Invazia musulmană în Europa

dr.Nicolae Iuga Problema invadării și ocupării Europei de către musulmani, așa-numitul „terorism” musulman, precum și impactul acestei agresiuni împotriva Spiritului creștin al Europei, atâta cât a mai rămas într-o Europă post-creștină, presupune cauze mai vechi, ascunse și cronicizate, care necesită o serie de clarificări prealabile. Trebuie să pornim de la observația că, în istoria recentă, au existat două valuri ale migrației musulmane spre Europa. Primul s-a produs lent, insinuant și într-un timp mai îndelungat, pe la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. Migrația, inclusiv cea musulmană, a fost stimulată de căderea regimurilor comuniste, cu frontiere practic închise, și de o relaxare a regimului circulației persoanelor în țările occidentale. Musulmani pașnici, proveniți în principal din Turcia și din zona Magrebului, au pătruns continuu în Europa, atât pe căi legale cât și ilegale, în încercarea de a scăpa de sărăcie și de a căuta un trai mai bun.Astfel, treptat, în țările mari europene, Germania sau Franța, s-a ajuns la minorități musulmane integrate și stabile în jurul cifrei de cinci milioane de locuitori, reprezentând între 7-10% din totalul populației din respectivele țări europene. Aceste comunități musulmane au constituit apoi veritabile și eficiente capete de pod pentru puternica presiune migraționistă musulmană din anul 2015. Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război, de dată recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene occidentale, din populații conlocuitoare vor deveni populații înlocuitoare, din motive lesne de întrevăzut. În primul rând, trebuie avute în vedere diferențele uriașe între cele două civilizații, creștină și musulmană, în ceea ce privește mentalitatea referitoare la viața sexuală. În cultura europeană post-modernă și post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun în prim plan componenta hedonistă. După cum am arătat și în alt loc[1], în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa sexuală, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi dezinteresat de politică, dezangajat, labil, lipsit de opinii proprii, o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale. Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest, Europa ipocrită și decrepită, travestită și fardată grosolan, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atigând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. Vor fi, cum am spus mai sus, o populație înlocuitoare. În al doilea rând, războaiele anti-musulmane din ultimul deceniu și jumătate, declașante de către SUA sau la instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmană care, firește, a reacționat. De exemplu, războiul împotriva Irakului, de fapt bombardarea și devastarea Irakului. Evident, miza principală a destabilizării Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era singura. A existat şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri-marionetă filoamericane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste condiţii, trebuie să fie slăbite ecomonico-militar şi „integrate” într-un sistem care să asigure dominaţia regională a SUA și a aliatului lor local. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă în această zonă. Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe, au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele au fost, sunt şi vor fi date jos cu forţa. Următoarea etapă în războiul împotriva țărilor musulmane a constituit-o, așa cum am mai scris[2], regizarea așa-numitei „primăveri arabe”. De ce s-a făcut această destabilizare a țărilor musulmane în lanț, din Tunisia până în Yemen, chiar și cu riscul ca această destabilizare să afecteze și Europa? Cel mai interesant răspuns la această întrebare îl aflăm de la William Engdahl, un economist şi politolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al doilea război mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale[3]. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară. Scopul final al SUA în momentul de faţă (arată în continuare Engdahl[4]) este acela de a pune sub controlul său militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest lucru, la fel cum în Marea Britanie în urmă cu o sută de ani nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete. William F. Engdahl demonstrează că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt departe de a fi o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte al SUA G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, până în Tunisia și Maroc, adică până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind manipulaţi și plătiți. Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici[5]. Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor musulmane? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state trebuie „democratizate”, cam în felul cum s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ’90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”[6]. Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest lucru nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul 2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 1998[7]. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că nici un concurent al SUA nu trebuie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând trebuie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general. În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase și propunând-le în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infractructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află înfipt acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „Centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul, Siria şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acuma ajunse prin ele însele la anarhie şi ruine. În fine, exodul refugiaților din cauza războaielor civile din țările musulmane destabilizate anterior de către SUA, cu concursul unor state europene, este lovitura de grație pe care o primește Spiritul creștin european. Epicentrul exodului de refugiați s-a aflat în Siria. Războiul civil din această țară a fost declanșat la începutul anului 2011, în contextul a ceea ce s-a numit „primăvara arabă”, destabilizarea Siriei urmând după aceea a Tunisiei și Egiptului. Totul a început cu manifestații anti-guvernamentale, organizate și finanțate din afară, după scenariul binecunoscut: manipularea din exterior a cetățenilor proprii cu ajutorul asa-ziselor „rețele de socializare”. Protestatarii cereau libertăți politice și manifestau împotriva dinastiei Assad, președinții Hafez și fiul său Bashar aflându-se la conducerea țării de aproape o jumătate de secol. Organizatorii străini ai destabilizării au speculat abil și disensiunile confesionale intra-musulmane existente aici, respectiv faptul că secta alawită era apropiată a familiei Assad și majoritatea persoanelor care dețineau funcții importante în stat erau membri ai acestei secte. De asemenea au fost speculate și interesele politice ale importantei minorități kurde, populație musulmană dar ne-arabă. La fel ca și Gaddafi în Libia și Mubarak în Egipt, președintele Bashar al-Assad a recurs la reprimarea manifestanților. Diferența este că Gaddafi și Mubarak au căzut în scurt timp, dar Assad a rezistat neobișnuit de mult. Liderii autoritari ai Libiei și Egiptului nu au fost ajutați de către nimeni, în schimb în sprijinul regimului lui Bashar al-Assad a intervenit Federația Rusă. Care sunt interesele Federației Ruse în problema siriană? Sunt de fapt interese diametral opuse intereselor pe care le au SUA în aceeași țară. Sunt chestiuni care nu au nici o legătură cu „democratizarea” Siriei și cu lupta împotriva dictaturii lui Bashar al-Assad, acestea fiind demagogie pură a Occidentului. Arabia Saudită este mai represivă și mai dictatorială decât Siria sau Libia, dar Arabia Saudită este țară „prietenă” a Americii. În realitate, SUA sunt interesate în a elimina