Semnati petitia privind aprobarea Venitului Minim Garantat

Stimati Colegi, va fac cunoscut demeresul Federatiei “Societatea Civila Romaneasca” (unde si sindicatul nostru este membru fondator), care impreuna cu Asociatia “Diaspora Progresista” s-au implicat intr-un proiect european de strangere de semnaturi pentru a se aproba la nivelul Comunitatii Europene o rezolutie de a se asigura pentru fiecare cetatean european un venit minim garantat. Reusita acestui demers va garanta populatiei Romaniei (printre cele mai sarace din CE) un venit minim ce va fi asigurat din contributiile intregii comunitati si va fi o masura certa de solidaritate a CE cu toti cetatenii ei.

In consecinta, va rog sa va implicati in aceasta initaiativa si sa semnati petitia on-line, care trebuie sa contina pana la sfarsitul anului 2013, un milion de semnaturi din minim 7 state europene.

Pentru mai multe detalii va recomand sa accesati site-ul www.diasporaprogresista.eu  sau sa semnati direct petitia in acest link: http://diasporaprogresista.eu/proiecte/venitul-de-baza/

Cu multumiri pentru implicare intr-o actiune civica ce vizeaza bunastarea populatiei tarii noastre greu incercate in aceasta perioada.

Ionel CHIRCU

Presedinte

Sindicatul Servicii Video & Conexe - ROMTELECOM

tel.         021 400 6985

mobil:   076 930 7223

e-mail:   ichircu@gmail.com

blog:      ichircu.blogspot.ro

Triumful doamnei Merkel şi ipocrizia integrării

Triumful doamnei Merkel şi ipocrizia integrării

de Radu Golban

 

Rezultatele alegerilor din Germania sunt un triumf pentru Angela Merkel. Pentru majoritatea absolută în Bundestag mai avea nevoie doar de un singur loc. În această situaţie, partenerii de coaliţie nu pot fi decât Verzii sau social-democraţii. Dar ce mai contează în Europa cine a câştigat alegerile la Berlin? Subiectul „Europa” a fost atât de neglijat mai de toate partidele în timpul campaniei electorale, prin însuşi faptul că nici măcar 2% din programul lor politic nu viza Uniunea Europeană, încât am putea fi tentaţi să credem că Germania şi-a pierdut ambiţiile în Europa. Este adevărat, şi Europa a răsuflat uşurată pentru o perioadă în privinţa corsetului impus de Berlin şi a unei lecţii continue în bunele intenţii ale integrării. Pe cât este Germania de implicată mereu în societatea civilă şi politică europeană - în afară de cele două războaie mondiale - fie prin sprijinul lui Franco în războiul civil spaniol, fie prin a obliga România să cedeze Ardealul pentru o strategie de Pax Germanica, fie prin debutul suveran imediat după reunificare în dezbinarea Iugoslaviei, sau chiar prin finanţarea politicienilor din ţările de la periferie prin diferite fundaţii politice germane, pe atât de puţin ar spune Berlinul lucrurilor pe nume. În buna tradiţie a lui Bismarck, Germania trebuie, la nivel declarativ, mereu să nege interesul de hegemonie în Europa.

Germania este dominată de două perspective: pe de o parte, de câţiva eurosceptici, din partidul „Alternativă pentru Germania”, cei care văd mereu aceeaşi problemă pentru ţară în moneda unică şi solicită o dizolvare a uniunii monetare, care nici măcar nu au intrat în parlament, şi pe cealaltă parte, de perspectiva susţinută de cancelar în vederea păstrării euro. După Merkel, reţeta pentru depăşirea crizei în celelalte ţări ale zonei euro este modelul german: dacă acestea sunt la fel de harnice şi modeste precum Germania, ar avea şi ele succes. Puterea relativă a economiei germane pare a fi un argument puternic - în comparaţie cu alte ţări dezvoltate, şi desigur, în comparaţie cu zona euro. Din păcate, Germania a greşit în această analiză a economiei europene. Succesul Germaniei este ca urmare a impulsului uniunii monetare, dar şi a crizei din ţările de la periferia Europei. Fără o restructurare a cadrului instituţional şi o realiniere a economiei germane, nici euro şi nici Uniunea Europeană nu vor putea supravieţui pe termen lung.

Să rememorăm nişte date: chiar înprimii ani ai uniunii monetare, Germania se afla într-o recesiune severă şi a fost considerată "omul bolnaval Europei". Ea a depăşit această recesiune cu sprijinul Băncii Centrale Europene printr-o rată redusă a dobânzii cheie şi prin creşterea substanţială a exporturilor în ţările UE. Excedentele de cont curent al Germaniei se oglindesc perfect în deficitele de cont curent ale celorlalte state de la periferia Uniunii. Fără o monedă comună nici nu s-ar fi intrat într-un ciclu economic periculos, pentru că deficitele din Spania ar fi slăbit peseta iar excedentele germane ar fi scumpit marca germană. Însă faptul că salariile germane au crescut mai încet decât preţurile în zona euro a ieftinit considerabil exporturile germane. În timp ce Berlinul apela la prudenţa sindicatelor, le recomanda celorlalte ţări din UE salarii la nivel german. Deghizat în apel social, a dori partenerului tău scumpirea producţiei şi a exporturilor sale poate fi considerat culmea ipocriziei integrării.

Pentru populaţia germană, excedentele comerciale au însă doar beneficii limitate. Germania trebuie să-şi pună întrebarea ce aduce încasări de peste hotare propriei populaţii. În cazul în care nu se reflectă în investiţii de viitor şi un nivel mai ridicat de venituri sau consum şi continuă să finanţeze deficite de cont curent ale altor state, aceste exporturi vor slăbi în cele din urmă economia naţională. Acest dezechilibru economic extern este, de asemenea, problema de bază persistentă pentru ţările de la periferie: ele nu se mai pot folosi de deprecierea nominală (cea a monedei). Le rămâne doar aşa-numita depreciere reală, de exemplu, prin reducerea salariilor. Având în vedere criza economică predominantă şi datoriile mari din sectorul privat în aceste ţări, reţeta germană duce la creşterea instabilităţii sociale şi politice. Atât timp cât Germania nu îşi revizuieşte modelul propriu de creştere economică bazat pe exporturi, este greu de crezut că criza monedei euro va fi rezolvată. Ori se introduce un mecanism de compensare pentru ţările aflate în criză, ori aceste ţări vor căuta, renunţând la moneda comună, să atingă o creştere a exporturilor prin deprecierea unei noi monede naţionale. Atunci când pentru regiuni sau zone cu rate de dezvoltare foarte diferite dispare supapa devalorizării monetare iar mobilitatea forţei de muncă, precum este şi cazul în Europa, este destul de limitată, sunt necesare plăţi compensatorii pentru a menţine integritatea unei uniuni monetare. Acest lucru este valabil şi pentru Uniunea Monetară SUA sau Elveţia, în cazul în care există astfel de mecanisme.

Trist este însă că atât timp cât partidele din Germania vând propriilor cetăţeni această reţeta toxică a modelului german pentru Europa, iar aceştia le asigură şi un succes electoral, şansele să se schimbe ceva sunt foarte slabe.

Şansele ar fi mai mari în cazul în care partidul doamnei Merkel ar intra într-o coaliţie cu Verzii: ambii au acceptat după Fukushima că Germania trebuie să renunţe la energia nucleară, firesc însă nu şi la curentul electric, necesar pentru industrie. De aici până la a înţelege că şi motorul economic german este tot unul electric mai este doar un singur pas. Atât timp cât Germania trăieşte în primul rând din exporturile în UE, ar face bine să-şi cunoască vulnerabilităţile, înţelegând că o piaţă liberă azi este şi mâine nu mai este. Da, în concluzie este un motor economic de tip „electric” şi ecologic, care odată scos din priză se opreşte.

Trădători și… trădători: de la Basta și Ipsilanti la Iliescu și Băsescu, iudele neamului românesc fără sânge românesc

Din antichitate și până în prezent, istoria ne relevă numeroase conspirații și trădări de care au avut parte ilustre figuri ale neamului românesc de-a lungul timpului: Decebal, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Vlad Țepeș, Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Corneliu Zelea-Codreanu, Ion Antonescu.

Aceste personalități marcante au plătit cu viața curajul de a-și asuma responsabilitatea apărării și păstrării unității de neam. Începînd din perioada invaziei otomane, când în Țările Romînești, datorită cârmuirii luminate a marilor voievozi, s-a evitat transformarea acestora în colonii otomane, dar, în răstimp, s-au înmulțit actele de trădare.
Să ne amintim de tradarea marelui domnitor Mihai Viteazul, primul înfaptuitor al unirii de la 1600, atras într-o cursă de către unul dintre apropiați, căzînd pradă, pe 9 august 1601, ucigașilor tocmiți de generalul Basta. Un alt voievod ucis prin uneltire de către uzurpatori a fost martirul Constantin Brîncoveanu, cel mai emblematic domnitor iubitor de țara și religie pînă la sacrificiul propriu și al urmașilor lui. Vlad Țepeș un alt erou al istoriei, și cel mai aprig făcător de dreptate al neamului romînesc, considerat pe nedrept de cronicarii străini ai vremii un mosntru și un vărsător de sînge. Instituirea dreptății și a celei mai bune orînduirii i-a atras mulți dușmani strălucitului principe din dinastia Basarabilor, ctitorii Țării Romînești.

