Nimeni nu mai poate garanta integritatea depozitelor bancare

A trecut aproape o lună de la publicarea "comunicatului de criză" al Comisiei Europene, în care "bail-in-ul" a devenit instrument oficial de soluţionare a dificultăţilor bancare. Deşi mecanismul unitar de soluţionare a crizelor bancare din Europa va intra în vigoare la începutul anului 2015, utilizarea unor categorii largi de pasive bancare pentru acoperirea pierderilor ar fi trebuit să funcţioneze din 2018.      Se pare că timpul şi criza economică nu mai au răbdare, altfel nu se poate explica dorinţa Bundesbank de a avea şi acest instrument la îndemână încă de la începutul anului 2015. Propunerea a fost făcută de Andreas Dombret, membru al conducerii executive a Bundesbank, în cadrul unei conferinţe recente din Austria.      "Declaraţiile de la Bundesbank reprezintă o altă certitudine pentru cetăţeni: chiar şi nobila instituţie de la Frankfurt este parte a jocului şi nicidecum un luptător altruist pentru interesele germanilor", a scris cotidianul online Deutsche Wirtschafts Nachrichten.      Dar oare cât de mare este numărul celor dezamăgiţi de banca centrală în Germania? Nu cumva cei mai mulţi îşi spun că nu au de ce să se îngrijoreze, deoarece depozitele lor sunt sub pragul de garantare?      Din păcate, după cum ne-a demonstrat bail-in-ul din Cipru, această atitudine este simplistă pentru că nu este vorba doar de depozitele persoanelor fizice. Efectele dezastruoase ale unei astfel de măsuri se văd mai ale la nivelul companiilor care, odată obligate să-şi "doneze" depozitele bancare, se vor afla în imposibilitatea de a-şi continua activitatea.      Chiar dacă facem abstracţie de situaţia companiilor, rămâne, totuşi, un mare semn de întrebare asupra siguranţei depozitelor aflate sub pragul european de garantare.      De ce? Pentru că autorităţile schimbă arbitrar definiţiile şi interpretează tot mai "elastic" prevederile unor legi fundamentale, inclusiv ale tratatelor europene. Deponenţii cu depozite de peste 100.000 de euro au devenit peste noapte creditori ai băncilor şi nimeni nu poate garanta că sumele mai mici nu vor fi încadrate în aceeaşi categorie, dacă "salvarea" Europei o cere.      Aceasta este unul dintre cele mai distructive efecte ale crizei financiare din Europa: nimeni nu mai ştie ce este, deponent sau creditor, iar contractele bilaterale dintre cetăţeni şi instituţii sau dintre instituţii şi instituţii au devenit noţiuni arbitare, deoa¬rece autorităţile naţionale sau europene pot interveni cu impunitate pentru a schimba reguli aplicate de secole în societate.      Profesorul John Kenneth Galbraith spunea odată că "inamicul înţelepciunii convenţionale nu sunt ideile, ci marşul evenimentelor". Tocmai acest marş inexorabil al evenimentelor arată că nimeni nu mai poate garanta integritatea depozitelor bancare.      Explicaţia este simplă: evoluţia sis¬temelor bancare bazate pe rezervele fracţionare a ajuns la capătul drumului.      Doi economişti de la FMI, Jaromir Benes şi Michael Kumhof, scriau, într-un studiu publicat anul trecut pe site-ul FMI, că "băncile îşi creează propriile fonduri, depozitele, prin actul de creditare". Deşi afirmaţia lor pare neverosimilă, mai ales pentru cei care privesc băncile doar ca intermediari ai fluxurilor financiare dintr-o economie, ea este confirmată de articole publicate pe site-urile Băncii Angliei şi ale Federal Reserve. În studiul de la Banca Angliei se arată că "atunci când băncile acordă credite, ele creează şi depozite adiţionale pentru cei care au împrumutat banii" (n.a. "Interpreting Movements in Broad Money", Bank of England Quarterly Bulletin, 2007 Q3).      Concluzia? Deprecierea accelerată a valorii creditelor trebuie însoţită şi de scăderea pasivelor, între care se regăsesc şi depozitele create din "nimic", pentru păstrarea echilibrului din bilanţ.      Noile norme europene de soluţionare a crizelor bancare reflectă tocmai această realitate, care a fost înţeleasă foarte bine de anumiţi lideri politici. Premierul Dimitri Medvedev i-a sfătuit recent pe cetăţenii Rusiei să-şi retragă banii din băncile vestice deoarece va urma un bail-in, conform unei declaraţii a lui John Embry, director executiv în cadrul fondului de investiţii Sprott Asset Management, pentru King World News.      În aceste condiţii apare o întrebare legitimă legată de garanţiile aferente depozitelor din sistemul nostru bancar. Cât de solide sunt acestea?      Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar precizează, în raportul anual pentru 2012, că suma disponibilă la sfârşitul anului trecut era de 2,9 miliarde de lei, corespunzătoare unui grad de acoperire de 1,9%. Dincolo de acesta se află, însă, depozitele negarantate. În lista depozitelor negarantate de pe site-ul FGDB se regăsesc depozitele instituţiilor financiare, depozitele societăţilor de asigurări, ale fondurilor de pensii, precum şi depozitele întreprinderilor care nu intră în categoria microîntreprinderilor şi IMM-urilor (n.a. lista completă este la adresa www.fgdb.ro în secţiunea "Plafonul de garantare").      Dar se pare că deţinătorii depozitelor din sistemul bancar au început să adopte o atitudine defensivă în prima jumătate a acestui an, deoarece "depozitele la instituţiile de credit participante la FGDB au cunoscut un regres cu 4,7% faţă de iunie 2012, în principal din cauza retragerilor depozitelor în moneda naţională de valori depăşind 100.000 euro, în echivalent lei", după cum se arată în ultimul raport de pe site-ul instituţiei.      Este posibil ca tendinţa să continue în perioada următoare, având în vedere o scădere masivă a costului de oportunitate în ultima perioadă (n.a. dobânda reală oferită pentru depozitele bancare), mai ales pe fondul reducerilor de dobândă anunţate de BNR.      Deoarece rezervele minime obligatorii cerute de Banca Naţională sunt de 15% pentru pasivele în lei şi de 20% pentru pasivele în valută, este important ca banca centrală să definească explicit modul în care acestea pot fi utilizate în cazul unei situaţii de urgenţă.      În condiţiile în care normele europene de utilizare a fondurilor deponenţilor pentru salvarea băncilor se aplică şi pentru România, mai ales pe fondul dominaţiei sistemului bancar de către băncile străine, s-a creat o incertitudine cu efecte deosebit de negative asupra perspectivelor economice ale ţării noastre.      Cât de tare afectează o rată a creditelor neperformante de peste 20% stabilitatea sistemului bancar? Şi cât din adevăratul nivel al creditelor neperformante este ascuns prin restructurarea sau refinanţarea creditelor din portofoliile bancare?      Aici intervine testul de credibilitate al Băncii Naţionale a României. Dacă germanii sunt dezamăgiţi de poziţia băncii lor centrale, oare ce se poate spune despre credibilitatea BNR, care încearcă de ceva timp să justifice legalitatea clauzelor bancare abuzive?      Datele de la FGDB arată că instituţia "acoperea efectiv depozite în sumă de 126,2 miliarde lei", adică "82,3% din valoarea totală a depozitelor garantate".      Oare cum ar fi primit de către populaţie şi firme un haircut de aproape 18% al depozitelor, mai ales că autorităţile statului nu mai ştiu de unde să scoată bani prin creşterea fiscalităţii? Şi dacă FGDB nu are bani să acopere plafonul de garantare, va interveni BNR prin intermediul tiparniţei, tiparniţă care poate muta uşor virgula din cursul de schimb al leului cu patru poziţii spre dreapta?      Cu cât vom realiza mai rapid că actuala situaţie economică şi financiară nu are precedent istoric, iar autorităţilor noastre le lipseşte orice urmă de credibilitate, cu atât vom fi într-o poziţie mai bună pentru a înfrunta furtuna care ameninţă Europa.      Mai sunteţi gata să pariaţi pe garantarea depozitelor bancare?  CĂLIN RECHEA      "Inamicul înţelepciunii convenţionale nu sunt ideile, ci marşul evenimentelor". (John Kenneth Galbraith)

Dizlocarea Transilvaniei

Dizlocarea Transilvaniei – Una din mizele secrete ale regionalizării României. Lozinca “românismului agresiv”, promovată de propaganda ruso-maghiară.

În 1980, la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Madrid, o delegaţie a imigraţiei maghiare s-a prezentat cu documente prin care revendica independenţa Transilvaniei, în numele unui pretins partid socialist transilvănean în exil. Nu puţine delegaţii prezente la Conferinţă au luat problema Transilvaniei în serios.

Anual, după „momentul Madrid”, în Congresul SUA apărea câte o rezoluţie în susţinerea ideii că, în România, indiferent de regim, indiferent dacă a fost republică sau monarhie, ungurii au fost întotdeauna persecutaţi şi supuşi deznaţionalizării. Acelaşi text, an de an, era repus pe tapet, dar semnat şi iniţiat mereu de „alţii”.

Mizele secrete ale regionalizării României. Dizlocarea Transilvaniei. Doctrina “românismului agresiv”, promovat de politica ruso-maghiară.

Cronologia mişcărilor de revendicare a Transilvaniei.

În 22 decembrie 1989, la Timişoara, printre numeroasele revendicări care au animat evenimentele străzii, a trecut ca neobservată scandarea “Vrem unirea cu Ungaria!”.

În ianuarie 1990, în prima redactare a draftului “Proclamaţiei de la Timişoara”, a apărut strecurată ideea întregirii şi autonomizării Banatului de România.