Federația Rusă din furnizarea de gaze în Balcani, Italia și sudul Europei în genere. Qatarul, Arabia Saudită și Turcia au planificat construirea unei conducte de transport gaze către Europa Centrală și de Sud, care permitea scoaterea Rusiei din joc, dar care trebuia inevitabil să traverseze teritoriul sirian. Președintele sirian Bashar al-Assad s-a opus, mizând pe varianta unei conducte rusești, care să transporte gaz din Federația Rusă prin Iran și Siria către Europa Estică și Meridională. Atunci Statele Unite și Marea Britanie au luat decizia de a acționa pentru înlăturarea prin forță a președintelui Bashar al-Assad de la putere și pentru dezmembrarea statului sirian. După cum a arătat și fostul ministru francez de Externe Roland Dumas, încă din anul 2009, deci cu doi ani înainte de izbucnirea răzbiului civil din Siria, SUA, Israelul și Marea Britanie au planificat o acțiune militară anti-siriană[8], prin încurajarea, finanțarea și înarmarea în Siria a unor grupări jihadiste radicale anti-Assad, în acest fel luând naștere ceea ce mai târziu s-a numit „Statul Islamic”, o creație a SUA, la fel ca și Al-Quaeda. Între timp, războiul civil din Siria s-a prelungit extrem de mult, devenind un amplu război de uzură, agravat și prin participarea mai multor armate străine. După patru ani de bombardamente și după atingerea unei cifre de peste un sfert de milion de morți, a început – în vara anului 2015 – și exodul unei populații civile de aproximativ trei milioane de persoane din țara pustiită de război. Primele destinații ale refugiaților sirieni au fost – natural – țările vecine musulmane și stabile, Turcia și Libanul. Apoi din Turcia, refugiații musulmani au fost încurajați discret să treacă în Europa pe mare, în ambarcațiuni care navigau ilegal, cu toate riscurile inerente ale unei astfel de aventuri nebunești. În acest fel, Europa urma să fie invadată și ocupată aparent pașnic de către musulmani, într-un timp record, după care să fie alterată în cea mai profundă substanță spirituală a sa. Nu este vorba doar de o copleșire demografică de moment a populației autohtone de către musulmani ci, practic, spiritul european urmează să fie ucis în întregime și ireversibil. Dispare cu repeziciune atât Europa marilor culturi, cât și Europa fericirii, a vieții plăcute și a divertismentului. Dispare sentimentul de siguranță, de confort, felul de a se simți bine, dispare viața de noapte, circulația pe timpul nopții fiind interzisă. Problema „valorilor”, pe care o evocă politicienii, cred că nu ar trebui să se mai pună, pentru că adevăratele valori occidentale au dispărut deja de mai multă vreme. Un efect de bumerang, pervers, neprevăzut și nescontat, ca o sancțiune divină, pentru turbulențele pe care occidentalii (i. e. SUA și o Europă prea servilă în raport cu SUA) le-au provocat în lumea arabă, din lăcomie, din dorința nesăbuită de a acapara resurse, de a acumula putere și de a a realiza ceea ce s-a numit „globalizare” de pe poziții de forță. Ceea ce frapează la prima vedere este modul de-a dreptul bizar în care s-a comportat Europa confruntată cu problema refugiaților musulmani. Liderii principalelor țări europene, între care s-a evidențiat cancelarul german Angela Merkel, au tratat problema ca pe o simplă criză umanitară. Este surprinzătoare aici combinația letală de naivitate stupidă, prostie flagrantă, lipsă de viziune, imbecilitate criminală, iresponsabilitate și cecitate politică de care au dat dovadă atât elitele politice cât și serviciile secrete de informații, numite (aici impropriu) de „Inteligență”. Liderii politici au decis, fără consultarea propriilor populații prin referendumuri, că sute de mii de refugiați trebuie primiți în toate țările europene pe cote repartizate obligatoriu, găzduiți în centre de primire confortabile, hrăniți, ajutați să primească gratis o locuință, să li se ofere un loc de muncă și să fie integrați în societățile occidentale. După care, depășiți de situație, au dat-o la întors, transformând Europa libertății de circulație, simbolizată inclusiv prin podurile desenate pe bancnote, într-o Europă a gardurilor. Nu și-au pus nici un moment o serie de probleme grave de ordinul evidenței elementare. Liderii europeni și serviciile de informații nu și-au pus de la bun început problema că gloatele de refugiați nu pot fi controlate om cu om, că printre refugiați se află și foarte mulți bărbați tineri, atletici, care pretind că nu au acte de identitate asupra lor dar refuză să fie identificați și amprentați. Indivizi care refuză alimentele și ajutoarele oferite gratuit de către Crucea Roșie, pe motiv că pe ambalajele acestora era imprimat semnul crucii (crucea roșie cu brațe egale înscrisă în cerc), un semn devenit opac și inobservabil pentru europeanul mediu, semn pentru care europeanul de rând are percepția tocită și nu își mai pune problema ce a semnificat cândva, dar un semn care sare în ochi musulmanului de rând, ca un ceva sinistru pentru el, un ceva ce amintește de vremea Cruciadelor. Acești indivizi dădeau oare semne că doresc să se integreze în lumea occidentală? Nu păreau mai degrabă niște indivizi dubioși, fanatizați religios, cu pregătire militară și potențiali teroriști? În acest fel sute, poate mii, de teroriști arabi au fost ajutați, practic invitați să intre în țările occidentale, să se cazeze aici și să treacă la acțiune. Nici un lider european nu și-a pus problema (probabil că mulți dintre ei nici nu au cultura necesară pentru aceasta) cu privire la felul în care a luat naștere Spiritul european, omul european (homo europaeus) și conștiința de sine a Europei. Oamenii trăitori în vestul continentului european la început de Ev Mediu au ajuns la conștiința de sine că sunt mai întâi creștini și apoi europeni – în această ordine –, abia atunci când și-au pus problema să elibereze locurile sfinte din Palestina de sub stăpânirea păgână (musulmană). În baza acestei conștiințe creștine, europoenii au început să se organizeze ca europeni și să pornească, în secolele XI – XII, expedițiile războinice cunoscute sub numele de Cruciade. Europeanul mediu de azi a uitat complet de Cruciade, dar musulmanul nu. Musulmanul de azi are resentimente istorice, conștiente sau subconștiente, față de Europa și are motivele lui să fie pornit împotriva civilizației europene. Azi lucrurile sunt incomparabil mai periculoase decât pe vremea expansiunii otomane. Invadarea musulmană a întregii Europe, care s-a produs deja, a avut loc extrem de rapid. Spiritul creștin european este practic pe cale de dispariție, liderii europeni sunt sub-mediocri, iar Islamul a reușit, chiar cu concursul involuntar criminal al liderilor europeni, să mute războiul anti-european în inima Occidentului. Apoi, în abstract vorbind, un războinic sinucigaș, în stare să-și piardă viața în orice moment, este în principiu superior ca luptător, față de un soldat care este în stare în orice monent să se ascundă spre a-și salva propria sa viață. Confruntată cu această realitate de o gravitate extremă, Europa nu prea mai are șanse, inclusiv pentru faptul că a fost debilizată religios în mod deliberat, iar Ideea globalizării, care teoretic trebuia să protejeze și să propulseze Europa în prim plan mondial, nu are șanse, tocmai pentru faptul că această idee este o afacere, nu o religie. În fine, alt lucru greu de înțeles, nimeni nu a pus o întrebare de bun simț, nimeni nu a ridicat problema la modul serios, în spațiul public european, dacă SUA au o răspundere pentru destabilizarea țărilor din care provin refugiații din calea războiului civil, țări precum Siria sau Libia – și, dacă da, atunci ce cotă obligatorie de refugiați, proporțională cu propria-i responsabilitate, ar trebui repartizată pentru SUA. De ce să fie obligată o țară europeană oarecare să întrețină, din munca cetățenilor ei, un anumit număr minim obligatoriu de refugiați de război, atâta vreme cât țara în cauză nu a jefuit nimic din resursele țărilor din care provin respectivii refugiați de război?