Calitățile sale de lider și bun organizator l-a pus pe picior de egalitate cu cei mai mari conducători ai lumi, chiar dacă nu i s-au recunoscut meritele oficial. Numai un genial cîrmuitor ar fi putut să-i țină piept în lupte unei armate numeroase, cum a fost cea a imperiului Otoman, care-i îngrozea pe lașii conducătorii din Apusul Europei, ce se vedeau nevoiți să apeleze la sprijinul lui Dracula, așa cum batjocoritor l-au numit, ca sa-i ponegrească personalitatea și tot prin metode mîrșave complotiste și complicitatea mesagerilor l-au înlăturat de la domnie și ucigandu-l din teama că acesta le va submina credibilitatea și faima de care se bucurau în ochii lumii…

Cotropitorii străini au înțeles că locuitorii teritoriilor românești sunt atât de puternic închegați și uniți, încât nu pot fi dezbinați decât prin înlocuirea conducătorilor de sânge românesc cu alții străini neamului nostru. Așa s-au consumat cele mai zbuciumate perioade din istorie. Înstalarea domniilor fanariote în Moldova și Țara Românească de către poarta Otomană pe parcursul unui veac a reprezentat cea mai supresivă și subversivă măsură a fanarilor la adresa românității. Acești venetici au reprezentat întruchiparea lăcomiei, perfidiei, trădării și infatuării, iar termenul de ”voievozi” le-a fost pe nedrept atribuit de către istorici. Principiile lor de conducere și reformele au fost total opuse ființei naționale românești, fiindcă reprezentau antentate împotriva orânduirii firești prin care înaintașii păstraseră unitatea de neam și teritoriu. Politicile fiscale excesive impuse populației sărăcite, ca o garanție a păstrării prerogativelor puterii pe linie dinastică, suma de conspirații și corupția generalizată au făcut din această perioadă una dintre cele mai apăsătoare, zbuciumate și nedrepte, asemenea celei comuniste și a celei din prezent. Revoluția de la 1821 din Țara Românească a fost condusă de către eroul neamului, Tudor Vladimirescu, cel care își jurase eliminarea de la putere a famililor domnitoare grecești și instaurarea orânduiri pașnice în interesul românilor, a poporului. Însă, domnul Tudor Vladimirescu se înconjurase fără să știe de susținători falși, corupți care l-au trădat dându-l pe mâna oamenilor lui Ipsilanti care l-au ucis, insinuindu-i drept motiv un act de trădare niciodată dovedit.

Câteva decenii mai târziu, un alt mare domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care a unit destinul celor două țări surori, Moldova și Țara Romînească,fiind inițiatorul reformelor agare, fiscale și militare în beneficiului populației, avea să fie la rândul lui trădat de către monstruoasa colaiție formată din partidele Liberal și Conservator care, prin complot, l-au forțat să abdice lăsînd loc unor conducători dinastici din familia Hohenzollern timp de aproape 8 decenii. Oricât de mult ar fi încercat acești lideri monarhici să se integreze spiritual și tradițional valorilor romînești, nu au reușit să adere și să se muleze complet la esența românismului, după cum a dezvăluit marele poet și erou național Mihai Eminescu în publicațiile vremii și în oprele sale despre pericolul pe care îl reprezintă străinii care s-au infiltrat în toate formele de organizare politică, adminsitrativă și socială, cu precădere evreii care sabotau continuu activitățile patrioților, siguranța și unitatea națională.

Eminescu avea să devină foarte incomod pentru politicienii vremii și mai ales pentru familia regală, aservită intereselor Imperiului Austro-Ungar care îl dorea lichidat pe marele nostru erou, cunoscută fiind pozitia lui militantă pentru interesele românilor din Transilvania. Profund cunoscător al substraturilor politicii monarhice, marele poet a făcut cunoscute adevărurile despre sistemul corupt, legile care îi defavorizau pe romîni, a denunțat avizii de putere, slugile serviciilor secrete germane al caror scop antinațional era mentinerea Transilvania sub ocupație austo-ungară. Destituirea poetului de la redacția ziarului Timpul, publicație conservatoare românească în care și-a publicat articolele prin care denunța politica subversivă împotriva intereselor naționale, destituire dispusă de către Maiorescu, o paiață filogermană ticăloasă, arată cât de lipsit a fost Eminescu de sprijinul grupării politice la care aderase și în care crezuse o perioadă. Eminescu a sfidat fără limite, curajos, avid de dreptate și adevăr, guvernarea străină de interesele națiunii. Prin înfiintarea societății studențești ”Carpații” în Transilvania, desființată de guvern, Eminescu plănuia contracararea consecinţelor unei posible alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, elaborând un proiect cu adevărat „subversiv”, mergând până la o răsturnare a lui Carol, ca trădător al României.

Pe lângă Societatea ”Carpaţii”, mai funcționau la Budapesta Societatea ”Petru Maior”, la Viena ”România jună”, la Cernăuţi ”Junimea”, ”Dacia”, ”Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea ”ASTRA”, iar în Regat ”Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inclusiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei ţariste şi ale Austro-Ungariei, fiind intens infiltrate cu misiunea supravegherii. De aceea a fost luată măsura internării forțate a lui Eminescu la ospiciul de boli psihice în 1883, sub pretextul unei nebunii și al unor boli inventate, așa cum s-a mințit că ar fi suferit de sifilis, boală care, fără antibioticele de mai târziu, transforma omul într-o ființă incapabil să gândească, contrar faptului evident că poetul era un izvor nesecat de talent creative și gândire genială. Aceste scenarii criminale culminând cu defaimarea și intoxicarea publică nu l-au putut opri pe poet să își continue lupta. Întemnițat la ordinul ”prietenului” și ”protectorului” său, Maiorescu, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, aplicat de către un medic evreu, Eminescu a fost otrăvit lent cu mercur: șase grame zilnic! Încercarea lui de a reveni în atenția publicului a eșuat. Supravegherea permanentă la locul detenției, tratamentul inuman, intimidările și torturile fizice l-au făcut să se resemneze, acceptând silit destinul care avea să se sfărșească la doar 39 de ani. Mult prea devreme și mult prea nedrept!

În manualele şcolare de astăzi continuă denaturarea adevărului în ceea ce-l priveşte pe Eminescu. Propagarea minciunii legată de cauzele morții încă mai persistă și este acceptată de către cei necunoscători și de către maselel manipulate ingrate. Continuând lista trădărilor din prima jumătate a sec XX, reamintesc de personalitatea exemplară a lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul organizației politice ”Legiunea Arhanghelului Mihail” și una dintre cele mai importante personalități politice a vremii. Căpitanul Zelea Codreanu, ca și Eminescu, a fost un mare patriot, un mare iubitor de dreptate și adevăr. În scurta sa existență a luptat pentru instituirea celei mai sănătoase orânduiri pentru societatea românească. Personalitatea lui a avut cele mai alese atribute: patriotismul, incoruptibilitatea, spiritul de sacrificiu, onoarea, generozitatea, credința în Dumnezeu, inteligența, moralitatea, integritatea… Acest mare lider a reușit să atragă în mișcarea lui pe cei mai mulți și renumiți dintre intelectualii de elită ai țării printre care: Emil Cioran, Mircea Eliade, Radu Gyr, Nae Ionescu, Lucian Blaga.

În ciuda opoziției statului, ”Căpitanul” a reușit să se organizeze eficient și să-și extindă numarul de membrii în cadrul gărzii, din toate categoriile sociale: elevi, studenți, profesori, muncitori… Aproape un milion de membrii pe care a reușit să-i instruiască în spiritul ideologiei legionare. Deși nu a avut nici un suport material, inteligența remarcabilă l-a ajutat să mențină activă și competentă marea organizație. Și cum s-a întîmplat de atîtea ori în istorie, liderilor integri moral înnscenându-li-se fapte de crimă, corupție, trădare pentru a li se înfrâna ascensiunea și pentru a fi înlăturați de la putere, și Căpitanului i s-au pus în răspundere în mod mârșav astfel de fapte. Monarhul conducător și plin de moravuri al epocii s-a folosit de gruparea politică a lui Codreanu ca să-și consolideze statutul, dar de care vroia să se descotorosească cu ajutrorul serviciilor secrete și al sabotorilor înfiltrați în organizație – Vernicescu, Stelescu, Boeru(asasinul celui mai mare istoric romîn , Nicolae Iorga ) – și care au comis asasinate politice în numele organizației pentru a o destructura și a-l compromite pe Căpitan .

