miercuri, 31 octombrie 2012

Trei religii, un singur Dumnezeu


(1)

Iudaismul
Cercetatorii fenomenelor religioase consimt ca iudaismul este prima religie monoteista revelata umanitatii cu peste 3000 de ani, in urma. In “Le Judaism“, autorii Franjo Terhart si Janina Sculze definesc iudaismul asa: “o religie mesianica: adeptii lui asteapta venirea lui Mesia, care va face din intreaga omenire, un popor sfintit de Dumnezeu”.  Intreg ansamblul credintelor evreiesti asupra legamantului dintre Dumnezeu si poporul Sau il plaseaza pe Abraham (Avraam, la crestinii ortodoxi), ca fiind primul depozitar al invataturilor lui Dumnezeu pentru omul cazut in pacat si in robie.Avraam locuia in Sumer, in orasul Ur, unde coruptia, decadenta si violenta stapanitorilor il manie pe Dumnezeu, care se hotaraste sa i se reveleze unui barbat credincios si pios. Desi se afla la o varsta inaintata, Avraam il asculta pe Dumnzeu, isi ia familia si porneste in cautarea unui pamant nou! La varsta de 75 de ani, se impreuneaza cu slujnica Hagar,  cu ingaduinta sotiei sale Sara, nascandu-se astfel Ismael, care va deveni parintele tuturor popoarelor arabe. La 99 de ani, Avraam are din nou o comunicare cu Dumnezeu care-i propune un legamant sfant . Din acel moment, circumcizia reprezinta pentru semiti: Alianta! Isamel avea 13 ani, cand Sara ramane gravida, nascandu-l pe Ytsh’ak (Isaac), parintele tuturor evreilor. Iudaismul se bazeaza in primul rand pe o practica a credintei si se bazeaza pe Cartea Sfanta a Legii, compusa din Pentateuh (cele cinci carti ale lui Moise, care formeaza Vechiul Testament), Torah (invataturile rabinice) si Kabbalah (curentele mistice si ezoterice). Constiinta religioasa este exprimata si exercitata prin trei sarbatori fundamentale: Sabbatul, in care se celebreaza legatura simbolica dintre Edenul spiritual si Ierusalimul terestru; Roch Achana  (Ziua Judecatii) care le aminteste evreilor de Alianta cu Iahve si mai ales faptul ca doar prin credinta si respectarea Decalogului, omul se poate mantui; si Yom Kippur , care este o sarbatoare a iertarii. Dumnezeu isi intareste legamantul cu poporul credincios, prin Moise egipteanul. Atunci cand urmasii lui Isaac se aseaza in Egipt si cad prada abuzurilor faraonilor idolatrii si materialisti, Yahve  i se reveleaza lui Moise, invatatndu-i pe evrei valoarea libertatii si puterea credintei intr-un singur Dumnezeu, a toate creator! Un proverb rabinic surprinde realitatea exodului: “A fost mai usor sa-i scoata pe evrei din Egipt, decat Egiptul din inima evreilor“. Yahve are o misiune specifica pentru poporul evreu. Intr-o lume muscata de coruptie, de pacat si idolatrie, reintegrarea si mantuirea omului nu se pot face decat prin intermediul unui neam de preoti. Scopul unic al acestui popor este slujirea lui Dumnezeu, de aceea evreii nu sunt un neam, nu au o tara si nici stramosi pe pamant: ” Eu v-am sprijint ca un soim, daca ascultati glasul meu veti fi, printre natiuni, o imparatie de preoti”.  Pe muntele Sinai, Yahwe ii transmite lui Moise comandamentul sau pentru mantuirea lumii prin respectarea Legilor Divine. Esenta doctrinei si a dogmei iudaice este credinta in unicitatea lui Yahwe, Creatorul Universului si permanenta lui legatura cu omul care nu si-a pierdut credinta!  Daca pana la aparitia iudaismului, oamenii credeau ca au fost zamisliti de zei, exclusiv pentru a-i sluji, in Vechiul Testament, Dumnezeu ii lasa omului (prin protoparinti) sa stapaneasca lumea!

(2)

Crestinismul
Cu un secol inaintea aparitiei Mantuitorului in persoana lui Iisus, Palestina se afla sub protectorat roman si era condusa de regi vasali.  In anul 37 i Hr, Roma il numeste rege peste evrei pe Irod cel Mare. Imediat dupa inscaunare, acesta trece la religia iudaica, dar are grija sa nu deranjeze in nici un fel, confortul imperiului. Societatea vremii era dominata de saduchei si farisei. Primii se considerau elita evreiasca, din neam de leviti si aveau puterea sa-l numeasca pe Marele Preot, iar fariseii aveau dreptul sa studieze textele rabinice si sa interpreteze Legea. Din punct de vedere spirtual si religios, toti evreii il asteptau pe Mesia (Cel Uns de Dumnezeu) sa elibereze Tara Sfanta. Unii , inspirati de profetii si proorocii Vechiului Testament, se refereau la eliberarea de sub patimi, idolatrie si coruptie, iar altii, mai activ politic, indrazneau chiar sa creada ca se vor putea elibera de sub jugul roman. Iisus Hristos spune ca a venit sa implineasca Legea, nu sa  o distruga si de aceea, crestinismul se defineste continuatorul religiei iudaice, singura diferenta dogmatica constand in faptul ca evreii nu cred ca Mesia a venit, iar crestinii sustin ca El a fost intrupat de Iisus. Asadar,  aceasta religie se bazeaza pe Biblia Crestina formata din Vechiul Testament la care se adauga Evangheliile canonice ale lui Matei, Marcu, Luca si Ioan, Apocalipsa lui Ioan si Faptele si Epistolele apostolilor. Crestinismul devine religie oficiala a Imperiului Roman in secolul al IV-lea d.Hr si de acolo seimprastie atat in Orientul Apropiat, in Europa, cat si in Asia. Incepand cu Evul Mediu, prin misionari, crestinismul ajunge si in Americi.
Esenta credintei crestine se afla in Dumnezeirea lui Iisus, numit de evanghelistul Ioan, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si Sfanta Treime care alcatuieste Fiinta unui Dumnezeu unic, asa cum Soarele, Razele si Caldura definesc aceeasi entitate. In 1947, au fost descoperite niste manuscrise scrise in aramaica, numite de cercetatori: Manuscrisele de la Qumran, Evangheliile Gnostice ale Esenienilor, Evangheliile Apocrife, care aduc o Lumina noua asupra inceputului crestinismului.
Primul conducator al Bisericii crestine a fost Iacob, fratele vitreg al lui Iisus, cunoscut de credinciosi drept Iacob cel Drept, primul episcop al Ierusalimului. Totusi, nici Iacob, nici apostolul Petru nu poarta titlul de Parinte al crestinismului, ci Pavel, fost Saul, prigonitor de crestini si magistrat iudeu de cetatenie romana, care a avut reveleatia lui Hristos, pe drumul Damascului. S-a convertit la crestinism si a inceput cel mai prolific misionariat, fiind urmat in aceasta credinta mantuitoare, de greci, evrei si romani.Primele patru secole sunt maracte de evanghelizari, dar si de conflicte teologice cum au fost cele dintre discipolii lui Iacob cel Drept si urmasii liniei doctrinare ale lui Pavel din Tars.
In anul 314 d.Hr, imparatul Constantin promulga edictul de la Milano prin care acorda liberate religioasa Bisericii crestine. In 325, d.Hr se intruneste Conciliul de la Nicea care concluzioneaza ca Iisus este Dumnezeu Intrupat  si ca ori ce afirmatie contrara devine eretica. In scurt timp, toate celelate temple destinate zeilor au fost darmate, iar celelate culte sa fie persecutate.
Diferenta fundamentala fata de iudaism este ca Iisus este considerat Dumnezeu Intrupat, care s-a pogorat in Fecioara Maria pentru a-l mantui pe Om, urmasul lui Adam, cazut in lumea materiala dupa ce l-a ascultat pe Sarpele cel Vechi, numit si Satan. Evreii nu au putut conceptualiza intruparea lui Dumnezeu si au considerat o asemenea credinta ca fiind hulitoare. Cu alte cuvinte, crestinismul personalizeaza relatia cu Dumnezeu prin cel care isi spune Fiul si care ne invata sa ne rugam Tatalui nostru.
Pentru crestini, Hristos este punctul culminat al Creatiei, si prin el si omul care isi cauta mantuirea. Iata ce scrie Pavel in Epistola catre Coloseni:Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute…Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte de toate si toate prin el sunt asezate“.  Evanghelistul Ioan afirma: “Si cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi
Astazi, crestinismul cunoaste trei forme de cult definite teologic si care au Biserici:  ortodoxia ,catolicismul si protestantismul.