Fukushima, fața nevăzută a tsunamiului "japonez"

În urmă cu trei ani aproape că nu exista canal de televiziune, post de radio, agenție de știri, cotidian sau publicație online care să nu trateze cu interes urmările cutremurului produs în apropierea

Japoniei la 11 martie 2011. Imaginile și urmările tsunami-ului încă mai sunt vii multora… în special celor care au trăit pe viu acele momente. Încă de atunci, la început mai timid, apoi pe baza unor imagini și interpretări ale fenomenelor meteorologice care au

urmat – adevărate mărturii – au fost voci care au afirmat faptul că Japonia a fost „lovită” de un cutremur care nu a survenit din cauze naturale, ci fabricate.

Cutremurul de 9,03 magnitudine s-a produs la 70 km de coastele nord-estice ale Japoniei, la o adancime de 32 de kilometri la ora locala 14,46 (5,46 UTC, 7,46 ora Romaniei); S-a calculat ca miscarea seismica a mutat insula Honshu, cea mai mare a Japoniei, cu 2,4 metri, iar axa Pamantului a suferit o deplasare de cel putin 10 centimetri; Tsunami-ul produs in urma cutremurului a

avut pana la 40 metri inaltime, lovind in interiorul uscatului pana la 10 kilometri de la tarm: a mutat vapoare, masini, a distrus total aproape 130.000 de locuinte, iar circa un milion au suferit distrugeri partiale; Au fost inregistrate 15.881 de decese, 6.142 de raniri, iar 2.668 de persoane au fost date disparute,

trupurile lor nefiind gasite pana acum; Centrala nucleara de la Fukushima a fost grav afectata, luni intregi specialistii luptandu-se sa o stabilizeze; rezidentii pe o raza de zeci de kilometri au fost

evacuti din cauza radiatiilor; Pagubele produse de cutremur,  tsunami si toate cate au urmat depasesc 235 miliarde de dolari – se crede ca este cel mai costisitor dezastru natural din toate timpurile.

Astăzi, vă aduc în atenție o altă față a poveștii. Rămâne la alegerea fiecăruia dintre voi a analiza și decide dacă în rândurile de mai jos, veți crede că aceasta a fost motivația. Pentru moment, eu personal pot spune doar că în lumina noilor date, precum și a efectelor ce aveau să decurgă… e foarte posibil!