Complotul organizat pentru arestarea și uciderea Căpitanului, ca și în cazul lui Eminescu, a fost pus la cale de către aceste slugi filosemite care au netezit calea instaurării comunismului în Romînia pentru jumătate de secol, și, cum bine spune proverbul ”cui pe cui se scoate”, Mareșalul Antonescu,căruia nu-i poate nimeni contesta calitățile extraordinare de lider , și erou al neamului , dar care din păcate s-a lăsat influențat de conjuncturile neprielnice ale vremi ce l-au determinat să ia măsurile de masacrare a mișcării legionare. Acest fapt il face parțial vinovat. Antonescu a fost și indirect implicat în complotul uciderii Căpitanului, din nefericire a împărtășit aceeași soartă prin trădarea de către subordonații lui: Generalul Aurel Aldea, Generalul Sănătescu și Grigore Niculescu–Buzești. Ulterior, de orchestarea procesului, a capetelor de acuzare și a condamnării la moarte s-a ocupat evreul Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul justiției și promotorul proceselor de epurare de tip stalinist, zelos executant al ordinelor lui Stalin. Din păcate, consecințele faptelor lui aveau să-i atragă aceeași soartă. Arestat în 1948 din ordinul colegilor săi comuniști care se simțeau complexați de personalitatea lui inteligentă, sub acuzația devierii de la principiile ideologiei marxiste, este executat în 1954 după șase ani de detenție și, astfel, liderul de atunci al României comuniste, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a scăpat de încă un adversar periculos care-i putea periclita poziția de stăpîn al țării.

Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a născut la Bîrlad în 1901 dintr-o familie de muncitori săraci și… țigani la origine – din spusele celor cunoscuți familiei sale, dar s-a măslui biografia lui, evitându-se menționarea în vreo sursă a adevăratei lui origini etnice. Se știe, însă, că partidul comunist din Romînia a fost format în mare majoritate din membri la origine evrei, țigani , maghiari și, într-un procent insignifiant, de romîni puri. Imperiul sovietic își dorea influența absolută în Romînia. Atât facțiunea moscovită cât și cea romănească de membri PMR, erau total supuse directivelor sovietice care trebuiau să fie puse în aplicare cu orice preț. Dar mai ales cu prețul dezrădăcinării naționale, al terorii instaurate în rândul populației, al prigonirii bisericii ortodoxe, al uciderii elitelor intelectuale ale țării și al intoxicării conștiinței naționale. Toate aceste crime antiromânești nu puteau fi săvârșite decât de către dușmanii aprigi și furibunzi ai românismului: evreii sioniști și slugile lor: țiganii și maghiarii. Vedem cu câtă ușurință li s-au cedat acestora drepturi prea generoase pe care și le revendică obraznic.

Victimizarea pe motivul holocaustului și redobândirea proprietăților clădite prin furtișaguri din avutul național sunt pretexte prin care doresc să se desculpabilizeze de rolul nefast pe care l-au avut și îl joacă murdar în societăte. Se pare că acești etnici conspiraționiști se prefac că nu cunosc adevărul despre implicarea personalităților evreiești cu nume schimbate: Ana Pauker (Rabinsohn),Teohari Georgescu (Burach Tescovici ), Vasile Luca (Luca Laszlo), Ghizela Vass, Silviu Brucan ( Samuel Brukner), Iosif Kișinevski, Alexandru Nicolschi (Grumberg Boris Nicolscki), Gheorghe Pintilie, (Pantiușa Bodnarenko), Emil Bodnăraș… în instaurarea comunismului și dezumanizarea oponenților regimului în închisori prin practicile de tortură bine cunoscute.

Politologul Vladimir Tismăneanu, în falsa lui pledoarie pentru stabilirea adevărului despre comunism, a evitat să-și menționeze părinții, Leonte și Hermina Timișenski, apartenenți din rândul grupării torționare komiterniste care a îngropat intelectualitatea romănă la canal și între zidurile monstruosului lagăr Pitești, dictând masacrarea studenților și transformarea fiițelor umane în monștri ce își torturau semenii. Românii care își iubesc țara și au posibilitatea afirmării prin scris, au datoria morală să reamintească posterității despre nedreptățile evreilor îndreptate împotriva bietului popor romăn.

Comunismul, indiscutabil, a fost un experiment diabolic de exterminare a poporului romîn. Exponenții comunismului s-au născut din familii de evrei-țigani, tătari-țigani, țigani-maghiari, evrei-maghiari, evrei –tătari frustrați de statutul lor de etnici alogeni, neintegrați în romînitate, limitați intelectual, vicleni și avizi de putere, așa cum a fost Nicolae Ceaușescu, care a avut grijă să-și cosmetizeze biografia și să înlăture orice obstacol care ar fi putut să facă trimitere la adevărata sa origine, cea de tătar–țigan, născut în satul Tătărăi (denumire sugestivă) din comuna Scornicești. Este trist de remarcat că există atăția nostalgici ai perioadei comuniste. Cum este cu putință să nu se conștientizeze rolul nefast pe care l-a avut comunismul în Romînia? Contemporani fiind cu această perioadă cumplită, cum am putea fi români și comuniști, când comunismul a scos din rădăcini unitatea și solidaritatea noastră ca popor?

Ceaușescu a devenit un foarte interesant subiect de presă, și nu doar din punct de vedere a ceea ce a reprezentat cu adevărat pentru Romînia: un dictator ateu demolator de clădiri, biserici și destine, îndrăgostit de puterea pentru care a sacrificat vieți și a călcat în picioare demnitatea tuturor romînilor pe care i-a ținut mai bine de două decenii în teroare prin intermediul securității. Nu ne-au ajuns 25 de ani de ceaușism, de cult al personalității pentru ca, în prezent, televiziunile mogulilor să îi dedice emisiuni prin care încearcă reabilitarea imaginii sale. Șefii principalelor trusturi TV sunt foști securiști cu grade importante în structurile fostei puteri și beneficiari ai conturilor secrete ale împușcatului.

Dan Voiculescu, patronul antenelor, prieten bun cu tovarășul Iliescu, promovează imaginea umană a comunismului, ca și alți bolnavi de ipocrizie care au pus umărul la execuția celor mai detestați exponenți ai acelui regim. Ceaușescu s-a înconjurat de susținători falși în nevoia de a deține controlul asupra societății romînești, iar lacheii săi își doreau la fel de mult puterea. Încurajîndu-l în direcția totalitarismului absolut, i-au săpat groapa, înlăturîndu-l definitiv de pe scena puterii , pentru a-i face loc altui pervenit, cu aceleiași trăsături de caracter despotice, obsedat de putere, antiromîn, în persoana lui Ion Iliescu.

Ion Iliescu este unul dintre cei care au promovat abil în ierarhia de partid. ”Ilici” este un alt lider cu origini neromînești, născut din plămădeala evreo-țigănească de la granița cu Bulgaria. Ca și Ceaușescu, și-a falsificat biografia, originile și a evitat să facă știute legăturile familiei sale cu stalinismul. Bunicul lui Iliescu, Vasile Ivanovici, a fost un evreu bolșevic. Evadat din închisoare în timpul Imperiului Țarist, urmărit fiind de poliția țaristă, s-a stabilit în Romînia, schimbîndu-și numele în Penu, ulterior Iliescu. Tatăl lui Ion Iliescu, Alexandru Iliescu, a fost un aprig comunist komiternist. Iar unchiul lui, Eftimie, fratele lui Alexandru Iliescu, a fost ofițer de securitate, participând activ la represiunea poporului român, fiind adjunctul odiosului Alexandru Drăghici, ministrul de interne al lui Dej. Acești doi frați au complotat activ pentru dezmembrarea statului român. Cât despre mama lui Ilici, se știe că a fost o țigancă bulgăroiacă, de care a rămas orfan de mic. Iar a doua lui mamă la fel, era țigancă din neamul clanului Cioabă. Astfel s-a legat rudenia între doi țigani cu aspirații de lideri: țiganul rege al romilor și romul împărat al românilor! Odată cu mult mediatizata moarte a regelui Cioabă, Ion Iliescu ar fi trenuit să îi ierarhic urmeze la tron, ca rege, conform regulilor staborului țigănesc, care hotărăște ca urmașii coroanei să facă parte din familie.

Ion Iliescu a fost și va rămîne unul dintre marii dușmani ai romînilor și românismului, alături de complotiștii cu aceleași origini menționați anterior, la care se adaugă Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Andrei Pleșu, Petre Roman. Acesta este fiul comunistului evreu Walter Neulander. Ca prim–ministru al regimului fesenist, a dat binecuvăntarea schimbării denumirii de țigan în rom, propaganda confuzia între romi și români, confuzia care a inoculat în mentalul europenilor convingerea că România este țara țiganilor. Neocomuniștii urmași ai comuniștilor diabolici au dirijat dezastruos destinele națiunii. Printre aceștia este și Florin Georgescu, fost ministru de finanțe care a finanțat gloata politică mafiotă cu bani din bugetul statului .