În martie 1990, cu câteva zile înainte de criza interetnică de la Târgu Mureş, corespondenţi ai presei occidentale, în tema cu cele ce aveau să urmeze [de unde?, de la cine?, cum?], erau prezenţi la faţa locului, ca parte a planificării operaţionale a conflictului.

La 21 mai 1990, săptămânalul francez “Le Point” reonstituie, în liniile sale generale, ceea ce numeşte “complotul bicefal sovietio-maghiar” de la Timişoara.

În acelasi an, geograful şef al Departamentului de Stat a dat publicităţii estimarea tendinţelor de multiplicare a entităţilor statale până la jumătatea viitorului secol, în care se afirma ca în anul 2050 vor exista peste 300 de state.

La 21 octombrie 1991, au fost remise agenţiilor de presă [From The Desk of Dan Andersen P.O. Box 1971, Los Angeles CA 90078] “Declaraţia de Independenţă a Republicii Transilvania”, cu capitala la Cluj, şi decupajul viitorului nou stat din harta României.

Presa din România, care a observat declaraţia, a tratat gestul ca inepţie a unui excentric, Dan Andersen-Voda, care semnase documentul în calitate de “Preşedinte interimar în exil al Republicii Transilvania”.

Urmează apoi publicarea unei ample lucrări de anticipaţie “Future Wars” [“Războaiele viitoare”], în care autorul, Trevor Nevitt Dupuy (Mai 3, 1916 – Junie 5, 1995, colonel U.S. Army în retragere, considerat un geniu militar), detalia şi scenariul războiului pentru Transilvania.

Desigur, în astfel de simulări încap şi multe fantezii… Şi, totuşi, iată că nu mai demult decât în zilele din urmă, un studiu publicat la Belgrad sugerează că (…) Ungaria s-ar putea extinde cu Transilvania românească şi partea de nord a Banatului din Serbia.

În compensaţie pentru teritoriul pierdut în favoarea Ungariei, România ar putea obţine reîntregirea Moldovei, dar fără Transnistria şi judeţele date de Stalin Ucrainei.

Aproape concomitent, de la Budapesta, dintr-o sursă “gri” ni se dă de ştire: “Chiar şi CIA consideră necesară abrogarea dictaturii teroriste de la Trianon”. În susţinerea aserţiunii, se dă ca argument că CIA, GRU şi un Institut de Cercetare au întocmit o hartă a Europei în anul 2035, potrivit căreia Ungaria va alipi o parte a Transilvaniei şi Voivodina.

În comentariul la hartă se spune că “(…) vor aparţine din nou Ungariei teritoriile din România, unde românii sunt în majoritate, în schimb Tinutul Secuiesc rămâne parte a României. (…) România se poate consola cu Republica Moldova”.

O necesară paranteză. Entuziasmul inţial al unioniştilor de la Chişinău a fost bine temperat de la Budapesta, Mircea Snegur fiind convins să nu se grăbească, deoarece viitorul statului unitar român este sub semnul unei dezmembrări, context în care se vor desface şi reface ţinuturile istorice pe criteriile regionalizărilor transfrontaliere şi a cedărilor de suveranitate.

„României i se pregătește un nou dictat de la Viena”.

Concomitent cu deteriorarea relaţiilor “româno – române” dintre Bucureşti şi Chişinău, a fost repusă pe tapet şi revigorata doctrină academicianului A. Lazarev, privind “poporaţia moldovenească trăitoare în cadrul Rusiei”, dinainte de octombrie 1917, ca “naţiune burgheză de sine stătătoare”.

Iată ce afirma A. Lazarev în 1984: “În urma intervenţioniştilor străini în Moldova şi cotropirii forţate a Basarabiei sovietice de către România regală, naţiunea burgheză moldovenească (…) a fost fărâmiţată şi marea ei majoritate se trezi în condiţiile unei crunte asupriri sociale şi naţionale străine; cealaltă parte, cea mică a naţiunii, din raioanele de pe malul stâng al Nistrului se află sub asuprirea intervenţioniştilor germane-austrieci şi albgardiştilor (…).

După februarie 1920, pe malul stâng al Nistrului a continuat procesul de formare a naţiunii socialiste moldoveneşti”. Ulterior, afirmă A. Lazarev, “procesul de constituire a poporului moldovenesc într-o nouă comunitate etnico-sociala, naţiunea socialistă, s-a încheiat în prima jumătate a anilor 1950“.

Dar iată şi ce spune “Vocea Rusiei” azi, la aproape trei decenii după A. Lazarev: „României i se pregătește un nou dictat de la Viena”. Unui oarecare Andrei Safonov, “obscur analist transnistrean”, i-a venit, aşa din senin, ideea să lanseze în spaţiul comunicării publice concluzia ameninţătoare: “A venit momentul ca România să dispară de pe harta lumii!”.

“Vocea Rusiei” arată că Andrei Safonov, în opinia căruia distrugerea României ar fi o cauză nobilă, “nu reprezintă nici măcar tangenţial vreo forţă politică importantă din Transnistria, Ucraina sau Rusia, dar problema atinsă este reală și are legătură cu Uniunea Europeană” (s.n.). Potrivit sursei citate, “există semne că se încearcă o diversiune similară cu cea din 1989, când s-a încercat insistent inocularea ideii aberante că Moscova ar fi vinovată de acele evenimente (…)”.

Ce ameninţare ne devoalează “Vocea Rusiei”? Pentru România, “(…) anul 2013 va fi unul deosebit de greu, mai ales în contextul geopolitic în care s-a înscris Uniunea Europeana”, când “pare să fie decisă distrugerea statelor naţionale şi transformarea Uniunii Europene într-o «federaţie de regiuni», astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat undeva pe axa Bruxelles – Berlin”.

Că ni se pregăteşte ceva este dincolo de evidenţe. Deja dictatul, sufocant pentru demnitatea naţională, al unor interese economice străine cu identitatea incertă, face şi desface jocurile politice în România, cheamă la ordine, rând pe rând, Parlamentul, Preşedinţia Republicii, Guvernul, Justiţia, Presa, Agenţiile Speciale…

În tot acest timp, noi nu putem să nu observăm semnele prevestitoare de vremuri grele care vin din est. Acolo sunt lansate cu obstinaţia şi perseverenţa picăturii chinezeşti, tezele unei doctrine a “românismului agresiv”. Iată câteva exemple: 07.10.2010 – Agenţia de ştiri: “Regnum” (Rusia) :

“(…) Este necesar un bloc antiromânesc, a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale.”
România se pronunţă împotriva reglementării conflictului moldo-transnistrean prin formarea unei federaţii sau confederaţii, lăsând Republica Moldovenească Nistreană fără bază juridică pentru a se opune unei noi încercări de refacere a ‘României Mari’ în graniţele din 1941-1944. (…). Dacă nu vom opri expansionismul românesc pe Prut, pe Nistru va fi deja prea târziu să o mai facem. (…) Duşmanul trebuie bătut pe teritoriul lui. Iar România, la nivelul politicii ei de stat, este un duşman neîndoielnic pentru Republica Moldova şi Republica Moldovenească Nistreană.

De aceea, este necesar un bloc antiromânesc, a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale. Transilvania, oare, nu a fost ruptă din Ungaria? Oare este totul în regulă cu ruşii şi ucrainenii din România? Bucureştiul nu ar trebui să arunce cu pietre în vecini, având propria casă de sticlă fragilă. (…)”

31.05.2011 Agenţia de ştiri: “Regnum” (Rusia):
„Dacă potaia românească va fi bolnavă, UE o va arunca afară, o va da pe mâna hingherilor sau, în cel mai bun caz, o va eutanasia”
Deschiderea în Parlamentul European a unei reprezentanţe a Tinutului Secuiesc, nerecunoscut de Bucureşti, a fost comentată pentru Agenţia ‘Regnum’ (31.05.2011) de politologul şi istoricul transnistrean, Nikolai Babilungă:
„(…) Mi se pare că acest fapt demonstrează, încă o dată, cât de slabă şi cât de instabilă este unitatea internă din unele state precum România. Clasa politică din această ţară nu ar trebui să se mai gândească, înainte de toate, la extinderea teritoriului spre est, pe baza Republicii Moldova, şi cu atât mai mult a autoproclamatei republici transnistrene şi Ucrainei.

Ar trebui să se ocupe, cu adevărat, de consolidarea stabilităţii în propria ţară, poate chiar prin intermediul federalizării şi extinderii drepturilor şi împuternicirilor acelor teritorii, pe care România le-a invadat la începutul secolului XX (…)”.

11.09.2012 Publicaţia: “YAM.MD” (Republica Moldova):

“Patrioţii Moldovei’: 16 septembrie poate deveni o duminică sângeroasă”
“Partidul ‘Patrioţii Moldovei’ a elaborat un plan de contracarare a acţiunilor unioniştilor care pledează pentru lichidarea suveranităţii Republicii Moldova. Astfel, vor fi create echipe de voluntari pentru apărarea patrimoniului istoric al Republicii Moldova, va fi organizat un congres internaţional istoric şi un congres naţional al forţelor promoldoveneşti.

De asemenea, Partidul ‘Patrioţii Moldovei’ intenţionează să iniţieze un proces, la un tribunal internaţional, de condamnare a României pentru distrugerea statalităţii moldoveneşti şi genocid împotriva poporului Republicii Moldova. Totodată, reprezentanţii formaţiunii consideră că organizarea pe 16 septembrie în centrul Chişinăului a marşului unioniştilor ar putea provoca vărsări de sânge. ‘Suntem convinşi că unioniştii au nevoie de vărsare de sânge pentru a demonstra că patrioţii duc un război agresiv şi au mers chiar până la uciderea unioniştilor în timpul confruntărilor.

