joi, 29 octombrie 2015

MOȚIUNEA SOCIETĂȚII CIVILE

către toți politicienii și guvernanții României
Moțiunea Federației ”Societatea Civilă Românească” (FSCR) și a „Alianței Civice Naționale” se bazează pe axioma potrivit căreia, toate platformele politice ale partidelor și diverselor alianțe care s-au succedat la putere de 25 ani, s-au prezentat a fi bine intenționate și în favoarea intereselor generale ale cetățenilor dar aplicarea acestora în practica guvernărilor au fost în defavoarea poporului și a României. Aceasta a nemulțumit pe români și determinat să-și ia destinul în propriile mâini și să nu mai creadă în „aleșii” poporului.
În urma analizei cauzelor care au determinat această nemulțumire, FSCR susține că societatea civilă trebuie să fie cel mai important partener al structurilor de putere statală separate conform Constituției. Această poziție este necesară și se justifică prin aceea că reprezintă pe toți cetățenii indiferent de categorii sociale și de apartenențe la diverse alte entități organizaționale.
Pentru ca societatea civilă să poată juca rolul de partener al Puterii, care să beneficieze de sprijin real și permanent în scopul de a asigura tuturor cetățenilor accesul la valorile civilizației actuale, începând cu respectarea drepturilor omului, a legilor statului și a reglementărilor impuse de administrație și desigur accesul la bunăstare și trai decent, este nevoie ca o condiție sine-qua-non de organizare și management inteligent.
Se poate observa în prezent că societatea civilă este dispersată în acțiuni punctuale fără a avea prea mare succes și fără a putea fi luată suficient de în serios de guvern, deși există o tendință de intensificare a interesului societății civile de a participa la decizia publică.
Societatea civilă, apărută inițial ca un nucleu ce promitea din toate punctele de vedere, a fost confiscată treptat de putere și parțial coruptă. Mulți lideri ai acesteia s-au aliniat politic și au urmărit realizarea unor interese de grup sau personale. Totodată, multe structuri incipiente, descurajate, au dispărut. Au rămas câteva entități, ONG-uri, sau persoane care se auto-intitulează generic ”societate civilă” și acționează conjunctural, oportunist sau în funcție de interesele partidelor aflate la putere, sacrificând de fapt interesul general și național.
Societatea civilă există și își exprimă nemulțumirea față de modul în care clasa politică a înțeles să abordeze revendicările unor categorii sociale de care s-a folosit ori de câte ori a avut nevoie. Este acea clasă politică, ai cărei reprezentanți abili în manipularea maselor s-au rotit la putere cu nonșalanță, indiferent de culoare politică, fără să-și îndeplinească obligațiile față de cetățenii care i-au votat și fără să înfăptuiască reformele social-economice promise celor care i-au adus la putere. Mai grav este aceeași clasă politică lipsită de viziune și de strategie pentru țară, dar în schimb este implicată, prin foarte mulți dintre membrii ei, în devalizarea economiei naționale, în blocarea statului de drept și a democrației în România, fapt dovedit de numeroase demersuri și sancțiuni penale întreprinse de Direcția Națională Anticorupție și de celelalte instituții care de circa doi ani luptă intens împotriva grupurilor infracționale din politică și din economie. Sunt prea mulți cei compromiși pentru ca sistemul să mai poată funcționa în continuare în aceeași formă viciată.
Suntem profund nemulțumiți de felul în care arată astăzi țara, la un an de la schimbarea de gardă de la Palatul Cotroceni, când societatea civilă a demonstrat ce forță poate avea și în mediul virtual, nu doar în stradă. Azi, lupta dintre președinte și premier continuă, societatea este puternic divizată și manipulată, iar celebrul slogan ”ne-am luat țara înapoi” din iarna trecută nu confirmă asigurarea unui nivel de trai decent pentru majoritatea populației. Dimpotrivă, aceasta a rămas la discreția partidelor politice și grupurilor de interese transpartinice, a parlamentarilor care continuă abuzurile, încălcarea drepturilor cetățenilor, nerespectarea Constituției și elaborarea de ordonanțe și proiecte de legi în interes personal.
Credem că este cazul să o luăm de la început în relația dintre partide politice și societatea civilă, să relansăm parteneriatul dintre noi după reguli și principii sănătoase, corecte, legitime, să structurăm noua relație pe baze noi, așa cum trebuie, să-i redefinim obiectivele în raport cu nevoile reale ale societății românești, să identificăm surse de finanțare sigure și corecte, inclusiv de la bugetul statului, să obligăm puterea să instituționalizeze un dialog social real și consecvent cu societatea civilă, nepolitizat sau birocratizat, să determinăm intelectualii să se implice efectiv și afectiv în acest proces, să explicăm mai bine populației necesitatea și rolul societății civile și al cetățeanului ca individ social. Să ne implicăm toți, după capacitate și forță.
Trebuie înțeles o dată pentru totdeauna de cei care vor să facă politică și să ne guverneze că ei sunt în slujba populației și nu invers, iar consumatorii și beneficiarii tuturor serviciilor socio-economice de pe piață trebuie să fie mulțumiți și satisfăcuți de îndeplinirea sarcinilor pe care le-au dat politicienilor prin votul liber exprimat. Poporul este stăpânul, iar politicienii trebuie să-i servească interesele.
În contextul actual, când toate instituțiile statului, partidele politice și diverși cetățeni sunt anchetați, în cazuri de mare corupție, individual sau în grupuri infracționale organizate, este nevoie mai mult ca oricând de o regândire a conceptelor de societate și democrație. Este necesară recunoașterea societății civile ca partener al tuturor guvernelor, indiferent de culoarea politică, și de continuitate în elaborarea, implementarea politicilor publice și mai ales în monitorizarea acestora, a cheltuirii banului public și stoparea înstrăinării avuției naționale, atâta câtă a mai rămas.
Pe fondul nemulțumirilor acumulate în ultimii 25 de ani față de cei au fost la putere și care nu și-au respectat mandatele primite de la votanți, promisiunile și programele făcute alegatorilor și nu în ultimul rând obligațiilor luate față de țară, prezentăm moțiunea societății civile ce vrea să se identifice într-un Acord de guvernanță participativă, respectiv într-un parteneriat al societății civile românești cu toate guvernele. Apelul nostru pentru toți cetățenii României este ” LA MUNCĂ, SOLIDARITATE, CONCORDIE ȘI PACE SOCIALĂ, PENTRU LIBERTATE, DEMNITATE, BUNĂSTARE ÎNTR-O ȚARĂ SIGURĂ ȘI ÎNTR-O EUROPĂ UNITĂ !” împreună cu instituția prezidențială și guvern, cu o clasă politică profund reformată. Numai așa putem scăpa de sărăcie, de corupție și să ne apărăm în fața provocărilor actuale, majore și grave cum ar fi războaiele din Orientul Mijlociu, ofensiva migrației în Europa, criza ”refugiaților” sirieni, criza din Ucraina dar mai ales ce se întâmplă în țara-soră, Moldova.
Nu există semne din partea actualei clase politice că se reformează și că poate reforma România. Nu beneficiem încă de o strategie socio-economică și politică pe termen lung, legiferată și respectată de toate guvernele care se succed la putere. Fără această strategie nu va exista nici-o continuitate a proiectelor începute și neterminate de către guvernele care s-au perindat deja la putere și nici nu se va putea investi în alte proiecte în viitor.
De aceea, le cerem imperativ partidelor politice să refacă din temelii clasa politică cu oameni integri, bine pregătiți profesional și mai ales patrioți! În memoria sacrificiului tuturor eroilor neamului, cunoscuți și necunoscuți, al celor care s-au jertfit la Revoluția Română din 1989 pentru apărarea ideilor de libertate şi demnitate, după 25 de ani de conducere catastrofală, partidele și guvernele trebuie să demonstreze că respectă valorile fundamentale menționate și că liderii lor, tineri și mai puțin tineri, vor continua să dea înapoi ce s-a luat abuziv poporului și vor acționa numai în interes național. Este un angajament pe care toți, trebuie să îl înnoiască față de popor!
Cerem ca noul sistem politic și administrativ să fie corect și transparent, să permită în mod real accesul și controlul civic asupra actului guvernării prin participare și dialog continuu, consultare consecventă și eficientă, participare amplă la luarea marilor decizii care hotărăsc soarta și traiul curent al poporului român.
Vrem și le cerem tuturor celor care vor să acceadă la putere să elaboreze, să aprobe proiecte de legi și ordonanțe pentru recuperarea averilor ilicite, naționalizarea privatizărilor abuzive și retrocedărilor ilegale (numai cele privind terenul au depășit în mod incredibil de 3 ori suprafața țării).
Propunem înființarea de agenții/societăți de stat care să execute în interes național lucrări, achiziții, etc, prin licitații internaționale organizate de ministerele responsabile. Agențiile naționale existente împreună cu societatea civilă trebuie să verifice lunar banii încasați, colectați și unde se cheltuiesc aceștia, pentru a evita pierderea banilor în buzunarele unor privați sau ale grupurilor de interese mafiote.
Cerem validarea de către partidele politice și guvernele acestora, prin rezoluții, a moțiunii Societății Civile cu referire la Acordul de guvernanță participativă, care are drept scop susținerea guvernelor până la finalul mandatelor obținute prin votul exprimat de cetățeni și de majoritatea parlamentară.
Acest document are ca obiectiv o legătură mai strânsă între popor, societatea civilă și guvernanți/politicieni, astfel încât să se evite derapajele de la democrație, disputele interminabile pentru putere, monitorizarea împreună a cheltuirii banului public, stoparea înstrăinării avuției naționale și reprezentarea cetățenilor în conformitate cu programele de guvernare, promisiunile în alegeri și îndeplinirea mandatelor primite de la popor.
Dipl. Ec. Petre Racanel