(3)


Islamul
In anul 571 d.Hr se nastea in Arabia, la Mecca cel care avea sa schimbe soarta  unei parti considerabile a lumii: Mahomed profetul lui Dumnezeu. Ramas orfan de mic, Mahomed este crescut de un unchi si devine pastor. La varsta de 40 de ani, aflandu-se in pestera din Hira, are viziunea aparitiei Arhanghelului Gabriel (Djibril) care-l anunta ca a fost ales de Dumnezeu (Allah) pentru a-I fi mesager printre oameni (rasul). Contrariat de asemenea traire, Mahomed se considera nebun  si se refugiaza in bratele sotiei sale Khadija. Aceasta nu se indoieste de natura divina a misiunii sotului sau si astfel devine prima femeie musulmana din istorie. Desi este analfabet, sub inspiratia Arhanghelului Gabriel, Mohamed scrie suratele care vor compune Coranul, intr-o limba araba superba, nemaintalnita de atunci la nici un elevat. Cateva secole mai tarziu, credinciosii musulmani au provocat intreaga lume sa scrie o carte asemanatoare Coranului, insa pana in momentul de fata, fara nici un rezultat. Timp de 23 de ani, profetul Mahomed s-a aflat in comunicare cu Arhanghelul Gabriel, acelasi prin care Dumnezeu a vorbit cu Abraham (Avraam), cu Moise  si care i-a adus Fecioarei Maria bunavestire a nasterii lui Iisus, fiul lui Dumnezeu. Asadar, prin aceasta comunicare directa cu Imparatia Cereasca (Duhovniceasca) a lui Dumnezeu, intre iudaism,  crestinism si islam exista o continuitate teologica. Supunandu-se Vointei lui Allah, profetul devine un apostol propovaduind Regatul lui Dumnezeu Unic si Restauratia morala a lumii prin Credinta si Fapte bune. Prima tinta a profetului a fost destructurarea politeismului, distrugerea idolilor si explicarea jihadului (razboiul sfant al fiecarui credincios cu  natura sa malefica). Monoteismul propovaduit de Mahomed tulbura oranduirea autoritatilor politeiste si atrage dupa sine multe comploturi si persecutii. Grupul profetului paraseste Mecca si se stabileste la 450 de km departare, la Medina.
Coranul devine punctul central al Islamului si se deschide credinciosilor sai cu cuvintele: “Cine nu crede ca Dumnezeu a vorbit oamenilor prin Abraham, Moise, Iisus si Mahomed nu poate fi musulman“, intarind de la inceput continuitatea iudeo-crestina. In ezoterism, Iisus este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, iar Mahomed este gura prin care vorbeste Dumnezeu. Jacques Rifflet scrie: “Prin dictarea lui de catre trimisul lui Allah, Coranul devine o Carte a originii absolute, cu un caracter intangibil si ori ce punere a lui in discutie, orice critica, inclusiv de natura istorica, devine un sacrilegiu” ( L’Islam explique).
Islamul inseamna Supunere lui Dumnezeu si Pace si se bazeaza pe cinci piloni de baza:
  1. Profesiunea de credinta (shahada)
  2. Cele cinci rugaciuni zilnice
  3. Pomana pentru nevoiasi ( zakat)
  4. Postul anual de o luna (Ramadan)
  5. Pelerinajul la Mecca (hadj).
Pentru musulmani, Mahomed este un om dedicat lui Dumnezeu, un mediator, o punte de legatura intre Cer si Pamant. Mahomed provine din arabescul Mahomet care inseamna cel laudat, fiind o expresie a Logosului Divin. Iata cum se exprima Arhanghelul Gabriel prin gura Profetului: “Faptuiti pentru aceasta lume ca si cum ar trebui sa traiti o mie de ani si, pentru lumea cealalta, ca si cum ar trebui sa muriti maine!” Majoritatea exegetilor islamului sunt de acord ca aceata religie permite fiecarui om sa fie martorul lui Dumnezeu, soldatul Sau pe Pamant. Islamul este asadar, o mare aventura personala, prin care Fidelul inspirat de Mahomed este chemat sa raspunda Cuvantului lui Dumnezeu, Coranul printr-o supunere credincioasa (islam).


marți, 30 octombrie 2012

Politica BNR !!! Incotro???