După aceste vărsări de sânge, Guvernul nostru se va adresa celui român cu solicitarea de a introduce forţe pentru a aplana conflictul. Guvernul nostru antipopular are toate înţelegerile necesare cu partea română privind apărarea comună a statalităţii şi intervenţia în caz de tulburări în masă şi răscoale. Insă, ştim prea bine că aici vor veni nu trupele române, dar cele ale NATO, iar americanii vor face regula, la fel cum o fac acum în Siria’, a declarat vicepreşedintele Partidului ‘Patrioţii Moldovei’, Alexandr Dobrea.”

12.01.2013 Publicaţia: “YAM.MD” (Republica Moldova) si Adevarul.md :

” Distrugerea României este o cauză nobilă”

“Andrei Safonov, analist politic de la Tiraspol şi fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, susţine într-un comentariu pe site-ul ‘nr2.ru’ că a venit momentul potrivit pentru dezmembrarea României. ‘Faptul că la 13-14 ianuarie la Cernăuţi va avea loc o întâlnire a miniştrilor de externe ai Ucrainei şi Rusiei – Leonid Kozhar şi Serghei Lavrov – nu este întâmplător.

România are pretenţii pentru nordul Bucovinei. Aşa că pe lângă reglementarea transnistreană nu este exclus că Moscova şi Kievul vor discuta şi despre coordonarea eforturilor de luptă contra expansionismului românesc’, afirmă politologul de la Tiraspol.

Acesta susţine că a trecut timpul paşilor mărunţi. ‘Chiar dacă Rusia şi Ucraina îşi vor unifica eforturile contra urmaşilor lui Ion Antonescu, aceasta nu va da niciun rezultat’. Aceasta pentru că România are o diplomaţie foarte profesionistă şi aliaţi puternici în persoana U.E., S.U.A. şi N.A.T.O.

‘Trebuie să spunem deschis: singurul mod de a scăpa odată şi pentru totdeauna de pericolul românesc – aceasta este încetarea existenţei statului român şi dispariţia sa de pe harta politică a lumii’, declară Safonov.
“ (…)Pentru ‘această cauză nobilă’ ar trebui să-şi unească eforturile toate statele care au de suferit de pe urma Bucureştiului – Rusia, Ucraina, Serbia, Ungaria, Bulgaria şi Republica Moldova.

Safonov descrie pe scurt şi modul cum poate fi distrus statului roman:

Moldova de peste Prut ar putea fi stat separat sau să se unească cu Republica Moldova, dar fără Transnistria.
Ucraina ar urma să-şi extindă teritoriul încorporând regiunile unde locuiesc ucraineni, iar Moscova ar putea institui un patronaj asupra minorităţii ruse din România.
Ungaria are tot dreptul de a prelua ‘pământurile istorice’, adică Transilvania, iar Bulgaria o parte din Dobrogea.

Astfel se creează premise pentru restabilirea Valahiei, care poate chiar reveni la monarhie (…) astfel România din vânător se transformă în vânat şi doar dispariţia de pe harta lumii a României este singura soluţie pentru o viaţă mai liniştită în regiune.” 

In loc de concluzie a acestui remember necesar, care inlatura orice indoiala ca scenariul geopolitic la care ne referim ar fi lipsit de o baza cat se poate de reala, fac un rapel şi la unul dintre avertismentele istorice ale presedintelui Federatiei Ruse, Vladimir Putin.

Vorbind despre Kosovo, la cel de al 20-lea summit Rusia-Uniunea Europeana de la Lisabona, din anul 2007, liderul de la Kremlin a facut aluzie la posibilitatea revendicarii Transilvaniei si Dobrogei de catre Ungaria si Bulgaria.La numai o zi dupa ce Romania a fost mentionata de presedintele SUA, George W. Bush, drept unul din statele aflate in tinta Iranului, Vladimir Putin a mentionat tara noastra pe lista tarilor europene care se confrunta cu provocari de natura separatista.

Reiterand pozitia Moscovei in cazul Kosovo, liderul rus le-a sugerat omologilor europeni o abordare mai flexibila, in spiritul dreptului international, facand trimitere la problema basca din Spania, respectiv la cea flamanda din Belgia si, nu in ultimul rand, la “potentiala problema” a maghiarilor si bulgarilor din Romania. Practic, Putin a facut o aluzie directa la posibilitatea fragmentarii Romaniei, prin eventualele revendicari ale Transilvaniei si Dobrogei.

NOTA : Generalul(r) Aurel I. Rogojan a fost şef de cabinet al şefului DSS – gen. Iulian Vlad – şi apoi strateg în SRI al integrării cu serviciile statelor NATO şi UE.

Romania exclusa din "Jocurile Ruso-Chineze"

Vă supunem atenţiei un comentariu de Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992 despre ratarea de către România a participării la mari proiecte investiţionale.
„În urmă cu câţiva ani, experţii ruşi au conceput o modelare matematică a evoluţiei Uniunii Europene până în 2024. Concluziile lor arătau că austeritatea financiară dictată de Germania, Franţa şi Marea Britanie va face ca majoritatea fondurilor UE să fie direcţionate spre aşa-zisa „veche Europă". O mică parte din ele se estimează că vor ajunge la statele de graniţă ale vechii Europe (Polonia, Cehia, Slovenia şi Slovacia), în timp ce statele membre UE, aflate la est de acest aliniament, nu vor primi decât promisiuni. Acest lucru l-au înţeles ulterior Grecia, Bulgaria şi Ungaria. Singura care n-a înţeles nimic este România.
Profitând de situaţia creată, Rusia şi China au creat un vast plan de acţiune în Europa Centrală şi de Est, bazat pe crearea unui „coridor sanitar", alcătuit din 5 state din zona balcanică (Grecia, Macedonia, Serbia, Bulgaria, Ungaria). Esenţa acestui plan se rezumă la repornirea doar a economiilor statelor din acest coridor şi aducerea lor la un standard apropiat de cel al ţărilor occidentale. Cum? Prin furnizarea de gaze ruseşti la un preţ preferenţial prin gazoductul South Stream. Apoi prin investiţii în ramura construcţiilor de maşini.
De exemplu, compania chineză constructoare de autoturisme Great Wall Motor și-a deschis prima sa linie de montaj din Europa, la Loveci în nordul Bulgariei, unde produce SUV-uri, camionete şi microbuze, toate motorizate de Mitsubishi. Pe care le exportă în ţările UE. Compania BYD Co, produce deja cele mai performante autobuze electrice, autoturisme hibride şi troleibuze din lume, sub licenţă Daimler, la fabrica de la Breznik, din sud-vestul Bulgariei. De anul viitor axându-se şi pe construcţia de trenuri electrice de mare viteză pentru Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Grecia.
O altă direcţie de acţiune pentru repornirea economiilor statelor din coridorul sanitar o reprezintă investiţiile masive în crearea unei moderne infrastructuri de transport rutiere, de cale ferată, fluvială şi aeriană. În Serbia chinezii construiesc de zor autostrăzi, poduri peste Dunăre şi modernizează toate aeroporturile. După ce directorul aeroportului Otopeni (specialist în termopane, numit pe post de Victor Ponta conform algoritmului politic, direct din funcţia de şef al organizaţiei judeţene PC Satu Mare) a refuzat oferta, aeroportul de la Budapesta a devenit staţia de întreţinere tehnică şi escală pentru cele 1.000 de avioane ale Air China, China Eastern Airlines şi China Southern Airlines, care vin din China, traversează oceanul Atlantic sau merg în Africa. Tot pe banii chinezilor, Ungaria s-a pricopsit cu prima linie rapidă care leagă Budapesta de aeroportul său internațional.
La Belgrad a început construcţia unei linii de cale ferată de mare viteză (pe care se va circula cu viteze de peste 300 km/h) care va lega capitala sârbă de Budapesta. Urmează ca de la Belgrad chinezii se construiască noi tronsoane de cale ferată rapidă care să ajungă la Burgas prin Sofia şi de la Sofia mai departe în Grecia, la Salonic şi la Skopje în Macedonia.
Cireaşa de pe tort o reprezintă construirea unui canal navigabil care va face legătura între Belgrad şi portul grecesc Salonic, utilizând fluviul Dunărea şi râurile Morava şi Vardar. Acest proiect a fost încredinţat firmei chineze de stat CRBC, aceeaşi care a realizat şi podul Qingdao peste golful Jiaozhou (cel mai mare din lume), cu şase benzi auto şi cu lungimea de 42,5 km. Dacă ceea ce spun eu vi se pare fantezist, căutaţi articolul lui Bogdan Cojocaru din Ziarul Financiar al trustului Pro, cu titlul „Un canal navigabil între Dunăre şi Marea Mediterană, cale ferată de mare viteză şi autostrăzi sunt proiecte pe care Serbia le va realiza cu bani şi companii din China".
Canalul Belgrad - Salonic permite chinezilor ca pe lângă o intensă mecanizare a agriculturii Serbiei (după metodele aplicate în trecut de Ceauşescu) să creeze şi o vastă reţea de irigaţii, transformând ţara vecină într-un veritabil grânar al Europei, cu o piaţă de desfacere 100% asigurată. Prin intermediul său, mărfurile chinezeşti ajung direct în inima UE, fără a mai trece prin marea Neagră, scurtând astfel peste 1.000 km.
(Vezi: România şi-a luat adio de la investiţii)
Canalul Belgrad - Salonic creează însă o mare problemă României, întrucât reduce cu 50% din debitul, adâncimea şi distanţa între malurile Dunării, făcând canalul Dunăre - Marea Neagră impracticabil. Şi volumul de mărfuri tranzitate prin portul Constanţa se va reduce la jumătate. Cum reactoarele Centralei Nucleare de la Cernavodă sunt răcite cu apă din acest canal, ar cam trebui să ne luăm adio de la ele. Amintesc şi că din totalul de 6.325 MW energie hidro produsă de România, hidrocentralele Porțile de Fier I şi Porțile de Fier II asigură împreună 2.760 MW, iar unitățile I și II ale Centralei Nucleare de la Cernavodă produc împreună circa 18% din consumul de energie electrică al țării.
Ca să înţelegeţi cât de bine a fost gândit planul ruso-chinez, vă amintesc faptul că proiectul canalului Istanbul a apărut în 2011, el urmând să facă legătura între Marea Marmara şi Marea Neagră, în paralel cu strâmtoarea Bosfor, permiţând astfel navelor militare americane să eludeze restricţiile impuse de Convenţia de la Montreux referitoare la strâmtorile Bosfor şi Dardanele. După ce au fost realizate studiile de fezabilitate şi cele geologice, a fost stabilit traseul final în lungime de 48 km. Numai că imediat ce China a făcut anunţul referitor la canalul Belgrad - Salonic, turcii au sistat proiectul lor, întrucât a devenit inutil.
Gura păcătosului adevăr grăieşte, zice o vorbă din popor. În septembrie 2005, aflat în Statele Unite, preşedintele Traian Băsescu a susţinut un discurs la universitatea Stanford, în care a apreciat că Federaţia Rusă tratează Marea Neagră ca pe un „lac rusesc". Iată cum Marea Neagră chiar e pe punctul să devină lac rusesc, cu generoasa contribuţie a crasei incompetenţe a preşedintelui ales de români. Pe 2 aprilie 2008 la summit-ul NATO de la Bucureşti acelaşi Traian Băsescu recidiva afirmând că secolul 21 nu mai e secolul ameninţărilor aşa cum a fost secolul 20 şi că nimeni nu poate obliga pe vecin să aibă aceleaşi opţiuni ca el.
Acum ce mai contează ce vrem noi, ne-a întrebat Băsescu vreodată? Întrucât prin voinţa personală a lui Traian Băsescu am rămas în afara coridorului sanitar, nu cred că mai avem ceva de spus dacă vecinilor noştri le va trece prin cap, să-şi ia fiecare, câte o felie din România.
(Vezi: Cât de aproape a fost adusă România de un nou război, soldat cu dezmembrarea teritorială?)
După ce aţi văzut cât de mult şi-au dorit Traian Băsescu şi Victor Ponta ca România să devină o insulă izolată şi bananieră în Europa, cum s-a ajuns aici, vă voi explica în partea a II-a a materialului”.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_05_12/Locul-Si-rolul-Romaniei-in-reconfigurarea-Europei-Centrale-Si-de-Est-Partea-I/

