Cristian Troncotă DUPLICITARII-3

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-3

Decese din „necesităţi istorice”

          Printre metodele represive folosite de statul totalitar comunist de tip sovietic, cele „medicale” au fost deseori experimentate cu succes, pentru a face să dispară personalităţi ale vieţii politice, cultural-ştiinţifice şi militare devenite incomode regimului.

          Atunci când procesele politice urmate de execuţii sumare nu se puteau aplica, înalţii responsabili de la Kremlin au apelat, începând cu anii '30, la lichidări fizice din „cauze naturale” şi „necesităţi istorice”.

          Ghenrik Iagoda, preşedintele OGPU (Direcţia Politică Unificată de Stat – Serviciul securităţii sovietice între anii 1923-1944), de profesie farmacist, explica în 1934 tehnica sa personală de asasinare: „E foarte simplu. O persoană se îmbolnăveşte în chip natural sau este bolnavă de mai mult timp. Cei din anturajul bolnavului se acomodează – cum este şi normal – fie cu ideea că bolnavul se va însănătoşi, fie că va muri. Medicul care îngrijeşte bolnavul are puterea, aşadar, de a-l însănătoşi ori de a-l omorî. Ei bine? Totul este să găseşti medicul potrivit. Restul e o problemă tehnică”39.

          39 Miruna Munteanu, Moarte din „cauze naturale”. O „necesitate istorică”: eliminarea lui Maxim Gorki, în „Dosare ultrasecrete”, sâmbătă, 15 mai, 1999, p. 4.

          După cum atestă o serie de documente puse la dispoziţia istoricilor, precum şi lucrările memorialistice, Iagoda i-a găsit pe medicii Levin şi Kazakov, ale căror „metode ştiinţifice” au contribuit din plin la lichidarea fizică, din ordinul lui Stalin, a unor personalităţi sovietice, printre care Kuibâşev, Kaganovici, Maxim Gorki şi fiul acestuia, Paskov etc.

          Am amintit aceste aspecte întrucât există similitudini între astfel de cazuri şi ceea ce s-a întâmplat în anii 1963-1964 cu Gheorghiu-Dej.

          Cea mai bună dovadă că sovieticii, prin agenţii serviciilor lor secrete, rămăseseră la fel de puternici ca şi înainte de 1964, dirijând şi exploatând după propriul lor interes regimul de la Bucureşti – căruia îi dăduseră de înţeles fără echivoc faptul că autonomia prin politica „comunismului naţional” nu este decât o chestiune de faţadă, adică praf în ochii opiniei publice – o reprezintă rezultatele anchetei iniţiate de Nicolae Ceauşescu despre cauzele reale ale decesului predecesorului său la conducerea partidului, Gheorghiu-Dej.

          Cazul este interesant, aşa cum a fost prezentat recent de documentele la care istoriografia a avut acces, fapt pentru care nu vom stărui asupra lui decât în părţile esenţiale.

          După vizita la Moscova, din 24-26 iunie 1963, când în fruntea unei delegaţii de partid şi de stat examinase o serie de probleme ale CAER şi Tratatului de la Varşovia, Gheorghiu-Dej a fost depistat cu o hematurie masivă predominant terminală.

          Până la acea dată, liderul de la Bucureşti se bucurase de o sănătate de fier, de unde s-a dedus că pe timpul şederii în Capitala sovietică fusese iradiat. Ceea ce începuseră „specialiştii” de la Kremlin trebuia finalizat de agenţii de la Bucureşti, adică Dej urma să primească lovitura de graţie de la „halatele albe”, ilustrate de figura doctorului A. Molin, venit în România pe tancurile sovietice şi ajuns între timp şeful Secţiei Urologie de la Spitalul Elias, lăcaş al medicinei româneşti care veghea la sănătatea nomenclaturii comuniste40.

          40 Vezi pe larg Vladimir Alexe, Anatomia unei crime politice: asasinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în „Dosare ultrasecrete”, supliment al ziarului „Ziua”, an 1, nr. 17, sâmbătă, 15 august, 1998, p. 1

          În noiembrie 1963, Dej a fost supus unei intervenţii chirurgicale (biopsie interoperatorie cu examen histopatologic), de o echipă de medici formată din dr. Molin, „mâna întâi”, prof. Dr. Gheorghe Olănescu, şeful Clinicii Urologie 2 a Spitalului Fundeni, „mâna a doua”, şi asistent prof. Dr. Ion Fărcăşanu.