X – 37B, revenit acasă după succesul misiunii  X-37B… misiune secretă US Army a lansat la data de 5 martie 2011, sistemul Orbital HAARP cu  ajutorul noii „jucării” (X-37B) din dotarea NASA,

într-o misiune secretă coordonată de însăși Casa Albă. X -37B a fost lansat în spațiu cu 6 zile înainte de 11 martie 2011, timp în care trebuia să localizeze și prelucreze mai multe scenarii, urmând a alege – în baza condițiilor meteo – scenariul care ar fi afectat cât mai puțin țările vecine și… în ultimă fază, continentul american

(în cazul unei catastrofe nucleare). Ziua de 11 martie, a îndeplinit toate aceste condiții. 11 martie 2011 avea să fie una specială și consemnată în paginile de istorie modernă din toate punctele de vedere. Aici însă vom aborda doar decizia politică și militară care a declanșat această cauză. Mai exact, este (cel puțin confirmat) primul caz în care o armă psihotronică poziționată în spațiul cosmic lovește o țintă la sol. Instalația Orbital HAARP a declanșat un cutremur cu o magnitudine de 9,0 în largul coastelor Japoniei. Epicentrul cutremurului a fost localizat la aproximativ 100 de km vest de Inelul de Foc. În ciuda oricăror dezmințiri ale

Departamentului de Stat American, a USArmy sau chiar a NASA, opinia specialiștilor în Fizica Pământului este că acesta nu a fost un eveniment natural produs în urma activității faliei, ci unul creat artificial prin tehnologia HAARP.

Un studiu al Universității NorthWest arată, pe baza citirii datelor magnetometrice de inducție în banda de 2.5Hz înregistrate la acea dată, faptul că acestea reprezintă o dovadă clară, că la baza producerii cutremurului a fost folosită tehnologia HAARP. Frecvența de 2,5 Hz reprezintă valoarea de excitație pe care instalația HAARP o poate emite pentru a produce un cutremur, aceasta fiind identică cu valoarea pe care natura „o folosește” când pe cale naturală se produce un astfel de eveniment. 

  Studiu: http://www.earth.northwestern.edu/people/emile/PDF/EAO127.pdf

Unul din cele trei vârtejuri apărute la puțin timp după ce unda de șoc a lovit țărmul

De ce Japonia?

De ce a autorizat Obama folosirea tehnologiei HAARP pentru a ataca Japonia? Aparent nu sunt motive care să indice vreun factor de instabilitate, de pretenții teritoriale sau instabilitate politică în Țara Soarelui Răsare… totuși sunt câteva argumente tehnologice

care dacă „scăpau” în producția de serie…. lumea economică, financiară, politică și socială… ar fi putut face un nou pas în dezvoltarea ei, comparabil cu cel prin care Tesla a dat umanității un nou sens vieții prin invențiile sale în domeniul electricității. Aș îndrăzni să spun că am asista la o nouă revoluție industrială… ori

America, Germania și celelalte mari puteri, cel puțin… pentru moment, nu doresc acest lucru.

Ok și… de ce Japonia?

Pentru că Japonia începuse producția de serie a vehiculelor care nu folosesc nici o picătură de benzină – NICI O PICĂTURĂ, vehicule al cărui cost la achiziție nu depășea valoarea unui autovehicul de clasă medie 5.000 – 7.000 USD, însă dotate

standard cu o tehnologie comparabilă cu cea a unor mărci de prestigiu din categoria bussines class.

Mai pe înțeles asta s-ar traduce astfel: O mașină japoneză cu un plin făcut poate parcurge de trei ori mai mult decât una similară (americană sau europeană) tot cu un „plin făcut”, dar care

 folosește combustibil benzină ori motorină. Ori la un astfel de preț, cu emisii ZERO, și o autonomie de rulaj, DE TREI ORI mai mare decât de unul similar ca dimensiuni și caracteristici pe benzină… nu putea să nu atragă atenția.

De ce SUA a atacat Irakul și Libia?…

Pentru un singur motiv – PETROL! Motivația americană a venit

prompt. După ce au cheltuit trilioane de dolari în războaiele „contra terorii” și au preluat controlul petrolului în Orientul Mijlociu, dintr-o dată s-au văzut în fața falimentului prin intrarea pe piață a unei noi tehnologii de fabricație a autoturismelor ce

nu folosesc derivați din petrol, dar care au o autonomie de trei ori mai mare  și sunt complet ecologice. În acel moment, a fost clar pentru toți că dacă tehnologia ieșea pe piață, la scurt timp, automobilele sub marca „Made in SUA” ar fi încetat să se mai producă.

De ce atunci…

Într-o ședință cu „ușile închise” Guvernul federal al SUA împreună cu oficiali ai Casei Albe, prin ordinul direct al lui Obama, au

autorizat folosirea tehnologiei HAARP într-un atac asupra Japoniei la 11 martie 2011, cu scopul de a proteja interesele financiare ale companiilor petroliere americane.

Cutremurul declanșat de HAARP în apropierea coastei Japoniei, a fost strategic ales pentru a distruge producția fabricilor japoneze de autoturisme ce foloseau tehnologia bazată pe celula cu hidrogen. Reducând astfel, pentru moment, riscul de a fi scoase

de pe piață mașinile ce folosesc „încă” benzină. Dar limitând serios producția celor de la Honda, în special a modelor Fit EV și FCX Clarity.  Honda a prezentat modelul FCX Clarity, un sedan ce

utilizează celule de combustibil, pentru prima dată în 2007 la Salonul Auto de la Los Angeles. În 2011, Honda FCX Clarity a fost aleasă mașina ce avea să dea startul în cursa de deschidere la IZOD IndyCar. A fost pentru prima dată când un vehicul alimentat cu hidrogen a participat la o cursă IZOD IndyCar Series în

Statele Unite ale Americii.

Propulsat de un motor electric care functioneaza pe baza de energie electrică generată de o celulă de hidrogen – singurele emisii fiind DOAR vapori de apă – , Honda FCX Clarity are o autonomie de trei ori mare decât de un altul similar ca dimensiuni dar pe benzină sau derivați din petrol. Performanța și accelerarea la modelul FCX Clarity sunt comparabile cu un motor cu 4 cilindri de 2,4 litri, dispunând de o certificare EPA de 240 mile.

