joi, 27 februarie 2014

Ce trebuie să știe americanii despre români?

             

  1. Binele făcut de români Statelor Unite ale Americii
  2. Ce soi de oameni sunt românii?
  3. Cu ce ne-au dezamăgit americanii?
  4. Ce probleme au românii de rezoolvat? Ce câștig ar avea americanii dacă i-ar ajuta pe români?
  5. America are nevoie de români?


Textul care urmează se adresează americanilor interesați de existența românilor, americanilor care au cât de cât tangență cu românii. Precum și românilor care trăiesc printre americani.

Autorul textului consideră că în Statele Unite există mai multe Americi, cel puțin două, dintr-un punct de vedere strict românesc: America lui Franklin Roosevelt și alta, cu totul alta, America generalului George Patton. Știm de asemenea că America în care românii și-au pus deseori nădejdea este în pierdere de teren, atât în ...America, cât și în lume. Din fericire, acea Americă pe care mulți români au avut-o în vedere și în suflet ca pe un model la scară planetară, este totuși încă puternică, este capabilă să revigoreze „visul american” și să relanseze încrederea întregii omeniri în capacitatea ființei umane de a-și decide soarta, de a se salva de la auto-distrugere.

Globalizarea, ca proces inevitabil, noi o vedem ca pe o universalizare a eforturilor de a ne cunoaște cât mai bine unii pe alții, de a ne asuma cu seninătate toate cele petrecute în istorie, și de a pune adevărul la temelia unei lumi mai bune: cea de mâine. Omenirea este pentru prima oară pusă în situația de a nu mai putea lăsa lucrurile să se desfășoare la întâmplare sau după proiectele „discrete” ale unor entități învrăjbite sau concurente. Se apropie ceasul când vom constata că „așa nu se mai poate”! Și altă cale nu există decât calea adevărului și a transparenței totale în viața politică, în relațiile internaționale.

Consider că acest moment s-a ivit și în relațiile dintre România și America, că se impune reconsiderarea unor date și proiecte care privesc ambele părți. Ce mă face să cred asta? Faptul că dezamăgirea românilor este mai mare ca oricând în privința „americanilor”. Încrederea românilor în americani este azi mai mică decât oricând. E cazul să ne întrebăm de ce s-a ajuns aici. La fel, să ne întrebăm dacă americanii au nevoie de încrederea noastră în America!

Așadar, ce trebuie să știe americanii despre români?



1. Binele făcut de români Statelor Unite ale Americii
În anul 1944, cetățenii americani de origine română au construit, prin colectă publică, un cuirasat pe care l-au oferit guvernului federal; guvernul Statelor Unite i-a dat un nume simbolic: „General George Pomutz”. Nava americană s-a aflat în exploatare până în anul 1970.
De ce acest nume? Cine a fost GEORGE POMUTZ?
A fost un militar și un diplomat american cu performanțe excepționale. Ca general în Armata Nordului s-a distins prin fapte de bravură militară atât de deosebite încât la sfârșitul războiului civil, la parada Victoriei ținută la Washington, românului George Pomutz i s-a încredințat onoarea de a deschide defilarea trupelor victorioase, călare pe un armăsar alb...

Sunt mulți americanii care știu că Alaska a fost proprietatea Imperiului Rus și a fost cumpărată de guvernul federal de la Rusia, pe la 1867, pentru o sumă ridiculă: 7 milioane dolari. Este probabil cea mai bună tranzacție încheiată de Statele Unite în toată istoria lor. Dar sunt foarte puțini americanii care știu cine a inițiat și negociat această tranzacție: același român, venit în America în 1850, trimis la Petersburg să reprezinte interesele Statelor Unite. Pe numele său românesc GEORGE POMUȚ. Ca diplomat a adus țării sale de adopție un beneficiu imens, incomparabil cu serviciile aduse de alți americani. Pentru memoria acestor fapte excepționale se poate spune că s-a făcut mult prea puțin din partea americană și română. Viitorul cel mai apropiat ne obligă să reparăm această nedreptate.
Propunerea noastră este promovarea prin filme documentare și artistice a personalității excepționale a lui GEORGE POMUȚ, a amintirii acestui mare erou.

Mai bine cunoscută este personalitatea lui NICOLAE TESLA, pe care mulți îl consideră cel mai mare inventator din istoria lumii. Ba unii zic că invențiile sale cele mai importante încă nu au fost puse în aplicare și sunt ținute sub lacătul secretului de stat. Statul american... NICOLAE TESLA a fost și el român, din ramura sudică a poporului român: era istro-român. Activitatea lui Tesla în America a avut un rol important în propulsarea industriei și economiei Americii pe primul loc din lume.

Un alt motiv bine întemeiat pentru care americanii ne poartă sau ar trebui să ne poarte recunoștință nouă, românilor, este legat de felul cum s-au purtat românii cu aviatorii americani căzuți prizonieri în România în WW 2. În urma raidurilor aviatice anglo-americane întreprinse în Balcani și în România, un mare număr de aviatori americani, de pe avioanele doborîte, s-au salvat prin parașutare, în felul acesta ajungând prizonieri în țara bombardată. Soarta lor a fost foarte diferită în funcție de locul în care se parașutau: dacă ajungeau la Nord de Dunăre, în România, erau salvați! Dacă ajungeau la sud de Dunăre, în Bulgaria sau Jugoslavia, ori în Ungaria, erau pierduți!...

În aceste țări, de cele mai multe ori aviatorii americani au pierit în chinuri îngrozitoare. În câteva cazuri ei au fost supuși unui supliciu barbar: au fost îngropați în pământ până la gât, unul lângă altul, iar apoi terenul respectiv a fost arat... Autoritățile anglo-americane, inclusiv guralivul de Churchill, au avut la vremea aceea reacții și comentarii de o violență verbală extraordinară, cu efecte minime...

În România au fost făcuți prizonieri aproape 1500 de aviatori anglo-americani. Dintre aceștia nici măcar unul nu a avut ceva de reclamat în privința condițiilor de detenție. Au fost  mult peste cele mai optimiste așteptări. De altfel, toți participanții la aceste raiduri aviatice aveau instrucțiuni precise, cum să procedeze ca să ajungă ...prizonieri la români, la autoritățile românești. Este acesta un capitol puțin cunoscut, deloc umilitor pentru prizonierii americani, care încarcă conștiința publică americană cu datorii de recunoștință față de poporul român, față de autoritățile acelor ani! Din păcate, aceste sentimente nu s-au arătat niciodată, nici măcar la momentul cel mai potrivit: atunci când mareșalul Ion Antonescu a fost judecat și condamnat la moarte pentru crime de război imaginare... Nu s-a prezentat ca martor niciunul dintre aviatorii americani, să spună că în România guvernată de Ion Antonescu prizonierii aliați, inclusiv cei sovietici, au avut parte de respectul datorat inamicului învins... Întârzie să se producă reacția oficială a Statelor Unite față de comportamentul românesc, de o umanitate unică în analele celui de al Doilea Război Mondial! În analele istoriei din toate timpurile chiar!

În fine, mai amintim că în SUA trăiesc câteva sute de mii de români, stabiliți la date diferite. Guvernul federal american ține o evidență amănunțită a tuturor cetățenilor, inventariați inclusiv după apartenență etnică. Se fac calcule exacte privind contribuția fiecărei etnii la bunăstarea generală a Țării: plata taxelor, prezența la vot etc. Dar și implicarea în activități antisociale, infracțiuni etc. După informațiile noastre, românii din Statele Unite, luați ca entitate, alcătuiesc un segment etnic de elită al Americii, cu o contribuție exemplară la bunul mers al lucrurilor! Constatare valabilă și pentru românii din Canada.

2. Ce soi de oameni sunt românii?
Ca orice popor, românii pot fi și ei definiți în mai multe feluri, potrivit cu calitățile și defectele lor. Una dintre definiții ar putea fi aceasta: românii sunt, foarte probabil, poporul cel mai vechi și mai statornic din Europa. Românii, spre deosebire de poporul american, sunt un popor care „s-a plimbat” foarte puțin pe suprafața planetei. Idealul românesc este legat de obârșie, de baștina natală, de vatra familiei. „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”! Așa sună o vorbă românească cunoscută de toți românii.
O altă definiție posibilă, care i-ar putea interesa pe americani: românii sunt poporul cel mai anti-comunist din Europa! Între cele două atribute există o strânsă legătură: faptul că sunt vechi în istoria acestei planete i-a făcut pe români să nu se lase încântați și amăgiți de propaganda mincinoasă a comuniștilor! Această propagandă a prins la majoritatea popoarelor europene. Cel mai puțin la români însă! Românii pun preț pe stabilitatea regimului politic, sunt conservatori și nu se încred în așa zisul „spirit revoluționar” care, în fapt, nu urmărește altceva decât schimbarea actorilor, a privilegiaților, iar nu schimbarea sistemului, a raporturilor dintre oameni. „Schimbarea stăpânului, bucuria nebunului” – așa sună un alt proverb românesc.