Continuăm relatarea lui Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992 despre ratarea de către România a participării la mari proiecte investiţionale.
Citiţi prima parte a articolului aici: Locul şi rolul României în reconfigurarea Europei Centrale şi de Est. Partea I
1. Constituirea unui nou pol de putere
Totul a început în iulie 2001 când Jiang Zemin şi Vladimir Putin au semnat Tratatul de bună vecinătate și cooperare frățească între Federația Rusă şi China (FCT). În acest tratat Japonia, UE și SUA erau definite ca singurele 3 mari puteri economice rivale care dispuneau de forță de muncă calificată și de acces la capitalul financiar. Tratatul a consfinţit hotărârea Rusiei și Chinei de a acţiona împreună, în competiţia cu cele 3 mari puteri (Japonia, UE și SUA).
Etapa pregătitoare a FCT a constat în crearea unui flux neîntrerupt de aprovizionare cu produse petroliere a economiei Chinei, de la/sau prin intermediul rușilor, simultan cu accelerarea transferului de expertiză și tehnologie militară rusească cu scopul modernizării armatei chineze.
Astfel, Japonia, care a deţinut timp de 42 de ani locul secund în topul economiilor mondiale, a fost întrecută în 2010 de China, al cărui PIB a fost de 5.878,6 miliarde USD. China menţinând o rată de creştere economică anuală care depăşeşte 10%. Astfel primul din cele 3 obiective ale FCT a fost îndeplinit.
A 2-a ţintă a binomului China-Rusia este Uniunea Europeană şi obiectivul lui au devenit investiţiile masive pe continentul european, care i-ar permite accesul nelimitat pe piaţa UE. Strategia atacării acestui obiectiv a fost concepută iniţial de către China şi a constat într-o abordare oarecum indirectă. Prin crearea de către companiile petroliere chineze, a unor capete de pod în statele din nordul Africii, sursa energetică a sudului şi sud-vestului Europei.
2. Strategia iniţială a Chinei, în accederea pe continentul european
Gazoductul TransMed aduce gaze din Algeria, prin Tunisia pe sub marea Mediterană (pe o distanţă de 155 km) în Sicilia şi de acolo, prin strâmtoarea Messina (15 km) în peninsula Italică. Gazoductul MEG Maghreb–Europa transportă gazele Algeriei prin Maroc, pe sub strâmtoarea Gibraltar (45 km) la Cordoba în Spania şi Portugalia. După ce şi-a manifestat intenţia de a prelua o mare parte din acţiunile acestor investiţii de la guvernul spaniol şi portughez, aflate în plină recesiune, pe ultima sută de metri China a fost eliminată din ecuaţie la sugestia Franţei şi SUA.
Gazoductul Greenstream a fost dat în folosinţă în 2004 de compania petrolieră libiană de stat NOC (controlată până la debarcarea colonelului Muammar Gaddafi de firme din China) şi de firma italiană Agip. El are o lungime de 520 km, de la Mellitah din Libia până la Gela, în Sicilia. După schimbarea de regim din Libia, toate companiile chineze au fost evacuate din ţară şi înlocuite de cele franceze şi americane. Revoluţiile în lanţ din nordul Africii, denumite „primăvara arabă" precum şi intervenţia militară în Mali au fost creaţia SUA, în colaborare cu Franţa, Anglia şi Germania. Rolul lor a fost acela de a bloca acapararea de către China, a reţelelor energetice, care aprovizionează sudul şi sud-vestul Europei, considerate drept poarta de intrare în „vechea Europă". Acest plan american şi-a dovedit pe deplin viabilitatea, China fiind obligată să-şi schimbe din mers strategia.
3. Strategia SUA vis-a-vis de Europa Centrală şi de Est
Într-un articol anterior am descris conceptul geostrategic numit Heartland Theory al lui Halford John Mackinder, publicat în 1904 la Royal Geographical Society şi preluat, adaptat după cel de-al Doilea Război Mondial de SUA. Partea cea mai interesantă a teoriei lui Mackinder se referă la faptul că cine stăpâneşte estul Europei are automat controlul asupra Pivotului (situat la est de Caucaz) şi prin el şi asupra Leagănului civilizaţiei (structura geografică principală a Terrei, cuprinzând cele 3 continente care sunt legate unul de altul: Europa, Africa şi Asia).
(Vezi: Curs de geopolitică pe înţelesul guvernanţilor de la Bucureşti)
După sfârşitul Războiului Rece, SUA s-a concentrat pe Europa centrală şi de est, făcând simultan două mutări strategice. Prima a fost generarea unui război civil pe criterii religioase, încheiat în 1999 cu pulverizarea Republicii Socialiste Federative Iugoslavia în următoarele noi state : Serbia, Slovenia, Croaţia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-Herţegovina şi Kosovo. Ultimele 3 entităţi statale rezultate sunt musulmane şi acest lucru a creat o reacţie neaşteptat de energică din partea Greciei, care a cam încurcat planurile SUA în zonă. Drept represalii, prin intermediul ingineriilor financiare ale FMI, Grecia a fost adusă aproape de faliment.
A 2-a mutare a constat în sprijinul militar acordat Azerbaidjanului de SUA prin lacheii săi (Turcia, Israel şi Al-Qaida), pe fondul disoluţiei URSS, în conflictul din enclava Nagorno-Karabah, cu Armenia. Casa Albă a creat pe loc Camera de comerț SUA-Azerbaidjan (USACC), prin care se transmit directivele americane în Azerbaidjan. Dick Cheney, fost vicepreședinte al SUA, ambasadorul Richard Armitage, adjunct al secretarului de stat în perioada 2001-2005, Tim Cejka, președintele corporaţiei Exxon Mobil, Howard Chase, director al corporaţiei BP, Mike Kostiw manager general al ChevronTexaco, Robert Moran vicepreședinte al Halliburton, sunt cei care conduc USACC.
4. Înfrângerea SUA
În 2003, seria „revoluţiilor democratice” din spaţiul ex-sovietic și România a debutat cu cea a „trandafirilor" din Georgia, preşedinte al Georgiei fiind ales sluga americanilor, Mihail Saakaşvili (cunoscut ulterior drept Mâncătorul de cravate). Prin cuplarea Georgiei şi Azerbaidjanului pe orbita SUA, a fost creat un culoar tampon în Caucaz între Marea Neagră şi Marea Caspică. Caucazul fiind o regiune vitală pentru Rusia, deoarece punctul de distribuție al reţelei de gaze se află pe teritoriul Ceceniei. Şi cea mai la îndemână soluție în a împiedica Rusia să-şi valorifice potențialul de aprovizionare cu gaze naturale, a fost tentativa de a bloca alimentarea gazoductelor, prin declanșarea și sprijinirea războaielor civile din Cecenia (1991-1996 și 1999-2005). La 29 martie 2004 România, Slovenia și Bulgaria au fost admise în NATO, prin aceasta SUA ajungând cu bazele sale militare până la Marea Neagră şi de acolo prin Georgia şi Azerbaidjan direct la Marea Caspică.
Planul SUA se reducea la crearea dependenţei energetice a Europei Сentrale şi de Est de gazele azere. Numai că Azerbaidjanul nu dispune nici azi şi nu va dispune nici peste 100 ani de un debit atât de mare de gaz, ca să poată alimenta pe jumătate măcar, conducta Nabucco. Şi interferenţele brutale ale CIA în Kazahstan şi Turkmenistan (ţări riverane Mării Caspice, cu rezerve de gaze mult mai mari decât Azerbaidjanul) n-au adus rezultatul scontat, ele rămânând alături de Rusia, în Comunitatea Statelor Independente. Din acel moment, toată lumea, cu excepţia românilor, a ştiut că SUA a pierdut partida şi iniţiativa a fost preluată de Rusia care a decis că e vremea începerii construirii gazoductului South Stream.
Paradoxal, dar SUA nu au fost învinse de Rusia sau de China, ci de propriul orgoliu. Singura variantă concurentă la gazul rusesc o constituie Iranul. Pe 26 iulie 2001 a fost inaugurat gazoductul Tabriz (Iran)–Ankara (Turcia), cu o lungime de 2.577 km. În februarie 2011, Iranul și Turcia au anunțat că au mărit debitul de gaze prin conducta Tabriz-Ankara, de la 18 la 23 milioane de metri cubi zilnic.
Președintele Mahmoud Ahmadinejad a înţeles de la început că principala ţintă a SUA în Orientul Mijlociu, nu este Iranul, ci Rusia și a făcut tot ce a putut pentru ca Iranul să fie acceptat de Barack Obama, ca alternativă la gazul rusesc. Soluţie care acum, după apariţia South Stream, nu mai este oportună. Dacă SUA ar fi atacat Iranul în 2006, aşa cum au cerut evreii şi l-ar fi ocupat precum Irakul sau ar fi reușit înlăturarea de la putere a lui Mahmoud Ahmadinejad, până azi problema furnizorului de gaze pentru țările Europei de Est s-ar fi rezolvat.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2013_05_13/Locul-Si-rolul-Romaniei-in-reconfigurarea-Europei-centrale-Si-de-est-Partea-a-II-a/