Presedinte Federatia Societatea Civila Ramaneasca

CORUPŢIA - FACTOR NOCIV ÎN DEZVOLTAREA SOCIAL-POLITICĂ ŞI ECONOMICĂ DIN ROMÂNIA




Autor:
Petre RĂCĂNEL
Președinte Federația Societatea Civilă Românească

În accepțiune restrânsă, CORUPȚIA este o stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie, de la codurile, legile și normele elaborate și aprobate de legiuitor. Prin efectele ei nocive, corupția intervine  asupra bunului mers al societății și a dezvoltării normale a unei țări sub toate aspectele: economic, social, cultural, politic. Ca ultimă redută în calea corupției, cetățenii onești nu au altă modalitate de a se împotrivi în mod sistematic și eficient acestui fenomen extrem de grav care le afectează existența, decât prin atitudinea fermă a SOCIETĂȚII CIVILE. Aceasta reprezintă ansamblul formelor de organizare care asigură o solidaritate și o capacitate de reacție spontană a indivizilor și a grupurilor de indivizi față de deciziile statului și, în general, față de tot ce se petrece în viața de zi cu zi a țării. Cetățenii se asociază din proprie inițiativă pentru a participa la viața publică, în funcție de agenda personală sau de grup. Membrii societății civile au ca scop apărarea și aducerea pe agenda publică a intereselor populației, ale cetățenilor ce țin de latura culturală, civică, economică, socială și politică.
Ultimii 25 ani au însemnat pentru România o lungă perioadă de tranziţie, ale cărei efecte nocive le resimţim şi astăzi, tranziție care nu s-a încheiat. Prin esenţa lui, procesul de schimbare declanșat în decembrie 1989 trebuia să realizeze trecerea puterii din mâinile unui grup discreţionar în competenţa unor structuri noi, democratice şi transparente, care să alcătuiască nucleul statului de drept democratic. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa, procesul intenţionat a eşuat şi cunoaştem cu toţii din ce cauze.  În locul unui sistem democratic, bazat pe principii şi norme europene, se constată construirea unui sistem aberant, a unui amestec de norme şi reguli instituţionalizate excesiv de birocratice pe care, pompos, liderii politici l-au denumit democraţie originală, românească.
Singurele rezultate notabile ale acestei perioade, care s-a dorit a fi decisivă pentru destinul poporului român, dar în practică s-a întâmplat contrariul, sunt liberalizarea socială şi economică (cu greutăţi insurmontabile), libertatea presei (cu perioade de marginalizare, control şi cenzură), aderarea la NATO şi UE (cu toate greutățile şi neajunsurile cunoscute), libera circulaţie a capitalului şi forţei de muncă (generatoare de emigraţie care a sărăcit resursele umane calificate, și în unele cazuri au condus la accente denigratoare la adresa României).
Lista efectelor negative ale tranziţiei este interminabilă, plină de greutăţi şi suferinţe, cauza principala fiind CORUPŢIA. A nu se crede că ne încearcă nostalgia trecutului, a regimului comunist, dar nu putem să mai suportăm lipsa unui trai decent pentru majoritatea populației, grija permanentă a zilei de mâine, a locului de muncă, a educaţiei şi sănătăţii copiilor, sau absenţa speranţei pentru viitorul nostru şi al ţării, încălcarea grosieră a drepturilor omului, tratamentul fără respect al guvernanţilor şi politicienilor aplicat cetăţenilor. Nu mai putem tolera ameninţarea demnităţii, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a valorilor tradiţionale ale României. Nu mai putem asista pasivi la jaful resurselor naţionale în favoarea unor cercuri de mafioţi şi oligarhi nepedepsiţi, la înjosirea la care este supus poporul român şi la nedreptăţile și abuzurile pe care le suferim inclusiv din partea justiţiei, procuraturii şi instituţiilor de stat.
Pe acest fond al unei CORUPŢII generalizate, al derapajelor fără număr de la democraţie, al încălcării neruşinate a Constituţiei şi legislaţiei, îndeosebi de către preşedinţi şi premieri, guvernanţi, parlamentari,  conducători ai administrațiilor locale și centrale, șefi ai instituțiilor de control, etc., economia ţării a înregistrat un recul sever, crizele şi recesiunile ţinându-se lanţ, iar dezvoltarea social-politică și economică din România a avut de suferit.
Populaţia şi-a pierdut încrederea, a încetat să mai spere la o viaţă demnă şi se limitează doar la soluţii de supravieţuire, în timp ce guvernele se laudă triumfal, minţind că au scos ţara din criză, că vom obţine creşteri economice şi că vom trăi mai bine. Sunt simple promisiuni ale unor politicieni fără scrupule şi fără soluţii majore şi concrete de redresare a ţării, făcute de conducători care s-au sufocat cu propriile minciuni, incapabili să elaboreze şi să aplice metode şi mecanisme ştiinţifice, moderne de ieşire a ţării şi poporului român din criza care nu se mai termină.
Trăim din împrumuturi, statul şi populaţia deopotrivă, plătim salarii şi pensii din fondurile altora, facem datorii care ne anexează la remorca intereselor lor, străine poporului nostru, datorii pe care copiii noştri nu vor putea să le ramburseze în timpul vieţii lor. România şi urmaşii noştri vor sluji alte naţii şi interese şi vor trăi poate mai greu decât noi.
În acest timp al suferinţelor şi necazurilor noastre fără sfârşit, dar şi al huzurului şi al opulenţei lor, adică al burghezilor şi ciocoilor de tip nou, ţara şi poporul sărăcesc şi mai mult, politicienii se întrec în laude, excese şi furt, iar cetăţenii se uită cu toleranţă şi mirare la bâlciul şi distracţia grotescă oferite prin intermediul mass-media de reprezentanţii preşedinţiei, guvernului, instituţiilor statului, ai administraţiilor locale, ai interlopilor, hoţilor şi corupţilor de tot felul.
Populaţia României a aşteptat atâta cât i s-a spus, a muncit pe brânci şi în trecut şi în prezent, a supravieţuit chiar şi fără ajutorul statului, asistenţa socială fiind afectată în mandatele lui Traian Băsescu, a fost minţită cu economia de piaţă şi democraţia originală inventată de preşedinţii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu și în continuare cu ” Dreptate, punct şi de la capăt”, ”România lucrului bine făcut” şi votul prin corespondenţă promise de actualul preşedinte și nerealizate până în prezent!
În mod justificat, cetăţenii cer acum o viaţă mai demnă, decentă, respect şi siguranţă. Politicienii perindaţi la putere nu au putut satisface aceste cerinţe fundamentale, dar mimează bunele intenţii şi afişează încontinuu preocupare şi scuze. Credem că nu mai este suficientă o asemenea atitudine.