Anti-comunismul românilor, pe care istoricii și politologii întârzie să-l recunoască, să-l studieze și să-l onoreze cum trebuie, s-a fost probat în mai multe ocazii, uneori chiar în momente decisive din istorie. Dacă revoluția bolșevică din Rusia nu s-a extins în toată Europa, așa cum plănuiau bolșevicii lui Lenin, meritul principal revine românilor. Lenin și armata sa de „revoluționari” au făcut eforturi continue să „exporte” revoluția, să extindă victoria proletariatului asupra capitalismului și în alte țări, în primul rând în statele  europene din vecinătatea Rusiei. Dintre aceste țări, numai România nu s-a lăsat manipulată de propaganda bolșevică și a contribuit decisiv la anihilarea „exportului” de revoluție!
       Confruntate în 1917-1918 cu valul („avântul”) revoluționar care cuprinsese nu numai anumite segmente sociale, dar și importante contingente din rândul militarilor, autoritățile din fostul imperiu habsburgic au apelat la ofițerii români și la trupele de soldați români din componența armatei imperiale pentru a restabili ordinea publică. Din toată armata imperiului habsburgic numai militarii români, soldați și ofițeri deopotrivă, nu au plecat urechea la propaganda comunistă! Grație lor în armata imperială habsburgică s-a păstrat un nucleu de luciditate și responsabilitate care a stopat pandemia de bolșevism în Austria și Cehia, la Viena și Praga.
      În Ungaria, revoluția bolșevică a reușit însă, și a dus la instalarea la Budapesta a „puterii sovietelor”, sub comanda teroristului Bela Kun, individ sangvinar, tarat, aflat în totală ascultare față de Lenin și Comintern, cu al căror sprijin financiar și militar a reușit să răstoarne „capitalismul” din Ungaria. Cu același sprijin a încercat să extindă bolșevismul și în țările învecinate, în România cu precădere!
      În mod paradoxal, reprezentanții marilor puteri occidentale, aflați la Versailles în discuții despre viitorul Europei și al omenirii, nu au sesizat pericolul de contaminare a Europei cu morbul bolșevic, și au adoptat o atitudine de expectativă, practic de încurajare a acțiunilor lui Bela Kuhn & comp. Ba mai mult, i-au atenționat pe guvernanții români să nu cumva să intervină împotriva guvernului bolșevic din Ungaria.
      Din fericire, la București guverna o elită de politicieni cu o viziune istorică corectă, în frunte cu Ionel Brătianu. Familia Brătianu a oferit României și Europei, între 1848 și 1948, o dinastie de politicieni lucizi, patrioți, care au înțeles cursul istoriei și s-au afirmat categoric în sprijinul autenticei democrații, împotriva imposturii comuniste, bolșevice. Astfel că fără a aștepta OK-ul Occidentului, ba chiar împotriva intențiilor și recomandărilor Occidentului, Ionel Brătianu a trimis armata română să facă ordine în Ungaria, să-i alunge pe criminalii bolșevici instalați la guvernarea Ungariei, care deja se făcuseră vinovați de nenumărate, mii și și mii, de crime. Misiunea a fost îndeplinită cu brio, românii i-au alungat pe bolșevici din Ungaria și astfel s-a pus capăt procesului de extindere a revoluției bolșevice, a comunismului sovietic, în restul lumii. Din păcate acest proces se va relua cu mare succes după al doilea Război Mondial, în mare măsură și din vina Statelor Unite, ca urmare a înțelegerii la care a ajuns președintele democrat Franklin Roosevelt cu I.V. Stalin. Înțelegere prin care președintele democrat s-a dezis de orice principiu democratic!... În anii aceia s-a vădit cel mai bine existența celor două Americi! America lui Roosevelt a trădat Europa de Est. I-a trădat, în fapt, și pe americani!
      Un cuvînt aparte pentru comportarea Armatei Române ca armată de ocupație, atât în Ungaria, cât și, cu alte ocazii, în alte țări. România a dus în istoria ei numai războaie de apărare. Defensiva deseori se continuă prin ofensivă, prin pătrunderea pe teritoriul inamic. Este un capitol onorabil în istoria noastră felul cum militarii români s-au purtat pe teritoriul inamic ca armată de ocupație, în Ungaria, în Bulgaria, în URSS... Nu s-a petrecut în aceste împrejurări niciun abuz, nicio ilegalitate, nicio abatere de la legile internaționale, nicio faptă pentru care să ne fie vreodată rușine! Dimpotrivă, comportamentul soldatului român a fost întru totul exemplar. Puține sunt armatele despre care se poate spune același lucru...
      Semnalăm un detaliu din istoria tragică a Rusiei, un detaliu util celor care vor să priceapă ce fel de oameni sunt românii: după abolirea monarhiei, țarul Nicolae al II-lea a fost arestat, interzicându-i-se să mai iasă din palatul în care l-au surprins evenimentele. În aceste condiții, regimentul de gardă al țarului, alcătuit din soldați din toate regiunile Rusiei, a aderat la revoluție și l-a părăsit pe țar. Numai soldații români, recrutați din Basarabia ocupată de ruși la 1812, nu l-au părăsit pe țar, numai românii (dar și cecenii!) din regimentul de gardă și-au onorat jurămîntul de credință!... E bine să se știe și cine au fost cei care au acceptat să-l asasineze pe țar și întreaga sa familie, inclusiv copilașii minori: au fost prizonieri și dezertori maghiari din armata Imperială habsburgică. Printre ei și Imre Nagy, viitorul lider comunist...

      După 1945, fără voia poporului român și împotriva sentimentelor acestuia, România a devenit stat comunist. Statele Unite au partea lor de vină pentru anii care au urmat, de suferință și umilințe la care românii au fost supuși! Cu toate acestea, românii și-au legat de mult așteptata intervenție salvatoare a Statelor Unite cele mai aprinse speranțe. Formula Vin Americanii a fost să-i îmbărbăteze pe toți românii care nu s-au atașat ideilor bolșevice, nu au acceptat jugul sovietic, fiecare opunându-se într-un fel sau altul bolșevismului de stat.
      În fruntea rezistenței anti-comuniste s-au aflat partizanii din munții României, tineri studenți, ofițeri sau țărani, a căror luptă deschisă împotriva ocupantului bolșevic a constituit un fenomen unic în lagărul comunist. Din păcate, lupta tineretului român anti-comunist, sprijinită de românii din Occident și de populația civilă, a fost sabotată chiar de cei care pretindeau că o susțin logistic și financiar: serviciile secrete din Occident. Un important șef al acestor servicii, celebrul Kim Philby,  s-a ocupat cu organizarea ajutorului pentru partizanii din munții României. În fapt, a informat serviciile sovietice de toate mișcările acestor partizani, ceea ce a dus la arestarea și executarea multor tineri de mare valoare umană și, în final, la lichidarea acestei rezistențe anti-comuniste care a durat aproape 15 ani! Putem oare să uităm ajutorul otrăvit al Occidentului, dat singurei forme de rezistență anticomunistă autentică din lagărul socialist, ocupat de Armata Roșie?!... Putem să-i uităm pe acei tineri căzuți victime ale trădării și neglijenței Occidentului?!
      Într-un fel, chiar și guvernarea lui Nicolae Ceaușescu poate fi apreciată, pentru caracterul ei anti-sovietic, ca anti-bolșevică și pro-americană! Din păcate, serviciile speciale sovietice s-au priceput să strice relațiile lui Nicolae Ceaușescu cu Casa Albă, au reușit să inoculeze guvernanților americani ideea că Nicolae Ceaușescu, cu politica sa de autonomie și de deschidere spre Occident, spre America, joacă teatru, face un joc convenit cu Moscova! În realitate, România ca țară, și Ceaușescu ca lider politic, au fost izolați și sabotați în interiorul lagărului socialist, al așa zisei comunități frățești socialiste! Eram „corpuri străine” în acest conglomerat politic controlat de Moscova! Încercarea lui Ceaușescu de a stabili bune relații cu SUA a fost pe placul poporului român! A se vedea primirea făcută lui Richard Nixon la București! La acest nivel popular a funcționat o percepție corectă a realității politice. Citez în acest sens o anecdotă foarte semnificativă din România acelor ani:
      Într-o mașină oficială se aflau Nixon, Brejnev și Ceaușescu. La o răscruce de drumuri, Nixon îi comandă șoferului „Ia-o la dreapta!” Brejnev: „Ia-o la stânga!” Ceaușescu: „Tovarășe șofer, semnalizează stânga și ia-o mata la dreapta!”...
     Recomandăm autorităților americane interesate și doritoare să cunoască adevărul despre România să se  încreadă în cercetările și analizele efectuate de istoricul american LARRY WATTS.   