Mugur Isărescu, unul din artizanii dezastrului economic din ultimii 20 de ani !
Criza economică actuală a determinat tot mai multe state să solicite fonduri de la FMI. În curând FMI ar putea epuiza resursele, sau cel puţin pe cele publice, transparente, în condiţiile în care numărul ţărilor creditate este în continuă creştere, acestea regăsindu-se pe toate continentele. Brad Setser, expert la infama organizaţie "Council for Foreign Relations (CFR)", declara că nevoia de finantare externă a tuturor ţărilor vizate de FMI ajunge la 600 de miliarde de dolari, şi atentionează că . "suma ar scufunda complet Fondul Monetar'. Din păcate, încă nu s-a întâmplat aşa ceva şi oamenii acestei instituţii dictează în România legi, atitudini, privatizari şi instaurează guverne. Ca să ajungă la aceste "performante", au avut nevoie de sustinere, iar aceasta a venit chiar din interior. Un personaj cheie dintara noastra este guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, cel mai longeviv guvernator de Banca Centrala din lume, cunoscut mason si membru in Comitetul Executiv al Comisiei Trilaterale, membru al grupului Bilderberg si al grupului de la Roma, asociatii transfrontaliere cu activitati distructive si de subjugare a identitatilor nationale (!).
Dupa un curs de calificare de scurta durata in SUA, ocupa inca din 1990 si pana in ziua de astazi, functia de guvernator al BNR, remunerat fiind cu aproximativ 50.000 euro/luna (nu vorbim de venitul sau lunar, ci doar de salariul oficial luat de la stat, adica din bani publici). Sub tutela luisistemul bancar romanesc a fostpractic lichidat, distrugand atat banci de stat cat si private. A reusit deocamdata sa supravietuiasca doar CEC Bank, ca rezultat colateral pozitiv al unei interventii in Parlament.
Ar fi interesat de stiut daca domnul Isarescu, poate sa gaseasca alta tara din lume al carei guvernator de Banca Nationala sa-si fi lichidat sistemul bancar si sa fi inmormantat bancile autohtone. De asemenea domnul "academician", singurul roman membru al Comisiei Trilaterale, la randul ei subordonate Grupului Bilderberg, ar putea sa explice noua, romanilor muritori de rand, cum a reusit Coreea de Sud (!), ca dupa criza din anii 1997-1998, sa nationalizeze toate bancile straine, iar de atunci sa inregistreze o dezvoltare economica si a nivelului de trai fara precedent .
Incalcand Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu nu a protestat, cand s-au taiat pensiile cu 15% si salariile cu 25% (38% in termeni reali). Conform acestei legi, obiectivul fundamental al BNR este "asigurarea si mentinerea stabilitatii nivelului de trai al populatiei si al puterii de cumparare", fiind singura institutie a statului cu atributii in acest sens.
Acest obiectiv este a fost imposibil de indeplinit pana acum, deoarece guvernatorul "nostru", a renuntat la controlul si mentinerea puterii de cumparare in interesul cetatenilor si astfel statul roman, guvernele Romaniei, nu au avut nici o alta parghie pentru mentinerea stabilitatii preturilor. De exemplu în Romania, tara producatoare de titei, gaze naturale si energie electrica,preturile la carburanti si curent sunt mai mari decat in celelalte tari europene care importa acest tip de produse. O scurta verificare a datelor oficiale, sau a celor care mai pot fi considerate ca oficiale si reale, ne duc la concluzia ca guvernatorul Isarescu a aceptat impreuna cu presedintii Iliescu, Constantinescu si Basescu, ca populatia sa fie facturata la cele mai mari preturi pentru a se asigura astfel compensatrea acestor cheltuieli pentru satisfacerea clientelei politice si economico-financiare internationale.
Nici in ceasul al doisprezecelea, cand milioane de romani au fost afectaţi dramatic  de masurile de austeritate instituite de guvernul Boc si de Traian Basesu, guvernatorul BNR nu cere public guvernului sa vina in sprijinul bugetarilor si sa ceara pentru acestia revenirea la salariul si asa de mizerie pe care il primeau. Nu intervine nici in sprijinul pensionarilor, nici al indemnizatiilor mamicilor, nici pentru ajutorul de somaj, nici al cresterii finantarii spitalelor, nici pentru ... nimeni, doar pentru salariatii BNR, nu care cumva sa fie asimilati "functionarilor publici" ... si sa nu-si mai primeasca sporurile nesimtit de mari. 
Niciodata guvernatorul Isarescu, "de-a lungul indelungatului sau mandat", nu s-a opus politicilor antiromanesti ale companiilor straine. Cand Curtea Constitutionala a hotarat ca taierea pensiilor si recalcularea celor speciale Guvernul Boc IV a decis, prin OUG, majorarea cu 5% a TVA, iar Isarescu a anuntat ca va creste inflatia la 8%. Ca o consecinta directa, preţurile au crescut, iar puterea de cumparare a angajatilor si a pensionarilor a scăzut sub pragul de supravietuire.
Conform Legii nr 312/2004, art. 2 alin. 3, "Banca Nationala a României sprijina politica economica generala a statului si administreaza rezervele internationale ale Romaniei". Sau aşa ar trebui ...
In baza articolului 30 al aceleiasi legi, BNR stabileste si mentine rezervele internationale, rezerve alcatuite din aur detinut in tezaur, in tara sau depozitat in strainatate, active externe, sub forma de bancnote si monede sau disponibil in conturi la banci sau la alte institutii financiare in strainatate, pe care le stabileste Banca Nationala. Poporul roman suporta cheltuiala depozitarii in strainatate (!) a celei mai mari parti a rezervei de aur a Romaniei.
Niciodata guvernatorul Bancii Romaniei nu a justifcat logica acestei cheltuieli, la fel cum nu explica de ce se opune cresterii rezervei de aur a Romaniei de cel putin 8 ori (!) prin includerea aurului de la Rosia Montana si de ce a acceptat ca Guvernul Boc, impreuna cu Traian Basescu, sa sprijine o firma straina (Rosia Montana Gold Corporation) la jefuirea poporul roman cu peste 100 miliarde de euro (!), la cat este evaluat zacamantul din Muntii Apuseni.
Oare nu este informat ca multe din tarile puternice si dezvoltate ale lumii achizitioneaza cantitati uriase de aur de pe piata mondiala, pregatindu-se introducerea monedei unice internationale? (sic!).
Nici de aceasta data, guvernatorul Isarescu nu poate invoca lipsa cadrului legal in atitudinea sa ostila cresterii veniturilor Bugetului de Stat, cu peste 100 de miliarde de euro, care ar proveni de la Rosia Montana.
In 20 de ani, guvernatorul Isarescunu a propus si nu a sustinut nici o sursa de crestere a veniturilor nationale, si nici nu a solicitat stoparea coruptiei si a risipei din banii publici. Guvernatorul Isarescu si Consiliul de Administratie al BNR au hotarat, fără să anunţe Parlamentul, ca rezerva valutara a poporului roman sa fie depozitata in banci americane (!) pentru o dobanda de circa 1%, iar guvernul Boc a luat imprumuturi de la FMI si de alte banci, inclusiv americane, de peste 80 de miliarde euro cu o dobanda de 3,5-10% (sic!). Pentru sustinerea unor astfel de manevre antiromanesti, s-au folosittaieri de salarii si pensii, concedieri de bugetari, falimentaride IMM-uri, mariri de TVA, majorari de taxe si impozite, etc.
Insa in caz ca s-ar fi gasit cineva sa-i traga la raspundere pentru acest masacru financiar pe respectivii, aceesi lege 312 din 2004 prevede ca membrii Consiliului de Administratie al BNR nu raspund civil sau penal (sic!). Ei au doar drepturi, printre care se regasesc indemnizatii de 90 000 - 100 000 euro pe luna (!), sau participarile la profit, pe care si le stabilesc singuri, fara sa necesite aprobarea nimanui (!).
Astfel, in baza legii cu pricina, pana la 30 iunie a anului urmator, guvernatorul prezinta Parlamentului raportul si pleaca fara sa dea nici un fel de explicatii. Nici vorba de responsabilitate sau justificare a cheltuielilor, iar in urma raman numeroase intrebari fara raspuns cum ar fi: ce sume s-au acordat pentru investitii si ce obiective s-au realizat din creditele externe de peste 120 de miliarde euro !? (una suta douazeci MILIARDE de euro!)
De ce se opune la negocierea si obtinerea unui imprumut din partea Chinei, necesar pentru dezvoltarea agriculturii, a turismului si a infrastructurii de trasnport, cu dobanzi mult mai mici decat cele de la FMI?De ce se administreaza anual in pierdere, de miliarde de euro, rezervele internationale ale Romaniei?Din ce resurse va platit poporul roman uriasa datorie externa si in cati ani?Cat este datoriaexterna pe cap de locuitor?Ceresponsabilitate are guvernatorul Isarescu pentru situatia economica, financiara si sociala din tara, precum si pentru indreptarea Romaniei intr-o directie gresita?Există posibilitatea unei legaturi intre criza autohtona in contextul celei internationale, imposibilitatea de rambursare a datoriei externe si acordarea cetateniei romane a peste 1 milion de persoane in ultimii ani (majoritatea din Israel)?De ce romanii au fost o generatie de sacrificu in hulitul regim socialist si de ce sunt o generatie de sacrificiu acum, in (prea) mult trâmbiţata democraţie de tip occidental, unde nu se construieşte nimic, ci doar se DĂRÂMĂ, sub obladuirea si cu sprijinul neprecupetit al guvernatorului BANCII NATIONALE?