          În blocul operator, la microscop, se aflau prof. Dr. Emil Crăciun (de la Spitalul Victor Babeş) şi dr. Vrejoiu de la Spitalul Colţea. Într-un moment important al operaţiei a intervenit un incident bizar relatat ulterior de martori.

          Doctorul Molin i-a cerut fără nici un motiv profesorului dr. Ion Fărcăşanu, asistent, să părăsească sala de operaţie, probabil ca acesta să nu observe locul de recoltare a celulelor canceroase din corpul bolnavului.

          După 15-20 de minute, cei de la microscop au dat rezultat negativ pentru materialul „recoltat” de dr. Molin. Pacientul a fost declarat complet vindecat, iar dr. Molin şi prof. Dr. Olănescu au primit fiecare câte un automobil marca Renault.

          După zece zile de la intervenţia chirurgicală nu s-a mai efectuat cel de-al doilea examen anatomo-patologic, aşa cum era obligatoriu pentru a verifica dacă între timp apăruseră celule canceroase, pe motiv că dr. Molin „sechestrase” întregul material recoltat.

          În consecinţă, între decembrie 1963 şi ianuarie 1964, Gheorghiu-Dej a fost lăsat să facă schi în voie, adică să se expună la radiaţia ultravioletă, care accelerează cancerizarea. Mai mult, în lunile de vară, Dej a primit recomandarea, tot din partea dr. Molin, să facă plaje la mare, deci să îşi expună corpul sănătos, în realitate bolnav, la noi radiaţii solare.

          Două consultări academice din partea unor somităţi ale ştiinţei medicale româneşti, în septembrie 1964, au constatat existenţa cancerului. Cu toate acestea, Dej a fost supus în continuare la un tratament terapeutic total contraindicat (iradieri intensive), la sugestia aceluiaşi dr. Molin, ceea ce i-a intoxicat tot organismul.

          Sfârşitul lui Dej nu mai era decât o chestiune de timp, privegheată de Nicolae Ceauşescu, un alt demnitar comunist „şcolit” în URSS.

          Printr-o atitudine ce sugerează complicitatea, dar şi „cu frica în oase” faţă de stăpânii de la Kremlin, membrii CC al PMR, inclusiv „baronii lui Dej” (I. Gh. Maurer, I. Chişinevski, E. Bodnăraş, Chivu Stoica, Gh. Apostol, Nicolae Ceauşescu) au păstrat tăcerea faţă de toate cele întâmplate în perioada iunie 1963-decembrie 1964.

          Elocvent în acest sens este faptul că toţi aceştia au fost de acord cu plasarea primelor simptome ale bolii de care suferea Dej abia în ianuarie 1965, ceea ce era un fals grosolan, dar absolut „necesar” pentru a-şi arăta loialitatea faţă de adevăraţii stăpâni.

          Buletinul medical, deci actul oficial prin care se constata moartea clinică a lui Dej, citit de ministrul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale, Voinea Marinescu, în şedinţa comună a CC al PMR, a Consiliului de Stat şi a Consiliului de Miniştri, din 19 martie 1965, orele 19, avea următorul conţinut: „Primele semne clinice ale bolii au apărut în a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, cu manifestări de bronşită cu expectoraţii rare sero-muco-sanghinolente. Examenele radioscopice şi examenele radiologice la acea dată au constatat un proces pulmonar infiltrativ la nivelul hilului pulmonar drept, iar examenele microscopice repetate ale sputei relevă prezenţa de celule neoplazice. Începând din 23 februarie 1965 se observă clinic o creştere rapidă a ficatului însoţită de subicter. Examinările clinice şi de laborator evidenţiază prezenţa de formaţiuni tumorale hepatice. Se stabileşte diagnosticul de neoplazie pulmonară şi hepatică. Consultul cu specialiştii din străinătate confirmă diagnosticul stabilit. Cu tot tratamentul recomandat şi aplicat de consultul medical, boala a continuat să evolueze datorită caracterului agresiv şi de diseminare al neoplaziei, determinând o evoluţie gravă şi rapidă cu instalarea unui icter intens şi insuficienţă hepato-renală. În cursul zilei de 19 martie 1965 bolnavul intră în comă şi sucombă la orele 17,43.” 41.