3. Cu ce ne-au dezamăgit americanii?
Azi se știe că toată disidența anti-comunistă din țările socialiste a fost organizată și întreținută de KGB! Singura rezistență anti-comunistă și anti-sovietică a fost în România! Dar de lucrul acesta Casa Albă nu și-a dat seama la timp. A dat mai mult credit lui Lech Walesa și Vaclav Havel decât lui Nicolae Ceaușescu!... Nu a descoperit decât după 1990 că Lech Valesa și sindicatul „Solidaritatea” erau invenții ale KGB... Ca și Vaclav Havel, alt agent KGB! Abia de curând America a înțeles că Nicolae Ceaușescu era „pe bune” anti-sovietic și, prin asta, era în esență un anti-bolșevic...
      Din păcate, nu numai Casa Albă s-a înșelat, ci și mulțimi de români, victime ale dezinformării și manipulării din mass media occidentală, bine controlată de KGB. Inclusiv cele două posturi de radio, Europa Liberă și Vocea Americii, care au funcționat pe cheltuiala Statelor Unite, dar au făcut politica URSS, dictată de agenții KGB infiltrați în redacția respectivelor posturi de radio... O politică anti-românească în primul rând, nu anti-comunistă sau anti-sovietică.
      Este America vinovată pentru ușurința cu care KGB și-a făcut treaba?... Este America vinovată pentru opera criminală de dezinformare făcută la Europa Liberă în folosul URSS? Și dacă da, care dintre cele două Americi poartă această vină? În niciun caz America lui George Patton! Acestei Americi ne adresăm! În America lui George Patton ne punem mai departe speranțele!
    
Decepția cea mai mare am trăit-o după 1990. Noi i-am așteptat pe americani ca pe cavalerii dreptății sociale, și ne-ar fi plăcut să „se amestece în afacerile interne ale României” pentru a impune principiile democrației, al libertății și legalității. Ne-am fi așteptat să-i vedem pe americani intrând în relații de colaborare cu românii cei mai serioși, mai onorabili! Am sperat să-i vedem pe americani că resping rezultatele unor alegeri trucate, că refuză să-i recunoască ca reprezentanți ai poporului român pe impostorii cocoțați la guvernare cu sprijinul aceluiași nepieritor KGB. Infractori dovediți la legea penală, hoți sau/și asasini, cu mâinile pătate de sânge, ne conduc de 23 de ani, iar America nu are nimic de obiectat.
      Decepție a produs și calitatea umană a ambasadorilor SUA în România după 1990!...
      Nu s-a făcut vizibil efortul Americii de a găsi în România interlocutori valabili, sensibili la valorile care stau la baza societății americane. Am asistat stupefiați și mâhniți cum America îi ia în serios pe niște golani, pe mincinoșii și șarlatanii aduși la guvernarea României prin diversiunea catalogată în fals ca revoluție! Ca și când Casa Albă nu avea de unde să afle ce știe tot poporul român despre guvernanții de după 1990! Mult mai nocivi pentru Țară decât cei de dinainte de 1990! Nici un gest din partea Americii prin care să se arate solidară cu românii normali, onești, competenți, voitori de bine pentru ceilalți, pentru Țară! Ei sunt majoritatea în România, iar cei ce ne guvernează, ducând Țara din dezastru în dezastru, sunt o minoritate constituită în gașcă politică dinainte de 1990! Cât va mai continua Casa Albă să dea mâna cu acești impostori?!
     Așteptăm de la autoritățile americane să sprijine societatea civilă din România și din diaspora românească. Să identifice, prin mijloace specifice, care sunt partenerii români doritori și capabili să dea naștere unei mișcări de renaștere națională autentică, mișcare prin care românii să-și primenească clasa politică, să repună statul român pe o linie de conduită cu adevărat europeană, creștină și democratică.

Introducerea în România, după 1990, a economiei de piață și a democrației, a pluralismului politic, putem spune că este un eșec! Un eșec extrem de dureros pentru români. România a avut până în 1990 o economie de stat autarhică, capabilă să asigure cele mai importante nevoi ale societății la un nivel onorabil. După 1990, odată cu decizia politicienilor de a băga Țara în Uniunea Europeană, România a fost obligată să-și privatizeze economia, în realitate să o distrugă, iar ce nu s-a distrus s-a vîndut pe bani puțini unor persoane străine, alogene. Cu timpul, am descoperit că în spatele așa-zișilor investitori străini stau mai ales evrei și ruși! În momentul de față controlul rusesc (și evreiesc) asupra economiei românești este mai strict și mai cuprinzător decât în anii când România a fost ocupată de Armata Roșie și împânzită de consilieri sovietici...

4. Ce probleme au românii de rezolvat? Ce câștig ar avea americanii dacă i-ar ajuta pe români?
A. Problema economică a României este re-industrializarea. Ajutorul american poate fi decisiv, cu condiția de a fi gestionat de oameni potriviți, atât americani, cât și români. Identificarea partenerilor valabili nu este ușoară, dar nici imposibilă, dacă te ocupi serios de selecția cadrelor, de recrutarea lor. Antrenarea societății civile din România este una din cheile succesului. Atâta vreme cât clasa politică continuă să rămână străină de interesul național ea trebuie ocolită în relațiile economice, în proiectele economice comune, care vor avea o componentă, o susținere americană.
      O bună colaborare se poate face între români și americani în domeniul informaticii. Există deja premize, create spontan, fără vreun proiect ad-hoc. Lucrurile pot căpăta o dezvoltare extraordinară printr-un proiect amplu, care să includă toate componentele unei astfel de colaborări româno-americane pe piața mondială. Interesul este reciproc, nu ar presupune o atitudine de bunăvoință din partea americană, ci stricta înțelegere a interesului! Românii au dovedit că sunt partenerii cei mai interesanți din Europa în acest domeniu. S-ar putea ca americanii să aibă mult mai mult de câștigat decât românii! Cu atât mai bine!

B. Problemele politice ale României sunt multiple. E nevoie de implicarea Statelor Unite în câteva.
1. În politica internă. În România s-a instaurat dictatura partidelor mafiote, cele care s-au succedat la guvernare după 1990. Această dictatură este greu de înlăturat din pricina legislației. Legile din România par democratice, par copiate după cele occidentale. În realitate, legile românești cuprind „mici detalii în care se ascunde diavolul”! Detalii care fac inoperantă legea sub aspectul libertății și al democrației. Astfel, legea partidelor, lege esențială, mai importantă decât Constituția, este astfel gândită încât permite autorităților să decidă care partide să fie recunoscute ca partide, care să fie acceptate să participe la alegeri, și care partide nu!... Condiția „listelor de semnături”, necesare la înscrierea partidelor și în fiecare an electoral, lasă soarta partidelor la discreția serviciilor speciale, secrete, care pot decide soarta partidelor, pot decide limitele în care funcționează în România libertatea de asociere! Contactul Americii cu adevărata opoziție din România se impune ca necesitate stringentă, prioritară. Numai așa Casa Albă va ști în ce fel să intervină pentru normalizarea și democratizarea autentică a vieții politice din România. O asemenea intervenție va fi apreciată de toți românii de bună credință.

C. Politica externă. În momentul de față există în Europa două state românești, în care limba de stat este limba română, iar populația majoritară este de etnie română: România și Republica Moldova. Dorința celor două state de a se uni, de a se re-uni, este cât se poate de firească. Din păcate, această perspectivă, dreptul românilor de a se regăsi într-un singur stat, nu stârnește decât antipatie, în toate cancelariile europene, în mediile politice intenaționale. Oarecum este de înțeles această atitudine: cele mai multe state europene au de făcut față unor tendințe centrifuge. Sunt confruntate cu dorința unor comunități etnice de a se separa politic, de a-și constitui un stat propriu. Asemenea pretenții separatiste au fost formulate în Franța, în Italia, Marea Britanie, Spania, Belgia, Ucraina, Rusia, Danemarca, Turcia. Suntem singura țară din Europa aflată în situația de a putea pe just temei pretinde o extindere teritorială. Fără a dăuna altui stat! Moldova fiind și ea dispusă la acest pas atât de firesc! Mai devreme sau mai târziu acest pas va fi făcut! Românii speră că SUA ne vor sprijini în acel moment!