Este timpul să spunem răspicat că nu se mai poate aşa, că este nevoie de alţi conducători, de alt tip, chiar de alte partide şi societate civilă, dacă se vrea schimbarea în bine. La o situaţie disperată şi fără ieşire este nevoie de măsuri radicale, iar acestea sunt simple şi la îndemâna noastră. Politicienii de până acum nu au dovedit competenţă, performanţă, patriotism şi nici măcar bună-credinţă, deci, să renunțe la pozițiile pe care le-au dobândit nemeritat!
Conducătorii incapabili de îndeplinirea mandatelor primite de la cetățeni să fie scoşi şi traşi la răspundere pentru fărădelegile comise, să li se confişte averile furate. Să ne alegem alţi conducători, să formăm alte instituţii ale statului, altă justiţie şi altă procuratură, alte servicii secrete şi să pregătim cadre tinere, necontaminate de neocomunism şi corupţie. Nu este utopie ceea ce ne propunem, este strigătul necazurilor noastre, ale unei conştiinţe puse în hăţuri de politicieni ca Băsescu, Iliescu, Udrea, Boc, Videanu, Berceanu, Năstase, Blaga, Ponta, Hrebenciuc, Oprescu şi alţi 4000 de “aleşi ai poporului” (conducători ai administraţiei locale, centrale, primari, preşedinţi de consilii judeţene, etc) cu dosare penale pe rol sau viitoare.  
CORUPŢIA a determinat eşecul unei construcţii democratice în România pe care populația nu îl mai poate suporta. Democraţia românească originală a fost şi este doar o politică bine concertată în mâinile unor grupuri de indivizi, cu scopul creării unui sistem corupt şi politicianist, în care cei şantajabili să execute necondiţionat ce li se dictează, numai în folosul acestora, secondaţi şi sprijiniţi de baronii locali, un fel de arendaşi pentru vremuri noi.
În România, Societatea Civilă nu își exercită menirea  în  înţelesul european al acestui concept. Au apărut şi au dispărut zeci de mii de entităţi de tot soiul, care s-au intitulat ONG-uri, fundaţii, asociaţii, alte grupări şi mişcări civice, dar acestea nu au reuşit să se coaguleze în cadrul unei mişcări naţionale de tipul societăţii civile europene. În România, nu s-a creat încă o clasă de mijloc, adevăratul motor al dezvoltării sociale şi element de bază al societăţii civile. Neconsolidarea societăţii civile active, neexercitarea rolului său în societate prin monitorizarea și evaluarea efectelor acţiunilor guvernanților au permis ca statul român să sufere o implozie şi să fie acaparat treptat de politicieni corupţi, de forțe obscure, mafioţi și oligarhi, oameni de afaceri și politicieni corupţi, lideri de opinie, conducători de entităţi economice şi financiare, lideri ai unor organizaţii ale crimei organizate, etc. Soluţia este una singură şi rezidă în activarea Societăţii Civile, în afirmarea rolului său constructiv și de control în societate, prin permanenta monitorizare a funcționării statului şi a aplicării politicilor publice. Experţi şi activişti din societatea civilă trebuie să fie acceptați de organismele de stat, pe baza unui mecanism democratic bine pus la punct, pentru a aviza marile decizii politice şi guvernamentale care vizează viaţa şi destinul românilor.
Pe de altă parte, este nevoie de un control sever al redistribuirii resurselor naţionale, pentru a curma jaful şi furtul acestora. Mecanismele de control eficiente le poate oferi tot societatea civilă, prin reprezentanţii săi.
Mulţi politicieni şi comentatori abonaţi la banul public vor spune că toate acestea sunt populisme şi că propunerile noastre sunt utopice, ceea ce este fals şi neîntemeiat. De fapt, ei doresc continuarea aceluiaşi sistem înrădăcinat şi corupt prin care se sifonează banul public şi resursele statului către grupurile de interese.
În concluzie, putem afirma, fără a greşi, că în România CORUPŢIA și furtul au afectat puternic democraţia şi statul de drept, iar justiţia, procuratura şi celelalte instituţii de forță au fost chemate să-i protejeze pe politicieni, ca instrumente în mâna acestora, să le confere imunitate şi influenţă nemeritate pentru ca să poată jefui nestingheriți statul și ce a mai rămas din avuția națională fără a fi pedepsiţi.
În ultimii 2 ani, deși se constată o intensificare pozitivă a activității acestor instituții, furturile, culmea, continuă! De asemenea, se constată multe abuzuri și se formulează acuzații că tocmai procurorii protejează doar unele tabere politice. Tocmai ”magicianul” fost președinte Băsescu este cel care se prezintă acum apărător al drepturilor omului vânat de justiție, denunțând hărțuirea lui de către DNA-ul pe care tocmai el l-a întărit și caută din nou protecție și imunitate în fața legii reintrând în politică!!!!
Aşadar, ținând cont de evidența faptelor, societatea civilă şi cetăţenii cer alegeri generale anticipate, eliminarea politicienilor şi funcţionarilor publici corupţi, confiscarea averilor ilicite și, nu în ultimul rând, renaționalizarea, anularea privatizărilor frauduloase și recuperarea resurselor naționale. Așteptăm legalizarea votului prin corespondenţă pentru cei 4 milioane de români obligaţi să plece din ţară din cauza CORUPŢIEI şi a fărădelegilor din România și acceptarea implicării societății civile active, libere, echidistante și apolitice în rezolvarea treburilor statului, în aplicarea politicilor publice printr-o guvernare participativă, instituţionalizată.
Clasa politică actuală nu se poate reforma din interiorul său, nu poate reforma România, o demonstrează situaţia catastrofală din toate punctele de vedere a ţării, evoluția socio-economică din ultimii 25 ani, nivelul CORUPŢIEI, datoriile de circa 100 miliarde euro, jaful resurselor naţionale sau înstrăinarea lor ilegală. Numai cetățenii mai pot salva România prin luarea destinului în propriile mâini. În acest sens, Federația Societatea Civilă Românească a propus guvernului Ponta în aprilie 2014 un program de guvernanţă participativă la care nici până în prezent nu s-a răspuns! În schimb, guvernanţi şi consilieri guvernamentali complet opaci la propunerile noastre au fost promovați “afară”, redirecţionaţi către structurile civice europene de la Bruxelles.
Populația a conștientizat deja că rostul partidelor a fost şi este să ne dezbine, pentru a ne putea fura nu doar în procesele electorale, prin manevre obscure și falsuri grosolane, ci și zilnic, în viaţa cotidiană. Unitatea şi solidaritatea cetățenilor trebuie refăcute pe platforma valorilor noastre naţionale, pur româneşti. Numai aşa vom reuşi să scăpăm de corupţie, de politicianism, de ploşniţele politice şi birocratice, de trădători și de spioni care continuă să fure ce a mai rămas în România.
Societatea Civilă Românească urmărește, participă activ și susține permanent activitatea tuturor instituțiilor statului în lupta împotriva corupției. Numai astfel vom putea câștiga bătălia pentru România și salva Patria!