luni, 29 octombrie 2012

Definiţia legionarului


Definiţia legionarului

      Pot şi e nevoie să dau o definiţie legionarului, şi nu oricare definiţie, ci definiţia din care să se poată înţelege lucrul cel mai frapant şi de neînţeles până acum: logica, motivaţia celor care au creat în jurul legionarilor diversiunea cea mai amplă şi mai aprig susţinută din toată istoria neamului românesc. Diversiunea, adică minciuna şi crima de proporţii fără egal, căreia legionarii îi sunt victimă statornică de (aproape) trei sferturi de veac. De ce oare au stârnit legionarii atâta ură din partea celor care i-au prigonit şi încă i-ar mai prigoni? Şi cine sunt cei pe care legionarii i-au supărat aşa de tare şi, repet, cu ce oare i-au supărat de le-au provocat ura cea mai neîmpăcată cunoscută în istoria noastră. „De ce atâta ură?” se întreba Nicolae Iorga, cu înţelesul „de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor?” Şi cu subînţelesul „de ce atâta ură pe care noi nu am provocat-o nicicum prin faptele noastre?!” La fel mă întreb şi eu: „de ce atâta ură împotriva legionarilor?”
Iată răspunsul, iată răspunsul meu:
Istoria lumii, în esenţa ei ilustrează existenţa şi confruntarea a două idei, două concepţii despre succes, despre reuşită, despre fericire, la urma urmelor. Una – şi aş putea-o numi prima, cel puţin din punct de vedere cronologic, este concepţia eroică, cavalerească, voinicească, pentru care valoarea supremă o constituie victoria dobândită pe căi cinstite, drepte, fără vicleşuguri, fără lovituri ascunse, pe la spate.
În această mentalitate cavalerească, puterea politică, averea, iubirea, faima, loialitatea celorlalţi, încrederea pe care o inspiri, recunoştinţa publică etc., nu au valoare decât dacă au fost obţinute pe căile onoarei şi ale corectitudinii, fără a face nici o concesie de la principialitate şi onestitate, de la legalitate şi mai ales de la legitimitate. Comportamentul eroic presupune în primul rând respectarea cuvîntului dat, a angajamentelor asumate, a jurămîntului, a promisiunilor făcute. Pe scurt, cavalerul este un om de cuvînt. Este un campion al fair-playului.
Pus în situaţia de a nu-şi putea salva viaţa, averea sau statutul social-politic decât prin dezicerea de principiile afirmate, de jurămintele făcute sau de cuvîntul dat, omul de onoare, cavalerul, în termeni populari româneşti voinicul, Făt-Frumos, preferă să moară, să-şi piardă rangul şi toată averea (cazul lui Harap-Alb), dar să-şi respecte cuvîntul, să nu-şi piardă onoarea. Să nu-ţi piardă sufletul, cum vor zice, mai târziu, creştinii.
Comportamentul eroic, cavaleresc, a constituit regula antichităţii şi a Evului Mediu. (Fireşte, nu peste tot, dar în mod caracteristic şi dominant, da.) Confruntarea, în antichitate, s-a făcut în interiorul acestei mentalităţi, după regula că nu este nici o ruşine să te recunoşti învins de cineva pe care Dumnezeu l-a lăsat mai puternic decât tine. Acest raport în care te afli cu celălalt, celălalt fiind mai puternic, reprezintă voinţa zeilor, aşa a vrut Dumnezeu, facă-se voia Domnului! Şi lumea cavalerească s-a organizat pe seninătatea cu care fiecare accepta, în ierarhia de voinici, de eroi, locul pe care i-l hărăzea puterea şi voinicia cu care îl înzestrase Dumnezeu. Aceste ierarhii aveau, drept criteriu ultim, însăşi voinţa Domnului.
Pus în situaţia de a modifica această ierarhie, adică de a dobândi onoruri şi bogăţie, putere şi ranguri sociale dintre cele mai înalte prin mijloace şi procedee care contravin demnităţii şi onoarei, cavalerul autentic nu pregetă a refuza. Acest refuz, nu neapărat vehement, zgomotos, acest refuz fiind semnul distinctiv a ceea ce se cheamă nobleţea caracterului. Cavalerism, nobleţe, eroism, onoare, curaj, demnitate, corectitudine, sunt atributele modelului uman pe care au încercat să-l impună atât mitologia unor popoare, religia, aşadar, cât şi istoria trăită, prin eroi imaginari sau reali.
Acestui model i s-a dat un contur definitiv prin Iisus Hristos, a cărui icoană a însufleţit eroismul şi cavalerismul „sans tâche et sans reproche” al eroului medieval, sensibil diferit de cel antic prin fervoarea iubirii şi respingerea a tot ce ar putea purta marca trufiei, a trufiei care este prima vinovată de invidia pe care o naşte, o produce, o provoacă la ceilalţi.
Şi care este efectul, efect devastator, al invidiei?
Efectul cel mai nefericit este însăşi apariţia celuilalt model de comportament, a mentalităţii opuse celei eroice, cavalereşti. Este mentalitatea potrivit căreia scopul scuză mijloacele, îndeosebi când scopul înseamnă să dobândeşti putere şi onoruri, să răstorni ierarhiile stabilite pe criterii cavalereşti, eroice, ale virtuţii şi puterii lăsate de la Dumnezeu!
Tot de la Dumnezeu este lăsată şi mintea omenească, iar mintea aceasta este în stare să născocească felurite vicleşuguri prin care cel puternic să fie doborît de cel slab şi nevolnic! Invidia nevolnicului, dinaintea voinicului tare de virtute, pare să ascută mintea celui slăbănog, făcându-l inventiv, născocitor de tertipuri prin care cel puternic să-şi piardă ascendentul lăsat de la Dumnezeu. Aceste tertipuri putând fi otrava, pumnalul înfipt pe la spate ori în timpul somnului, şantajul, glonţul ucigaş care anulează orice voinicie înnăscută. Orice stârpitură, cu un revolver în mână, îl poate dovedi pe cel mai voinic dintre oameni! Pe cel mai viteaz! Dar mai presus de toate nevolnicul descoperă ce armă puternică poate deveni banul! Armă atotputernică! Căci – şi aceasta este una din dominantele acestei mentalităţi, nevolnicul se bazează pe credinţa, singura lui credinţă, că tot ce există pe lumea asta are un preţ, în bani, în dolari, în aur, dar are un preţ. Preţ are şi prostituata din colţul străzii, dar şi ministrul care te poate ajuta să calci legea fără să fii pedepsit. Fireşte, preţul diferă, dar rămâne preţ! Conform acestei mentalităţi, cinstea şi onoarea sunt chestiuni de preţ, adică sunt tot marfă! Fiecare om este, vorba lui Caragiale „mai mult sau mai puţin onest!” Unii sunt oneşti până la vederea unei bancnote de 100 de dolari, alţii rezistă (adică urcă preţul) şi nu cedează decât la sume serioase, cu cinci-şase zerouri în coadă. După acest principiu funcţionează şi autorităţile publice, inclusiv judecătorii şi procurorii, până la poliţaiul din colţul străzii. La fel, politicienii, chiar şefii de partid sau de stat! Ziariştii, drăguţii de ei, nu mai vorbesc! Preţ au, tot variabil, şi artiştii, scriitorii, poeţii sau ce-or mai fi fiind!