D. Există în SUA interese potrivnice unirii României cu Moldova?
În perioada interbelică au existat asemenea interese, ale unor cercuri americane sioniste influente, aflate în bună conlucrare cu evreii comuniști din URSS. Acești evrei comuniști au elaborat – mai exact spus au preluat proiectul mai vechi al constituirii unui stat evreiesc în Estul Europei, pe o bună parte din teritoriul istoric de locuire al românilor: Basarabia și Bucovina, plus Galiția. Realizarea acestui proiect a devenit posibilă în 1940 ca efect al tratatului Molotov-Ribentropp, atunci când în iunie 1940 URSS a ocupat samavolnic Basarabia și Bucovina. Nu știm dacă Hitler și ai săi știau de acest proiect sionisto-cominternist. Nu știm nici de ce Stalin l-a abandonat în ultima clipă.
      Nu știm nici dacă nu cumva din pricina acestor cercuri evreiești, în anii interbelici, Statele Unite nu au recunoscut oficial apartenența la România a teritoriului dintre Prut și Nistru.
      Din fericire, lucrurile s-au simplificat în 1948 când s-a constituit statul Israel în Palestina, ceea ce a dus, automat, la abandonarea proiectului unui stat Evreisc pe teritoriul dintotdeauna românesc. Drept care sperăm că în momentul de față nu există în Statele Unite niciun interes major pentru ca unirea dintre România și Republica Moldova (Basarabia) să se mai amâne. O unire care să înglobeze și Transnistria, precum și Bucovina, în hotarele din 1939.

E. Ce se va întâmpla dacă România și Basarabia se vor uni?
Repet: nicio cancelarie europeană nu va privi cu simpatie acest act de justiție. Nimeni nu va ține seamă de faptul că noi, românii, suntem poporul cel mai vechi și cel mai numeros din regiune. Nu-i va impresiona nici faptul că etnicii români, care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României, sunt de trei ori mai numeroși decât minoritarii etnici din România! Ci se vor uita pe hartă și vor vedea o țară care li se va părea exagerat de mare! În aceste condiții mulți vor începe a da atenție propagandei iredentiste maghiare care nu încetează în a susține teza falsă a unor drepturi ungurești asupra Transilvaniei. De aceea, credem, eforturile noastre, ale românilor, de a convinge comunitatea internațională, inclusiv Statele Unite, cu privire la justețea Unirii celor două state românești, România și Republica Moldova, trebuie dublate de efortul de a respinge propaganda revizionistă a Budapestei. În anii ce urmează sunt semne că această propagandă va bate monedă pe ideea că Transilvania trebuie să fie un stat independent, că numai așa se pot rezolva conflictele etnice din regiune! Poziția Statelor Unite în aceste dispute ar putea să fie decisivă. De aceea ne întrebăm care ar putea să fie motivele pentru care SUA ar susține refacerea României Mari? Motivele pentru care ar alege să sprijine drepturile românilor și nu pretențiile ungurilor! Pe scurt, în cine ar merita americanii să investească, pe cine să-i dorească să le fie aliați de nădejde?

În acest punct al discuției este cazul să intervenim cu următoarea informație: cine vrea să înțeleagă „fenomenul românesc” trebuie să știe că de mai multă vreme, de aproape un secol, resentimentele și interesele anti-românești ale unor vecini și con-locuitori au căpătat caracter instituțional. Anti-românismul este o realitate de care prietenii noștri trebuie să țină seama, oricât li s-ar părea de nerealistă această ipoteză. Preocuparea de a submina și sabota, de a calomnia și discredita tot ce este românesc a devenit profesie stabilă, preocuparea specifică a unor instituții cu buget de la guvern, cu proiecte și sarcini de serviciu precise, cu colaboratori strecurați în structurile administrative românești, inclusiv cele guvernamentale. Îndeosebi pe plan internațional se duce o susținută campanie de denigrare și calomniere a românilor, a istoriei lor, a drepturilor pe care le au, a realității românești. După 1990 acest anti-românism a devenit extrem de activ, de inventiv, pe măsură ce structurile românești de securitate națională au fost în mare măsură desființate sau deturnate de la adevărata lor menire.
     Cine este interesat de „desființarea” noastră, ca stat, ca popor cu o istorie mai mult decât onorabilă? Cine se află în spatele acestui ansamblu de diversiuni? ...E greu de spus cine nu se află!
     Nu sunt puțini cei cu care istoria ne-a pus în contact și care au fost în stare să recunoască loialitatea, ospitalitatea și omenia românească! Unii au fost în stare să ne răspundă cu aceleași sentimente!... Alții însă...
      În fruntea celor care nu încap pe lumea asta din pricina noastră se află liderii politici de la Budapesta, indivizi complexați, marcați de eșecurile repetate în istorie ale unor proiecte imposibile și ridicole. Proiecte făurite fără nicio bază istorică, fără niciun reazem în realitatea faptelor. Un astfel de proiect este „Ungaria Mare”, revenirea la Ungaria de „dinainte de Trianon”. O Ungarie care nu a existat niciodată și nu are niciun temei să existe vreodată!
      Budapesta, atât de falimentară în proiectele ei politice, s-a priceput în schimb să pună pe picioare un loby anti-românesc foarte eficient în Occident, inclusiv în Statele Unite. Acest loby s-a pus deseori la dispoziția Moscovei fără ca americanii să-și dea seama la timp. Anti-românismul unguresc este un factor de care guvernanții americani trebuie să țină seama în relațiile lor cu România și Ungaria! Nu așteptăm de la americani să combată diversiunile mediatice ungurești, dar așteptăm de la guvernanții americani să nu se lase captivi ai acestor diversiuni dezonorante pentru cei care le desfășoară. Și deseori păguboase pentru cei care le iau în serios!
      Așteptăm de la americani să caute și să afle adevărul! Știm că americanii sunt un popor care a jertfit pe altarul adevărului. În „meciul” dintre români și maghiari, confruntare promovată de cercurile maghiare, nădejdea noastră este în aflarea adevărului. Ungurii au dobândit o mare experiență în diversiuni și strategii anti-românești. Le-au practicat și împotriva altor popoare cu care istoria i-a pus în contact. Toată politica lor, îndeosebi în ultimii 150 de ani, se bazează pe auto-amăgire, minciună și înscenare frauduloasă. Putem oricând produce dovezile necesare. Așteptăm de la americani, ca și de la cancelariile marilor puteri, să găsească timp pentru a se edifica asupra situației din Ungaria și țările învecinate acesteia, țări pe care propaganda maghiară le acuză în permanență că nu respectă drepturile minoritarilor maghiari. Ne punem la dispoziția oricui dorește să cunoască adevărul privind contenciosul româno-maghiar!

5. America are nevoie de români?
În concepția noastră, Statele Unite au nevoie de România numai dacă îi interesează un partener european de încredere, cu un potențial etnic considerabil, care cunoaște ce este loialitatea și respectul angajamentelor asumate. Poziția geografică (geopolitică) a României a făcut-o de multe ori să sufere. În lumea de mâine, se pare că se ivesc condițiile ca România să mai și beneficieze de pe urma acestei poziții.
Nota bene! Noi nu vrem să fim un cap de pod, un avant-post al Americii în coasta Rusiei! Dacă dorim relații bune cu SUA este și pentru că noi sperăm, contăm chiar, în viitorul cel mai apropiat, pe o conlucrare ruso-americană sinceră,  menită a îndepărta și corecta consecințele nefaste ale istoriei ultimului secol! Ale celor două războaie mondiale, ale revoluției din 1917.
      Avem sentimentul, convingerea chiar, că puțini americani dintre milioanele de americani anti-comuniști își dau seama că poporul care a suferit cel mai mult de pe urma revoluției bolșevice, a comunismului, este poporul rus! De lucrul acesta încep să-și dea seama și rușii! Adevărul despre cine și cum a făcut Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, adevărul despre declanșarea și desfășurarea celor două războaie mondiale, adevărul despre „căderea comunismului” din anii 1989-1991, va pune pe baze noi relațiile dintre SUA și Rusia, dintre Rusia și țările europene trecute prin „experimentul bolșevic”. Va fi să descoperim o mulțime de interese comune, concomitent cu regăsirea rădăcinilor noastre comune!
      Cum bine spunea un mare român, rolul istoric uriaș al Rusiei este să extindă Europa până la Vladivostok (Petre Țuțea), să europenizeze Siberia. Se vădește azi că Rusia s-a împotmolit în realizarea acestui proiect. Ea trebuie sprijinită și ajutată în numele solidarității europene, al autenticei Europe, pentru a duce la capăt acest proiect! America, stat creat de europeni în primul rând, are toate motivele să se implice în acest proiect. Proiect la care au visat mulți români. Este proiectul cel mai realist, pe care ni-l impune cunoașterea adevărului istoric și scrutarea lucidă a viitorului.