          41 Moartea lui Gheorghiu-Dej, în „Sfera Politicii”, an IV, nr. 58, 1998, p. 28-33.

          Parcurgând cu atenţie acest text, ne putem da seama de evidenţa complicităţii. Mai mult, dacă reţinem din textul stenogramei aceleiaşi şedinţe că singura preocupare a lui Emil Bodnăraş a fost de a se informa Comitetul Central şi Consiliul de Stat că „ei”, adică oamenii cei mai apropiaţi ai lui Dej, făcuseră efortul de a aduce „cei mai buni”, „renumiţi” şi „reputaţi” specialişti din străinătate în domeniul medical, pentru a-l consulta pe Dej, situaţia devine străvezie.

          Insistenţa lui Bodnăraş poate fi receptată ca o strădanie de a acoperi acţiunea celor care iniţiaseră îndepărtarea lui Dej ca o „necesitate istorică”.

          Dej trebuia să-şi primească răsplata din partea stăpânilor săi de la Kremlin pentru cutezanţa, poate chiar „erezia” politicii de „desatelitizare” promovată în ultimii ani, şi anume: respingerea Planului Valev, stoparea rusificării culturii naţionale, retragerea trupelor sovietice şi a consilierilor din România, epurarea aparatului de securitate etc.

          Interesantă este şi destăinuirea fostului general de securitate Ion Mihai Pacepa în legătură cu cei responsabili de decesul lui Gheorghiu-Dej, dar şi asupra faptului că Nicolae Ceauşescu a ştiut foarte bine ce se întâmplase. Iată ce ne spune memorialistul: „Sâmbătă, 21 februarie 1965, l-am vizitat pentru ultima oară pe Dej la reşedinţa sa din Predeal. De abia revenise din Moscova42 şi, ca de obicei, era împreună cu prietenul său nedespărţit, Chivu Stoica.

          Dej s-a plâns de ameţeli şi greţuri. „M-a otrăvit KGB-ul”, a spus numai pe jumătate în glumă.

          „Ei l-au terminat pe Togliati! Asta-i sigur”, a sărit Chivu cu vocea lui scârţâită.

          42 Este o mică confuzie a memorialistului, sau o greşală de tipar, întrucât Gheorghiu-Dej nu avea ce să caute atunci la Moscova. Probabil este vorba de Varşovia, acolo unde între 19 şi 20 ianuarie 1965, avusese loc Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor semnatare ale Tratatului de la Varşovia. România a fost reprezentată de o delegaţie „la cel mai înalt nivel”.

          Pe vremea aceea circula în mod insistent zvonul că liderul Partidului Comunist Italian, Palmiro Togliati, care murise de curând, ar fi fost iradiat în timpul vacanţei pe care a petrecut-o la Yalta, în august 1964. Ca şi Dej, el criticase cu relativă vehemenţă politica internă şi externă a Uniunii Sovietice.

          Dej s-a cutremurat. Să fi fost oare pentru că şi-a amintit de toţi acei lideri est-europeni care au fost eliminaţi, într-un fel sau altul, de către PGU în ultimii 20 de ani?

          La alegerile pentru Marea Adunare Naţională, din 12 martie 1965, Dej arăta viguros şi plin de viaţă. O săptămână mai târziu, el a murit de o formă de cancer galopant.

          „Asasinat de Moscova!” mi-a strecurat în ureche Nicolae Ceauşescu, câteva luni mai târziu, când mi-a ordonat să procur detectoare de radiaţii din Occident şi să le instalez în biroul şi locuinţa lui. Teama pe care i-am citit-o pe faţă m-a convins că nu glumea. „Iradiat de PGU”, mi-a explicat Ceauşescu. „S-a stabilit la autopsie”… [.]

          Ca o ironie a soartei, câţiva ani mai târziu, PGU i-a instruit pe colegii săi români asupra utilizării iradierii radioactive pentru a genera forme galopante de cancer unor emigranţi români din Occident, care desfăşurau intensă activitate anticomunistă”43.

          43 Ion Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului, p. 165.

          Faptul că Gheorgiu-Dej a fost iradiat la Moscova, în iunie 1963, a fost confirmat şi de un fost ofiţer de securitate care a ţinut să-ţi păstreze anonimatul. Argumentul este stupefiant, şi anume, că trei din cei patru ofiţeri care-i asigurau garda personală lui Dej au murit tot de cancer. Singurul rămas în viaţă a fost memorialistul, care în acea misiune la Moscova primise sarcini de protecţie doar în exteriorul clădirilor pe unde trecuse Dej.