Într-o lume astfel simplificată, omul cu bani se simte în siguranţă! Orice ar face! Chiar şi dacă ar ucide! Are bani, plăteşte şi scapă! Fireşte, îl costă ceva mai mult în Anglia faţă de Bangladesh, dar principiul este acelaşi: cine plăteşte comandă muzica!
Deci poţi obţine orice pe lumea asta dacă ai bani cu care să plăteşti. Deci: banii e totul! (Cum sună şi un proverb pe care etnografii se sfiesc să-l înregistreze!) Vom numi mercantilă această mentalitate care vede toată rânduiala lumii ca pe un vast negoţ, comerţ planetar, în care fiecare umblă să cumpere ieftin şi să vândă scump! Încununarea, apoteoza acestei mentalităţi împlinindu-se în şmecheria prin care banii sunt puşi să facă bani! Când banii devin ei înşişi marfă, pe care să o cumperi cu un preţ şi s-o vinzi cu altul! Adică speculă şi camătă!
Toate religiile lumii au condamnat neruşinarea şi cinismul cămătarului, al cametei ca sursă a existenţei. Iar camăta a ajuns azi principiul ordonator al întregii structuri economice mondiale! Nimeni nu mai mişcă pe această planetă fără ca mişcările sale să fie înregistrate, controlate şi verificate de sistemul bancar. Sistem bazat pe modul cel mai ruşinos, mai neomenesc, mai neplăcut lui Dumnezeu de a-ţi câştiga tainul zilnic, pâinea cea de toate zilele!
Dar nu s-au mulţumit cu atât! Câştigându-şi pâinea cea de toate zilele fără nici un efort, cămătarii, speculatorii, profitorii de nenorocirile şi de greutăţile vieţii ale altora, nu s-au oprit până nu au uzurpat ce mai rămăsese din cavalerismul de odinioară, aristocraţia de spadă, pe care revoluţiile de la 1789 încoace au măturat-o de pe scena istoriei în numele democraţiei, al unei egalităţi imposibile, iluzorii, pentru a instaura plutocraţia , primatul averii dobândite prin speculaţii, camătă şi înşelăciune.
Bancherii, cămătarii adică, aşadar campionii mentalităţii mercantile sunt cei care au organizat atât revoluţia franceză (jos majusculele!), cât şi pe cea rusească, prin care s-a desfiinţat nu numai aristocraţia europeană, de spadă (la originile ei), ci s-a renunţat şi la principiul ei constitutiv: eroism şi onoare! Implicarea marii finanţe în revoluţiile şi războaiele care au zdruncinat lumea şi îndeosebi Europa ultimelor două secole s-a făcut prin mijloace de o perfidie şi lipsă de eleganţă, de fair-play, de cavalerism, printr-o viclenie maladivă, transformată în mod de a fi, de a exista, care nu pot fi înţelese propriu-zis decât acceptându-le ca expresie (şi dovadă) a puterii satanice, a modelului satanic de comportament. La fel cum încercând să înţelegi resorturile ultime, primare, ale comportamentului cavaleresc, îl descoperi pe Dumnezeu şi eşti nevoit să-l „inventezi” pe Iisus Hristos ca să afli logica acestui model existenţial, la fel, logica modelului de comportament mercantil, mercificator (cum i-ar spune Ioan Petru Culianu), te obligă să accepţi ca real, al naibii de real, rolul pe care îl are, totuşi, în viaţa noastră şi Satan! Dumnealui Îngerul căzut, dar încă atât de activ! De dinamic! De eficient! (Măcar la prima vedere şi pe termen scurt...)
Azi în ce lume trăim?
Azi trăim oare într-o lume în care se confruntă spiritul eroic cu cel mercantil? În care se confruntă cavalerii cu mercenarii năimiţi de mercificatori?
Nici pe departe!
Aşa cum în vechime lupta se da între Ahile şi Hector, Alexandru Machidon şi Por împărat, adică între eroi, azi, lupta este între cămătari, între bande de bancheri, între hoţi şi hoţi! Nu mai departe - luând aminte la actualitatea cea mai strictă - toţi cei care se confruntă în clipa de faţă, azi 24 iulie 2000, în lupta pentru preşedinţia României, toţi cei pe care sondajele îi oferă conştiinţei publice, de la Iliescu la Roman, inclusiv Iliescu, Stolojan, Meleşcanu etc., toţi sunt nişte infractori la legea penală, pe care o minimă anchetă derulată corect i-ar incrimina fără ezitare. Lupta nu este între principiul Răului şi al Binelui, ci Răul ne copleşeşte, şi-a adjudecat toţi aşii, trişând în nenumărate feluri.
Nu mai puţin veacul nostru, al 20-lea, care, într-un rezumat succint, ar putea fi considerat ca fiind secolul confruntării planetare dintre regimul democratic şi regimul totalitar, comunist. Confruntare care s-a declanşat în 1917 şi s-a încheiat abia în 1989!... În realitate, regimul comunist, comunismul, este o invenţie, un experiment, o diversiune la scară mondială, a bancherilor din Wall-Street, a oligarhiei financiare mapamondiale, care a controlat tot timpul acest regim, astfel că în 1989, atunci când s-au împlinit 200 de ani de la izbânda banului asupra spadei, a camătei asupra volniciei, a băncilor asupra bisericilor, aniversarea a fost marcată, festiv, prin bobârnacul cu care marele bancher, marele manipulator, a pus capăt regimului comunist de pretutindeni...
Spre deosebire de oamenii normali, care îşi petrec viaţa cu dorinţa şi pornirea de a gusta cât mai multe din bucuriile acestei lumii, ale condiţiei de om, nevolnicii, anormali psihic, nu au viaţă în ei decât pentru a gândi şi pune în aplicare cât mai multe şi mai noi, şi mai eficiente tertipuri, lovituri pe la spate, fraude, crime, hoţii de tot felul, toate nepedepsite! Căci însăşi justiţia este la cheremul acestor nevolnici, a acestor bolnavi, ahtiaţi să se simtă puternici! Să-i ştie pe alţii, pe cei mai frumoşi, mai isteţi, mai puternici decât ei, căci aşa i-a lăsat Dumnezeu, să-i ştie la cheremul lor! Răsturnând astfel ierarhia, lăsată de la Dumnezeu, adică uzurpându-L astfel pe Dumnezeu, de care, în străfundul buzunarelor, ei se simt nedreptăţiţi, persecutaţi, încă de la naştere, căci le-a dat Dumnezeu haznaua de suflet pe care se chinuie toată viaţa s-o umple cu aur şi dolari, cu lire şi mărci, cu valori mobiliare şi poliţe, iar ea tot hazna rămâne! Plină de...
...Devin, după cum se vede, retoric şi literar, aproape liric! Subiectul are la noi, la români, expresie literară la nivelul cel mai înalt. Adversari în viaţa literară şi atât de diferiţi ca oameni, Eminescu şi Macedonscki au fost unanimi, la nivelul capodoperei, în a  se cutremura, scârbiţi, de succesul pe care îl are în lumea noastră nu cel înzestrat de Dumnezeu cu toate marile calităţi, care fac gloria neamului omenesc, ci secătura, otreapa bicisnică, nevolnicul!