                                                                                       Ion  Coja
                                                                                     fost senator

7 august 2013, București

Post scriptum. Acest text mi-a fost cerut de câțiva prieteni români, din Țară și din Statele Unite, care au relații strânse de colaborare cu cercuri americane sus puse. De-a lungul anilor au constatat că parteneriatul lor cu americanii suferă din pricina faptului că (1) americanii nu știu prea multe despre români, iar (2) ceea ce știu nu prea este adevărat, nu corespunde adevărului, realității. Am încercat să fac o prezentare a aspectelor esențiale minime pe care este bine și necesar ca americanii să le cunoască. Îndeosebi americanii care au un rol mai activ în viața Statelor Unite, inclusiv la nivel de decizie politică. Pun acum acest text la dispoziția tuturor, însoțit de traducerea în engleză, pe care nu mă pricep s-o apreciez cât este de bună. Sper să mă fac astfel folositor în primul rând românilor care trăiesc în străinătate și care deseori sunt puși în situația de a se explica: cine sunt, de unde vin, ce vor?

Întrebări la care le-am oferit eu un răspuns posibil, un răspuns orientativ, ușor de completat cu ce mai știe fiecare. Tuturor, tot binele. 

sâmbătă, 22 februarie 2014

Jurământul lui Isărescu și alchimia (t)ratată a Tezaurului

Jurământul lui Isărescu și alchimia (t)ratată a Tezaurului
Radu GOLBAN
 

Jurământul lui Isărescu și alchimia (t)ratată a Tezaurului
Ce a făcut Mugur Isărescu în cei 24 de ani de când guvernează BNR pentru a aduce la lumină dosarul Tezaurului, al celor 93,4 tone de aur evaporate în neantul istoriei?
În septembrie 1990, tânărul Mugur Isărescu prelua, laolaltă cu toate cheile de acces în tainițele cele mai securizate ale Băncii Naționale a României, o cheie impregnată de ADN-ul unui întreg șir de întâi bancheri ai țării, de la primul război mondial încoace. Isărescu a primit atunci de la predecesorul său botezul primordial al bancherului bancherilor: botezul aurului. Al aurului care este și al celui care ar fi trebuit să fie: Tezaurul. Isărescu a jurat, pătruns de o emoție mistică pe care nu se teme să o admită, că va readuce în țară cele 93,4 tone de aur care au plecat din țară în 1916 cu destinația Moscova și care nu s-au mai întors niciodată. ”Guvernatorul de la care am preluat conducerea Băncii Naţionale, domnul Decebal Udrea, m-a solicitat pentru o întâlnire bilaterală, a fost foarte emoţionat. S-a dus la fişet şi mi-a scos cu mâna tremurândă acest dosar de documente originale şi mi-a spus: din 1922 acest dosar se dă din mână în mână, de la guvernator la guvernator, ca un fel de talisman şi jurământ că veţi face totul pentru recuperarea tezaurului nostru de la Moscova”, rememorează, de câte ori se oferă ocazia, Mugur Isărescu.
Puterea și fiorul mistic al aurului a fost intuit de cel ce avea să devină cel mai longeviv Guvernator al României, încă din anii 80: „Calitatea aurului de a cumpăra orice i-a făcut pe oameni să creadă că aurul în sine ar poseda o serie de calităţi supranaturale. Puterea banilor creşte odată cu extinderea circulaţiei mărfurilor; expansiunea relaţiilor capitaliste bazate pe schimbul de mărfuri a însemnat deci sporirea continuă a acestei puteri. De aici această blestemată sete de aur - „auri sacra fames” - care a însoţit naşterea şi dezvoltarea societăţii capitaliste", explicau în 1981 Nicolae Murgu si Mugur Isărescu, în „Aurul. Mit şi Realitate”.
Auri sacra fames” a lucrat împotriva României. Cel puțin în chestiunea Tezaurului, care a devenit un mit pentru români, în timp ce a fost tranzacționat între marile puteri ca o realitate. Între timp, societatea capitalistă și-a văzut de drum.
Ce a făcut Mugur Isărescu în cei 24 de ani de când guvernează BNR pentru a aduce la lumină dosarul Tezaurului, al celor 93,4 tone de aur evaporate în neantul istoriei? A ignorat cu bună știință sau a omis din neștiință documente care ar fi trebuit să fie incluse în dosarul moștenit de la predecesorii săi?
Dacă dosarul Tezaurului datează din 1922, așa cum însuși Mugur Isărescu declară, este greu de presupus că acesta nu include și informațiile aferente Acordului financiar germano-rus (27 august 1918) și Armistiţiului de la Compiegne (11 noiembrie 1918)*, pe care le-am dezvăluit în premieră, într-o ediție pilot a anchetei depre Tezaur, și din care rezultă că o cantitate de aur echivalentă cu cel din Tezaurul României a plecat de la Moscova la Berlin în septembrie 1918 și de la Berlin către o locație neprecizată din Franța într-un transport din 5 decembrie 1918.
Însă Banca Națională a României a direcționat cercetările pe o altă pistă. Tezaurul a rămas și s-a cristalizat în conștiința colectivă a românilor ca fiind neapărat blocat undeva, în subsolurile Moscovei. Un subiect concret și măsurabil în tone de aur a căpătat o aură de legendă, un nimb mistic al miturilor supranaturale din basmele populare, cum ar fi ”Prâslea cel voinic și merele de aur” furate din grădina împăratului. Doar că împăratul din povestea BNR a rămas cu paguba, iar ”prâslea” așteaptă încă să se zămislească în istoria demersurilor diplomatice ratate pentru recuperarea unei comori naționale evaporate în legendă. Din când în când, Guvernatorul a reșapat anemic subiectul, fluturând trist, în emisiuni cu audiență națională, povestea tezaurului și moștenirea sa simbolică: dosarul Tezaurului.
Primul zvâcnet postdecembrist măsurabil al chestiunii Tezaurului a avut loc în 1994, când Moscova a restituit 12 monede de aur din lăzile primului transport din 1916, pentru a dovedi că se află în posesia aurului. Așa ceruse Iliescu prin ministrul Talpeș. Marea procesiune a sfintelor moaște ale Tezaurului - cele 12 monede - a durat 14 ani, căci abia în 2008 monedele au fost înregistrate, ca donație, la Muzeul Național de Istorie. O regie prin care subiectul a fost îngropat simbolic în groapa comună a istoriei.
Însă lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că un mit presupune un ritual, iar un ritual presupune o periodicitate a manifestărilor rituale. Astfel, Tezaurul capătă o dimensiune antropologică și un rol mai degrabă iconic decât concret în mentalul colectiv.
În 2011, Isărescu reia emoționanta poveste a moștenirii sale de Guvernator. ”În 1922 s-a întocmit acest dosar cu documentele originale, acordul dintre Guvernul nostru şi cel ţarist. Vreau să vă spun că, din 1922, se predă din mână în mână de la Guvernator la Guvernatorul următor, fiind un jurământ că BNR nu va renunţa niciodată la Tezaur”, a spus Isărescu la un forum economic destul de obscur – ”România jună”, cu titlu de învățătură către tinerii învățăcei.
Tot în 2011, Banca Națională, prin consilierul special al Guvernatorului Mugur Isărescu, Cristian Păunescu, îmbrățișa o teorie emisă de prof dr academician Florin Constantiniu, a: primul care ar fi devalizat Tezaurul României – ”sechestrat” după revoluția bolșevică din octombrie 1917 - a fost chiar Lenin, pentru a finanța revoluția bolșevică din România, scop pentru care i-a alocat lui Rakovski cinci milioane de ruble cu specificarea ca un milion sa fie furnizat în lei românești. Consilierul lui Isărescu a susținut că teoria academicianului Constantiniu îi întărește convingerea că rușii au cheltuit Tezaurul (lucrarea “Tezaurul României, Acordul Rakovski și Basarabia”, susținuta de prof dr academician Florin Constantiniu la Academia Română).
În același an (2011) se reeditează cu lansare la BNR (ediție revazută și adaugită) volumul ”Tezaurul Băncii Naţionale a Românei la Moscova” , semnată de același Cristian Păunescu (consilierul Guvernatorului) și coautoarea Marian Ştefan, volum care conține 166 de documente din dosarul Tezaurului moștenit de Isărescu de la antecesorii săi. ”Pe lângă vieţile omeneşti şi sumele de bani - scrie Mugur Isărescu în prezentarea cărții - Banca Naţională a României a mai depus pe altarul unităţii naţionale o importantă jertfă materială - Tezaurul adăpostit la Moscova şi nerecuperat încă. Istoriei dramatice a acestui tezaur îi este dedicat volumul de faţă”. O jertfă. Așadar, Guvernatorul poziționează acest dosar al aurului din dimensiunea reală în cea mitologică. Dosar clasat.
Sau nu încă. La începutul lunii octombrie, Consiliul Europei a respins (cu 161 voturi pentru, faţă de 63 împotrivă) solicitarea României privind restituirea Tezaurului (amendamentul nr. 10 care prevede că ”Restituirea tezaurului românesc poate începe cu transferarea către BNR, a unui lot de lingouri și monede de aur de 93,4 tone”). Consiliul Europei ne trimite la plimbare în afara UE, adică la discuții și negocieri bilaterale cu Rusia pe această chestiune. Reacțiile diplomatice ale Rusiei nu s-au lăsat așteptate: pe 4 octombrie 2012 purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe rus, Alexander Lukashevich, declara iritat: ” Parlamentarii români au încercat, încă o dată, să internaţionalizeze aceasta problemă, care demult şi-a pierdut actualitatea. [...] Subiectul aurului românesc nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti, acesta trebuind să fie dat uitării. [...] Considerăm că tentativele de a dezgropa trecutul, în condiţiile actuale, sunt contraproductive şi pot alimenta emoţii nedorite”. Cineva care ar stăpâni subtilitățile limbajului diplomatic, ar decupa elementul forță al mesajului: subiectul Tezaurului ”nu este o temă de dialog între Moscova şi Bucureşti”.
Isărescu revine, însă, în forță în 2013 cu noi declarații pe tema tezaurului. România va începe din toamnă negocierile (notă: bilaterale, adică la care am fost trimiși de Consiliul Europei) pentru recuperarea tezaurului din Rusia. Ocazie cu care mai povestește o dată momentul inițiatic în care a primit cheile de la dosarul Tezaurului și cum a jurat să îl rezolve. Însă adaugă că, din superstiţie, nu vrea să mai crească rezerva de aur a României. „Eu nu vreau să mai crească rezerva de aur peste 100 de tone, că sunt superstiţios. De câte ori a trecut de 100 de tone, România a păţit câte ceva, aşa că de data asta să rămânem la 100 de tone. E suficient de mult”
Revenind la mesajul MAE rus, trimis prin Alexander Lukashevich:Nu e un subiect de dialog între Moscova și București. Atunci între cine și cine este un subiect de dialog? La această întrebare vom încerca să răspund în dezvăluirile ulterioare pe subiectul Tezaurului.