          Alte aspecte extrem de interesante despre iradierea lui Dej le aflăm din confesiunile lui Gheorghe Apostol, fost secretar general al Partidului Muncitoresc Român (aprilie 1954 – octombrie 1955), unul dintre veteranii mişcării comuniste, devenit în anii '80 un adversar politic a lui Nicolae Ceauşescu.

          Într-un interviu acordat ziaristei Adriana Oprea Popescu, Gheorghe Apostol a mărturisit: „Am aflat atunci, de la şeful însoţitorilor lui Dej, că, în timpul participării delegaţiei române la întâlnirea Tratatului de la Varşovia, Dej a stat într-o şcoală cu duşumele negre de petrol şi fără căldură şi că, în aceste condiţii a fost iradiat.

          Dar Dej era deja bolnav înainte de plecarea la Varşovia. Nici nu a vrut să meargă, i-a propus lui Maurer să-l înlocuiască, dar Maurer s-a eschivat. După vizita de la Varşovia, boala s-a agravat şi, în circa o lună s-a stins.

          Dar iradierea lui s-a produs chiar în biroul lui. Când s-a desfiinţat Sovromul „Kuartit” care avea în subordine minele de uraniu, am preluat noi exploatarea minereului. Şi prima şarjă de uraniu produsă de noi i-a fost adusă lui Dej de Chivu Stoica, care participase la inaugurare. A luat o părticică, de mărimea unei cutii de chibrit şi i-a adus lui Dej, să vadă cum arată uraniu produs de români.

          Dej l-a rugat s-o pună în bibliotecă, lângă macheta primului tractor românesc, a primului camion românesc. A stat acolo câţiva ani…

          În timpul ăsta au murit de cancer: şeful de cabinet al lui Dej, care era aproape de el în fiecare zi, a murit frizerul lui, care venea aproape zilnic de-l tundea şi-l bărbierea, a murit şeful gospodăriei de partid, care venea la el cu probleme financiare şi de gospodărie ale partidului zilnic, a murit şeful escortei lui – tot de cancer. Ş-apoi s-a produs şi moartea lui Dej, tot de cancer.

          Se poate să se fi produs şi în timpul vizitelor pe care le făcea la Moscova, dar e greu de crezut, pentru că Dej se temea de asta – ştia că aşa au fost eliminaţi conducătorii partidelor din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Mongolia şi măsuri de precauţie îşi lua…

          Rădoi, ginerele lui, a venit într-o zi să-l viziteze la birou şi, văzând uraniul din cutia mică de sticlă, a întrebat ce e.

          „Este o bucăţică din prima şarjă de uraniu produsă de noi”, i-a răspuns Dej.

          Rădoi s-a albit la faţă şi i-a spus că-şi pune în pericol sănătatea. Dej a negat asta, dar, pentru că Rădoi insista, l-au chemat pe Almăjan, ministrul Minelor, să măsoare nivelul radiaţiilor. Aparatul a început să ţiuie din biroul şefului de cabinet, iar în biroul lui Dej a început să zbârnâie, pentru că doza de radiaţii era extrem de puternică.

          Bucata de uraniu a fost luată de acolo, dar era prea târziu… Dej se îmbolnăvise, îi apăruseră nişte negi pe pereţii vezicii urinare. A fost operat la Elias, dar s-a prăpădit.

          Dej ştia de multă vreme că are cancer, dar n-a dat socoteală nimănui. N-a spus nimănui”44.

          44 Adriana Oprea Popescu, Confesiunea lui Gheorghe Apostol, ultimul mohican al dinastiei comuniste, în „Jurnalul Naţional”, 11 februarie 2004, p. 9.

          Rezultatele anchetei privind cauza reală a morţii lui Gheorghiu-Dej, „din necesităţi istorice”, au fost ţinute la strict secret de Nicolae Ceauşescu pentru a-şi asigura o domnie cât mai reuşită şi lungă în fruntea partidului.

          Fără îndoială că în situaţia în care rezultatele anchetei ar fi fost cunoscute imediat de opinia publică, reacţia Kremlinului putea fi imprevizibilă, iar succesorul lui Dej o nouă victimă.

          De altfel, Nicolae Ceauşescu îşi făcuse debutul în partidul comunist prin anturajul lui Gheorghiu-Dej, bine manipulat de serviciile secrete sovietice.