De la prezentarea oficială la salonul din Los Angeles din 2007, au fost aproape 80.000 de oameni din intreaga lume care au exprimat interesul de a deține un FCX Calrity. 80.000 de oameni care nu își mai doreau mașini poluante ce folosesc derivați din petrol… și totuși?

  Honda FCX Clarity, mărul discordiei…

  Tehnologie vs. Economie…

Un chestionar al unei companii de asigurări americane făcut la începutul crizei economice din 2008, începea cu întrebarea: „Cât de mult plătiți în fiecare săptămână pentru benzină?”

Multiplica suma pe care o aloci pentru benzină cu 52.  Majoritatea celor care au participat la acest studiu alocau în medie cam 40 USD. Dacă înmulțim cu 52 de săptămâni (un an) suma rezultată este de 2080 USD/an. Acum multiplică cantitatea de benzină folosită într-un an de 80.000 de oameni… rezultă cam 166,4 milioane USD/an. Cu prețul în continuă creștere  (5 dolari/galon – n.r. aproximativ 4 litri) în cât timp crezi că din 80.000 de oameni… vor deveni 80 de milioane de oameni?

80 de milioane de oameni (mai mult sau mai puțin) x 2080 USD… ne redă motivația ce a stat în spatele deciziei. Doar în Statele Unite potrivit unui studiu DOT din 2007 rezultă că sunt înmatriculate 254,4 milioane de vehicule.

Folosind această cifră ia 254.400.000 x 2.080 USD (suma minimă plătită de un american) = 528.320.000.000 USD/an. Fie că vorbim de 166.4 milioane dolari, fie de 166.4 miliarde dolari sau 528.32

miliarde dolari pe an, avem în față motivul pentru Statele Unite de au atacat Japonia, folosind tehnologia  HAARP.

  Urmări și… decizii

La scurt timp după ce X-37B folosind tehnologia HAARP declanșat un cutremur cu magnitudinea de 9.0 grade, prim-ministrul Naoto Kan, a ordonat la data de 6 mai 2011, ca Hamaoka Nucleare să fie închisă, hotărâre luată în urma unui studiu guvernamental întocmit de o agenție a Statelor Unite (United States Geological

Survey – USGS) prin care se susținea cu o probabilitate de 87%, posibilitatea producerii unui nou cutremur cu magnitudinea de 8 grade în următorii 30 de ani, lucru care ar pune în pericol stabilitatea întregii regiuni, putând avea urmări serioase. Să

fi fost „cartea de vizită” prin care le spuneau japonezilor: „Suntem cu ochii pe voi!”?

După ce s-au asigurat că, „producătorul” celulelor electrice pe bază de hidrogen fiind închis… și producția auto a companiilor japoneze ce foloseau acestă tehnologie s-a oprit… Americanii au demarat „planul de ajutor”. Honda și-a oprit producția auto la modelele electrice… pentru moment. (să sperăm!)

Chubu Electric, grupul căruia îi aparține Hamaoka Nucleare, servește centrul Japoniei, inclusiv prefectura Aichi, unde Toyota, Honda, Mitsubishi și Suzuki au fabrici. Toate cele patru mari companii auto au suferit pierderi majore ca urmare a închiderii

centralei nucleare. La fel și furnizorii de echipamente electronice Panasonic, Toshiba și Fujitsu, care echipau mai multe modele auto au suferit pierderi însemnate în plan financiar.

În concluzie, HAARP a fost folosit de guvernul Obama împotriva Japoniei pentru a opri producția industriei auto japoneză ce folosea tehnologia celulelor de combustibil electrice pe bază de hidrogen. Această tehnologie accesibilă ca preț, odată ajunsă pe

 piață prin noile modele, ar fi semnat actul „de deces” al autovehiculelor tradiționale.