*Este vorba despre documentele pe care le-am prezentat, într-o ediție-pilot a dezvăluirilor despre soarta Tezaurului, din care rezultă că, în urma Acordului financiar germano-rus (27 august 1918), Rusia a efectuat în contul Germaniei compensări în aur care însumează 93.536 kilograme de aur (aproximativ 93,54 tone). Din calculele pe care le-am făcut rezultă că întreaga cantitate de aur care a plecat, la acel moment, din Moscova spre Berlin, echivalează (cu o marjă de eroare de un kilogram!!!!!) cu aurul BNR trimis, în două tranșe (1916 și 1917) la Moscova, minus cele 33 de kilograme de aur restituite în 1954 de autoritățile sovietice către România. Am dezvăluit, totodată că, în urma Armistiţiului de la Compiegne (11 noiembrie 1918) care marchează înfrângerea Germaniei, o cantitate similară de aur (93. 542 kilograme de aur, adică aproximativ 93,54 tone) pleacă în două tranșe din Germania cu direcția Franța, cu titlu de ”restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei” (formularea exactă din cap IX al Armistiţiului de la Compiegne). Cronologia exactă a evenimentelor istorice și calculele le regăsiți aicihttp://www.cotidianul.ro/tezaurul-romaniei-lucruri-pe-care-bruxelles-ul-nu-ar-vrea-sa-le-aflati-232466/

joi, 20 februarie 2014

Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea să le aflaţi

 
Traseul aurului
Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea să le aflaţi
Radu GOLBAN
 