          Crescut la şcoala stalinismului post-Cominternist, în anii '50, Ceauşescu a răspuns de lichidarea organizaţiilor de tineret social-democrate şi/sau de absorbţia lor silită la UTM; îndeplinise misiuni de forţă în timpul colectivizării şi epurării membrilor PMR; se remarcase prin exces de zel şi cultivarea, peste măsură, a contribuţiei lui Gheorghiu-Dej la întărirea „unităţii partidului” şi „apărarea purităţii” sale ideologice.

          Începând cu 9 ianuarie 1950, lui Ceauşescu i se repartizase sarcina de a conduce, alături de cel mai de temut agent al Moscovei dar şi al frontului secret din România – Emil Bodnăraş – sovietizarea armatei române, în spirit stalinist.

          Fosta Arhivă a CC al PCR conţine numeroase cuvântări nepublicate, dar rostite de generalul Nicolae Ceauşescu la diferite ocazii legate de viaţa ostăşească a RPR, în care întâlnim idei, teze, comentarii şi afirmaţii total opuse celor „magistrale” cu iz „naţionalist”, de după 1965.

          La începutul anilor '50, Ceauşescu îi înfiera pe „iankeii”, „imperialiştii” şi „călăii americani” care „unelteau” pentru „remilitarizarea Japoniei şi Germaniei”; vorbea despre „eliberarea României de către glorioasa Armată Sovietică” la 23 august 1944; se lansa în disertaţii aberante despre conceptul de „democraţie populară – formă a dictaturii proletariatului”; afirma iraţional că „ştiinţa militară stalinistă este singura care merită cu adevărat numele de ştiinţă”; îi ridica osanale lui Stalin şi „atotbiruitoarei sale învăţături” din care cita copios; iar despre Tito nu ştia altceva decât că era „un călău” care transformase Iugoslavia în „paşalâc american” etc. Etc. 45

          45 Cum s-a creat Armata Populară. Comuniştii români au dat zeloşi încă un exemplu de supunere faţă de Stalin şi Uniunea Sovietică, în „Adevărul”, sâmbătă, 24 octombrie, 1998, p. 8.

          Am dat aceste exemple pentru a se înţelege că Ceauşescu al anilor '50 şi „marele cârmaci” din anii '70-'80 nu reprezintă altceva decât cele două ipostaze ale aceluiaşi soldat, instruit în cazărmile academice sovietice şi aflat în subordonarea aceluiaşi centru de comandă – Kremlinul sovietic – iar atunci când nu a mai executat ordinele, sau le-a perceput strâmb, şi-a primit pedeapsa „regulamentară”.

          Dovadă că execuţia sa a fost făcută după cel mai tipic stil KGB-ist bazat pe principiul „necesităţii istorice”; principiu şi pedeapsă simbolice aplicate doar celor ce-şi permiseseră extravaganţe mai mari decât simplele şi atât de îngăduitele clamori.

          Afirmaţia generalului rezervist Neagu Cosma, potrivit căreia „în anii 1962-1964, întreaga reţea a NKVD-ului (KGB), cunoscută în România, a suportat un asemenea tratament: „cunoaştem că lucrezi cu NKVD… Pentru ce ai făcut până acum nu păţeşti nimic, dar dacă vei continua, vei suporta rigorile legii”, are desigur tâlcul ei.

          Nimeni în România, după 23 august 1944, şi nici după martie 1965, nu a cunoscut rigorile legii pentru că a spionat sau a trădat în favoarea sovieticilor, nici măcar generalul Şerb. Dimpotrivă, o serie de generali şi ofiţeri ai armatei române (numele lui Ion Ioniţă şi Nicolae Militaru sunt deja de notorietate), complotau ocult cu misionari sovietici fără ca Securitatea să-i poată „agăţa” cu ceva, sau poate că „corb” la „corb” nu-şi scoate ochii.

          Prin urmare, Securitatea devenită „naţională”, după epurarea de la începutul anilor '60, a fost atrasă într-o luptă surdă contra puternicilor agenţi ai Moscovei, plasaţi în posturi importante din instituţiile româneşti.

          Probabil că numai acum şi în această problemă este valabilă afirmaţia colonelului (r) Gh. Raţiu, potrivit căreia Securitatea doar „a mimat încadrarea în epocă”.