Mădălin Voicu este o altă corcitură țigănească, având pretenții de ”os domnesc”. Cu tot respectul pentru tatăl său, maestrul viorii Ion Voicu, nu putem trece cu vederea afirmațiile malițioase făcute în public de către acest parvenit, permițându-și să condamne românii pentru ”slăbiciunile” lor, numindu-i inferiori etniei dumisale. Din păcate, Mădălin Voicu are dreptate într-un fel: noi, românii, suntem mult prea toleranți cu grupurile enticeți astfel de clănțăi neromâni.

După informații furnizate de persoane care preferă să-și păstreze deocamdată anonimatul, nici actualul președinte, Traian Băsescu, nu face excepție de la originea evreiască. Ambii părinți naturali ai lui Traian Băsescu au fost evrei din localitatea Basarabi, Județul Constanța. Tatăl biologic al lui și al fratelui lui, i-a părăsit emigrînd în Israel. Frații Băsescu au fost crescuți de un tată adoptiv venit din zona Moldovei. Nu este greu de dedus de ce actualul președinte s-a înconjurat de sprijinitori care îi asigură continuarea mandatului împotriva regulilor constituționale. Este prieten cu George Soroș, finanțatorul ONG-urilor care fac campanie împotriva românilor și sprijină acțiunile revizioniștilor maghiari în frunte cu Lazlo Tokeș, cel pe care Băsescu l-a decorat cu cel mai însemnat ordin în semn de prețuire pentru… îndârjirea cu care acest ungur luptă pentru dezintegrarea teritorială a statului romîn prin realipirea Transilvaniei la Ungaria. Băsescu e singurul președinte din perioada capitalistă care a făcut cele mai grave compromisuri pentru a-și păstra puterea și a făcut posibil ca Europa să ne deschidă porțile în schimbul cedării resurselor și al acceptării colonizării.

Să sperăm că protestele românilor ieșiți în stradă în număr tot mai mare, pentru salvarea resurselor de la Roșia Montană, să devină o manifestație puternică, de mari proporții și să se transforme în mult așteptata și necesara adevărată revoluție a națiunii române împotriva clasei politice, a oligarhilor și trădătorilor de neam și țară. Dar o revoluție autentică, neconfiscabilă ca cea din 1989 și fără victime în rândul manifestanților. O revoluție a reinstaurării normalității în societate, printr- guvernare de dreapta adevărată, cu lideri români spirituali cinstiți și cu sânge românesc curat. Pentru primenirea și însănătoșirea societății este nevoie imperios de nașterea unei forțe, a unei mișcări, a unei organizații civice puternice, militante, care să realizeze unitatea națiunii române și să preia destinele neamului românesc aflat la mare cumpănă istorică. O mișcare pentru unitatea națiunii române ar avea mari șanse de afirmare în aceste vremuri tulburi în care românismul este amenințat, în care românii sunt dezbinși și manevrați. O astfel mișcare națională s-ar putea constitui grabnic în alternativă civică pentru tămăduirea statului român bolnav.

Autor: Andreea Arsene

GUVERNUL ROMÂNIEI ARE OBLIGAŢII INTERNAŢIONALE PRIVIND ROŞIA MONTANA

La sfârşitul săptămânii trecute, Preşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Valeriu Ştefan Zgonea, s-a deplasat în judeţul Alba şi, mai ales, la Roşia Montană unde s-a documentat în subteran, în galeria-muzeu, pentru o exploatare la suprafaţă, în cea mai mare carieră prevăzută în Europa, proiectată de către RMGC. Din multele declaraţii publice făcute de către Preşedintele Camerei Deputaţilor i-a şocat şi în acelaşi timp i-a deşteptat pe mulţi români următoarea: „Guvernul României are obligaţii internaţionale privind Roşia Montană”.

Având în vedere declaraţia adevărată a Preşedintelui Camerei Deputaţilor şi unul dintre liderii PSD, este necesar ca zecile de mii de protestatari, din ţară şi străinătate, împotriva exploatării prin dinamitare şi cu cianuri a uriaşului zăcământ de aur, argint, wolfram şi alte metale rare de la Roşia Montană, să insiste pentru a primi răspunsuri clare la cel puţin următoarele întrebări:

1.Care dintre Guvernele României şi-a asumat şi când obligaţii internaţionale privind Roşia Montană ?

2.În ce constau obligaţiile internaţionale ale Guvernului României privind Roşia Montană ?

3.De ce şi cu ce scop Guvernul Ponta II a ascuns, până acum, obligaţiile internaţionale privind Roşia Montană ?

4.Care sunt obligaţiile internaţionale ale Guvernului României în privinţa patrulaterului aurifer din Munţii Apuseni ?

5.Cine sunt beneficiarii de pe urma obligaţiilor internaţionale asumate de Guvernul României în privinţa zăcămintelor de aur, argint şi metale rare din Munţii Apuseni, care sunt proprietatea inalienabilă a Poporului Român, conform Constituţiei ?

6.Guvernul Ponta II şi-a însuşit, în unanimitate (prin miniştrii din partea PSD, PNL şi PC) proiectul de lege al RMGC şi l-a introdus în Parlament, în procedură de maximă urgenţă, datorită obligaţiilor internaţionale privind Roşia Montană sau din alte considerente şi care sunt acelea ?

7.De ce şi până când este sfidat şi umilit Parlamentul României, iar senatorii şi deputaţii din Comisia specială pentru Roşia Montană se deplasează în această localitate fără a fi înştiinţaţi că au rolul unor pioni politici în scenariul diabolic vizând îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale Guvernelor României, din perioada 1996-2013 ?

8.Este adevărat sau nu că primele obligaţii internaţionale ale Guvernului României privind Roşia Montană au fost asumate în timpul Regimului Constantinescu-Ciorbea, când a început asaltul asasinilor economici şi asasinilor politici împotriva numeroaselor şi uriaşelor bogăţii naturale ale Poporului Român ?

9.Până când şi de ce Guvernul Ponta II sfidează marea majoritate a Poporului Român şi, mai ales, pe tot mai numeroşii protestatari ieşiţi în stradă ?

10.Între obligaţiile internaţionale acceptate de Guvernul României pentru Roşia Montană s-a prevăzut sau nu:

a) folosirea a 150 milioane kg dinamită pentru pulverizarea a patru munţi şi a patru sate cu tot cu biserici, cimitire, monumente istorice şi numeroase imobile proprietate privată şi proprietate publică ?

b) utilizarea a 200 milioane kg cianură pentru separarea concentratului minier şi scoaterea lui rapidă din România, fără ca autorităţile Statului Român să aibă acces la informaţiile privind cantităţile exploatate şi conţinutul acestora ?

c) producerea celui mai mare dezastru ecologic din Europa în urma celor peste 3.000 de cutremure devastatoare şi a infiltrării cianurii şi a metalelor grele în apa freatică şi în numeroase ape curgătoare ?

d) în cazul în care va fi blocat legal proiectul RMGC, toate cheltuielile făcute de această firmă internaţională, inclusiv pentru actele de mare corupţie şi publicitatea agresivă din mass-media, vor fi suportate de Poporul Român ?

11.De ce şi până când Guvernul Ponta II încearcă să-i păcălească pe cetăţenii români cu:

a) majorarea redevenţei de la 4% la 6% în condiţiile în care, prin contract şi actele aditionale, s-a stipulat că Statul Român nu are voie să afle ce cantitate de concentrat minier se obţine la Roşia Montană şi se scoate din ţară ?

b) tăinurea informaţiei referitoare la faptul că pentru toate metalele rare de la Roşia Montană, inclusiv cel mai mare zăcământ de wolfram din lume, atât în contract cât şi în proiectul de lege al RMGC, nu se percepe nicio redevenţă, toate bogăţiile respective fiind oferite gratuit acelei firme ?

c) miile de locuri de muncă ce se vor crea la Roşia Montană, când în documentaţia RMGC este înscrisă cifra de 217 locuri de muncă în perioada foarte scurtă de exploatare, de 16-17 ani ?

d) sloganul referitor la neafectarea mediului înconjurător şi o dezvoltare durabilă după dinamitarea şi cutremurele devastatoare provocate în Munţii Apuseni, după folosirea a 200 milioane kg de cianuri, precum şi după prăbuşirea barajului din arocamente, urmate de dezastrul ecologic provocat de cel mai mare iaz de decantare cu cianuri şi metale grele din Europa ?

12.De ce a acceptat Guvernul Ponta II şi majoritatea USL din Parlament şantajul şi umilirea din partea asasinilor economici şi asasinilor politici care acţionează pentru distrugerea primei exploatări miniere de aur şi argint din lume şi jefuirea bogatului zăcământ de la Roşia Montană?

13.În această săptămână, grupurile parlamentare vor fi informate sau nu de către miniştrii-avocaţi ai RMGC despre obligaţiile internaţionale ale Guvernului României şi clauzele secrete din contractul şi actele adiţionale vizând Roşia Montană ?

UNIŢI, SALVĂM ROŞIA MONTANĂ !