Tezaurul României: lucruri pe care Bruxelles-ul nu ar vrea să le aflaţi
Un secol de zvonuri peste o tăcere de aur: soarta Tezaurului României este, probabil, unul dintre cel mai bine păstrate secrete ale istoriei scolului trecut. Acel gen de secret al unei istorii în care curge mai mult sânge decât cerneală. Însă atât cât a spus cerneala în tratatele de pace din răgazul dintre războiae ar fi suficient pentru un cercetător atent ca să reconstituie traseul aurului, cu totul neaşteptat, pe care îl veţi regăsi în cronologia din ancheta pe care am iniţiat-o. Studiind problema datoriei istorice a Germaniei faţă de România de 18 miliarde de euro, am găsit în arhive o conexiune cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriilesale „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers” (Stuttgart 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul poate fi găsit nu exclusiv la Moscova, ci chiar în inima Europei, la Bruxelles. Dacă ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am exclude din start ipoteza că cele 93.400 kg aurîncărcate în vagoane într-un decor iarnă ar putea fi, în continuare, la Moscova. Voi demonstra, într-o serie de articole, care completează şi duc mai departe datele prezentate aici, povestea reală a traseului Tezaurului: Rusia - Germania - Franţa. O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască.
Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută. Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.
23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat HotelBulevard, Capşa şi Athénée Palace.
12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aurReţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”.
18 decembrie 1916 (1 ianuarie după calendarul Gregorian): Alexandru Marghiloman scrie, în Notele sale politice:„Mecanismul emisiunii lor (n.r. al trupelor germane de ocupaţie) este următorul: ei emit indefinit, pentru a plăti soldele şi tot restul. Pe măsura ce se emite, tezaurul acoperă la Berlin în mărci. — Eu: «Dar reglementarea cu România?». El (n.r. generalul Petersen, şeful delegaţiei germane la Bucureşti): «Vom vedea la pace»”. Cu alte cuvinte, administraţia germană tipărea monedă în Romania pentru cheltuielile curente, pe care o garanta cu aurul României, pe care Guvernul român refugiat la Iaşi îl evacuase din ţară.
5 ianuarie 1917: Banca Naţională e pusă sub sigiliu de germani – „s-au dat 10 minute personalului pentru a se retrage”, notează politicianul român. După care adaugă că Banca Naţională a fost redeschisă a doua zi, dar sub supravegherea unui delegat german.
5 martie 1917: o altă ordonanţă a administraţiei de ocupaţie anunţă că Banca Naţională a fost pusă sub sechestru şi închisă până la noi ordine. „Ordonanţa vizează faptul că Tezaurul şi majoritatea Consiliului nu sunt la sediu”, scrie Marghiloman.
6 martie 1917: liderul conservator află conţinutul împuternicirilor semnate de Col. Hentsch, noul şef de Stat Major de la „Militarverwaltung”: „Administratorii-secheştrii trebuie să se pună în posesia Băncii Naţionale; sunt autorizaţi să exercite toate acţiunile pe care Banca le poate exercita şi să dispuie de tot avutul Băncii”(...) Spiess crede că germanii vor să se pună la adăpostul emisiunilor abuzive care s-ar face la Iaşi”.
Octombrie 1917: Marea Revoluţie în Rusia. Comuniştii, sub conducerea lui Lenin, preiau puterea cu sprijinul financiar, ajutorul şi angajamentul Germaniei cu intenţia să încheie Frontul din Est.
13 ianuarie 1918: Sovietul Comisarilor Poporului de la Moscova ia hotărârea de a rupe relaţiile diplomatice cu România, articolul 3 al acestei hotărâri stipulând: „Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română”.
3 martie 1918: Rusia şi Germania semnează Tratatul de la Brest-Litovsk, marcând astfel ieşirea Rusiei din Primul Război Mondial, ca să înlăture astfel de pe Frontul de Est.
7 mai 1918: România semneazăTratatul de Pace de la Bucureşti, un document umilitor, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia, pe de altă parte. Dincolo de cedările teritoriale impuse, România a cedat controlul activelor Băncii Naţionale către trupele de ocupaţie germane. Din interpretările asupra acestui tratat rezultă că România ar fi renunţat la Tezaur, odată cu documentele referitoare la acesta aflate în custodia BNR. Profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale (Stuttgart, 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti. Se pare că România ar fi renunţat atunci la dreptul de proprietar al tezaurului.
27 august 1918: Acordul financiar germano-rus, semnat în continuarea Tratatului de la Brest-Litovsk, prevede daune de război şi compensări pentru prejudiciile aduse Germaniei prin confiscarea şi sechestrarea averii germane în Rusia. Compensările în aur făcute de Rusia în contul Germaniei se efectuează, conform tratatului, în două tranşe: prima de 42.860 kg aur şi a doua de 50.676 kg aur. În total: 93.540 kg aur. Sunt singurele tranşe prevăzute concret în tratat din cantitatea de aur pe care Moscova ar fi urmat să o trimită către Berlin (circa 245.500 kg aur) şi, totodată cantităţile de aur care au ajuns ulterior la Berlin.
10 septembrie 1918: se efectuează primul transport de 42.860 kg aur de la Moscova la Berlin.
30 septembrie 1918: al doilea transport de50.676 kg aur ajunge la Berlin.
11 noiembrie 1918: Armistiţiul de la Compiegne marchează înfrângerea Germaniei şi anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, Acordul Financiar ruso-german şi Tratatul de Pace de la Bucureşti. Conform armistiţiului semnat între Germania, Franţa şi Regatul Unit (art. XIX – Clauze financiare), aurul ar fi trebuit sa fie predat puterilor Antantei, care au declarat că-l vor ţine în custodie până la semnarea unui acord de pace. Formularea exactă din armistiţiu este: „Restituirea aurului rusesc sau românesc capturat sau în aflat custodia Germaniei”. Este clar că textul din armistiţiu se referă la cele 93.536 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie (cantitate echivalentă cu cea a Tezaurului României trimis, spre păstrare, la Moscova).
5 decembrie 1918: potrivitdocumentelor aferente armistiţiului din 29 noiembrie, o cantitate formată din două tranşe de 42.866 kg aur, respectiv 50.676 kg aur (un total de 93.536 kg aur) porneşte, în două vagoane, pe linia ferată Mainz - Saarbrücken către căile ferate controlate de Aliaţi, pe riscul Guvernului francez.
ianuarie 1919: În memoriul delegaţiei române de la Conferinţa de Pace de la Paris se arată că, în ce priveşte chestiunea Tezaurului, „poate n-ar fi de dorit să i se ceară Germaniei, ca o categorie de despăgubiri, dar dl. Danielopol consideră că faptul de a face Germania garanta a acestei restituiri ar putea avea ca efect prezervarea acestor bunuri şi asigurarea lor”.
23 iunie 1919: I.I.C. Brătianu se interesează într-un memoriu trimis d-lor Clemenceau (prim-ministru al Franţei), ministrului francez de Finanţe Klotz şi mareşalului Foch dacă aliaţii au primit de la germani vreo cantitate de aur în contul României. Răspunsul ministrului francez de Finanţe este negativ.
28 iunie 1919: se semnează Tratatul de la Versailles, iar Rusia, deşi NU participa la semnare, are conform art. 116 al acestui tratat posibilitatea de a solicita direct pretenţii de despăgubire Germaniei. Cu toate acestea, Rusia nu a cerut niciodată înapoi cantitatea de 93.540 kg aur transportate de la Moscova la Berlin în septembrie, în baza tratatului financiar ruso-german, anulat prin armistiţiul din noiembrie 1918.
16 aprilie 1922: prin semnarea Tratatului de la Rapallo, Germania recunoaşte Rusia sovietică. Totodată, Germania renunţă la orice pretenţie de despăgubire împotriva Rusiei cu condiţia ca nici Rusia să nu despăgubească ţări terţe pentru confiscările şi naţionalizările pe urma revoluţiei din Rusia. Reamintim că, iniţial, România a pierdut controlul asupra Tezaurului aflat iniţial la Moscova în urma sechestrării acestuia de către regimul instaurat de Stalin. Mai mulţi delegaţi ai statelor participante, printre care şi Brătianu, condamnă acest tratat pentru că favorizează Rusia.
Toamna lui 1941: Armata a 4-a a Mareşalului Ion Antonescu, unul dintre cei mai înverşunaţi adversari ai Sovietelor, ajunge dincolo de Nistru, până la Odessa, însă nu scoate nici un cuvânt despre restituirea Tezaurului de către Moscova.
1956: Rusia a trimis către autorităţile comuniste dinRomânia aproximativ 33 kg aur, singura cantitate de aur returnată vreodată din Tezaurul care a luat drumul Moscovei în decembrie 1916. Şi, cel mai probabil, singura care mai era depozitată, la acea, dată, la Moscova. Dacă scădem aceste 33 kg aur din totalul celor 93.570 kg aur care au ajuns iniţial la Moscova, în cele două transporturi, obţinem exact cele 93.540 kg aur care au fost trimise de la Moscova la Berlin, conform cantităţii stipulate în Acordul financiar germano-rus şi cele93.540 kg aur care au plecat din Germania către Franţa, conform documentelor aferente armistiţiului de la Compiegne.
Linkuri utile:

luni, 17 februarie 2014

Cât a furat Carol al II-lea?


            


                    Ceeace era de demonstrat si usor de intuit !
                Dar cine a revendicat cu tupeu , cine a obtinut si cine a dat fara sa ancheteze?
   