12.10.2015


miercuri, 28 octombrie 2015

"DIN ORDINUL MEU SI PE A MEA RASPUNDERE, DESCHIDETI FOCUL!''


La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un “pact de neagresiune” care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele “uniunii europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele “uniunii europene” comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană. O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de “hoţii de pământuri” ai veacurilor precedente “Bucovina” (în 1786) şi “Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul “fascist” al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului.
Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat. Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.
Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!
Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi... criminal de război!
I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria “supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas până astăzi simbolul Satanei. Gabriel Bethlen şi Ştefan cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu! Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă. Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii “civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici - aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare! Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.
În ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale - “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” - fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. “Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!
Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX!
Colonel dr. MIRCEA DOGARU
Articol preluat de pe Istorie Adevarata.

luni, 26 octombrie 2015

Să nu-i uităm, să nu-i iertăm, pe nici unul !

Adevărul despre distrugerea României.

Analiza datelor şi informaţiilor provenite pe linia unor surse care fac parte din masoneria română a scos în evidenţă unele aspecte de interes operativ care explică situaţia grea în care se găseşte România la ora actuală, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic.                                                                                                      
Practic, România se află în prezent în jocul de interese al celor două mari puteri militare mondiale, Rusia şi SUA, care caută prin orice mijloace să-şi adjudece supremaţia în această zonă strategică a Europei.
În cei 20 ani trecuţi de la evenimentele din decembrie 1989, războiul din umbră purtat de cele două superputeri a adus pe eşichierul politic personaje studiate în timp, cu grave carențe comportamentale, uşor de compromis, tocmai pentru a fi dirijate în sensul dorit de ei. Cu ajutorul acestora s-a reuşit să se distrugă economia românească, să se anihileze Serviciile Secrete, să se pună în stare de inoperativitate Armata şi, nu în ultimul rând, să se zdruncine unitatea Poporului Român.
Prin încălcarea voită a siguranţei naţionale, factorii decizionali aparţinând celor două tabere care s-au perindat la putere din 1989 încoace au privatizat după bunul plac, au vândut străinilor capacităţi de producţie rentabile, unele dintre ele de importanță strategică, aşa cum sunt industria cimentului, industria metalurgică feroasă şi neferoasă, industria chimică şi petrochimică, industria energetică şi sistemul financiar bancar. Au vândut, totodată, şi bogăţia cea mai de preţ a Poporului Român, şi anume pământul ţării, aflat acum în mare parte în proprietatea unor mafioţi arabi, italieni, evrei, greci şi unguri.
Printre protagoniştii vieţii politice româneşti care au conlucrat pentru a aduce România în starea precară în care se găseşte astăzi şi care se află în cele două tabere rivale se numără: Petre Roman, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Bogdan Olteanu, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Emil Boc, Elena Udrea şi grupul economic din spatele acesteia,  – ca să-i amintim pe cei mai reprezentativi. Aceştia sunt cei care au creat un „curent contraorganizational al mediului vieţii colective”, care a dus la formarea „subspațiilor neguvernabile”.
Agregarea acestor subspații, în timp, a determinat actualul „război subnațional” dintre carteluri şi instituţiile statului naţional. Aşa s-a ajuns la o veritabilă derivă instituţională, formelor de organizare politică imputându-li-se lipsa de legitimitate, ceea ce pune în primejdie atât Statul, cât şi Naţiunea. Trăsăturile dominante ale acesteia sunt schimonosite şi falsificate de uzurpatorii Statului Român, a căror ţintă este demolarea efigiilor şi a reperelor identităţii noastre naţionale. Ei au constituit „structuri alternative”, formând reţele de „colegii invizibile”, pentru a captura centrul Puterii în România.                                                                                                               
Cadre recrutate din zone periferice au fost plasate în toate partidele, la toate publicaţiile, în toate guvernele, dobândind astfel accesul sau chiar controlul în instituții-cheie ale României, de la Ministerul Afacerilor Externe la Preşedinţie, de la Guvern la Parlament şi, nu în ultimul rând, în „societatea civilă”, devenită vârf de lance al manipulărilor puse la cale.
Lansarea în spaţiul public a politicii grupului de interese a reprezentat o mutaţie majoră, un eveniment care a modificat fundamental peisajul politic al României. Pârghiile statului au fost preluate şi sunt folosite de carteluri şi mafii organizate într-un complicat mecanism al infracţiunilor, care a reuşit crearea unei baze a organizaţiilor negre ale societăţii româneşti.
Are loc o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru conversia puterii politice a statului în putere financiar-politică a unui grup hegemonic, transpartinic şi vădit antinaţional. Obţinerea controlului României nu este însă o întreprindere particulară, privată, ci este un obiectiv geopolitic al unor importante puteri mondiale.
Practic, acest obiectiv este pe cale să se realizeze în prezent, fiind consecinţa condiţiilor în care au acţionat grupările respective. În aceste cazuri, influenţa externă a fost extrem de puternică, iar ea a fost exercitată prin Serviciile de Informaţii din ţările lor de origine – CIA, Mossad, FSB. Miza: afaceri extrem de profitabile pe teritoriul României.
Cei care pun totul la bătaie pentru uriaşele profituri de miliarde de euro pe care le estimează sunt personaje extrem de controversate din lumea afacerilor şi a masoneriei, care cumpără tot ce se scoate pe piaţă: ciment, produse metalurgice, aluminiu, petrol, gaze, energie etc.
Unul dintre aceste personaje este Marc David Reich, născut în decembrie 1934 în oraşul Anvers, din Belgia, provenind dintr-o familie evreiască din clasa mijlocie. Pentru a evita persecuţia nazistă, familia lui a emigrat în SUA, în 1942. Tot din cauza fascismului, familia viitorului afacerist şi-a schimbat numele din Reich în Rich. S-a ridicat prin afaceri internaţionale tenebroase şi este conectat la Mossad, serviciul israelian de spionaj. Are triplă cetăţenie: israeliană, spaniolă şi elveţiană. Rich are reşedinţa în Zürich, Elveţia, iar vila sa este păzită non-stop de gărzi israeliene înarmate până-n dinţi. Cu toate că a fost condamnat în SUA la ani grei de închisoare pentru diverse escrocherii – în ianuarie 2001, fostul preşedinte american Bill Clinton l-a graţiat pe Rich în ultima zi de mandat. Demersul Casei Albe s-a datorat finanţării campaniei electorale a democratului Al Gore.
Ziarele „New York Post” şi „New York Times” au dezvăluit că printre cei care au făcut presiuni pentru graţierea lui Rich s-au numărat Shabtai Shavit, fostul şef al Mossad, ex-premierul Israelului, Ehud Barak, dar şi actualul prim-ministru Ehud Olmert, pe atunci primar al Ierusalimului. Într-o scrisoare către Bill Clinton, Shavit îi transmite acestuia în termeni convenţionali că Marc Rich „a oferit consultanță agenţiilor de spionaj israeliene, înregistrând rezultate dincolo de aşteptări”.