Dr.Gheorghe Funar

Preşedintele Partidului România Mare

Cluj-Napoca,

23 septembrie 2013

Nu-i asa ca nimeni nu stie ca in 2013 expira contractul de concesiune cu OMV?

A venit momentul să luăm în propriile mâini soarta petrolului românesc! Nu-i asa ca nimeni nu stie ca in 2013 expira contractul de concesiune cu OMV?

Sep.12,2013

Am descoperit, de mult, că cel mai periculos lucru în viaţă este să iei decizii. Dacă nu faci nimic, nu rişti nimic. Petrom este o lecţie dură în sensul ăsta.

Sunt conştient că mulţi şi-ar fi dorit ca Petromul să rămână, în continuare, ca Oltchimul, o „vacă de muls” pentru cei care, cu o generaţie înaintea lui Cristian Boureanu făceau bani din cumpărarea ieftină şi vânzarea scumpă către Petrom a staţiilor de benzină sau din contrabanda cu petrol, inclusiv prin vânzări dintre vecinii noştri.

Aşa se face că, la momentul privatizării, Petrom – companie de stat – avea datorii către stat de peste 10.000 de miliarde de lui. Este adevărat, obligaţia de privatizare a Petrom a fost asumată de Traian Băsescu, prin celebrul Memorandum cu Banca Mondială din anul 2000. Nu vreau să-mi asum acest merit.

Condiţiile de privatizare, procedurile, evaluarea internaţională – prin mai multe modalităţi – etc, stabilite în perioada în care am condus guvernul, au fost examinate însă de o comisie senatorială, în 2008 (textul îl găsiţi la mine pe blog). Concluziile au fost foarte clare – condiţiile legale au fost respectate,evaluarea companiei pentru privatizare a fost corectă. În plus, contractul a fost aprobat printr-o lege în Parlament.

De ce OMV?

Petrolul, în România, este exploatat de peste 100 de ani. Americanii, la început, nemţii – în perioada războiului, sovieticii – după război, au exploatat rezervele cele mai accesibile. După destrămarea Uniunii Sovietice, marile companii transnaţionale s-au orientat spre noile rezerve din Rusia, Karakstan, Turkmenistan etc., unde petrolul era uşor de exploatat, terenurile fiind „virgine”. În perioada privatizării Petrom, tocmai se încheiaseră operaţiunile militare în Irak iar companiile petroliere americane – în special cele apropiate de republicani – se „conectau” la marile „puţuri” petroliere de acolo.

Eram conştient de importanţa privatizării Petrom şi a stabilirii viitorului partener al acestuia. Spuneam, la momentul acela, „cine controlează Petrom, controlează economia; cine controlează economia, controlează politica din România”. În acea perioadă, Lukoil preluase, deja, una sau două rafinării. Îmi era clar că nu este bine ca tot sectorul de rafinare să fie preluat de firme dintr-o singură ţară. La fel, am gândit şi pentru sectorul siderurgic. Şi, se pare, am avut dreptate. De aceea, am mers în Marea Britanie şi am discutat cu Tony Blair o eventuală privatizare cu British Petroleum. Dan Ioan Popescu a făcut o călătorie în SUA pentru a investiga, împreună cu oficialii americani, companii posibil interesate. Pentru raţiunile prezentate mai sus, companiile respective nu au fost interesate decât în cumpărarea staţiilor de distribuţie, cu alte cuvinte în piaţa de desfacere pentru benzina şi motorina pe care aduceau ei.

Aşa s-a ajuns la OMV, pe ideea unei companii integrate regional în Europa Centrală (România – Austria – Ungaria) care să poată să reziste concurenţei marilor firme transnaţionale din Occident şi din fosta URSS.

Parţial, acest obietiv a fost atins. Sigur, însă, nu aveam cum să ştiu că, în perioada regimului Băsescu:

1) Cele 49% din acţiunile statului român vor fi împărţite la diferite Fonduri (spre exemplu, Fondul Proprietatea – administrat de o firmă străină), ajungând, în final. La 18% !;

2) Că nu a existat o coordonare a reprezentanţilor statului român în Consiliul de administraţie (de ce nu s-a cerut ca aceşti reprezentanţi ai statului să explice, public, cum au reprezentat interesele statului, după 2004, în companie?);

3) Că nu a fost folosită niciodată „acţiunea de aur” (dreptul de veto) al statului în primii 5 ani de funcţionare a noii societăţi;

4) Că nu au fost urmărite, cu atenţie, clauzele post-privatizare.

Cu toate acestea, Petrom a realizat, din câte ştiu, investiţii de peste 1 miliard de euro şi a plătit, în aceşti ani, 45 miliarde lei la buget, fiind cel mai mare contribuabil.

Să ne luăm înapoi petrolul şi gazele…

Timp de 8 ani, tot felul de idioţi au afirmat că „am vândut” petrolul românesc. Mai nou, şi gazele româneşti. S-au creat şi tot felul de legende. Pe una dintre ele, am auzit-o zilele trecute la televizor, la emisiunea simpaticului Florian Bichir. Se făcea că Michael Guest venise la guvern să aucă un investitor pentru Petrom. Speriat, tot guvernul s-a ascuns prin birouri, iar eu, de teamă, aş fi plecat la Râmnicu Vâlcea. În timpul ăsta, Guest – în calitatea pe care i-o arată şi numele – se plimba pe culoare (aşa era, pe atunci, transparenţa – ambasadorii se plimbau pe unde vroiau în clădirea guvernului) şi s-a întâlnit cu un consilier, ascuns, dar care nu mai rezistase – ieşise să facă pipi.

În realitate, prin contractul de privatizare, s-a concesionat exploatarea unor perimetre, nu s-a „vândut” petrolul. Concesionarea a fost acordată pentru o perioadă de 10 ani (FMI ceruse, iniţial, ca durata să fie de 30 de ani dar noi nu am fost de acord). Această perioadă se încheie la sfârşitul anului 2013.Asta înseamnă că putem să „ne luăm înapoi” petrolul şi gazele şi, poate, să reînfintăm o companie naţională – care ar putea să fie eventual condusă de Ilie Şerbănescu – cel care comentează frecvent aceste aspecte, având şi experienţa de fost ministru al Reformei într-un guvern al CDR.

Sper că Traian Băsescu va susţine acest proiect şi sper că, poate, l-a discutat zilele trecute, cu ocazia primirii la Cotroceni, cu directorul general executiv al OMV, Gerhard Roiss. Cu atât mai mult cu cât, pe baza procesului intentat la Haga, la iniţiativa mea, pentru delimitarea faţă de Ucraina a zonelor maritime din Marea Neagră, avem posibilitatea să investim sume importante pentru a exploata zăcămintele de petrol şi gaze de acolo.

Tot Traian Băsescu, la aceeaşi întâlnire, se felicita că „România nu a vândut, anul trecut, 10% din Petrom” fără să explice de ce, în mandatele sale, România nu mai are 49% acţiuni la Petrom ci doar 18%.

Concluzie:

Ca să fie clar, concesionarea (nu vânzarea) de petrol şi gaze către OMV s-a făcut pe o perioadă de 10 ani. Această perioadă se încheie la sfârşitul anului 2013.

Există două variante de soluţie:

a) fie, pur şi simplu, statul român nu mai concesionează petrolul şi gazele către OMV;

b) fie redevenţa, pe care ar putea să o stabilească Ilie Şerbănescu, ar fi fixată la un nivel foarte înalt, astfel încât să descurajeze orice companie eventual interesată.

A venit, deci, timpul să luăm în propriile mâini soarta petrolului românesc! Anul 2013 va fi, sub acest aspect, un test pentru Traian Băsescu. Să nu facem de două ori aceeaşi greşeală! Să dovedim că ceea ce spunem la televizor, putem să punem în practică.

sursa: nastase.wordpress.com

Regionalizarea, un pas către destrămarea statului unitar şi naţional

RADU PORTOCALĂ - scriitor anticomunist, publicist stabilit la Paris 

Născut în 1951 în Bucureşti, scriitorul antico­mu­nist Radu Portocală s-a refugiat în Gre­cia, în 1977, şi a ajuns să trăiască la Paris din 1982. Este autorul mult apreciatelor volume "Autopsie du coup d'État roumain" (Autopsia loviturii de stat ro­mâneşti), Paris, Éd. Calmann-Lévy, 1990, şi "L'exé­cution des Ceausescu" (Execuţia Ceauşeştilor), Paris, Éd. Larousse, 2009. S-a făcut cunoscut prin zeci de eseuri pe teme româneşti, prin colaborările de excepţie le posturile de radio BBC şi Europa Liberă, prin contri­bu­ţiile jurnalistice remarcabile la Radio France Inter­nationale, Voice of America, Le Point, Radio Soli­darnosc, Antenne 2, Est&Ouest, Lupta, Courrier Inter­national, La Libre Belgique, TV 5, Radio Bruxelles etc. În general, despre Radu Portocală se spune că nimic din ce este românesc în istorie şi politică nu-i este străin. Din această perspectivă, analiza sa privind peri­colele conţinute în procesul de regionalizare a Ro­mâniei a ajuns "virală", cum se spune, pe internet. I-am solicitat un interviu în exclusivitate, la care a răspuns cu multă îngăduinţă, deşi a precizat cu amărăciune : "Domnule, mi s-a urât să vorbesc despre România. Mă doare su­fletul atât de tare de ceea ce se întâmplă acolo, încât parcă nici cuvintele nu mă mai ajută...". Cum proiec­tata regionalizare ne doare pe toţi, guvernul Ponta însuşi lăsând-o la păstrare până la anul, speriat, pro­babil, de implicaţiile naţionale extrem de pericu­loase, domnul Radu Portocală aduce argumente ştiinţifice pertinente, care spun că regionalizarea nu este nece­sară; ba mai mult, că este calea sigură a destrămării statului român unitar şi naţional.