c1646x404
În 1941, Ion Antonescu a hotărât constituirea unei “Comisii de Anchetă privind fraudele din avutul public săvârșite de Carol al II-lea”. Raportul comisiei, împărțit pe patru capitole a constatat numeroase abuzuri și ilegalități.
Carol al doilea si Hitler in 1938
Carol al doilea si Hitler in 1938
Primul capitol, intitulat Daruri, avantagii și subvenții primite de la particulari, arăta că fostul suveran a primit de la particulari o serie întreagă de daruri și avantaje prin care și-a mărit considerabil averea. “Valoarea cadourilor depășea semnificația unor manifestări protocolare sau mărturii de devotament și afecțiune deosebită, devenind pur și simplu mijloace ilicite de îmbogățire în dauna particularilor”. Astfel, de la Nicolae Malaxa a primit o serie de daruri printre care: întregul grajd de curse, evaluat la 2.000.000 de lei, o colecție de mărci valorând 5.000.000 de lei, un tablou de Grigorescu, altul de Luchian. Max Auschnitt a plătit 6.000 de lire sterline pe un cal de prăsilă pentru rege. Societatea Reșița i-a dat 150.000.000 de lei, de la Armand Călinescu a primit o stemă a Frontului Renașterii Naționale înconjurată cu pietre prețioase (250.000 de lei). C.F.R. a oferit o placehtă de paltină cu briliante și rubine în valoare de 900.000 de lei. B.N.R. a cotizat cu 81.000.000 pentru Fundația Regală la care se mai adaugă 225 de colecții mari de monede jubiliare de aur bătute cu prilegul împlinirii a 10 ani de domnie, 22 de monede mari, 22 mijlocii și 22 mici cu ocazia unui secol de la nașterea lui Carol I, aur masiv valorând 224.345 de lei plus 689.684 de la Ministerul Apărării Naționale pentru realizarea unui buzdugan, 25,587 kg. de aur în valoare de 5.652.963 de lei pentru confecționarea unui pahar și a unei farfurii precum și a hărții României în relief.
carol
Darurile (care pot fi numite și mită) nu se opresc aici. De la Societatea Techirghiolul (anexă a Băncii Marmorosch, Blank et comp.) a primit vila “Cetatea de Nisip”, construită pe terenul statului (4,5 ha.). De la societatea “Lujani” acțiuni în valoare nominală de 217.000.000 de lei. Banca Marmorosch Blank et comp i-a dat 10.000 de acțiuni evaluate la 5.757.000 de lei. “Societe Financiere textile pour la France et l’Etranger” i-a oferit 9.000 de acțiuni evaluate la 13.565.000. “Astra Vagoane” i-a dat și ea 30.000 de acțiuni valorând 46.227.252. În total, averea lui Carol al II-lea a sporit prin acțiuni cu 204.113.231, acesta nereușind să le valorifice pe toate. Abicarea l-a împiedicat parțial.
carol-ii
Capitolul al doilea al anchetei se refera la Sporirea patrimoniului fostului suveran în dauna statului. Pe acestă linie se înscriau obținerea a 100 de pogoane în pădurea Snagov din partea Primăriei București, dobândirea ilegală de imobile prin procedeul dării în plată: ferma Clenciu-Spanțov (770,8 de ha.), o parte din terenul Școlii de Horticultură de la Băneasa (3540 de m.p.), Stațiunea de montă Băneasa (5 ha. cu construcții), pepiniera de la Murfatlar (72 de ha.), balta Iezerul-Mostiștea (1010,4 ha.), balta Boianu-Sticleanu (6206,6 ha.), pădurea Hereasca (34,8 ha.), teren de cultură în prelungirea Hereasca (6,5 ha.), toate obținute de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor în schimbul expropierii unor propietăți aparținând Coroanei pentru a fi demolate și a se construi Palatul regal din București, care era folosit tot de suveran.
cimages
După o serie de manevre, Carol al II-lea a obținut 15 ha. de vie de Cotnari (“donate” de cooperativa din localitate) pe care au fost construite pivnița și instalația de vinificare, plătite din fondurile Ministerului Agriculturii și Domeniilor (14.713.907 de lei). Un mod important de sporire a averii l-a reprezentat acordarea și întrebuințarea de devize din fondul statului: 302 de automobile, un yacht, și-a plătit deplasările din străinătate (asta pe lângă lista civilă, “salariul” anual), comisioanele bancare pentru trasferurile în stăinătate etc., toate acestea însumând 533.227.214 de lei. Scutirile de taxe și reducerile de impozite au fost o altă cale de îmbogățire. Doar scutirile pentru produsele petroliere folosite de Casa Regală au fost de 28.915.699 de lei, pentru produse de larg consum 38.168.485 de lei, pentru apă, canal, curent, gunoi în intervalul 1934-1940, o sumă de 10.992.214,10 lei, țigările gratuite însemnau 1.284.200 de lei. Pentru castelul de la Scroviștea, Carol a obținut de la guvern 69.000.000 pentru străzi, asanarea lacului din preajmă etc. Guvernul a mai dat 127.899.000 de lei pentru două automobile vânătoare, plata unei foste servitoare a tatălui Elenei Lupescu, pentru poliția personală a lui Ernest Urdăreanu, plata rentei unei artiste de la Teatrul Național București care a trebuit să se stabiliească la Paris în urma insistențelor Elenei Lupescu, etc.
cpolitica_interna_a_lui_carol_al_ii_lea
Yachtul Luceafărul, cel luat din banii publici, era propietatea regelui, dar trecut în patrimoniul Marinei Române, deci cheltuielile de întreținere și plata personalului (37.132.034) erau din banii statului. Numeroase persoane din serviciul personal al regelui erau plătite de stat. Pasionat de filatelie, a obținut din partea Poștei numeroase timbre autohtone și străine plus un specialist în materie, detașat la Paris pentru a aranja colecția suveranului (3.759.901 de lei). Carol al II-lea a folosit chiar și automobile rechiziționate. Convorbirile telefonice interne și externe (17.963.684) și abonamentele la ziare (6.784.838 de lei) au fost decontate de Poștă. Carol nu a ezitat să pună mâna pe cei 6.000.000 de lei din fondul “Soldați”, ai celor detașați pentru stagiu la Palat, sumă strânsă astfel încât la finalul serviciului aceștia să aibă o sumă minimă de bani. Pe cheltuiala statului s-au făcut amenajări la propietatea particulară de la Băneasa (1.500.000 de lei).
La inaugurarea stadionului Giulesti
La inaugurarea stadionului Giulesti
La categoria diverse raportul menționa: Regia Autonomă C.F.R. e executat pentru Casa Regală un automotor de vânătoare cu două remorci-platformă în valoare de 2.000.000 de lei, două vagoane frigorifice pentru vânat la prețul de 9,9 milioane. Prefectura Poliției Capitalei a făcut o brigadă de 18 oameni și un șef de secție cu misiunea să păzească locuința Elenei Lupescu începând cu 1934. Regele nu a plătit taxă de timbru, impozit pentru mașini, a executat la tipografie diverse lucrări, registre și imprimate în mod gratuit, în afară de costul hârtiei. În mai 1932 a primit cadou de la Poliție o instalație de cinema în valoare de 298.000. Icrele pe care regele le primea nu suportau taxa de lux în valoare de 16,5%, adică 30.197. De asemnea icrele negre nu au fost taxate cu 76.017. Alte icre negre au fost predate gratuit, ele costând 6.482.000 de lei. Din ordinul regelui, Direcția Generală a Poliției a plătit lunar 10.000 de lei soției unui maior mort la Jilava. În plus au fost dați 300.000 de lei lui Eugen Bianu pentru urmărirea lui Barbu Știrbei. Direcția Generală a Pădurilor Statului a dat lemne de 288.572 de lei, a efectuat în 1937 lucrări la Castelul de Vânătoare de la Lăpușna (997.420 de lei) iar anul următor de 1.097.914. Ministerul Sănătății și Asigurărilor Sociale a dat aparatură de radiologie în valoare de 1.130.000 de lei. Biserica Ortodoxă a dat pentru castelul de la Ițcani două vagoane de lemne plus 420.000 de lei pentru reparații și ameliorări. Primăria București a cumpărat colecții de inele vechi și tablouri în valoare de 925.000 de lei, obiecte dăruite lui Carol al II-lea. Primăria Ploiești a oferit produse petroliere în valoare de 485.961 de lei.
Elena Lupescu
Elena Lupescu
Suveranul a obținut și subvenții din partea statului, totalizând 125.337.805, pentru întreținerea palatelor regale, transportul de materiale și persoane pe C.F.R., pentru asigurarea tablourilor. Doar pentru vânătorile regale, Ministerul Agriculturii a cheltuit 10.020.000 de lei, iar pentru grajdurile din str. Virgiliu din București 4.900.792 de lei.
carol_al_doilea2
La capitolul al III-lea, Sume a căror proveniență nu s-a putut stabili , comisia de anchetă punea două lăzi cu bani, 110.850.000, predate de Ernest Urdăreanu, în ziua de 6 septembrie 1940, administratorului bunurilor private ale lui Carol al II-lea, precum și suma de 32.950.000 de lei transferați în dolari prin B.N.R. și depuși la Chase Bank din New York. Sume importante au fost deturnate din ordinul lui Carol al II-lea din fondurile destinate construirii Palatului Regal (250.000.000) și de la Stația de montă Mogoșoaia (44.851.810).
cElena-Lupescu-Carol-al-II-lea
După întinse cercetări, instanța specială de judecată de pe lângă Curtea de Casație, prin decizia nr.1 din 26 noiembrie 1941 l-a obligat pe Carol al II-lea să restituie propietățile dobândite ilegal și să plătească suma de 1.161.762.359 de lei. Bineînțeles că statul nu a primit vreun ban. Se adăugau valorile aflate în străinătate, pe care comisia nu a putut să le studieze. Constantin Argetoianu nota la 31 iulie 1938 despre “neîncetatele transferuri pe care regele prevăzător le face în străinătate, cu complicitatea ministrului de Finanțe, Mitiță Constantinescu”.
puneacum
În timp ce se înfrupta din banii publici, Carol ținea discursuri despre cinste, corectitudine, despre forța de granit a oștirii române și despre hotărârea ei de a aprăra fiecare palmă de pământ a țării. Ostentativ, și-a petrecut sărbătorile de iarnă din 1939 în rândul militarilor, începând de la granița de vest, Oradea, apoi în Dobrogea, la Constanța, apoi la Est la Chișinău. În capitala Basarabiei a vorbit patetic despre “drepturile noastre istorice asupra acestui ținut moldovenesc” după care a asistat la parada militară. Regele avea să noteze: “În timpul paradei mi-a fost frig, mai ales la picioare și asta m-a făcut să mă duc la Cercul Militar pe jos. Entuziasmul publicului a fost stârnit cu această ocazie. Am fost inspirat.” Oamenii nu știau că regelui îi este frig, credeau că el coborâse pentru a fi alături de ei, simbol al susținerii în cazul unei agresiuni sovietice.
In 1950
In 1950

Sursa:
Ioan ScurtuIstoria românilor în timpul celor patru regi. Carol al II-lea, editura Enciclopedică, București, 2010