Am prevazut totul,dar nu am evitat nimic

Fost general SIE, DEZVĂLUIRI despre VISUL   Turciei Mari, șeful ISIS  și CINE l-a ELIBERAT Un fost general SIE face dezvăluiri exclusive și șocante pentru Comisarul.ro despre visul Turciei Mari,  despre cine este șeful ISIS și ce rol are România în ecuația din Orientul Apropiat.  ''Toată lumea arată cu degetul ba spre Statele Unite, ba spre Rusia, ba spre Germania acuzându-le de toate jocurile posibile în cazul Siria/Irak/Statul Islamic. Nu spun că toate aceste forțe ale lumii n-au interese specifice în această zonă care, fie vorba între noi, are potențialul de a declanșa un nou război mondial. Nu trebuie ascunsă această cumplită realitate. Însă, vă avertizez, adevăratul jucător în această ecuație este Turcia.  Al cărui vis de a redeveni Marea Turcie a Sultanilor, a renăscut în capul lui Erdogan și-n mințile elitei turcești. Toți vorbesc despre explozia economică a Chinei, că amenință supremația Americii în fruntea economiilor lumii. Eu vin și vă spun că în ultimii 15 ani, sub conducerea lui Erdogan, cea mai dinamică economie a lumii a fost economia Turciei. Iar tergiversările liderilor europeni de a integra Turcia în Europa au condus la schimbarea planurilor pentru această națiune condusă acum de unul care se crede sultan. Turcia conduce din umbră tot acest conflict. Așteptând cel mai favorabil prilej de a se extinde, fără scrupule, fără remușcări, în Siria și, mai ales, în Irak. După părerea mea, dar nu sunt singurul care știe aceste lucruri, așa-zisul Stat/Califat Islamic, ISIS, are o înțelegere secretă cu șefii din fruntea Turciei. Iar turcii îi au la mână pe americani. Care tac complice.  De teamă să nu piardă totul în acestă zonă, dar și să nu apară aceste lucruri oficial. Ar fi tragic pentru marea putere care este SUA!  Nu turcii sunt cei care cumpără petrolul extras de ISIS din câmpurile de la Mosul și Kirkuk?  Credeți că o să aflăm vreodată oficial că acest petrol, care depășește miliardul de dolari pe an, ajunge și la magnații americani care plătesc campaniile electorale pentru Casa Albă? Nu în spitalele turcești, în secret, sunt tratați liderii ISIS? Nu prin Antiohia, pe teritoriu turcesc, există un coridor de manevră al trupelor ISIS?'' întreabă, retoric, fostul general SIE. Despre cine este Abu Bakr al-Baghdadi ''Nimeni nu spune că al-Baghdadi este urmaș direct al lui Saddam Hussein, fiind fiul fetei fostului dictator irakian.  În 2003, imediat după invazia americanilor în Irak, actualul lider al ISIS a înființat Jamaat Jaysh Ahl-Sunnah wa-l-Jamaah (JJASJ), în cadrul căruia a avut rolul de lider al comitetului sharia. Din 2006 a devenit administrator general al comitetului sharia din Statul Islamic ISIS. Și acum vine prima întrebare: de ce i-au dat drumul americanii după ce l-au capturat? Nu cumva în urma unor insistențe turcești?  Al-Baghdadi a fost deținut, în 2004, în perioada februarie-decembrie, la Camp Bucca, în sudul extrem al Irakului. Ca o paranteză, la Camp Bucca, un penitenciar mai puțin cunoscut, lângă Umm Qasr, la sud de Basra,  între 2007 și 2009 a funcționat și o echipă medicală românească (9 ASISTENȚI MEDICALI MILITARI ȘI UN MEDIC MILITAR). Din acest penitenciar a fost eliberat al-Baghdadi, NECONDIȚIONAT, de către o comisie condusă de un colonel american!''

ADEVĂRURI ASCUNSE

ISIS, CIA, MOSSAD. SIGLE SCANDALOASE ŞI ADEVĂRURI ASCUNSE

Înainte să citiţi articolul vreau să ştiţi că doar adevărul ne face liberi.

Poze făcute în Siria: senatorul McCain (ambasadorul umbră al Casei Albe) cu al Baghdadi şi alţi lideri terorişti anti Assad.

Să ne mai întrebăm cum a cucerit ISIS nordul Irakului? 

Bomba informaţională este o poză făcută în 27 mai 2013 la Idleb, în nordul Siriei. Îi arată pe Mohammad Nour, Salem Idriss, Abu Mosa, John McCain şi Ibrahim al Badri. Primul este purtătorul de cuvânt al Frontului al Nusra (al Qaida în Siria). Al doilea este şeful armatei siriene libere (responsabil de masacre înspăimântătoare în Siria). Al treilea este purtătorul de cuvânt al ISIS, iar al patrulea este senator al Statelor Unite şi fost candidat la Casa Albă, dar şi ambasador umbră al Departamentului de Stat. Ultimul este cunoscut şi ca Abu Du’a, şi apare printre cei mai căutaţi 5 terorişti de către Statele Unite (recompensa este de 10 mil de dolari), iar ca nume de război el foloseşte Abu Bakr al Baghdadi şi este şeful Armatei islamice a Irakului şi al-Sham (sau Marea Sirie), armată cunoscută ca şi ISIS.

Un detaliu important este că în momentul în care a fost făcută poza, al Baghdadi era deja înscris (4 octombrie 2011) de către FBI în lista specială de terorişti căutaţi în toată lumea, şi atât ISIS cât Frontul al Nusra erau introduse de către Naţiunile Unite în lista neagră a organizaţiilor teroristice de combătut.

Un alt detaliu foarte important e că McCain nu este un politician oarecare. De 20 de ani e liderul a Internaţional Republican Institute (celebrul IRI), ramură republicană a organizaţiei guvernative (Ned) paralelă organizaţiei CIA. IRI e o agenţie                   inter-guvernativă al cărei buget este an de an aprobat de Congres într-un capitol al bilanţului care pleacă de la Secretarul de Stat. McCain a fost creierul revoluţiei care l-a răsturnat pe Slobodan Milosevic din rolul de preşedinte al Serbiei, cel care a încercat de mai multe ori să răstoarne guverul lui Hugo Chavez în Venezuela, ideatorul revoluţiei portocalii în Ucraina în 2004 şi al Maidanului din 2013, marele manipulator al Primăverii arabe şi tuturor revoluţiilor sale (Iran, Tunisia, Egipt, Libia, Siria).

Popoff a revelat existenţa unor documente (publicate de fostul agent al Naţional Security Agency Edward Snowden) care a demonstrat cum CIA şi Mossad-ul au antrenat şi armat ISIS. O operaţiune secretă cu numele de cod „Cuibul de trântori”

„Singura soluţie pentru a proteja Statul ebraic e cea de a crea un inamic la graniţe, dar cu intenţia de a-l îndrepta spre Statele islamice care se opun prezenţei sale”, este ceea ce se citeşte              într-un document al CIA. Al Baghdadi a fost prizonier în Guantanamo între 2004 şi 2009, perioadă în care CIA şi Mossad                l-au reclutat pentru a fonda un grup capabil să atragă jihadişti din diverse ţări într-un singur loc pentru a-i ţine departe de Israel. Obiectivul era acela de a crea o armată capabilă să dărâme preşedintele sirian Bashar al Assad.