La rândul său, Ehud Barak a elogiat contribuţiile lui Rich la securitatea naţională a Israelului. Ulterior, Casa Albă a confirmat oficial că fugitivul este considerat de Tel Aviv „un aliat de importanță critică”. Toate acestea completează un raport MI 6 (serviciul britanic de spionaj) devenit public, în care se semnalează apartenenta lui Rich la Mossad. Numele de cod „Mega”, folosit de Rich, a fost aflat de englezi în februarie 1997 prin interceptarea unei convorbiri telefonice dintre un ofiţer Mossad, încartiruit la Ambasada Israelului din Washington, şi superiorii săi din Tel Aviv. Mai mult, ziarele din Statele Unite, preluate de „Jerusalem Post”, au vehiculat şi apropierea lui Marc Rich de CIA. Rich e activ pe pieţele petrolului, aluminiului, metalurgiei, agriculturii şi, mai nou, pe cea imobiliară. Implicat în reţele transfrontaliere de spălare de bani şi contrabandă, Marc Rich s-a remarcat şi în scandalul furnizării de paşapoarte israeliene către mafia rusă.
Împreună cu membrii acesteia a derulat afaceri ilegale de mare amploare cu armament în Orientul Mijlociu, avându-l drept complice pe celebrul terorist palestinian Abu Nidal. De asemenea, într-un document al Departamentului american al Trezoreriei se arată că Rich a încălcat embargoul impus Iugoslaviei la începutul anilor ‘90, livrând regimului Miloşevici cupru şi petrol. Conform publicaţiei specializate „Oil Daily”, în afacere a fost implicată şi România, unde Marc Rich a procesat petrolul destinat Iugoslaviei. Acest adevărat maestru al combinaţiilor internaţionale a căpușat cât a putut şi Statul Roman. Fiecare schimb comercial se ridica la zeci de milioane de dolari, iar Rich răspundea prompt comenzilor.
La eşaloanele inferioare ale Puterii, afaceristul a utilizat oameni din comerţul exterior. Imediat după 1989, el a fost reprezentat în România de Florian Stoica, fost director în Ministerul Comerţului Exterior şi ex-ambasador în Sudan. Cea mai importantă companie a lui Rich este Casa de Comerţ Marc Rich & Co AG (Zug). Ulterior, firma şi-a schimbat numele în Glencore International AG, iar în România a acţionat prin firma Glencore România, coordonată de australianul Steven Frank Kamlin, nimeni altul decât vicepreşedintele companiei-mamă Glencore International AG din Zug. Deşi Marc Rich a fost o prezenţă constantă pe piaţa din România după 1989, unde avusese nişte afaceri şi mai înainte, mai mereu tranzacţiile în care a fost implicat au fost învăluite în mister.
În decembrie 1990, guvernul condus de Petre Roman aprobă o hotărâre privind „cooperarea cu firma Marc Rich & Co (n.n.: care a devenit apoi Glencore International) pentru modernizarea unor instalaţii din cadrul societăţii comerciale Petromidia SA”.
Detaliile contractului au fost secretizate. În vremurile tulburi de atunci, înţelegerea dintre controversatul magnat urmărit de FBI şi guvernul român s-a realizat fără licitaţie. Oferta făcută de Marc Rich în aprilie 1990 în biroul lui Petre Roman a fost urmată de un contract adoptat printr-o hotărâre de guvern în 8 decembrie 1990, când Theodor Stolojan era deja ministru plin la Finanţe.
În 1993, când s-a terminat contractul pentru modernizarea rafinăriei, Rich a vrut să o cumpere, dar s-a opus Guvernul Văcăroiu, ca şi sindicaliştii, care se temeau că îşi vor pierde locurile de muncă. În mod absolut surprinzător, pentru că rafinăria se modernizase, acesta a fost momentul de la care a început acumularea de pierderi. Înainte de privatizare, datoriile ajunseseră la ameţitoarea sumă de 300 milioane de dolari.
În final, cursa pentru achiziţionarea Petromidiei a fost câştigată de Rompetrolul lui Dinu Patriciu (şi nu pentru că ar fi avut o ofertă mai bună, ci datorită faptului că a beneficiat de o susţinere mai puternică, aşa cum se va vedea mai departe), iar în 2004 Glencore a ratat şi Petromul, care a revenit austriecilor de la OMV.
Glencore România a derulat afaceri şi în domeniul transporturilor şi comerţului, prin Rombarge Transport şi Barter Port Operator. Glencore a fost ani de zile unul dintre principalii furnizori de ţiţei către RAFO Oneşti şi Petrom şi a primit contracte de stat şi la Termoelectrica, pentru păcură.
În ultimii ani, reprezentanţi ai Glencore în România au mai fost Alexandru Bittner şi Yoav Stern, soţul realizatoarei de Televiziune Oana Cuzino. Tot Marc Rich l-a adus în România pe Igor Ziuzin, omul de afaceri rus care a preluat COS Târgovişte şi Industria Sirmei SA Câmpia Turzii. Ambele privatizări au fost făcute de Guvernul Adrian Năstase.
Acelaşi Rich este legat ombilical de Vitali Machitski şi Oleg Deripaska, cei care au preluat întreaga industrie de aluminiu din România în urma unor procese de privatizare controversate, unul dintre ele (ALRO Slatina) fiind investigat de procurorii anticorupţie. În 1997, reprezentanţii Glencore International AG au exprimat public intenţia de a împrumuta asociaţia salariaţilor pentru achiziţionarea a 80% – 90% din acţiunile fabricii de aluminiu. Compania dorea să i se garanteze aprovizionarea cu alumină. Ulterior, la privatizarea ALRO în favoarea grupului Marco International deţinut de oligarhul Vitali Machitski, Glencore a protestat în mod formal faţă de modul în care s-a făcut privatizarea.
În realitate, cel care conducea Marco, Alan Kestenbaum, fondase firma în 1983, împreună cu Marc Rich. Autorităţile române fuseseră avertizate de firma americană AIG, şi ea interesată de ALRO, că în spatele Marco se află Rich. Un alt personaj care a fost în jocul de interese din jurul ALRO este Mihail Cernoi, exponent al mafiei ruse şi fost partener al lui Deripaska, venit tot pe filiera Marc Rich şi aflat în spatele privatizării rafinăriei Rafo Oneşti, care a beneficiat de importante facilităţi fiscale acordate de Statul Roman. Acestora li se adăugă Mikhail Fridman, influentul magnat care deţine Alfa Group, finanţatorul celor mai importanţi oameni de afaceri ruşi cu interese la noi. 
Faptul că obţinerea controlului României nu este o ţintă privată, ci un obiectiv geopolitic îl demonstrează cu prisosinţă istoria sectorului financiar-bancar de după 1989. În fruntea acestuia a ajuns în septembrie 1990 Mugur Isărescu, un economist care, după absolvirea facultăţii, a lucrat exclusiv la Institutul de Economie Mondială, timp de 19 ani, perioadă în care a intrat în vizorul american cu prilejul cursurilor pe care le-a urmat în Statele Unite. 
După evenimentele din 1989, a mai efectuat un scurt stagiu în SUA, ca reprezentant comercial la Ambasada României de la Washington, pentru ca imediat după aceea să devină guvernatorul Băncii Naţionale a României. În anul 1993 a devenit şi membru al Clubului de la Roma, a fost ales preşedinte al Asociaţiei Române a Clubului de la Roma, iar în 1999 a fost reales în această funcţie.
Longevitatea lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României se datorează exclusiv comenzilor ocultei financiare internaţionale. Există informaţii că Mugur Isărescu a fost recrutat de către Council on Foreign Relations (CFR) în 1990, la New York, pe când se afla la post. Conducerea CFR (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) a recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene.
Controlul din start al pieţelor est-europene era un scop bine determinat, în funcţie de indicaţiile „specialiştilor” CFR. Acest CFR acţionează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizaţia, controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei federale a SUA şi emiterea dolarului ca monedă, precum şi principalele organisme financiare mondiale, FMI şi Banca Mondială.
Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificând prin țări care au mari împrumuturi, dar un nivel de trai mai crescut, sugerându-se că o ţară se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principală formă de control al unei ţări este cea financiară – specialitatea CFR.
Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile CFR, a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de mass-media, de fapt de oculta financiară, Theodor Stoiojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială.