O lectie usturator de corecta despre Tradare la Romani. Nu pot sa nu ma-ntreb "Ce-i indeamna pe ai nostri (si ai altora, dar parca nu ca la noi) sa tradeze? Chilipirul oare? Nu stiu, dar pot afirma cu convingere ca este ceea ce i-a indemnat sa ajunga in preajma celor pe care aveau sa-i tradeze - de regula, tot chilipir.V.E.

Născut pentru a fi trădat

         Unii oameni se nasc pentru a fi trădători. Trădează din fragedă pruncie, apoi fac din trădare un mod de viaţă, o meserie şi îşi construiesc averi de pe urma trădării. Ba mai mult, capătă şi stele de pe urma trădării. Apoi ajung vicepremieri după ce trădează iarăşi. După fiecare trădare a căpătat câte ceva şi dacă îl întrebi cum şi-a câştigat stelele dă din umerii înstelaţi şi te pune să îl întrebi pe cel care l-a avansat. Nu mai spun cine e persoana, abia am mâncat şi nu vreau să schimb tastatura.

       Alţii aflaţi exact la capătul celălalt al standardelor, născuţi să se acopere de glorie, să îşi asume riscuri, să îşi rişte viaţa şi să se sacrifice în numele onoarei şi a demnităţii, au avut toată cariera parte numai de trădări ale altora la adresa lor. Dacă îi urmărim cariera şi soarta nu se poate să nu sesizăm că omul care nu a ştiut ce e aia trădare, a pierdut totul din cauza ei. Şi pentru ca nici odihna să nu îi fie liniştită, este trădat şi după moarte.

Mareşalul. Oricine a trăit şi a citit cât de cât istoria ştie că România a avut 5 mareşali onorifici şi unul singur activ, inconfundabil, care îşi merită cu prisosinţă acest nume. I se poate spune UNICUL, pentru că rar se poate găsi atâta onoare, simţ al datoriei, corectitudine, patriotism, putere de muncă, loialitate, dragoste faţă de ţară, devotament şi spirit de sacrificiu ca în cazul veşnic trădatului ION ANTONESCU.

1.   Când în vara lui 1919 după campania de eliberare a Transilvaniei l-a decorat cu „Crucea Mihai Viteazu” nu orice Cruce ci chiar cea pe care o avea pe pieptul său, Regele Ferdinand spunea: „Antonescu, nimeni altul nu poate şti mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus ţării în acest război. Ai fost nedreptăţit până acuma nerecunoscându-ţi-se aceste merite în mod public. Pentru a repara această nedreptate, uite, îţi confer ordinul Mihai Viteazu clasa a III-a, dându-ţi chiar decoraţia mea!”  Când vorbea de nedreptate, Ferdinand se referea la cele 6 luni cât Antonescu fusese mazilit de la direcţia Operaţii a Marelui Cartier General, la cererea germanilor pe care îi învinsese în operaţiile din Moldova. Asta fusese prima trădare pe care o suferea Antonescu din partea celor care ar fi trebuit să îi facă statuie cât se afla încă în viaţă. Şi era abia locotenent colonel.

2.   În 4 Septembrie 1940, Regele Carol al II-lea, după ce şefii partidelor istorice Brătianu şi Maniu refuzaseră să conducă ţara speriaţi de situaţia gravă în care ajunsese, îl cheamă pe Antonescu din exilul unde fusese trimis la Bistriţa pentru sfidare la adresa Elenei Lupescu şi îi spune:” Antonescu, îţi dau conducerea ţării pe mână. În nimeni altul nu am încredere decât în tine. Nu poţi refuza deoarece tu eşti un patriot.”  Interesante cuvinte adresate de Rege celui pe care şi el îl trădase luându-i comanda Armatei după ce fusese comandant al Şcolii Superioare de Război actuală, Universitate de apărare Naţională. A doua trădare.

3.   Când a luat conducerea ţării Antonescu şi-a fixat nişte obiective pentru scoaterea ţării din criză. Pe măsură ce le îndeplinea îi contactă pe cei doi mari oameni politici care refuzaseră preluarea ţării, oferindu-le conducerea ţării. Aşa s-a întâmplat şi după înfrângerea Rebeliunii Legionare când le-a oferit celor doi puterea. I s-a părut un moment potrivit, considerând că misiunea lui s-a terminat. De fiecare dată a fost refuzat. Apoi deja din 1941, după Bătălia Stalingradului Antonescu spunând suitei sale: „Germania a pierdut războiul, trebuie să ne îngrijim să nu îl pierdem pe al nostru” a început să caute soluţii pentru scoaterea ţării din coaliţia cu Germania. Mai târziu, deja a făcut paşi în acest sens. Asta însă nu trebuie considerată o trădare din partea sa. Încă din primele discuţii cu Hitler, Mareşalul îi spusese: „merg alături de forţele Axei deoarece interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi urmez propriul interes…” Interesul lui a fost reîntregirea neamului. A DUS TRATATIVE atât cu ruşii cât şi cu aliaţii pentru scoaterea României din război, dând totodată liber opoziţiei să facă acelaşi lucru, acceptând în înţelepciunea şi patriotismul său ideea că poate opoziţia are mai multe şanse. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu se află staţii de radio, Antonescu pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie gata de a prelua şi a duce la bun sfârşit!” . Se mai îndoieşte cineva de nobleţea gândurilor sale şi clarviziunea actului politic, patriotismul şi spiritul de sacrificiu? Din aceste cuvinte au de învăţat şi actualii conducători aşezaţi la conducerea ţării, cei care vor fiecare să conducă autocrat fără a avea însă nici priceperea, nici bunul simţ, nici gândurile Mareşalului, ba sunt exact opusul lui. Când este interpelat de Hitler cu privire la activităţile diplomaţiei româneşti din 1943 de apropiere de forţele Antantei, Antonescu nici nu se ascunde, nici nu minte, nici nu dă vina pe altcineva, ci răspunde direct:           ” Cunosc mein Führer activitatea întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o.”  Ei bine, onoarea şi principiile au făcut din el un abonat la trădare. Opoziţia nu a jucat fair-play, l-a sabotat în permanenţă şi în toate discuţiile purtate cu aliaţii l-au prezentat drept omul lui Hitler, marioneta lui, omul de paie, satrapul, omul cu care nu te poţi înţelege, tocmai pentru a-i micşora sau anula şansele de a ajunge la înţelegere cu aliaţii, oferindu-l pe el drept trofeu. Au pus mai sus propriile interesele, invidia şi orgoliul personal decât adevărul şi interesul naţional. A treia trădare.

4.   În încercările sale de a scoate ţara din coaliţia cu Germania, Antonescu a încercat toate uşile. Fidel educaţiei sale dar şi convingerilor progresiste, a încercat iniţial cu Apusul fără a neglija însă realitatea puterii şi intereselor ruseşti mult mai aproape de România. A informat pe toţi şi a cerut acordul unui armistiţiu separat cu Rusia pentru a putea apoi lupta împotriva nemţilor şi a înainta spre apus, cot la cot. Dintre toţi cei cu care a dus tratative, cel mai înverşunat acestui plan a fost Roosvelt care nu voia ca ruşii să ajungă înaintea lor la Berlin din motive atât de orgoliu cât şi de a pune mâna pe secretele, armele, tehnologia şi oamenii de ştiinţă germani. Aşa că au tergiversat cât au putut aceste discuţii, nu au dat undă verde încheierii unui armistiţiu cu ruşii care ar fi scurtat războiul cu mai mult de un an şi ar fi dus şi la evitarea pierderilor a sute de mii de victime că să nu mai spun de evitarea distrugerii Hiroshimei. Numai că SUA avea alte interese, puţin diferite de ale lui Antonescu, aşa că au împiedicat cât au putut înţelegerea dintre Antonescu şi ruşi, iar Antonescu fidel convingerilor sale, fair play-ului şi încrederii în valorile occidentale, nu a forţat nota. A patra trădare.