Făt-Frumos, ca ideal românesc de voinicie, cu varianta Harap Alb, îşi ţine cuvîntul dat Spânului, deşi şi l-a dat vi coactus, căci face parte din categoria aceea de oameni-oameni! Făt-Frumos niciodată nu recurge la vicleşuguri, ci mereu propune Fiarei confruntarea „în luptă dreaptă”. Cine-i tînăr şi voinic Iese noaptea pe colnic Fără par, fără pistoale, numai cu palmele goale!... Acest ideal românesc de comportament punctează periodic şi istoria efectivă, începând cu Dromichete şi încheind, culminant, cu Constantin Brâncoveanu, la acea dată omul cel mai bogat din Europa, ceea ce nu l-a împiedicat de la gestul cel mai cavaleresc cu putinţă, care, dacă nu s-ar fi petrecut propriu-zis, nici ca gest imaginat n-ar fi fost pe înţelesul spiritului mercantil, tranzacţionar.
Situaţi în acest context şi văzuţi din această perspectivă, legionarii ce reprezintă? Evident, sunt expresia modelului eroic, cavaleresc. Dar mai presus de asta, legionarii au ştiut să facă eficient spiritul cavaleresc, au ştiut unde să găsească antidotul, au găsit soluţia prin care să facă neputincios mecanismul mercificării, al transformării în marfă a orice, inclusiv a sufletelor! Legionarii au inventat tehnica sufletească (vezi Cărticica şefului de cuib) prin care omul, născut cu dorul de puritate şi de onestitate, să supravieţuiască, nu oricum, ci numai ca om, să reziste tentaţiilor nenumărate prin care marii comercianţi ai lumii s-au învăţat să ştie că pot cumpăra orice şi pe oricine!
Cu legionarii nu le-a mai mers!
Oameni ca nicadorii sau decemvirii, cum să-i cumperi?! Cu ce? Cu câţi bani?!... Pentru prima oară n-au avut bani destui, căci nici tot bănetul de pe lume nu le-ar fi ajuns să-i cumpere pe legionari!
Căci nicadorii s-au numărat cu miile printre legionari! Oameni dispuşi să renunţe la viaţă, la bucuriile tinereţii, la orice, nu însă şi la credinţa lor în justiţie, în adevăr, în frumuseţea făpturii umane. În această credinţă ei s-au arătat de neclintit. Au putut fi nimiciţi, striviţi aproape toţi de tăvălugul istoriei, dar nimeni nu i-a putut face să renunţe, să înceteze a mai fi ceea ce îşi propuseseră să fie: oameni de onoare. Practic, legionarii nu s-au dezis de ei înşişi şi asta indiferent de preţul cu care au fost momiţi sau de torturile la care au fost supuşi!
Spre deosebire de toţi politicienii, pentru care politica este o tejghea, la care toţi vând şi toţi cumpără, pentru legionari politica a fost un teren de luptă, dusă după regulile unei lupte sportive, pe care legionarii s-au străduit să le respecte ei primii şi le-au respectat. Victimele legionarilor, în frunte cu prefectul poliţiei Manciu, au încălcat regulile jocului. Le-au încălcat în mod repetat şi în chip josnic, depăşind mult limitele greşelilor ce pot fi iertate! De neiertat, nu numai în faţa legii, e tot ce au făcut cei pe care i-a ajuns pedepsitorul braţ al legionarilor. Violenţele legionare au lovit în cei care şi-au bătut joc de justiţie şi de Ţară, îndeosebi în cei care au trădat. Legionarii nu şi-au supus adversarii la nici un fel de violenţe sau abuzuri, la nici o nedreptate. Violenţele legionare au lovit în românii trădători, nu în adversari! După mentalitatea legionară, cavalerească, trădătorul şi-a încălcat jurământul de solidaritate cu Ţara, cu Neamul. Trădătorii trebuie suprimaţi, în numele legii terfelite, iar adversarul trebuie doar înfruntat, cu armele ştiute ale luptei politice drepte. În aceşti termeni au încercat să rezolve legionarii şi mult discutata problemă evreiască, a puterii economice tot mai mari a evreilor din România. Au văzut în această problemă o provocare, aproape sportivă. Şi în replică la comerţul evreiesc, prosper pentru evrei şi ruinător pentru români, legionarii au dezvoltat o reţea de comerţ legionar (legionarii comercianţi!!), care dacă n-ar fi fost desfiinţată de autorităţi, e probabil că ar fi reabilitat însăţi noţiunea de comerţ, care poate fi făcut şi în mod onorabil, cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni! Aşa cum fusese odată! Legionarii au demonstrat că e posibil un asemenea comerţ, dar modelul legionar ameninţa să fie fatal pentru profesioniştii comerţului fraudulos şi nesăţios.
Replica imaginată de legionari, atât de eficientă fiind, căci făcea inoperantă toată arta coruperii milenar exersată, această rezistenţă legionară la corupţie trebuia nu numai învinsă, cu orice preţ, inclusiv cu preţul crimei în masă, al genocidului (căci a existat un genocid împotriva legionarilor!), dar ea, replica legionară, trebuia să fie şi ascunsă, să se piardă amintirea şi pilda ei. Căci, din nefericire pentru marii neguţători de conştiinţe, oamenii pot fi corupţi şi sufletele lor pot fi cumpărate, coborându-i în bicisnicia cea mai nenorocită, dar oricât de jos ar decădea, din astfel de oameni se nasc totuşi oameni normali, cu sămânţa divină în ei, adică aspirând la împlinirea de sine sub bolta Kalo-kagathiei strămoşeşti, fiecare copil visându-se un Făt-Frumos, cavaler fără prihană, voinic neînfricat, iar mult mai târziu şi cu greu reuşind să pună preţ pe safe-urile din bancă, să le priceapă ciudatul rost.
Modelul legionar trebuia ascuns cu orice preţ! Preţ plătit ziariştilor, magistraţilor, istoricilor, politicienilor, profesorilor, ca să mintă cu toţii şi modelul legionar să dispară din inventarul de formule socio-politice inventate de om! Acesta a fost scopul prigoanei duse şi dusă împotriva legionarilor!
Fireşte, vorbind de un model legionar, avem în vedere izbânzile şi împlinirile acestuia, iar nu rateurile inevitabile, la care te condamnă trăirea istoriei. Oricum, nota dominantă a prestaţiei pe care au avut-o legionarii pe scena istoriei, nu o dau „abaterile” de la modelul ideal. Mai mult: din fericire, modelul legionar, modelul trăit de mii şi mii de tineri, care au suferit şi au murit rămânând neclintiţi în credinţa lor legionară, nu are o semnificaţie exclusiv românească, chiar dacă este de sorginte pur românească! Acest model nu răspunde unor situaţii politice irepetabile, ci se înscrie, deasupra contingenţelor trecătoare, ca un răspuns românesc în istoria majoră  a umanităţii. În lupta dintre spiritul cavaleresc şi cel mercantil, dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi Satana. În această luptă legionarii au intrat imaginând un model de comportament care, în sine, părea a fi irealizabil, utopic, idealism pur, năuc. Prin sacrificiul şi martiriul a mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, veritabili Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, realitatea istorică a putut înregistra şi valida acest model. S-a demonstrat astfel că mii, zeci de mii de fete şi feciori se pot organiza, pot trăi zi de zi, ceas de ceas, după principiile legionare stabilite de Căpitan, principii deduse din Evanghelie şi din tradiţia cea mai pură a voiniciei româneşti.