          Va trebui să recunoaştem, fie că ne convine sau nu, că nu putea rezulta decât o luptă total inegală ori cu sorţi de izbândă minimi pentru Securitatea „naţională”, întrucât orice succes trebuia, conform regulilor stricte ale conspirativităţii, bine acoperit şi păstrat la strict secret, în vreme ce orice inabilitate, fie cât de măruntă şi insignifiantă, risca să poată fi exploatată de adversar, evident după modelul „necesităţilor istorice”.

          Poate că declasificarea altor documente din arhivele secrete de la Moscova şi Bucureşti sau accesul mai larg al istoricilor la acest gen de materiale ar putea face lumină şi în aceste tenebroase afaceri, în urma cărora conducătorii comunişti ai României au fost schimbaţi fie prin metode subtile („din necesităţi istorice”), fie prin violenţă („revoluţie”), după cum au fost timpurile şi interesele.

          EVOLUŢIA STRUCTURILOR ŞI NOUA POLITICĂ ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII (1965-1989)

          După 1965 instituţia Securităţii regimului comunist din România a cunoscut ample transformări strucrurale, organizatorice, o nouă politică în domeniul selecţionării şi pregătirii cadrelor, noi regulamente şi ordine privind activitatea de informaţii. Toate acestea au dus la o modificare de substanţă a domeniului faţă de perioada anterioară. Decisive în acest sens s-au dovedit rezultatele comisiei de anchetă, care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1965 – 1968, privind „demascarea abuzurilor, ilegalităţilor şi crimelor” făcute de organele Securităţii în anii '50.

          Conceptul de „nimicire a duşmanului de clasă” a fost rapid înlocuit cu cele de „prevenire a infracţiunilor la adresa securităţii statului” şi de „apărare a valorilor naţionale fundamentale”. Dintr-o instituţie căreia i se permisese orice, Securitatea trebuia transformată în câţiva ani într-un „instrument” pus să vecheze la „respectarea legalităţii socialiste”.

          Fiind desfiinţate, în 1964, toate lagărele de concentrare a deţinuţilor politici, activitatea de securitate a fost orientată cu preponderenţă spre informaţiile externe, contraspionaj, contrainformaţii militare, informatică şi antiterorism. Pentru acestea două din urmă s-au creat structuri noi, după model occidental.

          Numai că episodul Cehoslovacia 1968 a readus pentru regimul de la Bucureşti un nou factor de risc: spionajul sovietic.

          În ceea ce priveşte spionajul „imperialist”, acesta s-a dovedit mult prea palid în comparaţie cu presiunile exercitate de sovietici prin intermediul unei vaste reţele de agenţi – lăsaţi în conservare după retragerea armatei şi a consilierilor, şi apoi reactivaţi ca agenţi de influenţă – bine infiltraţi în mediile importante ale puterii, înţelegând prin aceasta „organizaţiile de partid şi de stat”.

          Pentru depistarea şi neutralizarea lor, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu s-a creat în structura Securităţii o unitate specială care a beneficiat de dotări moderne şi ofiţeri de elită.

          Iată doar câteva coordonate pe care declasificarea unor documente din Arhiva fostei Securităţi, deopotrivă cu relatările unor importanţi memorialişti din rândul foştilor ofiţeri de securitate cu funcţii de conducere le atestă fără putinţă de tăgadă.

          Ceea ce nu s-a putut schimba însă, decât în prea mică măsură, şi aceasta doar pentru o scurtă perioadă (1968-1978), a fost percepţia Securităţii în opinia publică şi mai ales în conştiinţele românilor din ţară şi de peste hotare. Şi aceasta pentru că în perioada „stalinismului matur” al anilor '50, instituţia Securităţii lăsase răni prea adânci, de neuitat şi mai ales de neiertat, chiar şi pentru un popor profund creştin cum e poporul român.

          Este o explicaţie a furiei antisecuriste din timpul evenimentelor din decembrie 1989, precum şi a uşurinţei cu care a fost acceptat de către revoluţionari sloganul „securişti-terorişti”. A fost, fără îndoială, tributul pe care Securitatea a trebuit să-l plătească – mult prea mic faţă de cât i s-ar fi cuvenit – pentru atrocităţile din anii '50 46, deşi în '89 ofiţerii erau cu totul alţii, la fel şi cadrul legislativ ori metodologia care direcţiona activitatea în acest domeniu.