Pentru îndepărtarea eventualilor investitori necontrolaţi de CFR, în 1991 Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine, scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York.
Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare „permise şi încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela CFR (Chase Manhattan Ro, ING Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România. Că nu şi-a deziluzionat stăpânii în postura de guvernator al Băncii Naţionale a României, poziție-cheie, de altfel, pentru finanţele României, o dovedeşte faptul că este singurul român membru al renumitei Comisii Trilaterale.
Acest organism, considerat de mulţi Guvernul Mondial din umbră, a fost înfiinţat în 1972 de David Rockefeller împreună cu Zbigniew Brzezinski. Tot împreună, cei doi au ales aproximativ 300 de membri din America de Nord. Europa şi Japonia, pe care îi considerau „semeni”. Aceşti oameni se aflau la vârful piramidei în profesia lor, fie ea de natură Corporatistă, Academică, Politică sau Mass-Media. Un exemplu al modului în care lucrează acest organism îl reprezintă accederea lui Jimmy Carter la funcţia de preşedinte al SUA, în 1976. O dată instalat în funcţie, Carter a adus nu mai puţin de 18 membri ai Comisiei în cabinetul de vârf şi în agenţii guvernamentale.
Cea mai bună descriere a Trilateralei aparţine probabil reporterului Jeremiah Novak, în „Christian Science Monitor” (7 Februarie 1977): „Astăzi, un nou val de economişti, lucrând într-o organizaţie cunoscută sub numele de Comisia Trilaterală, se află pe punctul de a crea un nou sistem economic internaţional, unul proiectat de oameni la fel de inteligenţi precum Keynes şi White (n.n.: este vorba de autorii sistemului înfiinţat în urma Conferinţei de la Bretton Woods, din iulie 1944, care a dus la crearea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, ambii economişti de profesie).
Numele lor nu sunt bine cunoscute, dar aceşti gânditori moderni sunt la fel de importanţi pentru vremurile noastre, pe cât au fost Keynes şi White pentru ale lor. În plus, aceşti economişti, precum şi omologii lor din timpul ceiui de-al II-lea război mondial, lucrează împreună cu înalţi demnitari guvernamentali. Şi ce se discută acum la cel mai înalte niveluri ale guvernului, atât în Statele Unite, cât şi în străinătate, este crearea unui nou sistem economic mondial – un sistem care va afecta slujbele în America şi oriunde altundeva, preţurile pe care consumatorii le plătesc, libertatea indivizilor, a corporaţiilor şi naţiunilor, de a intra într-un sistem economic cu adevărat planetar”.
Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, deşi legislaţia (care îi conferea obligaţia de control şi intervenţie) o impunea, în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor. De asemenea, deşi BNR are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar, nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obţinută în urma tranzacţiilor, externe, nu a mai intrat în ţară (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi industrie uşoară).
Faptul că Isărescu a fost recrutat de CFR se poate susţine şi prin imposibilitatea schimbării sale din funcţie, indiferent de interesele politice, în pofida incidentei penale a unora dintre afacerile familiei sale cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu. Au existat presiuni în favoarea sa inclusiv din partea FMI şi Băncii Mondiale, care au ameninţat cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia.
Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim-ministru al României, la sfârşitul anului 1999, a contribuit la desăvârşirea marilor infracţiuni desfăşurate la Fondul Proprietăţii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru şi privatizării Hotelului Bucureşti (infractori Eliahu Rasin şi Robert Badner, alături de Radu Sârbu). Astfel, privatizarea Hotelului Bucureşti era anchetată la sfârşitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de Stat Ovidiu Grecea, când preşedintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de stat, destituindu-l pe premierul Radu Vasile şi înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat, secretarul de Stat Ovidiu Grecea a fost destituit la rândul său, iar controlul efectuat la FPS, care trebuia să conducă la destituirea preşedintelui Radu Sârbu, a fost brusc stopat şi Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la FPS şi-au urmat, nestingherite, cursul.
Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut exact şi la timp situaţia, care devenea din ce în ce mai critică, de la Bancorex, dar nu a întreprins nimic. Pierderile Statului Român nu au constat numai în cele 2 miliarde de dolari care au dispărut din România, deşi BNR poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din ţară. Acestora li s-au adăugat sumele reprezentând echivalentul creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote şi pe care BNR le-a acoperit prin cererile de preluare la datoria publică. În realitate, BNR, sub guvernarea lui Mugur Isărescu, a „protejat” falimentul Bancorex, o bancă mult prea puternică pentru gusturile marii finanţe mondiale, care trebuia să dispară dacă nu putea fi cumpărată, căci România trebuia să intre şi ea pe făgaşul globalizării. Pentru aceasta, proprietatea de stat trebuia să treacă în cea particulară, dar nu oricum, ci conform criteriilor, cerinţelor şi intereselor globale promovate de aşa-numitul Grup Bilderberg.
Tot ce s-a întâmplat în România post-decembristă poartă amprenta inconfundabilă a concepţiei care stă la baza acţiunilor acestei structuri suprastatale şi care îi aparţine unuia dintre fondatori, David Rockeffeller: „Suntem în pragul unei transformări globale. Trebuie să declanşăm o criză majoră (economică, militară, politică, socială, educativă, religioasă) şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială”.
De altfel, organizarea Grupului Bilderberg în 1954 a fost direct sprijinită de către societăţile secrete sioniste şi mondialiste, de către CIA, dar în primul rând de către Consiliul Afacerilor Externe (Council on Foreign Relations – CFR), cea mai puternică organizaţie secretă oligarhică din SUA înfiinţată încă din 1921, care activa deja pentru mondializare (susţinută totodată de aceiaşi doi bancheri evrei, Rockeffeller şi Rothschild, co-fondatori ai Grupului). Grupul Bilderberg este coordonat de un comitet de conducere, compus din 39 de membri, care aparţin şi altor organizaţii secrete mondialiste sau sioniste (Illuminati, marile loji masonice etc).
Ţelurile principale ale organizaţiei au fost formulate de la început de către Prinţul Bernhard al Olandei – un guvern mondial pentru începutul Mileniului III, globalizarea economică mondială (o lume unică) şi o armată globală prin ONU. Cel mai puternic braţ al grupului este însă Comisia Trilaterală (Europa Occidentală, America de Nord şi Japonia), structură din care face parte, aşa cum arătam mai sus, un singur român: Mugur Isărescu. Şi astfel constatăm că cercul se închide, în sensul că ne întoarcem la guvernatorul BNR şi înţelegem de ce această bancă nu a luat măsurile care se impuneau în sistemul financiar-bancar românesc: pentru că ar fi contravenit astfel intereselor structurilor globaliste, în care Mugur Isărescu a fost cooptat tocmai pentru a se acţiona, prin el, asupra României.                              
Aşa se face că, în 1997, la conducerea celei mai mari bănci româneşti, Bancorex, este numit evreul Andrei Florin Ionescu. Prima grijă a acestuia a fost aducerea în funcţia de şef al Direcţiei Plasamente Bancare a evreicei Rachel Sargent, prin transfer de la Direcţia Securities a băncii ABN AMRO Rotschild, permiţându-i-se astfel să facă plasamente din capitalul băncii româneşti de stat pe pieţele externe. Până la falimentul băncii, cerut insistent Statului Român tot de organismele internaţionale, Rachel Sargent a avut grijă să dispara.