* * *

N-am reuşit să impunem în conştiinţa lumii numele lui Constantin Brâncoveanu!... Lumea a fost atrasă nu de sfinţenia Brâncoveanului, ci de satanismul lui Dracula, în care mulţi, din ignoranţă şi tembelism, văd exponentul românismului.
Cine însă scrutează azi cu ochi atent şi cinstit istoria noastră, descoperă cu uimire modelul legionar. Şi sunt tot mai mulţi, pe felurite meridiane, cei ce descoperă astfel o posibilă soluţie la problemele lumii de azi, ale lumii de mâine. Huliţi şi prigoniţi în ţara lor, legionarii sunt tot mai preţuiţi în alte ţări, pe alte continente. Intră în conştiinţa lumii! În eternitate. Doamne, ajută!

                                                                                                                                         Ion  Coja

Post scriptum octombrie 2012. Acest text urma să apară în cartea Legionarii în eternitate. Aflată „sub tipar” de 12 ani...

sâmbătă, 27 octombrie 2012

Doctrina șocului (The Shock Doctrine)



“Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil”. - Milton Friedman, economist

“Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită” - Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa.

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor este o carte apărută în 2007, scrisă de jurnalista canadiană Naomi Klein și reprezintă baza pentru documentarul din titlu. Cartea a devenit un best seller internațional, fiind tradusă în 28 de limbi, printre care și româna (Editura Vellant, tradusă de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea). După cum era și de așteptat, cartea a stârnit reacții din cele mai diverse. Între cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea, proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei și chiar catalogări ca fiind pură propagandă comunistă. Doctrina șocului duce mult mai departe poziția antiglobalistă prin care jurnalista independentă se impunea în 2000 cu primul ei best seller, intitulat No Logo, strângând în cele peste 500 de pagini ale cărții, numeroase studii de caz ale terapiilor de șoc practicate și aplicate de mecanismul capitalismului dezastrelor.
Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant.

Deoarece rezonez în mare parte cu recenzia acordată cărții de către Radu Iliescu, reproduc mai jos articolul său de pe site-ul constiinte.ro:

˝O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.

Arme şi caviar
Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că e la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti
Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spuneam, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!˝.

gitenstein LEGIUITORUL


Punct de vedere privind exploatarea gazelor de şist în România:

“În prezent, strategia privind explorările de gaze de sist este să se afle dacă există gaze de sist în România. Nici măcar nu cunoaştem răspunsul la această întrebare. Planurile actuale presupun nu exploatarea de gaze de şist, ci forarea pentru a descoperi dacă resursele există, ceea ce nu presupune riscuri pentru mediu”,

„România trebuie să afle mai întâi dacă dispune de gaze de șist, înainte de a lua măsuri în privința modului de exploatare”

“Este un subiect pe care îl voi discuta cu ministrul Economiei, în portofoliul căruia intră capitolul energie. Doresc să aflu motivaţia moratoriului şi cum intenţionează să procedeze mai departe.”

Punct de vedere privind înlocuitorul ultimului Plagiator din România, doamnă K. Co. Laura cum i se mai spune doamnei Kovesi în sistem american:

“Nu am discutat acest subiect cu noul ministru al Justiţiei. Îl voi discuta. Nu ştiu dacă Daniel Morar va fi numit procuror general. Indiferent cine va fi numit, integritatea şi credibilitatea acelei persoane trebuie să nu poată fi pusă la îndoială. Cred că Daniel Morar este un astfel de om, dar dacă nu va fi el cel numit, persoană numită trebuie să aibă calităţile sale sau chiar mai multe, dacă există o astfel de persoană. Cred că ar fi greu de găsit o persoană mai potrivită, dar trebuie să existe consens că acea persoană este la fel de bună ca Daniel Morar. Mi se pare o sarcină grea, dar va fi la fel de greu pentru oricine este numit, fiindcă va fi comparat imediat cu Laura Kovesi şi cu Daniel Morar”

Cui credeţi că aparţin aceste declaraţii ? Primului Ministru ? Nuuuu! Preşedintelui ? Nuuuuuuuuu! Domnului Antonescu ? Nu ! Nici lui Voiculescu, nici lui Iliescu şi nici unuialt „escu”. Aparţin unui Stein . Gite. Gitenstein . Ce legătură are Gitenstein cu politica internă a României, cu politica economică şi numirea procurorului general al României? Oficial nici una . În mod normal nici una . Într-o ţară normală, nici una .Este România o ţară normală? Se pare că nu. Este Gitenstein un ambasador normal ? Aici trebuie să răspundă cel care l-a trimis. Dar mai întâi trebuie să răspundă cei care conduc destinele României ce au de gând să facă cu un diplomat străin care îşi permite cu neruşinare să arate unei ţări, alta decât a sa, cum să-şi nenorocească cetăţenii sau pe cine să numească în fruntea procurorilor.

Ce face domnul ambasador aici se numeşte trafic de influenţă, amestec în treburile interne ale unei ţări străine, depăşirea atribuţiunilor şi însărcinărilor cu care a fost mandatat. Dacă în urma acestor intervenţii, administraţia americană îl mai ţine în funcţie, înseamnă că este de acord cu ceea ce a făcut şi chiar mai mult, l-a însărcinat să facă acest lucru şi atunci e bine de ştiut cam cu ce misiune sunt trimişi ambasadorii americani prin lume. În Slovenia ambasadorul aceleiaşi ţări care s-a amestecat aici în treburile interne ale României, a încercat să facă la fel acum câteva luni şi cu Slovenia promiţând să discute cu unele partide despre formarea guvernului. Preşedintele Sloveniei, i-a răspuns:
“Guvernele nu sunt formate de către ambasadori din străinătate sau de către alţi reprezentanţi străini . Poporului şi partidelor politice din Slovenia le revine această datorie”


Scurt şi cuprinzător.

Credeţi că se va întâmpla aşa ceva în România ? Eu cred că nu. De ce ? Păi în primul rând pentru că domnul Gitenstein nu face altceva decât să bată aceeaşi şa ca şi domnul preşedinte Băsescu atât pe iapa Morar cât şi pe iapa gazelor de şist. Deci, cum să îl admonesteze domnul Băsescu pe domnul Gitenstein când acesta îi ridică mingea la fileu ? De fapt şi le ridică unul altuia pentru că fiecare contează pe celălalt să îi facă o prezentare favorabilă în faţa administraţiei americane prezente şi viitoare. Dar domnul Ponta, va spune ceva ? Nu! De ce ? Păi pentru că şi el are nevoie de vorbe frumoase la aceeaşi administraţie şi sprijin la alegeri, măcar aşa de încurajare. Şi când ai fost în stare să îl reevaluezi pe Oprea şi să dai mâna cu el trecând peste 4 ani de contre şi trădare, ce mai contează un ambasador care nici măcar nu ţi-a fost membru de partid ?

Şi mai cred eu că nu se va lega nimeni nici ministrul de externe şi nici altcineva din oficialii români, pentru că nu e prima oară când se întâmplă aşa ceva .

În 8 decembrie 2011, acelaşi domn Gitenstein recomanda aşa întâmplător prelungirea mandatului lui Daniel Morar:
 ”Ar fi un lucru foarte bun Nu ştiu dacă se poate, dacă nu, trebuie amendată legea. Nu sunt familiar cu regulile româneşti. Dar, cu cât îl tineţi pe Daniel Morar în funcţie mai mult timp, cu atât mai bine va fi”, spunea domnia sa. Bineînţeles, „cu totul întâmplător” mandatul i-a fost prelungit atât cât se putea.

Iată ce declară domnul ambasador privind legea ANI în iunie 2010:

“Lupta împotriva corupţiei are o importanţă crucială pentru companiile americane, pentru investitorii străini şi pentru întreaga Românie. Conform celui mai recent sondaj pe care l-am văzut, doar 16% dintre români sunt multumiţi de eforturile guvernului în lupta împotriva corupţiei. Legea, în forma sa actuală, limitează puterile ANI mai mult decât solicita decizia Curţii Constituţionale. Poziţia şefului statului vizavi de legea ANI mi s-a părut corectă. Senatorul Frunda mi-a cerut să mă întâlnesc cu el pentru a îmi explica de ce preşedintele se înşeală. Nu a reuşit să mă convingă pe mine, însă i-a convins pe cei mai mulţi dintre senatori. Sunt dezamăgit, mai ales că stabilirea procedurii de urmat a depins de un singur vot (52-51)”

Credeţi că e suficient? Nu nu este. Domnul Gitenstein nu numai că se amestecă şi dă sfaturi, dar ia parte activă la întocmirea legilor din România. Declaraţia dată de domnul Gitenstein privind implicarea sa în legea ANI şi DNA este pur şi simplu uluitoare şi de-a dreptul incriminatoare.