          46 Vezi pe larg Cristian Troncotă, Colonia de Muncă, în „Arhivele totalitarismului”, an I, nr. 1/1993, p. 169-181; idem, Politica de cadre în instituţia securităţii regimului comunist din România (1948-1964), în „Revista istorică”, (I) tom X, nr. 3-4, 1999, p. 235-256; (II) nr. 5-6, 1999, p. 443-458; idem, Practici şi mentalităţi în activitatea serviciilor de securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), în „Arhivele totalitarismului”, (I) nr. 24-25, (3-4/1999), p. 72-89; (II), nr. 26-27 (1-2/2000), p. 65-86.

          În ultimii zece ani ai regimului comunist, datorită exacerbării cultului personalităţii cuplului dictatorial, munca de securitate a fost deturnată din nou de pe făgaşul ei normal. Ofiţerii de securitate au fost consideraţi „activişti de partid într-un domeniu special”, iar principalul obiectiv al „muncii de securitate”: „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei sale”.

          Este un aspect fundamental recunoscut de generalul Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii: „Oamenii îşi dăduseră seama că Securitatea Statului împreună cu alte organisme pe care se baza ori prin care se exercita puterea, era o instituţie la dispoziţia dictatorilor pentru asigurarea protecţiei lor personale şi întărirea dictaturii”47.

          47 „Evenimentul zilei”, nr. 72, 14 septembrie 1992 (vezi şi doc nr. 6 din anexa acestei lucrări).

          Consecinţele au fost dintre cele mai nefaste. Dispunând de largi posibilităţi informative, ofiţerii de securitate au cunoscut realitatea, mai precis aberaţiile cultului personalităţii, a politicii economice, culturale, militare, a gravelor încălcări ale drepturilor omului etc.

          Reacţia lor a fost diferită. În vreme ce unii au preferat să ceară azil politic în ţări occidentale, mai ales cei care activau în structurile externe, alţii, imensa majoritate a celor din structurile interne, au preferat să „mimeze încadrarea în epocă” – după expresia unui memorialist48 – ceea ce a dus la compromisuri, duplicitate şi în esenţă la deprofesionalizare. Decembrie 1989 a găsit, aşadar, aparatul de securitate parcă „pregătit” pentru a fi desfiinţat.

          48 Colonel (r) dr. Gheorghe Raţiu, „ Cutia Pandorei”. Arhivele Securităţii. Surprize şi capcane, Editura Paco, Bucureşti, 1997, p. 105.

          Pe linia modernizării.

          Pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român, din 26-27 iunie 1967, a fost elaborat Decretul nr. 710/1967 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne.

          Noua lege prevedea înfiinţarea în cadrul Ministerului de Interne a Departamentului Securităţii Statului (DSS) cu sarcina de a „coordona, controla şi îndruma în mod unitar întreaga activitate pe care o desfăşoară organele de securitate pentru asigurarea prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor îndreptate împotriva securităţii statului”49.

          49 Vezi „Expunerea de motive la Decretul nr. 710/1967 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne”, în Ministerul Justiţiei, Colecţie de legi, decrete, hotărâri şi alte acte normative, 1967, 1 iulie-31 august, vol. IV, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 49.

          Din acest moment, Departamentul Securităţii Statului urma să fie condus de Consiliul Securităţii Statului (CSS), „organ deliberativ” ce îşi desfăşura activitatea „pe baza principiului muncii şi conducerii colective”. Consiliul se subordona ministrului Afacerilor Interne şi răspundea faţă de „conducerea de partid şi de stat pentru întreaga muncă ce o desfăşoară organele securităţii statului”50.

          50 Ibidem.

          Prin această nouă organizare se viza „o mai bună compartimentare şi analiză a activităţii desfăşurate de organele securităţii statului”, precum şi „o mai mare operativitate în conducerea muncii şi rezolvarea problemelor”51.

          51 Ibidem.

          CSS se compunea din preşedinte – cu rang de ministru – un prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi şi membri numiţi prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. Preşedintele CSS avea rang de prim-adjunct al ministrului Afacerilor Interne. Departamentul Securităţii Statului era structurat în direcţii generale, direcţii, servicii centrale şi avea în subordine direcţii regionale, precum şi trupe de securitate (art. 4-5 din Decretul 710/1967) 52.

          52 „Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”, nr. 65 din 22 iulie 1967.