În iunie 2014, ISIS (tot cu ajutorul SUA) s-a răspândit în nordul Irakului, zdrobind trupele guvernative irachiene şi masacrând musulmani sciiti, evrei şi mai ales creştini.

„A fost un faliment. Am falimentat în încercarea de a crea o gherilă anti Assad credibilă. Era formată din islamişti, secularişti şi persoane fără apartenenţă. Falimentul acestui proiect a dus la oroarea pe care o vedem astăzi în Irak” a declarat fostul secretar de Stat al SUA Hillary Rodham Clinton într-un interviu lăsat lui Jeffrey Goldberg şi ziarului „The Atlantic„. „Într-un interviu din februarie preşedintele Obama mi-a spus: Când ai o armată de profesionişti care luptă împotriva ţăranilor, tâmplarilor şi inginerilor care încep o manifestaţie, trebuie să faci ceva. Să modifici ecuaţia forţelor pe teren e dificil, şi aproape niciodată nu reuşeşti. La vremea respectivă nu am înţeles. Astăzi totul îmi este clar„, scrie Goldberg.

Este vorba despre un alt eşec al politicii externe a Statelor Unite? Pentru un răspuns corect trebuie să ne întoarcem să relatăm povestea de la început.

Căderea Zidului Berlinului a reprezentat pentru marile multinaţionale (mai ales cele americane) o mare oportunitate comercială. Totuşi, o felie din întreagă planetă, până în acel moment era impermeabilă la business-ul made în USA şi nu dădea semne că ar vrea să lase garda jos: Orientul Mijlociu. Patru ţări cheie: Egiptul pentru întreaga zonă era şi e ceea ce Statele Unite reprezintă pentru Occident, ghidul comercial şi tendinţele; Libia, Siria şi Irakul sunt 3 forţe care au ridicat o barieră totală în faţa expansionismului de la Washington.

Planul era cel de a răsturna regimele la putere şi de a instaura sisteme de putere mai sensibile la chemarea dolarului şi produselor care ajung de peste ocean. Asemănător cu ceea ce se întâmplă deja de o vreme în Golful Persic.

Ţara chieie era Irakul sângerosului lider Saddam Hussein (urmat de toate masele arabe). Cum au demonstrat mii de documente, filmate, mărturisiri şi poze, un bun amic al Washingtonului, dar prea viclean pentru a cădea în capcana economică.

Astfel, în 1990, ambasadoarea USA la Baghdad îl convinsese pe Saddam să invadeze Kuweitul (aşa cum ea însăşi a povestit de mai multe ori), pentru ca apoi să se folosească de avantajul acelui episod şi să declare război Irakului (ianuarie 1991).

Primul conflict irakian nu a rezolvat chestiunea. Saddam era încă la putere. Ţării i s-a pus embargoul pentru 12 ani cu speranţa ca poporul exasperat să se revolte. Nu se întâmplă nimic. Atunci, în martie 2003, profitând de 11 septembrie, pe vremea administraţiei Bush, a invadat pentru a două oară Irakul, iar Saddam a fost răsturnat. Dar ţara continuă să evite controlul Washingtonului. Prea numeroasă populaţia sciită, prea puternic vecinul Iran. De acceea se optează pentru divizarea ţării în trei state: la nord-est curzii, la nord-vest suniţii iar în centru şi în sud sciiţii, dar se renunţă în faţa rezistenţei populaţiei. Au încercat în 2007 acelaşi lucru, dar din nou nu au reuşit. Era nevoie de o nouă strategie, folosindu-se de un „actor” care să nu facă parte deja din stat, o entitate ca şi fantomatica armată ISIS.

Între timp se continua strategia în restul Orientului Mijlociu. În 18 decembrie 2010 Tunisia s-a organizat pentru înlăturarea preşedintelui corupt Ben Ali. În 25 ianuarie 2011 se ridică Egiptul, iar preşedintele Hosni Mubarak este arestat.

În 4 februarie 2011, Nato organizează la Cairo o reuniune pentru a lansa „Primăvara arabă” în Libia şi în Siria. Conform unui document (care a intrat pe mâinile lui Popoff), reuniunea era prezidată de John McCain. Raportul specifică lista de participanţi libici a căror delegaţie era condusă de numărul doi al guvernului din acele vremuri, Mahmoud Jibril, care schimbase brusc grupul politic din care făcea parte chiar la începutul reuniunii pentru a deveni şeful opoziţiei lui Gheddafi în exil. Raportul citează printre delegaţii francezi prezenţi în acea ocazie şi pe Bernard-Henry Lèvy. La întâlnire au participat mai multe personalităţi printre care şi o delegaţie de sirieni care trăiau în afara ţării.

Ca urmare la reuniune, misteriosul cont de Facebook al Revoluţiei siriene 2011 lansează un apel prin care se cere începerea manifestaţiilor în faţa Consiliului Poporului (parlamentul) la Damasc în 11 februarie. Deşi acest account avea, la acea vreme, 40 mii de followeri, doar 10-12 persoane au răspuns apelului în faţa flashurilor fotografilor şi în faţa sutelor de poliţişti. Manifestaţia s-a dizolvat pacific, iar altercaţiile au început doar o lună mai târziu, la Deraa.

În 16 februarie, o manifestaţie în desfăşurare la Bengasi a degenerat şi s-a ajuns la împuşcături. A două zi, o altă manifestaţie a degenerat în focuri de armă. În acelaşi moment, membrii ai Grupului islamic combativ în Libia, veniţi în Egipt şi coordonaţi de indivizi mascaţi şi neidentificaţi, au atacat simultan 4 baze militare în 4 oraşe diferite. După 3 zile de lupte şi atrocităţi, rebelii au lansat revolta în zona Cirenaica împotriva Tripolitanei şi împotriva lui Muhammar Gheddafi.