5.   De fapt până şi ruşii, adversarii cei mai mari ai lui Antonescu, îi recunoşteau valoarea. Când în 1943 s-au declanşat negocierile de la Stockholm dintre mareşal şi ruşi, opoziţia încerca să ea să să ajungă la o înţelegere. Ruşii le-au răspuns: „Moscova preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul Mareşalului Antonescu, singura forţă politică care poate garanta bună desfăşurare a tratativelor” Şi asta o spuneau ruşii în condiţiile în care cererile lui Antonescu erau mult mai pretenţioase şi mai dezavantajoase pentru Ruşi, dar pe ei nu îi interesa ce promiteau sau cereau unii sau alţii, ci cât de credibili erau. De aceea au preferat un duşman corect, unui prieten mincinos. De fapt Ruşii l-ar fi preferat pe Antonescu chiar şi înaintea prietenilor comunişti ai lui Bodnăraş. Când Pătrăşcanu s-a dus să semneze armistiţiul pe 12 Septembrie 1944, întrebând de ce condiţiile impuse lor erau mai grele decât cele convenite iniţial cu Antonescu, Molotov răspunde direct: ”Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Acest răspuns l-au primit fraţii comunişti trimişi de REGELE MIHAI. Orice alt comentariu este de prisos. Numai că din nou Antonescu a fost trădat pentru a nu putea fi el cel care să semneze armistiţiul. Dacă în politicieni nu avea încredere prea mare dar îi acceptă ca pe o prezenţi necesară şi firească, Mareşalului avea încredere aproape oarbă în militari. Nu putea concepe că un militar să trădeze sau să îl trădeze pe el, cel care nu cunoştea trădarea decât când o simţea pe propria piele, dar nici atunci nu voia să o vadă. De fapt încrederea oarbă pe care o avea în armată şi corpul de cadre, a exprimat-o clar într-o discuţie avută cu Guderian după atentatul din vara lui 1944 împotriva lui Hitler: “la noi în armată ar fi de neconceput o asemenea acţiune infamă. Eu pot dormi liniştit cu capul pe genunchii generalilor mei”. Iluzie deşartă. O parte din generalii lui i-au pierdut capul aşa cum şi al lui Mihai Viteazu căzuse tot pe genunchii unor generali. La începutul verii 1944 serviciul secret îi raportase unele activităţi suspecte şi fluctuaţii de persoane la palat, atât ziua cât şi noaptea. Mareşalul a dat ordin să se urmărească şi să fie informat. După ceva timp, este informat de şeful serviciului că la palat se pune la cale o acţiune secretă:

- “bine, dar în capul lor cine este – întreabă Antonescu

- Domnul general Sănătescu – i se răspunde.

- Dacă este el, în capul lor, nu poate fi nimic serios. În orice caz, urmăriţi şi ţineţi-mă la curent".

Serviciile secrete au urmărit, dar nu au mai raportat. Întraseră şi ele în joc. A cincea trădare.

6.   Frontul din Moldova era un front bine apărat şi Ruşilor le-ar fi trebuit încă mult timp pentru a-l trece. Antonescu, care luptase şi în primul război pe frontal moldovean apărând aceleaşi obiective şi puncte strategice, era conştient de puterea liniei de apărare. Ştia că ruşii nu pot trece pe acolo atâta vreme cât armata va lupta, deci nu îşi făcea probleme că ar intra ruşii în ţară şi l-ar lua prin surprindere. Ceea ce nu ştia el era că se vor găsi trădători în cadrul armatei care vor face alte jocuri şi vor ceda frontul. Nu s-a prea vorbit pe nicăieri despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţa, săvârşită în strânsa legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist. Actualul preşedinte, când a vorbit despre trădarea lui Mihai, la asta s-a referit, numai că nu a explicat în ce constă trădarea. Responsabili de acest act sunt Casa Regală, Generalul Sănătescu, Generalul Aldea, comuniştii lui Bodnăraş şi Pătrăşcanu şi cei menţionaţi mai sus. Ei au cedat frontul şi au dat posibilitatea armatelor ruseşti să intre în Moldova şi apoi în ţară. Asta în condiţiile în care, pe de o parte discuţiile lui Antonescu pentru încheierea unui armistiţiu cu ruşii erau nu numai avansate ci aproape de finalizare, pentru că în numai trei zile soseşte acordul ruşilor iar, pe de altă parte, trupele ruseşti au intrat în ţară ca inamici, nu ca aliaţi cum ar fi intrat dacă se semna armistiţiul şi astfel s-ar fi evitat prizonieratul a sute de mii de ostaşi români. A şasea trădare.

7.   După cum se ştie, la 23 August 1944 Antonescu a fost chemat la Palat de rege. Ceea ce nu se ştie este că el aştepta să meargă la palat dar nu înainte de a primi răspunsul de la Stockholm unde se negocia armistiţiul cu ruşii. Ceea ce iarăşi nu se ştie este că răspunsul venise, era favorabil, numai că nu îi mai fusese înmânat lui, ci regelui iar acesta nu i l-a arătat şi nici nu a pomenit de el în întâlnirea pe care au avut-o, deşi practic rezolva problema ieşirii din război în condiţii mult mai avantajoase pentru România. Numai că regele nu voia ca meritul să îi revină lui Antonescu, voia să fie el cel care “a salvat ţara”. S-a văzut cum a salvat-o. De fapt, intenţiile şi gândurile sale au fost clar exprimate de însuşi Mihai, într-o discuţie cu G Brătianu: “Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc” A şaptea trădare. Şi la această trădare s-a referit Băsescu, nu îl simpatizez dar dacă are dreptate, are dreptate.

8.   Dar Mareşalul nu a fost trădat numai în ţară ci şi în afară, de proprii săi miniştri. Trimis la Stockholm pentru negocierile cu ruşii, Gheorghe Duca se lăuda la bătrâneţe cu misiunea pe care i-a dat-o regele de a sabota negocierile lui Antonescu. A opta trădare.

9.   Chemat la palat, Mareşalul este convins că acolo va discuta ieşirea din războiul împotriva Antantei şi era bucuros şi convins că vor ajunge la aceeaşi concluzie pentru că normal ar fi trebuit să aibă aceleaşi interese. Pe când se urca în maşina ce urma să îl ducă la palat, colonelul Davidescu vine la el şi îi spune suficient de tare, să audă şi alţii de lângă ei: “Domnule Mareşal, nu găsiţi că garda care vă însoţeşte (doi ofiţeri de jandarmi şi 6 subofiţeri în două turisme) este insuficientă? Vă rog să ordonaţi să trimit întăriri.” – “Nu e nevoie, Davidescule- răspunde Mareşalul plin de încredere – E de ajuns şi aşa, doar merg la Casa Regală.”  Asta arată atât credinţa lui că Regele urmăreşte binele ţării şi deci nu are de ce se teme atâta vreme cât sunt de aceeaşi parte a baricadei, cât şi respectul pentru Casa Regală pe care nu o vedea capabilă de trădare ca instituţie. Din păcate s-a înşelat. A noua trădare.

10.                     Despre momentul arestării sale se mai ştie câte ceva. Fie din manualele de istorie fabricate de comuniştii care se lăudau că au scăpat ţara de dictatura lui Antonescu, fie din filmul recent decedatului Sergiu Nicolaescu. Ceea ce nu se ştie este că totuşi i se promisese că nu va fi predat ruşilor dar a fost trimis la “reciclare un an şi jumătate”.  A 10-a trădare. Pentru cei care îl învinuiesc că a pus ţara la cheremul lui Hitler, amintesc două lucruri: primul este declaraţia făcută de Antonescu chiar înainte de a prelua funcţia de şef al statului, când era în discuţie doar idea colaborării cu nemţii: “Generalul Antonescu nu poate semna nici o politică în alb privind bogăţiile ţării. Totul se va fixa pe baza unui schimb reciproc de valori egale”. Al doilea lucru este chiar dovada faptului că s-a ţinut de cuvânt. Germania are o datorie istorică faţă de România, datorie neonorată exact de pe acea vreme ca urmare a contractelor semnate de Antonescu cu Hitler. Ei bine, paradoxul este că Antonescu a putut semna aceste hârtii de pe picior de egalitate cu Dictatorul Lumii, dar actualul guvern sau preşedinte nu poate nici măcar să pună în discuţie recuperarea datoriei, cu un cancelar care se declară prieten şi democrat. Cine este trădătorul în acest caz, cine este dictatorul!?

11.                     La întoarcerea în ţară este judecat condamnat la moarte şi executat. Ruşii nu au făcut-o, deşi le provocase pierderi imense. S-au spălat pe mâini ca Pilat din Pont în cazul Lui Iisus. Au făcut-o conaţionalii săi. A 11-a trădare.