          Noua organigramă a DSS stabilită prin Hotărârea Consiliului de Miniştri, din 13 septembrie 1967, avea următoarea configuraţie:

          Direcţia Generală de Informaţii (Direcţia I informaţii interne şi Direcţia a II-a contrainformaţii economice);

          Direcţia Generală de Contraspionaj (Direcţia a III-a contraspionaj şi Direcţia a IV-a contrainformaţii militare);

          Direcţia Generală de Informaţii Externe;

          Direcţia generală de Tehnică Operativă şi înzestrare (Direcţia a V-a instalarea şi exploatarea mijloacelor de tehnică-operativă, Direcţia a VI-a cenzura corespondenţei şi depistarea scrierilor cifrate, Direcţia a VII-a producerea tehnicii operative)53.

          53 Vezi Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, Bucureşti, Humanitas, p. 88.

          Pe lângă aceste structuri centrale au mai fost create direcţii şi servicii strict specializate: Direcţia a VIII-a pază demnitari, Direcţia a IX-a filaj şi investigaţii, Direcţia a X-a anchete penale, Direcţia Securităţii Bucureşti, Cancelaria, Direcţia Personal, Direcţia învăţământ, Corpul de Consilieri, Serviciul B contrainformaţii în unităţile de securitate, Serviciul C evidenţă operativă şi arhivă, Serviciul D dezinformarea serviciilor de spionaj străine, Serviciul E cifru şi transmisiuni cifrate, Serviciul G transport documente secrete de stat, Comandamentul trupelor de securitate, Şcoli militare pentru ofiţeri şi subofiţeri54.

          54 Ibidem.

          În teritoriu au fost create Direcţiile Regionale de Securitate, un fel de securităţi locale, structurate la rândul lor în servicii şi birouri pe profil, similare celor centrale.

          După noua organizare administrativ-teritorială, Direcţiile Regionale de Securitate au fost înlocuite cu Direcţii judeţene de securitate.

          Această organigramă a cunoscut în anii următori câteva modificări.

          La sfârşitul anilor '60 Securitatea şi-a creat subunităţi şi unităţi care puteau interveni rapid în orice punct al teritoriului naţional, în special în zone greu accesibile.

          Mai întâi s-a creat Grupul de Aviaţie al CSS, în nomenclatorul Ministerului de Interne, unitatea fiind catalogată la nivel de Direcţie55.

          55 Teodor Filip, Secretele USLA, Craiova, Editura Obiectiv, 1999, p. 70-74.

          Avea în dotare patru elicoptere Allouette aduse din Franţa şi şase avioane BN-2, achiziţionate din Anglia. Întreaga aparatură a fost plătită în contrapartidă cu mărfuri româneşti56.

          56 Cosma Neagu, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern în spionajul şi contraspionajul românesc, Editura Paco, Bucureşti, 2001, p. 202.

          Comandantul acestei unităţi a fost generalul Calomfirescu, unul dintre puţinii ofiţeri rămaşi activi din Armata regală. Sediul unităţii, care cuprindea Comandamentul şi Centrul de instruire, a fost stabilit pe latura Aeroportului Otopeni, în spatele Flotilei Speciale a Marelui Stat Major.

          Concomitent au fost înfiinţate şi Trupele de desant, comandate de colonelul Iancu Gheorghe, care la acea dată era conducătorul lotului naţional de paraşutişti sportivi din România, fost campion olimpic la paraşutism.

          Atât ofiţerii cât şi militarii în termen încadraţi în Grupul de Aviaţie şi în Trupele de desant erau selecţionaţi după criterii exigente şi numai pe bază de voluntariat.

          Programul de pregătire se făcea în baza regulamentelor militare generale şi a regulamentelor Trupelor de securitate, iar instrucţia de specialitate (desant) se efectua după instrucţiunile speciale din Ministerul Apărării Naţionale elaborate de Secţia de Desant-Paraşutare. În vara anului 1974, din ordinul Elenei Ceauşescu şi cu concursul „neprecupeţit” al lui Emil Bobu, Grupul de aviaţie a fost desfiinţat, pe fondul unor mărunte, dar eterne rivalităţi dintre Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale.

          La 10 septembrie 1971 a fost creat Centrul de Informatică şi Documentare (CID)57, prin desfiinţarea Serviciului C, care cuprindea acum, pe lângă Cartoteca generală operativă şi Arhiva58, un Centru de calcul pentru prelucrarea automată a datelor, un Oficiu de informare şi documentare, un Compartiment de microfilmare, precum şi un Serviciu centralizat de analiză şi sinteză.

Va urma.