miercuri, 21 octombrie 2015

Legea 217 reîntemeiază instrumentele de presiune şi cenzură. Scrisoare deschisă a numeroşi oameni de cultură



Augustin Buzura despre Legea 217 (legea Elie Wiesel): anticonstituţională, de o mare perfidie, scrisă de stafii staliniste
 
O stafie cutreieră Europa – stafia comunismului”. Vă mai amintiţi? Afirmaţia face parte din Manifestul Partidului Comunist al lui Marx şi Engels, apărut la Londra în 21 februarie 1848 – una dintre cele mai importante scrieri politice ale tuturor timpurilor.
Aşa cum ştim, stafia a colindat lumea, oprindu-se în cele din urmă în Răsărit, unde, schimbându-i-se înfăţişarea şi rostul, a luat, prin contribuţia decisivă a lui Lenin şi mai ales a lui Stalin, înspăimântătorul chip al morţii. Foametea cumplită, represiunile, Gulagul înseamnă zeci de milioane de morţi, ca să nu mai vorbim de suferinţele şi umilinţele îndurate de cei rămaşi în viaţă. Cum lumea-i plină de oameni raţionali care sunt convinşi că aşa ceva nu se poate, că numai la alţii, mai puţin evoluaţi, se întâmplă asemenea orori, s-a făcut ce s-a făcut pentru ca stafia stalinistă să existe, cu acelaşi chip şi cu aceleaşi obiceiuri, până în zilele noastre. Să fi fost fie şi numai Pol Pot, şi planeta ar trebui să se înfioare când aude vorbindu-se despre comunismul care a colindat şi mai colindă încă lumea, cu chipul şi psihologia create de Stalin.
Din nefericire, stafia nu vrea să moară, ci aşteaptă momentul potrivit, ba mai mult, reuşeşte să facă mereu act de prezenţă. În paranteză fie spus, îmi amintesc foarte bine că eram într-o ţară din Occident chiar pe vremea când apăreau primele volume din Soljeniţîn şi fusesem invitat la masă acasă la un ministru socialist, soţia lui fiind o celebră scriitoare feministă care polemizase cu Simone de Beauvoir pe nu mai ţin minte ce temă. Pentru a începe într-un fel conversaţia, domnul ministru s-a interesat dacă mi-am cumpărat ceva: aflase, cred, de la şoferul pus la dispoziţie de Ministerul Culturii că celălalt membru al delegaţiei, colegul meu, care din motive personale refuzase să mă însoţească, îşi cumpărase două valize încăpătoare de pantofi. Cât ar părea de ciudat, în acea capitală foarte culturală, refuzase orice contact, chiar şi unul epidermic, cu arta şi cultura în general. De exemplu, la un mare muzeu de artă, unde ne aştepta directorul, colegul meu i-a spus acestuia direct, fără ezitare: „Pe mine nu mă interesează muzeul dumneavoastră, dar, dacă tot sunt aici, îmi puteţi spune unde se pot mânca nişte stridii bune în acest oraş?”. Ca şi mine, directorul n-a prea înţeles cum de era posibilă o astfel de atitudine şi, în loc de orice alt răspuns, m-a luat de braţ şi m-a condus prin muzeu. Mă întrebasem atunci câţi români vor mai trebui să treacă prin acel birou pentru a şterge impresia lăsată de colegul meu? Iar pentru că vorbele zboară, şi mai ales cele proaste, m-am gândit că domnul ministru aştepta să-i vorbesc despre pantofi sau despre stridii, spre dezamăgirea lui, însă, am scos din geantă volumul întâi din Arhipelagul Gulag. „Tu vii din Est şi îţi dai banii pe o carte ca asta, reacţionară?” s-a revoltat el. N-am crezut nicio clipă că vorbeşte serios, mai ales că soţia lui scrisese şi teatru, ceea ce mă îndemna să-l suspectez de oarecari aptitudini actoriceşti. Şi, ca de atâtea ori când nu eram sigur pe ceva, mai amânam replica întrebându-mă: „Dar dacă…? Dar dacă e sincer?” Spre uimirea mea, nu mi-a lăsat timp de gândire. „Soljeniţîn este un scriitor reacţionar care spune pe faţă, fără echivoc: Uite ce se petrece dacă construiţi socialismul!” „Dar în cartea aceasta sunt zeci de milioane de morţi, ca să nu mai vorbesc de frică, umilinţă, disperare, foame…”, am încercat să-i răspund, însă nu mi-a lăsat timp pentru alte explicaţii. „Asemenea fapte se pot întâmpla numai în ţările subdezvoltate, primitive…”, m-a asigurat el şi nu l-am mai contrazis.
Aveam în minte toate numele mari ale politicii şi civilizaţiei noastre – morţi prin închisori sau la Canal ori luptători în munţi, care, cu arma în mână, amăgiţi că vor fi ajutaţi, apărau totuşi demnitatea unui popor vândut de prieteni. Dar pe atunci poporul acesta încă nu era învins. Abia acum, împotriva oricărei logici, prostia şi incultura au repurtat o victorie decisivă.
Din păcate, indiferent la ce oră a istoriei se află lumea, noi, românii, ne despărţim foarte greu de primul deceniu de după ultimul război, adică de primul deceniu comunist. Agresivitatea, ura, mârlănia, frica, delaţiunea şi minciuna nu erau excepţii, ci reguli de supravieţuire în anii în care lupta de clasă se ascuţea tot mai mult. În anii aceia am văzut cum se ardeau cărţi, m-am convins de performanţele şi eficienţa delatorilor, am văzut oameni împuşcaţi la câţiva paşi de mine, oameni înstăriţi, chiaburii, care populau închisorile, Canalul sau minele de aur şi de cărbune pentru simplul motiv că fuseseră mai harnici decât alţii.
Ştiam cine erau cei care „au băgat spaima-n burgheji”: „Ana, Luca şi cu Dej“, desigur, şi cui trebuia să-i fim recunoscători: „Du-te pasăre-n zbor lin/ La fereastra lui Stalin/ Şi-i spune că noi muncim/ Planul să-l îndeplinim“. Pe atunci, dacă a apărut un tractor, Stalin l-a făcut! S-a născut un copil? Stalin l-a făcut, cum glumise N.D. Cocea. Activiştii erau atotputernici şi lumea trebuia să ţină seamă de capriciile lor. Unul dintre cei mulţi care au trecut prin satul meu se lăuda că la o masă mânâncă 25 de plăcinte şi poate bea aproape un kil şi jumătate de ţuică, după care reuşeşte să ajungă acasă fără însoţitor. El ştia ce trebuie şi ce nu trebuie să citeşti, cu ce nu e bine să-ţi strici ochii.
Mi-am amintit de toată atmosfera din acei ani citind de acum celebra Lege 217: pare că a fost scrisă atunci de nişte stafii staliniste, iar acestea, bizar, au găsit nişte călăuze credibile care să le bage pe poarta din dos în cetate. Legea este nu numai anticonstituţională, ci de o mare perfidie, căci în spatele vorbelor se ascund doritorii unei viziuni unice, ca în deceniul evocat, asupra culturii şi istoriei românilor. Marile noastre valori trecute printr-un umilitor filtru politic, ceea ce înseamnă automat cenzură, poliţie politică, liste cu cărţi interzise, cărţi cu celebrele croşete etc.
Cu alte cuvinte, să ne iubim marile valori numai cu aprobare, numai în limitele unor sentinţe date de vreun institut specializat în a întreţine ura? De ce este nevoie de un nou război cu morţii din închisorile comuniste sau cu luptătorii din munţi? De câte ori pedepseşti post mortem pe cineva pentru aceeaşi faptă? Căci nu trebuie decât să fii onest pentru a ajunge la concluzia că nicio etnie, mare sau mică, puternică sau slabă nu are dreptul să ridice prima biblica piatră. Niciuna nu este fără de cusur şi fără de pată. Şi nicio convingere nu poate fi impusă prin legi, ordine, ordonanţe, ci numai şi numai prin dialog şi cunoaştere.
Cei tineri nu îşi pot imagina ce a însemnat cenzura şi dictatura unor analfabeţi şi nici nu au cum să simtă aerul de grotă ce însoţeşte o asemenea lege. Mai ales la noi, unde ignoranţa şi lenea intelectuală sunt la loc de cinste. Şi unde, imensa majoritate a intelectualilor nu dau semne că ar vrea ceva, că ar dori să impună vreo idee, vreun proiect în folosul ţării. O singură lozincă poate fi citită pe buzele tuturor: „Să ni se dea!”.
Am citit lista domnului Alexandru Florian, adică a Institutului Elie Wiesel, şi după cum se poate observa, incriminaţii – Eliade, Cioran, Vulcănescu, Crainic şi câţi vor mai fi fiind – le-ar face faţă cu uşurinţă tuturor cenzorilor şi teroriştilor culturali. Aşa cum s-a petrecut şi în cazul lui Eminescu, denigratorii nu sunt, în ultimă instanţă, decât nişte lustruitori de socluri sau nişte porumbei a căror „operă” o spală ploaia sau cei ce întreţin curăţenia oraşului.
Autorii legii pomenite nu au nicio autoritate intelectuală sau morală. Nu există. Şi atunci, de ce îi plăteşte guvernul? Pentru a stârni ura împotriva comunităţii evreieşti, o comunitate mică şi unanim respectată, la ale cărei sărbători sau festivităţi, toţi, indiferent pe ce poziţie socială ne-am afla, ne simţim onoraţi să participăm? N-aş spune că nu m-au întristat profund textele citite în ultimele zile. Institutul Wiesel egal un „gestapo evreiesc”. Ca să nu mai vorbim de numele unor torţionari sau al celor care ne-au adus comunismul „pe şenilele tancurilor sovietice”. Cam asta e tot ce a produs această lege, dincolo de marea gafă cu poetul şi eroul martir Ion Şiugariu, gafă care, printre altele, a dovedit că Ministerul de Externe este foarte departe de cultură şi că diplomaţii săi de la Bratislava, Steluţa Arhire şi Radu Coantă, nu sunt potriviţi nici măcar să măture frunzele din curtea Ambasadei.
Altfel, duşmanul nostru cel mai statornic este, deocamdată, prostia. Nu trebuie reinventaţi alţi duşmani, nici legionari, nici comunişti. Şi legionarii şi comuniştii aparţin istoriei şi trebuie să rămână în istorie. În sfârşit, şi ei merită o judecată dreaptă. Iar dacă nu facem niciun efort pentru a ne cunoaşte propria noastră istorie, ne-o vor preda alţii şi s-a văzut ce a ieşit din strădaniile unui Roller şi ceea ce începe să se vadă din strădaniile noilor internaţionalişti-globalişti.
În fine, în afară de năravuri, avem ceva şi din Evul Mediu: vrăjitoarele, care, se vede, nu şomează, dimpotrivă. În Transilvania, au fost arse pe rug vreo 500 până când Maria Tereza a curmat osteneala Inchiziţiei. O lege împotriva Inchiziţiei sau a vrăjitoarelor ar fi la fel de îndreptăţită ca şi aceasta contra legionarilor. Şi n-am nicio îndoială că s-ar găsi trei oameni cu suflet bun care să o treacă prin filtrele intelectuale ale Parlamentului. De fapt, sunt sigur că s-ar putea apela pentru acest oficiu tot la cei trei: Antonescu, Gerea, Scutaru…
(Augustin Buzura: Lustruitorii de socluri, Revista Cultura)

