S.U.A. si
Rusia), amalgam de ebraica, germana medio-rasariteana si elemente slavone.
Explicatia consta în faptul ca, din punct de vedere cultural si social, în
Polonia medievala elementul dominant l-au constituit germanii, populatie
imigranta superioara evreilor khazari si mai influenta din punct de vedere
economic si intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor
evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe
malurile Iordanului (“adevaratii evrei”) sunt total deosebite de triburile
turco-khazare de pe Volga (care formeaza evreimea de astazi), “Dar în acelasi
timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se strânge laolalta si de
a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu
propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de
locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei însisi, nu din afara) în orice
oras sau tara în care se stabileau… Religia mozaica – spre deosebire de
crestinism, budism sau mahomedanism – implica apartenenta la o natiune
istorica, la o rasa aleasa. Toate sarbatorile [religioase] evreiesti
comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta
maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul
Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei natiuni…, crezul ei
este mai degraba tribal decât universal. Toate rugaciunile si toate riturile
practicate proclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce în mod automat îl
separa pe evreu de trecutul rasial si istoric al poporului în sânul caruia
traieste. Credinta mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie
tragica, determina auto-segregatia pe plan national si social. Ea îl izoleaza
pe evreu si îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod
automat ghetourile fizice si culturale. Ea îi transforma pe evreii din diaspora
într-o pseudo-natiune…; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem
de credinte traditionale întemeiate pe premise rasiale si istorice…” A.
Koestler evita sa spuna direct adevarul: “pseudo-natiunea” evreiasca s-a
constituit într-o retea mondiala oligarhica cu scopul precis conturat de a
controla si stapâni întreaga omenire.
Pâna la anul 1600, Nicolae Iorga nu gasise
nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile noastre”, iar
cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere
în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia.
Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de dezrobire economica
a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi si lituanienii
cedasera treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori si
încasatori de impozite, acestia devenind astfel exponentii exploatarii celei
mai nemiloase. Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova o mare parte dintre
exploatatorii evrei, ca arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un
calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal,
scapat de masacrul declansat de cazaci.