"Ideea regionalizării Europei a apărut încă din anii '20, la fasciştii lui Mussolini şi la naziştii lui Hitler"

- Aţi afirmat că regionalizarea Europei se re­găseşte încă în planurile Germaniei naziste. Să fie oare politicienii UE de azi influenţaţi de politica de acum 80 de ani a lui Hitler?

- Încă din anii '20, fasciştii lui Mussolini şi-au ma­ni­festat aversiunea împotriva ideii naţionale. Alberto de Stefani, de pildă, care ocupa funcţia de ministru de Fi­nanţe în guvernul de la Roma, a scris că "Naţio­na­lităţile nu formează o bază solidă pentru noua ordine". În ce priveşte Germania nazistă, în afară de propriul ei na­ţio­nalism, ea nu putea tolera din partea ţărilor şi popu­­laţiilor pe care urmărea să le subordoneze niciun fel de veleitate identitară. Statele naţionale reprezentau premisa unei opoziţii pe care, fireşte, Hitler nu o dorea. În 1943, Waffen SS a primit, deci, însărcinarea să tra­seze o hartă a Europei federale a regiunilor. Înfrângerea Ger­maniei a împiedicat punerea în practică a acestui proiect. Cum, însă, comuniştii erau la fel de alergici la exis­tenţa statelor naţionale, ideea regionalizării Eu­ro­pei a reapărut încă din anii '50, de data aceasta vehi­culată de extrema stângă. În 1962, eseistul şi istoricul Denis de Rougemont a lansat definitiv tema "Europei regiunilor". În viziunea lui, construcţia europeană tre­buia să ducă la "o devalorizare a cadrului naţional" şi la "o eliberare a identităţilor regionale". Sigur, re­gio­naliştii de azi resping această filiaţie. Ea există, to­tuşi, oricât ar fi de neplăcută, iar textele confirmă con­tinuitatea ideilor.

- În teorie, UE înseamnă unitate, o entitate politico-statală, adică Statele Unite ale Europei. De ce spuneţi că, în fapt, ţările membre se confruntă cu o "dinamică a dezmembrării"?

- Celebrul disident Vladimir Bukovski a comparat acum câţiva ani Uniunea Europeană cu URSS, atră­gându-şi astfel o sumedenie de critici. Realitatea e că are dreptate. Uniunea Europeană, despre care vedem că nu excelează nici prin cantitatea, nici prin calitatea ideilor, este o structură puternic centralizatoare. Astfel stând lucrurile, birocraţii de la Bruxelles sunt stânjeniţi de persistenţa statelor naţionale, care exprimă, fireşte, interese naţionale. În anii '90, la Bruxelles, s-a vorbit mult despre caracterul "depăşit" al statelor naţionale şi al suveranităţii, opunându-li-se necesitatea creării unei vaste federaţii de regiuni. Condamnarea fără nuanţe a oricărei forme de naţionalism nu e străină de acest proiect. "Strategii" europeni nu par însă a fi conştienţi de faptul că identităţile regionale pot fi chiar mai pu­ter­nice, mai virulente decât identităţile naţionale, exa­cer­barea lor putând duce la tensiuni nebănuite. Termenul "dezmembrare" pare, aşadar, destul de potrivit într-un context în care se urmăreşte dispariţia statelor şi, la urma urmei, a ţărilor.

"Politica dusă în ultimii 24 de ani a produs un dezastru social, care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naţionale"

- În consecinţă, va fi regionalizarea o dezmem­brare a României?

- Între 1952 şi 1968, faimoasa Regiune Mureş Au­tonomă Maghiară era un fel de stat în stat, unde până şi cumpărarea unei pâini era o problemă pentru cel care nu vorbea ungureşte. După 1990, pornind de la ideea europeană a regionalizării, a existat un proiect de autonomie a Moldovei, apoi un altul, mult mai pre­cis, privind Transilvania. Există, deci, precedente nu tocmai încurajatoare. Pe de altă parte, politica dusă în România în ultimii 24 de ani a produs un dezastru so­cial care s-a soldat cu destrămarea coeziunii naţio­nale. Lăsând la o parte accesele de patriotism - adesea ex­ce­sive - pe care le întâlnim ici şi colo, ce-i mai leagă pe români între ei? Trecutul? Au început să-l uite. Limba? Au stâlcit-o fără nicio urmă de respect. Vi­ito­rul? Nu le-a oferit nimeni vreo perspectivă comună. Românii cărora le mai pasă că trăiesc printre români sunt din ce în ce mai puţin numeroşi. Regionalizarea nu va face decât să accentueze, să accelereze această tendinţă dramatică.

- Puterea actuală şi-a înscris în programul de guvernare, în mod prioritar, regionalizarea. Va atra­-ge, în acest fel, România, mai multe fonduri eu­ro­pene?

- E posibil ca România să atragă prin această politică mai multe fonduri europene. Dar experienţa ultimilor ani ne arată că, de multe ori, sumele venite de la Bruxelles au fost prost întrebuinţate sau, mai trist, n-au fost întrebuinţate deloc. Vor fi responsabilii re­gionali mai buni gospodari decât actualii responsabili naţionali? Greu de crezut, când vedem din cine e com­pusă actuala clasă politică românească. Mult mai plau­zibilă pare ipoteza potrivit căreia se urmăreşte crearea de posturi şi venituri suplimentare pentru prietenii politici. Cât despre "dezvoltarea armonioasă", e greu de înţeles pe ce se bazează această previziune. Dacă unele regiuni vor ajunge la un nivel superior ansam­blului - lucru, de altfel, greu de crezut - nu se va putea vorbi despre armonie, ci despre disparităţi. Iar acestea vor produce în mod inevitabil un fenomen de migraţie dinspre regiunile sărace spre cele bogate, cu con­secinţa clasică a marilor mişcări de populaţii: sărăcirea teri­toriului-gazdă. În fond, guvernul pare că mărtu­riseşte: "Nu suntem în stare să aducem prosperitate în ţară, să vedem dacă nu cumva vreo regiune va reuşi mai bine."

"Răzmeriţa secuiască e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere"

- Puterea de la Bucureşti invocă „modelul polo­nez" al regionalizării. Nu cumva guvernanţii con­fun­dă descentralizarea cu regionalizarea?

- Din 1990 încoace, la Bucureşti a bântuit obsesia modelelor străine. La începutul mandatului său de prim-ministru, Petre Roman, de pildă, era convins că Ro­mânia ar trebui (şi ar putea...) să urmeze modelul su­edez. Au urmat alte idei, toate la fel de ciudate. Acum s-a ajuns la necesitatea de a urma "modelul po­lonez". La urma urmei, există destule ţări în lume, astfel încât se mai pot pierde încă multe zeci de ani în căutarea modelului ideal! Deocamdată, regionalizarea va însemna apariţia unui nivel birocratic suplimentar. Actualele structuri centrale - preşedinte, guvern, par­la­ment - vor fi copiate la nivel regional. Adevărată ma­nă cerească pentru parazitismul birocratic! Dar şi noi posibilităţi de dezvoltare a corupţiei. În plus, vor fi păstrate actualele structuri judeţene. Cineva - un spirit lucid, fără îndoială - a propus chiar ca regiunile să aibă câte trei capitale, pentru a nu fi vătămate orgoliile (şi interesele) mai-marilor peste judeţe. Ne putem în­chi­pui haosul care s-ar produce astfel. Descentralizare? Nu! Mai degrabă nenumărate re-centralizări, în baro­nate mai mari sau mai mici.

- Liderul UDMR, Kelemen Hunor, a ameninţat că, dacă aşa-zisul Ţinut Secuiesc nu va rămâne singur într-o regiune şi va fi distribuit pe bucăţi regi­u­nilor învecinate, va scoate maghiarii în stradă. Avem a ne teme de o răzmeriţă secuiască?