În 22 februarie acelaşi an, McCain era în Liban. Acolo a întâlnit câţiva membrii ai Curentului de Viitor, şi i-a însărcinat cu monitorizarea transferului de arme în Siria. Apoi, lăsând Beirutul, senatorul a cercetat graniţa siriană şi a ales satele (în special Ersal) care trebuiau să servească pe post de baze de sprijin pentru mercenari în timpul războiului care ar fi început în orice moment.

Acuzaţi că ar fi organizat răsturnarea preşedintelui Hosni Mubarak în numele fraţilor musulmani, doi angajaţi ai Internaţional Republican Institute din Cairo, John Tomlaszewski (al doilea în dreapta) şi Sam Lahood (al doilea în stânga) s-au refugiat la ambasada americană.

În poză ei se află lângă senatorii John McCain şi Lindsey Graham cu ocazia reuniunii pregătitoare a „Primăverii arabe” în Libia şi Siria. Vor fi exoneraţi de către liderul Fraţilor Musulmani Mohamed Morsi imediat ce acesta devine preşedinte.

Libia cade, la fel cum s-a întâmplat şi înainte în Tunisia şi Egipt, dar regimul lui Bashar al Assad rămâne la locul lui. Acesta este motivul pentru care McCain reapare, În 27 mai 2013, ziua pozelor incriminatorii. Senatorul Arizonei s-a deplasat ilegal lângă Idleb în Siria prin Turcia, pentru a întâlni câţiva lideri ai „opoziţiei armate”. Călătoria sa a fost publicată doar la întoarcerea la Washington de directorul comunicaţiilor echipei sale, Brian rogers.

O călătorie curioasă deoarece organizată de către Syrian Emergency  Task Force, o organizaţie condusă de un palestinez Mouaz Moustafa, angajat al Aipac, cea mai puternică lobby evreiască din Statele Unite.

Dar să ne întoarcem la povestea noastră. Reuniunea pusese în mişcare operaţiunea „Cuibul de trântori”. 7000 de jihadişti proveniţi din toată lumea, antrenaţi în Turcia, alţi 5000 în Libia (tot pe cheltuielile emirului din Qatar) s-au strâns pentru a forma armata ISIS.

În acest document publicat în septembrie 2013, ambasadorul Qatarului la Tripoli îşi informează ministerul că un grup de 1800 de africani au fost antrenaţi la jihad în Libia. Propune să îi trimită în    3 grupuri în Turcia pentru a se uni grupării ISIS în Siria.

Armata islamică era un lucru complet nou, o organizaţie capabilă să amestece din nou cărţile. Spre deosebire de grupările de jihadişti care au luptat în Afganistan, în Bosnia-Herzegovina şi în Cecenia în urmă lui Osama Bin Laden, nu constituie o forţă colaterală ci mai degrabă o armată. Spre deosebire de grupările precedente în Irak, Libia şi Siria, în urmă principelui Bandar bin Sulnat, ei dispuneau de servicii sofisticate de comunicaţie integrată care încuraja la înrolare, dar şi de funcţionari civili formaţi în marile şcoli occidentale, capabili să administreze un teritoriu.

Anul trecut, două episoade au condus la evenimentele din vara trecută şi la masacrele irachiene din partea ISIS. Agenţia britanică Reuters a publicat un articol în ianuarie 2014 în care se citeşte: „Congresul Statelor Unite s-a reunit în secret pentru a vota finanţarea şi armarea rebelilor în Siria până în 30 septembrie 2014„. La sfârşitul lunii februarie, mulţumită activităţii lui McCain, în Ucraina are loc o lovitură de Stat. Una dintre primele activităţi ale noului guvern a fost să semneze un acord comercial cu Arabia Saudită pentru vânzarea unei mari cantităţi de armamente (şi tunuri şi tancuri) jihadului lui al Baghdadi. În funcţie de contract armele ar fi fost puse la dispoziţie „începând din 1 iunie 2014” pentru a fi transferate în Siria, prin Turcia, cu destinaţia ISIS. 

La patru zile după, au început atacurile combinate asupra Irakului din partea ISIS şi a guvernului regional din Kurdistan (complet controlat de Washington)

Emiratul islamic a intrat în posesia părţii sunite a ţării, în timp ce guvernul regional al Kurdistanului şi-a mărit teritoriile cu cel puţin 40%. Scăpând de atrocităţile jihadiştilor, minorităţile religioase au părăsit zona sunită, deschizând strada separării ţării în 3 părţi.

Violând acordul defensiv irachiano-american, Pentagonul nu a intervenit şi a permis armatei ISIS să continue masacrele. O lună mai târziu, când peshmerga guvernului regional curd s-au retras fără să lupte, şi când emoţia opiniei publice mondiale a devenit prea puternică, preşedintele Barak Obama a dat ordinul de a bombarda câteva posturi ale Emiratului Islamic. Totuşi, conform generalului american William Mayville, directorul operaţiunilor la Statul Major General, „aceste incursiuni au mică probabilitate de a influenţa capacităţile globale ale Emiratului Islamic sau activităţile sale în alte zone ale Irakului sau Siriei. Cu fiecare evidenţă, ele nu au rolul de a distruge armata jihadistă, ci doar să garanteze că niciunul dintre actorii implicaţi nu va ieşi din teritoriul care i-a fost alocat.”

Ceea ce într-adevăr a oprit avansarea trupelor ISIS şi a deschis un coridor umanitar, permiţând civililor să scape de masacru, a fost intervenţia curzilor din Pkk-ul turc şi sirian, duşmani juraţi ai Turciei, ai Nato şi ai Statelor Unite