“Cred că aceste instituţii funcţioneaza foarte bine, nu am văzut nimic ingrijorator în ceea ce priveste funcţionarea lor. Am colaborat cu autorităţile române să modificăm legea ANI acum doi ani, pentru a o aduce în graniţele constituţionale. Ambele instituţii trebuie să rămână aşa cum sunt”

Ei bine, dacă asta nu e de ajuns pentru ca acest Ilie Ştie Tot care nu este mecanic dar îşi bagă mâna la motor, să fie luat un pic de urechi şi trimis acasă, să comande în propria bătătură tot ce îi vrea pipota, atunci România, sau mai bine zis conducătorii ei, începând de la preşedinte până la ultimul parlamentar, se pot înscrie la loteria vizelor pentru că interesele lor nu sunt legate de România, ci de ambasadorul Gitenstein. Cine îl pune la punct pe Mark ?

P.S.Materialul de faţă este şi o lecţie pentru doamna Kovesi,vizavi de modul în care trebuie introduse citatele în lucrări. Să fie primit!

vineri, 26 octombrie 2012

FMI confirma tragicul experiment facut in Romania



“Qui s’excuse s’accuse”, spune de veacuri un proverb francez. Se aplica manusa celor care se scuza inainte de a fi acuzati, precum si acelora care reactioneaza ca si cum au fost prinsi cu musca pe caciula.

“Qui s’excuse s’accuse” – asta s-a putut spune extrem de nimerit despre 
FMI, cand agentia Reuters’ (piesa de frunte in mass-media economica mondiala) a acuzat cu subiect si predicat FMI de folosirea unor standarde duble in programele stabilite pentru Romania fata de cele pentru tari considerate occidentale, precum Portugalia sau Irlanda.
FMI a sarit imediat ca ars. Agentia Reuters a avut parte de o replica lunga si impopotonata cu explicatii nenecesare fata de subiectul incriminarii, unele chiar false despre situatia economica din Romania si altele si mai netemeinice despre strategiile concepute de FMI.
Cat despre rezultatele obtinute, au fost evocate aceleasi povesti rasuflate cu stabilitatea financiara recastigata, fara a se preciza ca operatia poate a reusit, numai ca pacientul a murit!
Ceea ce spusese Reuters despre programul FMI in Romania, prin comparatie cu programele pentru alte tari europene, este insa mizilic in raport cu ceea ce specialisti sau analisti de specialitate din Romania observasera de ani de zile. Dar, bineinteles, FMI, cel care se comporta precum stapanul fata de sclavi in relatia cu tarile de la periferie, cum este si anexa bananiera numita Romania, s-a facut ca nici nu vede, nici nu aude aprecierile venite din Romania.
Nu era, desigur, ca stapanul de sclavi sa se coboare intr-atat! Cand a spus insa ceva Reuters, pe care cei de la FMI n-o puteau plasa pe la periferia coloniala, reactia a venit imediat. Si s-a dovedit ca Reuters a lovit in moalele capului.
De ce insa Reuters s-a trezit abia acum, dupa ce s-a facut ani de zile ca nu vede ceea ce era de zarit si de la o posta este o alta problema! Este foarte posibil insa ca, in contextul controverselor germano-anglo-americane asupra strategiilor de urmat in fata crizei datoriilor suverane, tunurile anglo-americane, inclusiv cele mediatice, sa fi fost puse, alaturi de euro, si pe strategiile de tip colonialist franco-germane in Europa de Est si pe rezultatele lor dezastruoase!
Intereseaza foarte putin acest aspect in legatura cu problema cu pricina. Fapt este ca Reuters pune punctul pe “i” si FMI, in calitate de instrument al asupririi Europei de Est, rabufneste de manie ca este prins cu mata-n sac!
Ce au insemnat de fapt politicile de dublu standard de care a fost acuzat FMI? Cea mai precisa decriptare au folosit-o in Romania acei analisti – din randul carora, cu mandrie spun, fac si eu parte ! – care au formulat clar ca, la cererea capitalului privat transnational vest-european, FMI a facut in Romania si cu Romania un experiment pe cat de dramatic pe atat de dezgustator.
Reactia FMI la acuzatiile Reuters confirma ca in Romania a avut si are loc un experiment FMI!
Alegerea Romaniei pentru acest experiment este lesne explicabila: stat slab, in disolutie economica aproape completa si in disolutie politica in curs, clasa politica gata sa faca orice, in fata oricarei comenzi externe, daca este lasata in continuare sa fure.
In ce a constat experimentul?
Inainte de toate, in impunerea tezei: statul este de vina, statul sa plateasca! Lucru cu atat mai caraghios in Romania, dar poate cu atat mai relevant pentru experiment, deoarece nu statul adusese tara in situatia economica nesustenabila in care ajunsese in 2009. Nu statul daduse creditele de consum destabilizatoare, nu statul facuse importurile halucinante anterioare, ci sectorul privat.
Culpabilizarea statului insemna sa plateasca salariatii, pensionarii, contribuabilii, si nu bancile si debitorii lor! In consecinta, dupa ce a fost schimbat fortat Codul Muncii pentru a lasa munca la cheremul capitalului, au fost stabilite cele mai dure masuri de austeritate din Europa: taieri de salarii, inghetari de pensii, amputari de programe sociale, toate combinate cu majorari de impozite. Si, corolarul experimentului, toate aceste ajustari cerute a fi facute de catre stat au fost puse de la inceput in carca populatiei!
Daca FMI considera cumva acest experiment un succes, cum vrea sa demonstreze, inseamna ca aceasta institutie si-a pierdut si drumul, si cararea si a ajuns doar un jalnic instrument la cheremul capitalului privat transnational ale carui interese le reprezinta cu nerusinare, fara a mai incerca macar de forma sa afiseze ca ar mai urmari si o dezvoltare a tarilor prinse in vizor!
Nivelul de trai din Romania s-a prabusit
Dupa trei ani de programe FMI, nivelul de trai in Romania s-a prabusit. Dar, sa zicem ca nu acest aspect este importamt, in masura in care era pretul pentru “castigarea” echilibrelor si stabilitatii. Dar acestea sunt povesti de adormit copiii, caci este vorba de echilibrul si stabilitatea celui ajuns in nemiscare economica, stabil pana in maduva oaselor si pentru totdeauna!
Fundamental este ca, prin programele aplicate, Romania a ajuns in imposibilitatea fizica de a creste, ceea ce, pentru o tara subdezvoltata, este un dezastru! Acest program a consolidat in plina criza pozitia Romaniei de anexa bananiera a Vestului Europei, care s-a conturat si articulat in perioada anterioara de crestere economica bazata aproape exclusiv pe creditul de consum promovat de bancile occidentale.
De-acum, Romania are perpective de dezvoltare inchise. Ultimele redute ale capitalului autohton au fost lichidate in favoarea capitalului strain de catre acest program de criza si cu aceasta soarta Romaniei ca tara in extinctie a fost pecetluita, ceea ce reprezinta cel mai mare rau pe care FMI l-a facut unui napastuit din Est, printre multi altii din lume