- Răzmeriţa secuiască - despre care se poate spune că mocneşte de mult - e o posibilitate care nu trebuie pierdută din vedere. Iar faptul că şeful unui partid se dedă la astfel de ameninţări, în cadrul dezbaterii unui subiect atât de sensibil, e grav. Mult mai gravă, însă, e cererea pe care Laszlo Tökes, eurodeputat ales într-o circumscripţie din România, a adresat-o, într-un oraş de pe teritoriul României, primului-ministru al Unga­riei: "Protectorat pentru Transilvania". Această ce­re­re, care subînţelege că Transilvania se află sub ocupaţie românească, reprezintă prin ea însăşi premisa unui dezastru. E limpede că proiectul de regionalizare a dat apă la moară separatiştilor maghiari şi e la fel de lim­pe­de că puterii de la Bucureşti îi va fi greu, de acum îna­inte, să facă faţă unor presiuni de acest fel. Cu atât mai mult cu cât, pe scena internaţională, Ungaria a acu­mulat un anumit capital de simpatie, în timp ce Ro­mânia n-a fost în stare să facă acelaşi lucru. Pe de altă parte, când d-l Dragnea lansează ideea absurdă a arborării drapelelor regionale (care nu există şi care vor fi create doar pentru a satisface ambiţiile Ţinutului Se­cuiesc), e firesc ca Laszlo Tökes să meargă mai departe şi să pretindă inventarea de către unguri a unui drapel al Transilvaniei. Ce mai înseamnă unitatea naţională a României, ce mai înseamnă România după ce astfel de revendicări au putut fi formulate?

- Dispariţia frontierelor, crearea structurilor transnaţionale şi supranaţionale sunt temelia viitoarelor State Unite ale Europei. Să ne bucurăm?

- Nu avem de ce să ne bucurăm! Europa de azi nu se poate compara cu America de acum două secole. Atunci, pentru cei care aleseseră să emigreze în Lumea Nouă, nu exista decât o singură posibilitate: reducerea la un numitor comun şi unirea într-o confederaţie de state artificiale. E de-ajuns să privim frontierele acestor state - linii drepte pe mii de kilometri - pentru a în­ţe­lege că ele nu sunt rezultatul unei evoluţii istorice. În Eu­ropa, lucrurile stau cu totul altfel, ţările s-au cons­truit cu greu, în timp, iar diferenţele între ele sunt imen­se şi, oricât s-ar strădui birocraţii de la Bruxelles, aceste diferenţe nu pot fi şterse. E, de altfel, aproape ridicol să vorbim despre Statele Unite ale Europei în momentul în care unele state americane îşi declară voinţa de a deveni independente.

"Uniunea Europeană edictează multe absurdităţi, dintre care unele pot fi ignorate"

- În ce constă "malignitatea" ce stă la baza ideo­logiei europene a regionalizării?

- Tocmai în încercarea nebunească de a anula diferenţele dintre naţiuni - adică, pur şi simplu, istoria. Pentru moment, ne aflăm într-o "magmă" birocratică europeană, care nu izbuteşte să producă efectele pozi­tive promise, dar e greu de crezut că se va reuşi trans­formarea ei într-o "magmă federală". Vorbind despre acest proiect, generalul De Gaulle spunea că nu se poa­te face omletă cu ouă tari. Şi avea perfectă dreptate. Un italian va rămâne întotdeauna un italian, pentru că a luptat ca să fie astfel, după cum un suedez va rămâne întotdeauna un suedez. Nimeni nu acceptă să-şi aban­doneze identitatea de dragul unei construcţii func­ţio­năreşti. În ce priveşte statele naţionale, deo­camdată, Uniunea Europeană încearcă să subordoneze Comisiei de la Bruxelles din ce în ce mai multe dintre atribuţiile lor interne, deci, într-un fel, să le golească de substanţă politică, să le transforme într-o formă fără fond.

- Ar avea vreo şansă liderii politici români actuali să ignore ordinul regionalizării/dezmembrării venit de la Bruxelles?

- Uniunea Europeană edictează multe absurdităţi, dintre care unele pot fi ignorate. S-ar fi putut, de pildă, invoca faptul că România nu are o tradiţie regională, că decupajul în astfel de entităţi n-ar fi decât un arti­ficiu administrativ lipsit de orice bază istorică. Re­fe­ren­dumul poate fi şi el un scut împotriva "re­co­man­dă­ri­lor" europene. Cum clasa politică românească pare a spe­ra să tragă avantaje substanţiale din re­gio­na­lizare, ro­mânii le-ar putea spune "nu", în mo­men­tul în care vor fi chemaţi să se pronunţe în legătură cu acest su­biect.

"Slăbirea sau chiar dispariţia suveranităţilor, fărâmiţarea statelor naţionale corespund interesului comun al Bruxelles-ului şi Berlinului"

- Cine conduce Uniunea Europeană, domnule Radu Portocală: Bruxelles-ul sau Berlinul?

- Funcţionarii de la Bruxelles - aşa-zişii eurocraţi - sunt plini de iniţiative şi au o foarte mare putere. Ei nu sunt aleşi, ci numiţi - ceea ce înseamnă că nu au nicio legitimitate. Voinţa lor se opune tuturor statelor-membre, cu atât mai mult cu cât Parlamentul Euro­pean, care ar putea, teoretic, să-i cenzureze, nu serveşte aproape la nimic. Germania nu este decât un membru al acestei structuri, dar puterea ei economică - şi, prin urmare, politică - e atât de mare, încât ea poate in­flu­enţa în mod determinant hotărârile europene. În aceste condiţii, ne închipuim ce s-ar fi întâmplat dacă, potrivit dorinţei exprimate la începutul anilor '90 de liderii francezi şi germani, Uniunea Europeană ar fi integrat Rusia! Germania este un stat federal care, tinzând să do­mine Europa din punct de vedere politic şi eco­no­mic, are, fireşte, interesul de a-şi exporta propriul mo­del. O serie de instituţii germane - printre care Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice Europene -, patro­na­te mai mult sau mai puţin discret de guvernul de la Berlin, sunt foarte active în domeniul regionalizării şi al autonomiei. Carta autonomiei locale şi Carta auto­nomiei regionale, adoptate de Uniunea Europeană, sunt texte de provenienţă germană. La fel şi Convenţia-cadru pentru cooperarea transfrontalieră, prin care sunt create "euroregiunile" - entităţi ce tind să ducă la dis­pariţia frontierelor. Toate aceste mecanisme duc la di­minuarea importanţei statelor, reduse la rolul de abstrac­ţii inutile, menite să dispară.

- De ce sunt birocraţii de la Bruxelles şi Berlin atât de interesaţi de regionalizare, de autonomie etc.?

- Germania este nu numai motorul Uniunii Eu­ropene, ci şi centrul său decizional - chiar dacă acest lucru nu este recunoscut oficial de nimeni. Ceea ce, dacă ne amintim că primele structuri europene au fost create, la începutul anilor '50, tocmai pentru a în­grădi şi controla Germania, reprezintă nu numai un foarte interesant paradox, ci şi un teribil eşec. Astăzi, atât Germania, cât şi birocraţii de la Bruxelles, au ne­voie să-şi impună ideile fără a în­tâm­pina rezistenţe statale. Slăbirea sau chiar dis­pariţia suveranităţilor, fărâmiţarea statelor naţio­na­le corespund, prin urmare, interesului lor co­mun. În anii '90, fostul ministru de Externe ger­man, Klaus Kinkel, afirma foarte limpede: "Tre­buie să reuşim acolo unde am eşuat de două ori." Altfel spus, dominaţia pe care Ger­mania n-a pu­tut-o obţine prin două războaie mon­diale va fi obţinută prin intermediul unei Uni­uni Europene care să înglobeze cât mai multe state. De la Kohl la Schröder, mai toţi liderii germani au insistat asu­pra ideii că naţiunea este "un obstacol" în ca­lea construcţiei europene, iar suveranitatea "un con­cept depăşit". Remarci perfect coerente, de altfel, cu spiritul Tratatului de la Maastricht (1992), care pune bazele unui sistem de tip im­pe­rial: pe­riferia (statele-membre) trebuie să transfere din ce în ce mai multe competenţe către centru (Co­misia de la Bruxelles) şi să accepte din ce în ce mai des un simplu rol de executant. În acest timp, cen­trul legiferează. Uniunea Europeană are, într-ade­văr, multe dintre caracteristicile unui imperiu - cu men­­ţiunea că e, fără îndoială, cel mai ineficace din toa­te cele care au existat de-a lungul istoriei. Şi, pro­babil, cel mai birocratic. Ceea ce, probabil, va şi duce, într-un viitor mai mult sau mai puţin previzibil, la destrămarea sa.

"Uniunea Europeană nu mai are niciun proiect viabil, în afară de propria ei supravieţuire"

Pe timpul lui Stalin, aşa-zisul Ţinut Secuiesc se numea "Regiunea Mureş Autonomă Maghiară". Se repetă istoria?

- O frază a dvs. este citată şi tradusă în multe limbi : "Uniunea Europeană şi-a pierdut legitimi­ta­tea şi, dacă existenţa ei ar fi condiţionată de orga­nizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur şi simplu, dispărând". Sunteţi chiar atât de eurosceptic?