12.                     Ai spune că odată cu moartea sa s-a închis ciclul trădărilor, dar nu e aşa. Neamul românesc continuă seria trădărilor. După moartea sa, o perioadă era interzis să pronunţi chiar şi numele său. Apoi încet încet se mai fac concesii, se mai dă liber la documente, profesorii prin liceele şi şcolile militare, fie întrebaţi de elevi fie din conştiinţă şi respect faţă de el şi de istorie, mai aţâţă jarul încă nestins al conştiinţei de neam. Ceea ce nu au făcut însă comuniştii oricât de barbari au fost, au făcut cei care au venit după ei. Comuniştii l-au scos din cărţile de istorie, dar nu şi din conştiinţa neamului. I-au şters poza, dar nu au murdărit-o, l-au demitizat dar nu l-au satanizat. Ceea ce au făcut însă cei care au venit după ei, la îndemnul "prietenilor" cu bani, depăşeşte toate trădările de până acuma. Pentru că antiromânii cu mască de Hallowen şi sticle de Coca Cola, la îndemnul unor Ştruli, au considerat că românii nu trebuie să aibă eroi şi noţiunea onoarei şi demnităţii trebuie să dispară din conştiinţa lor. Antonescu a fost declarat criminal de război şi condamnat pentru crime împotriva umanităţii. Iar prin ordonanţa de urgenţă nr.31 din 2002 (cine a semnat-o!?), se interzice expunerea tablourilor sau statuilor lui Antonescu, în numele “interzicerii promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Care pace, care omenire!? A 12-a trădare. Curios este că în vreme ce Antonescu este învinuit de moartea câtorva mii de evrei, în America, la mare fast şi cu mari onoruri este păstrat eroul naţional al Americii, marele general Custer, cel care a exterminat sute de mii de indieni ducând la dispariţia, DECIMAREA , EXTERMINAREA multor triburi de indieni, mulţi cu o cultură şi morală mult superioară şi Americii de azi. Cine nu cunoaşte să citească "Călătorie în Virginia" a lui Yves Berger să se convingă. Cum este posibil ca un criminal, un exterminator crud şi sadic să fie declarat erou al unui stat care ne obligă pe noi să ne acoperim de noroi eroii şi să ne slăvim trădătorii care au dezertat şi trădat în favoarea lor (vezi şi cazul Pacepa)? Ce va scrie istoria acestui neam – dacă vom mai rămâne în istoria omenirii ca neam, despre noi? Noi nu avem dreptul să ne cinstim eroii? La Universitatea Naţională de Apărare, pe holul comandanţilor sunt tablouri cu toţi comandanţii Academiei de-a lungul vremurilor. Al lui Antonescu, a fost scos de pe perete, dar durerea este că a fost scos în urma unei vizite de peste ocean. Iată ce odin a dat “criminalul Antonescu” soldaţilor săi după trecerea Prutului: “Vreau ordine! Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată care aduce cu ea ordinea şi siguranţa şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.” Faţă de el, "eroul" Custer a rămas faimos prin aplicarea principiului “un Indian bun este un Indian mort!” Astea sunt valorile care ni se bagă pe gât în numele democraţiei. Ca să nu mai amintesc că nu Antonescu a aruncat bombele atomice la Hiroshima şi Nagasaki.

13.                     Că ai noştri cârmuitori se dau după cum bate vântul şi fac legi dictate de alţii, nu e de mirare, ei îşi apără scaunele, averile şi nemernicia, încearcă să scape de puşcărie, vând tot, trădează pentru că marile democraţii ale lumii urăsc trădarea dar sprijină trădătorii altora. Trădarea supremă, trădarea cea mare faţă de mareşal, faţă de ţară, o comitem noi, cei care ne facem că nu vedem, care ştim dar nu spunem nimic de frică, din comoditate, scârbă, servilism, laşitate, parvenitism. Noi cei care acceptăm toate aceste trădări şi le ascundem undeva în colţurile conştiinţei noastre numai pentru a nu ne strica “liniştea sufletească” sau a casei, a ne păstra serviciul, salariile, pensiile, sporurile, privilegiile. Marea trădare o comitem noi toţi cei care ne considerăm români, dar nu suntem în stare nu numai să apărăm ceea ce ne-au lăsat înaintaşii, dar nici măcar să respectăm şi să cinstim memoria lor, pentru că “aşa se spune “. Noi nu avem cap, nu avem judecată proprie, nu avem conştiinţă, nu avem morală, nu avem principii, le primim pe ale altora, fie de împrumut, fie impuse, e mai lejer, nu ne obosim şi avem şi pe cine arunca vina dacă lucrurile merg prost, ca reprezentanţii unor partide, pe vremuri. A 13-a trădare, cea mai dureroasă.

14.                     SĂ FIE ULTIMA !?

Ofiţeri sub acoperire îşi publică informaţiile pe publicațiile online

Ofiţerii români sub acoperire, rup tăcerea în privinţa UDMR şi a Ţinutului Secuiesc

august 22, 2013

Bogdan Diaconu: “Naziștii din Budapesta vor să maghiarizeze România!”

Pentru că rapoartele lor privind situaţia Ţinutului Secuiesc, a iredentismului maghiar şi a imixtiunilor politice ale politicienilor din Ungaria în treburile interne ale României sunt ignorate de autorităţi, ofiţeri sub acoperire îşi publică informaţiile pe publicațiile online.

Într-una din postările pe forumul Wikileaks, un ofiţer dezvăluie faptul că deşi a trimis sute de sesizări şi memorii către autorităţile române cu privire la Ţinutul Seciuesc şi la matrapazlâcurile produse de maghiari şi de liderii UDMR, acestea au fost igonorate cu desăvârşire.

Disoluţia autorităţii statului român (şi probabil a statului în sine) poate fi observată cu certitidine în poziţia oficialităţilor vis-a-vis de problema Ţinutului Secuiesc. Îndrăznesc a o numi problemă, întrucât chiar de la începutul anilor ’90, SRI şi SIE avertizează constant factorul politic (şi uneori organele de urmărire penală competente a aborda problema din punct de vedere juridic) de pericolul reprezentat de iredentismul maghiar şi acţiunile ilegale întreprinse de UDMR, organizaţiile paramilitare maghiare, cetăţenii români de etnie maghiară şi cetăţenii maghiari aflaţi pe teritoriul României.

Trebuie să fim conştienţi de resursele financiare, materiale şi umane relativ consistente alocate de serviciile de informaţii româneşti pentru această chestiune, resurse care provin din buzunarul nostru, al tuturor. Rezultatele muncii ofiţerilor de informaţii în această chestiune sunt considerabile şi deloc de neglijat. Acestea sunt comunicate constant factorilor responsabili, şi mai ales factorului politic care… tace!

Motivele pentru care, din anii ’90, partidele politice au ignorat toate avertizările serviciilor de informaţii pe această chestiune, sunt pe cât de clare, pe atât de josnice: păstrarea puterii politice, dată fiind alianţa cu UDMR. Alianţa cu o organizaţie culturală al cărei statut de partid politic este în cel mai bun caz incert. Dacă privim problema din punct de vedere strict legal, UDMR nu este (încă?) un partid politic aşa cum o cer legile româneşti. Şi asta în timp ce altor partide româneşti li se resping cererile de înfiinţare… Oricând, oricine poate invoca această situaţie în faţa legii. Nu o face nimeni! Există instituţii care chiar au această obligaţie. Aceeaşi indolenţă vinovată!

Şantajul politic constant şi scenetele regizate de UDMR (recunosc, cu multă abilitate politică) la adresa tuturor guvernelor la care a fost parte, se pare că sunt destul de eficiente. Politicienii români cedează uşor, pentru a-şi păstra locul la putere.

Lupta pentru autonomia Ţinutului Secuiesc trebuie sprijinită material de Ungaria

– susţine chiar vicepreşedintele Parlamentului maghiar. Afirmaţia a fost facută la o serbare secuiască desfăşurată în judeţul Mureş.

Vicepreşedintele Parlamentului Ungariei Balczo Zoltan, din partea formaţiunii de extremă dreaptă Jobbik, a declarat că Guvernul Ungariei ar trebui convins să sprijine lupta pentru autonomie, nu numai moral, ci şi material. Vicepreşedintele Parlamentului Ungariei Balczo Zoltan a făcut aceste declaraţii în faţa câtorva sute de persoane participante la “serbarea secuiască” de la Ghindari, judeţul Mureş.

El a subliniat că Guvernul şi Parlamentul Ungariei trebuie convinse să sprijine lupta pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, arătând că, apoi, Executivul ţării vecine ar trebui să sprijine acest proiect “nu numai moral, ci şi material”.

Ofiţerul recomandă şi măsurile ce trebuiesc luate de autorităţile statului cu privire la problematica maghiarimii:

1. Reprezentanţii Parchetului ar trebui să se sesizeze din oficiu (au această obligaţie legală, sesizarea din oficiu nefiind o alegere, ci o obligaţie de serviciu!) de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de Codul Penal şi legile speciale în vigoare (Codul penal, partea specială, titlul I – Infracţiuni contra siguranţei statului şi Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României).

Competenţa materială şi teritorială o au Parchetele din judeţele în care sunt savârşite faptele penale amintite mai sus. Niciun procuror din cadrul acestor Parchete nu s-a sesizat niciodată din oficiu cu privire la aceste fapte, încălcându-şi grav obligaţiile de serviciu.

Aceeaşi indolenţă profesională se manifestă şi la nivelul Parchetului General, care nu înţelege a trage la raspundere procurorii care aveau obligaţia legală de a întocmi sesizări din oficiu cu privire la faptele penale despre care vorbim.

De asemenea, reprezentanţii Parchetului sunt obligaţi a proceda la efectuarea de acte premergătoare sau la începerea urmăririi penale (după caz) în toate cazurile în care SRI a trimis informări cu privire la aceste fapte. Niciodată nu s-a întâmplat acest lucru. De ce?

2. Ministerul Afacerilor Externe trebuie să îşi exprime poziţia oficială cu privire la acest subiect şi să acţioneze în consecinţă. Inerţia acestui minister este monumentală.

3. Aleşii noştri din Parlamentul European ar trebui să îşi exprime poziţia în legatură cu Ţinutul Secuiesc. Nu o fac, deşi toţi ştiu că au susţinerea colegilor din acest for. Şi nu o fac în virtutea unor înţelegeri politice meschine care vizează… aţi ghicit, menţinerea puterii, machiată ca menţinere a alianţei politice.

Legislaţia română ne oferă suficiente pârghii pentru demararea tuturor acestor acţiuni, iar ignorarea lor cu bună ştiinţă de către organele competente reprezintă infracţiuni cu privire la îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Sursa: Buciumul.ro

VIDEO: Grupările paramilitare maghiare

Cine este responsabil pentru toate greutatile ce ni se intampla?