- Aşa cum am mai spus, în afară de parlamentarii europeni, toţi ceilalţi demnitari de la Bruxelles sunt nu­miţi, nu aleşi. Deci, nu au nicio legitimitate de­mo­cratică. Dincolo de acest "detaliu", de ani de zile, son­dajele realizate în diverse ţări arată că încrederea în Uni­unea Europeană şi în rolul ei este în continuă scă­dere. Faptul că, din cele 17 ţări care au adoptat euro din 2002 încoace, şapte se află la limita falimentului, nu este o publicitate prea convingătoare, cu atât mai mult cu cât nici celelalte 10 n-o duc prea bine. Inca­pa­citatea flagrantă de a găsi soluţii coerente în politica externă este şi ea o dovadă de ineficacitate. În schimb, funcţio­narii de la Bruxelles adoptă un ton din ce în ce mai autoritar, afişează ambiţii din ce în ce mai centrali­zatoare, ceea ce, fireşte, nu poate să placă. Astfel, par­tidele al căror program include ieşirea din Uniunea Eu­ropeană, cum este cel pe care îl conduce Nigel Farage în Marea Britanie, atrag din ce în ce mai mulţi ale­gă­tori. În Germania a apărut anul acesta un partid al cărui program constă într-un singur punct: abando­narea mo­nedei unice. Scorul lui în sondaje dă deja de gândit responsabililor politici de la Berlin. Primul ministru al An­gliei, David Cameron, a promis recent că va orga­niza în 2017 un referendum în cadrul căruia britanicii vor putea spune dacă vor sau nu să pă­răsească Uniunea Europeană. În fond, proiectul acestei construcţii şi al monedei unice datează de la începutul anilor '50. Între timp, însă, totul s-a schimbat în lume. Totuşi, câţiva lideri politici se ambiţionează, fără a-şi consulta po­poarele, să menţină o construcţie devenită anacronică şi inoperantă.

- Un grup de 52 de eurodeputaţi, numit "Con­servatori şi Reformişti", militează în PE pentru o "Eu­ropă mai bună" ("Better Europe") a statelor na­ţionale, respingând sloganul PPE, "Mai multă Eu­ropă" ("More Europe"). Fapt e că şi preşedintele Bă­ses­cu strigă "more Europe", fiind de dreapta, dar şi pre­mierul Victor Ponta vorbeşte de "mai multă Eu­ropă", deşi este de stânga. Cum comentaţi?

- Uniunea Europeană nu mai are de mult niciun proiect viabil, în afară de propria ei supravieţuire. Pen­tru asta, însă, e nevoie de "mai multă Europă", ceea ce înseamnă o integrare sporită a statelor şi subor­do­narea tot mai mare a politicii lor interne, voinţelor Comisiei. Interesul naţional e o noţiune foarte prost văzută la Bruxelles. Grupul "Conservatori şi Refor­mişti" cere toc­mai respectarea acestui interes în cadrul unei "Eu­rope a patriilor", cum o numea generalul De Gaulle. Din păcate, tendinţa federală e mult mai puternică la Bruxelles, atât printre parlamentari, cât şi printre foarte numeroşii birocraţi. În ce priveşte punctul de vedere al politicienilor români, să nu uităm că Traian Băsescu a fost, la începutul primului său mandat, destul de ostil ideilor europene. Acum, inte­resul îi dictează să fie ul­tra-european. Versatilitatea e o caracteristică a politicii româneşti. De asemeni, să nu uităm că Victor Ponta şi-a afişat admiraţia pentru criminalul Che Guevara, ceea ce e mult mai grav decât faptul că se raliază corului de papagali care cer "mai multă Europă". Nu putem spera decât că viitorul îi va dezamăgi...

- Ce-ar trebui să înţelegem prin identitate re­gională?

- "Identitatea regională" e menită să se substituie, cu timpul, identităţii naţionale, cea pe care o detestă aceşti "progresişti" de pretutindeni. Ea trebuie să con­ducă la apariţia unei "identităţi transetnice" - cu alte cuvinte, românii din Transilvania nu vor mai fi români, ci transilvăneni, aceeaşi "schimbare" urmând să se apli­ce şi ungurilor, dar şi puţinilor germani care au mai rămas în centrul şi vestul ţării. Sentimentul de apar­tenenţă la o naţie ar trebui să se şteargă, şi la unii, şi la ceilalţi, pentru a lăsa loc unei idilice (şi impro­babile!) co­muniuni geo-economice. Istoria ne arată că dife­ren­ţele sunt prea mari pentru ca o astfel de fantasmagorie să poată fi transpusă în practică. În orice caz, ea nu ar contribui cu nimic la diminuarea tensiu­nilor pentru că, în fond, frustrările ar fi încă şi mai mari decât sunt astăzi.

"Problema e că ungurii sunt ascultaţi în străinătate, în timp ce românii, nu. Din păcate, această constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la Bucureşti"

- Citez dintr-o analiză a dvs., de acum câteva luni: "Proiectul construcţiei regionale a României nu va pu­tea fi pus în aplicare, decât după ce ţara va fi fost deconstruită". Credeţi că guvernanţii de azi ai Ro­­mâ­niei au cunoştinţă de acest pericol? Ce garanţi ai integrităţii şi independenţei statului mai pot fi acel preşedinte şi acel prim-ministru care insistă pentru regionalizare şi pentru vânzarea ultimelor resurse ale ţării?

- Guvernanţii de azi nu par să-şi dea seama de fap­tul că societatea românească şi-a pierdut coeziunea, e fra­gilizată, şi că, prin urmare, o măsură cum e re­gio­nalizarea poate duce la situaţii incontrolabile. E inte­resant de remarcat, pentru a înţelege cu câtă "se­rio­zitate" e abordat acest subict grav, că, deocamdată, nu a fost stabilit numărul exact al viitoa­relor regiuni, nici de­cupajul lor geografic. Ca de atâtea alte ori, vrem să fa­cem ceva, dar nu ştim prea bine ce. Important e să ară­tăm că suntem activi, că avem o viziune. Cât despre pre­şedinte, el ar fi trebuit, prin înseşi obligaţiile sale cons­tituţionale, să constituie o comisie alcătuită din istorici, geografi, economişti, care să redacteze un raport pe această temă, în egală măsură com­ple­xă şi sensibilă. S-a preferat, din păcate, luarea de decizii politice grăbite de către oameni in­competenţi.

- Dezvoltaţi, vă rog, următoarea frază din­tr-un eseu al dvs. : "Odată lansată, dinamica dez­membrării României nu va putea fi uşor oprită. Cu atât mai mult cu cât o parte con­si­de­rabilă a clasei politice interna­ţionale, preluând fără să-şi dea seama ideile din anii '20 ale Kominternului, consideră că România este un stat asupritor".

- După 1918 şi unirea Basarabiei cu Ro­mâ­nia, Mos­cova şi-a manifestat furia, denunţând caracterul "imperial" al acestui act. Timp de 20 de ani, Ko­min­­ternul a servit de releu propagandei sovietice. Pro­pa­ganda ungurească denunţă, la rândul ei, Tra­tatul de la Versailles, din 1918, şi revenirea Transil­vaniei în cor­pul României dar, spre deosebire de Uniunea Sovietică de acum 90 de ani, ea este as­cultată. Tema pe care se sprijină această propagandă e foarte simplă: minori­tatea maghiară e captivă în România, asuprită şi îm­pie­dicată să se dezvolte. De unde, evident, "ne­voia" regionalizării şi, apoi, a au­tonomiei. Pro­ble­ma e că ungurii sunt ascultaţi în stră­inătate, în timp ce ro­mânii, nu. Din păcate, aceas­tă constatare n-a dat până acum de gândit nimănui la Bucureşti.

- În concluzia acestui interviu, nu există niciun ele­ment de optimism în regionalizarea pe care o pregăteşte ministrul Liviu Dragnea?

- În secolul al XIX-lea, Ernest Renan definea na­ţiunea ca fiind voinţa unui grup de a trăi împreună. Mai există oare azi în România această voinţă? Românii au ajuns să fugă unii de alţii, ba chiar, de multe ori, să se dis­preţuiască unii pe alţii. Conflictul a devenit prin­ci­palul motor al societăţii româneşti, ceea ce reprezintă primul pas către dezagregare. Regio­na­lizarea, prin ca­rac­terul ei centrifug, nu poate decât să agraveze această ten­dinţă. E oare în asta vreun element de optimism? Şi, în plus, ce optimism poate stârni un proiect pe care nici propriii săi promotori nu-l văd încă în mod limpede? Regionalizarea se discută haotic, se pregăteşte haotic şi riscă să devină o realitate haotică de care, poate, mâine, nu vom mai şti cum să scăpăm. În acest context, resem­na­rea românilor nu este o soluţie. România trăieşte de prea multe decenii în resemnare. Există posibilităţi legale de contestare a unui proiect - între care referen­dumul e cel mai bun mod de exprimare a opoziţiei co­lective.