Vizionati acest documentar si aveti raspunsul chiar aici.

http://youtu.be/xhJKujvSIBs

Război pe toate planurile în cazul Roşia Montană...

Aşa se pare, aşteptăm publicarea proiectului de lege pe site-ul guvernului. Probabil o vor face cu puţin timp înainte de sesiunea parlamentară. Lucrul cel mai grav care se va întâmpla este că guvernul va evita responsabilitatea aducând această lege în parlament. O primă observaţie ar fi că prim-ministrul Ponta este un bun elev al prim-ministrului Adrian Năstase, care atunci când a avut de încheiat un contract foarte ciudat, cu foarte mulţi ani în urmă, a ales calea trecerii lui prin parlament pentru a nu responsabiliza doar câteva persoane din guvern, ci a dispersa responsabilităţile. Acum, USL având o majoritate covârşitoare, nu mai sunt obstacole şi - să fim serioşi - nici PDL-ul nu va face opoziţie, pentru că ştiţi foarte bine că Traian Băsescu la faza asta, ca şi la gazele de şist, coabitează fără niciun fel de problemă.

Deci ideea va fi aşa: nu va decide guvernul, ci se va ascunde în spatele unei legi care va ieşi din partea parlamentului României. Din informaţiile mele, iniţiatorii acestei legi sunt trei miniştri ai guvernului Ponta: ministrul Mediului (!?), Rovana Plumb, ministrul Culturii, Daniel Barbu, şi Dan Şova, ministrul Marilor Proiecte.

În luna mai, doamna Plumb declara că nici vorbă să se realizeze acest proiect, pentru că nu există nici actele necesare, nici un fundament solid. În general, politicienii mai ţineau să fie coerenţi cu ei măcar un an-doi, dar acum suntem în situaţia „întoarcerii foii” de la o zi la alta.

Vorbim de o lege dedicată special exploatării de la Roşia Montană?

Da, numai pentru Roşia, proiectul este declarat de prioritate naţională şi de interes public deosebit. Atenţie, proiectul unei firme private care deţine cam trei sferturi din acţiunile de-acolo. Legea, în linii mari, înlătură unul câte unul, toate, dar absolut toate obstacolele de care s-a lovit Gold Corporation, inclusiv prin instanţe, şi le anulează. Se spune acolo că legea cutare şi cutare în acest caz nu se aplică. Nici pe mediu, nici pe protecţia monumentelor...

Adică nu mai există justiţie, dăm noi o lege „c-aşa vrea muşchiul nostru” să începem exploatarea...

E foarte interesant; această lege specială abrogă diverse alte prevederi legale şi spune: ”În cazul exploatării de la Roşia Montană ele nu se vor aplica”. Exceptează acest proiect de la toate prevederile care până acum au fost folosite cu succes în justiţie de către cei implicaţi în campania Salvaţi Roşia Montană. Vreme de 15 ani nu s-a putut demara acest proiect, care pur şi simplu încălca flagrant o grămadă de legi şi regulamente din România.

Revenind la esenţa problemei... Avem o grădină cu cartofi, nu vrem sau nu putem să-i culegem şi-l chemăm pe vecinul să ne-ajute. În mod normal, după ce ne-a băgat recolta în pivniţă - să zicem 10 saci -, îi dăm şi lui doi saci de cartofi... Unul pentru c-a venit cu „sculele”, iar al doilea pentru munca depusă...

Ştiţi cum e la Roşia? Ai 100 de saci de cartofi şi tu-i dai 96! Dar, să fim serioşi, noua lege spune şi că se doreşte creşterea redevenţei - iar cine citeşte interviul, dacă nu este aşezat să se aşeze, căci e ceva spectaculos - de la 4% la 6%! Statul român va obţine 6%! E o mare victorie a actualei puteri. Dar putem lua lucrurile şi invers; nu mai cedăm 96%, ci doar 94%. Şi atenţie, vorbim doar de aur şi argint. Dacă-l ascultăm pe geologul-şef vreme de mulţi ani la Roşia Montană, domnul Sântimbreanu, aflăm că valoarea celorlalte metale rare din zăcământ este mult mai mare decât cea cumulată a aurului şi argintului. Despre celelalte metale, compania care vrea să exploateze nu spune absolut nimic, la fel ca şi guvernul care tace mâlc.

Şi-acum aţi trecut la atac...

Da, deocamdată îndemnul nostru este la un război extrem de paşnic. La un război amânat, pentru că s-a lucrat parşiv, în august, când oamenii nu sunt extrem de atenţi la ştiri, iar parlamentarii sunt în vacanţă. De obicei, în lunile de vacanţă se pregătesc toate lucrurile mizerabile, cum e şi acest proiect iniţiat de tripleta Plumb, Barbu, Şova.

Dan Şova, a cărui mamă vitregă e avocata „diavolului”?

Este senior partner la firma care reprezintă RMGC în instanţe şi senior partner la firma care reprezenta Bechtel. Dan Şova este persoana care săptămâna trecută afirma că s-a pierdut originalul contractului cu Bechtel semnat de Adrian Năstase, că nu se găseşte nicăieri în minister. În consecinţă, nu-l poate face public, dar, atenţie, cu două săptămâni în urmă, domnia sa a reziliat acel contract. Şi vreau să vă întreb: cum Dumnezeu l-a reziliat dacă nu-l găseşte?

Au publicat partea din contract făcută de PDL, cei de la PDL - pe care nici eu nu-i iubesc câtuşi de puţin - au spus că vor să vadă partea de contract din vremea lui Năstase, Şova a replicat că nu-l găseşte... Dar Bechtel cu siguranţă îl are şi poate-l ajută doamna senior partner.

Să revenim la acţiunile de contracarare a ceea ce numim „jaful de la Roşia Montană”...

Avem pe surse acest text al proiectului, difuzat în primă fază către Consiliile Judeţene din România. E un război atipic. În primă fază, paradoxal, trebuie să ne calmăm, pentru că legea asta este incredibilă! Este un proiect şocant care depăşeşte tot ce ne-am fi putut imagina vreodată că se poate întâmpla în România. Totul este la un loc. Totul pentru această companie deţinătoare de acţiuni care se prăbuşesc vertiginos.

Pe vremea lobby-ului făcut de Traian Băsescu, valoarea unei acţiuni era de 8,5 dolari, iar acum este de 1,5 dolari şi au fost retrogradaţi de vreo două ori de pe bursa canadiană, iar acum sunt în pragul delistării. Pe de altă parte, şi preţul aurului la nivel mondial a scăzut vertiginos în ultimele patru luni. De-asta se grăbesc şi guvernul încearcă să le mai sufle-n pânze un pic.

După Fân Fest, noi vom începe să găsim persoane dispuse ca în momentul în care parlamentarii se-ntorc acasă să se înscrie în audienţe şi să le explice, cu calm sau cu agresivitate, sau cum cred ei, care sunt efectele acestei legi. Eu aş recomanda o atitudine cât se poate de „agresivă” pentru că parlamentarii sunt angajaţii noştri. Aşa, ca să fie preveniţi.

În cazul în care i-aţi prevenit şi-apoi ridică mâna la comandă în favoarea legii - care cu siguranţă va fi ulterior promulgată -, ce va urma când vin „băieţii” cu utilajele să se-apuce de cianurare?

În primul rând vor încerca să-i exproprieze pe cei care rezistă în Roşia Montană. Aici nici nu vreau să mă gândesc care sunt mijloacele de rezistenţă. Va fi o rezistenţă pasivă, pentru că nu vom lua chiar puşca-n mână ca în anii ’40. Va fi „spectacol” pentru că ştiu vreo douăzeci de familii în Roşia care nu vor pleca pentru nimic în lume de-acolo. Ştim foarte bine ca activişti că singurul lucru din lume pe care nu trebuie să-l faci niciodată, dar niciodată, este să declanşezi tu violenţa. Violenţa, în toate locurile unde se întâmplă aşa ceva, vine din partea statului.

Va fi şi un exemplu, un test privind apatia sau solidaritatea românilor când vor vedea nişte oameni non-violenţi scoşi afară ca nişte haimanale de pe pământurile pe care le-au primit de la strămoşii lor. Dar va fi foarte probabil ca în acel moment nişte mii de persoane să fie alături de ei în acele curţi. Sperăm totuşi să nu se ajungă acolo. Să nu uităm că RMGC a primit lovituri după lovituri şi lucrurile nu se vor opri aici; eşecul referendumului, hotărâri împotrivă ale unor judecători verticali, incoruptibili, sau eşecul incredibil al înţelegerii cu Allianz, care urma să le asigure proiectul. O eventuală înţelegere cu Allianz ar fi fost un pas enorm spre acordul de mediu. Anunţaseră deja acţionarii despre acest lucru, dar mai mulţi activişti de la Roşia Montană s-au dus la întrunirea AGA Allianz, au făcut o demonstraţiă în faţă, au fost lăsaţi să intre înăuntru, le-au povestit zece minute acţionarilor despre morţii care sunt dezgropaţi de către companie din cimitire şi mutaţi dintr-o parte-n alta şi, la final, CEO Allianz a spus de la tribună: „Firma noastră nu va face niciodată vreo afacere cu RMGC. Punct!”.

Din păcate, unii dintre săteni îşi vând morţii - a doua sau a treia generaţie, nu chiar părinţii - pentru că RMGC trebuie să relocheze şi cimitirele, şi-atunci dau bani oricărui om care acceptă să-şi vândă mortul, nu se ştie oficial care este suma... Compania vine cu excavatorul şi-ţi rupe mortu-n două cu sicriu cu tot, mai calcă vreo două-trei morminte cu ocazia asta ca să-i convingă şi pe alţii şi-l mută pe unde vrei. Este trist, dar adevărat.