Memorie Culturală: Scrisoare deschisă către Președintele României, Guvernul României, Parlamentul României, Avocatul Poporului

Noi, profesori universitari, artiști plastici, scriitori, cercetători, doctoranzi în domeniul literelor, artei și științelor umane, membri și colaboratori ai Fundației „Credință și Creație”, reuniți la Mănăstirea Putna cu ocazia colocviului „Etica memoriei” (20-23 august 2015), atragem atenția asupra riscurilor pe care le generează promulgarea Legii 217/2015, o lege de inspirație stalinistă, o lege neconstituțională, discriminatorie și abuzivă.
Ea nu răspunde unei nevoi sociale, în schimb instituie delictul de opinie. Pe baza ei vom avea din nou deținuți politici, ca în anii ’50 ai secolului trecut, vor fi arestați din nou oameni nevinovați, la fel ca în timpul totalitarismului comunist. Cine își arogă dreptul de a stabili că o părere critică sau o judecată de valoare exprimate cu referire la o persoană, la un popor sau la o altă cultură reprezintă „ură rasială”? Cu ce drept atașamentul față de valorile naționale, față de tradiția și identitatea proprie ar putea fi echivalate de cineva cu promovarea „superiorității unei rase” sau „incitarea la xenofobie”?
Rolul unei legi nu este să rescrie istoria. Cu atât mai mult, o lege nu poate să interzică memoria, să îngrădească libertatea de exprimare și de evaluare în domeniul culturii naționale. Legea 217 reîntemeiază instrumentele de presiune și cenzură, la fel ca în timpul regimului comunist. Prin litera ei, sunt incriminate personalități pentru apartenența lor ideologică. Trebuie știut însă că, în Constituția României, niciun cetățean nu este discriminat pe motiv de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială.
În orice democrație autentică, oricare cetățean are dreptul să-și exprime ideile și oricine le poate combate, uzând tot de dreptul la libera exprimare.
Noi pledăm, prin urmare, pentru libertatea memoriei, pentru posibilitatea de a cerceta din punct de vedere științific trecutul, fără autocenzură, fără teama că „promovăm” persoane sau personalități care au trăit înaintea noastră.
Nu suntem un popor de „bandiți”, „fasciști”, „legionari” sau „xenofobi”, cum ne-a calificat totalitarismul comunist, regim vinovat de atâtea crime. Astfel de false etichete le-au fost aplicate, în timpul comunismului (regim calificat în mod oficial drept „ilegitim și criminal”), unora dintre marii intelectuali interbelici, care constituiseră adevărate modele culturale pentru generații întregi și care, din punct de vedere spiritual, au influențat benefic societatea noastră, în întreaga ei evoluție.
În cadrul Fundației „Credință și Creație” – și în jurul ei – suntem oameni iubitori ai literelor, artei și culturii românești și universale, adepți ai unui umanism autentic și respingem orice extremism și orice violență – de oriunde ar veni ele –, ca și răsturnarea ordinii constituționale.
Solicităm, în consecință, abrogarea Legii 217/2015, ca fiind antidemocratică și generatoare de nedreptăți, punând în pericol armonia socială.
Alături de noi, inițiatorii acestei scrisori, au aderat – și pot să adere în continuare la această solicitare – asociații, semeni de-ai noștri, oameni cu demnitate, onorabilitate și respect pentru libertatea de opinie.

joi, 15 octombrie 2015

Băncile globale obţin profituri într-o proporţie extraordinară din afacerile pe care le fac reciproc, practic provoaca dezastru.

„Nu mai este TIMP“! | 


Ordinea economică se prăbuşeşte în diferite colţuri ale lumii, crescând pericolul ca economia mondială să fie paralizată de o nouă recesiune până când îşi regăseşte echilibrul. Unul dintre pesimişti este fostul secretar al Trezoreriei americane Larry Summers.
Băncile din China sunt, efectiv, falimentare. Puţine dintre enormele împrumuturi pe care le-au acordat mai pot fi recuperate, astfel că acum nu mai pot susţine cu credite ritmurile ameţitoare, dar iluzorii, de creştere a economiei chinezeşti. De altfel, activitatea băncilor în general a devenit ruptă de economia reală, scrie Will Hutton, editorialist la The Guardian, directorul Hertford College, Oxford, şi preşedintele Big Innovation Centre. Ritmul real de creştere al Chinei este acum mai mic decât cel al Chinei lui Mao, iar criza economică va declanşa o criză de legitimitate a unui guvern corupt în profunzime.
Preţurile materiilor prime s-au prăbuşit. Banii ies în valuri din lumea emergentă, lăsând acolo companii, bănci şi gospodării supraîndatorate. Aceste economii nu au instituţii precum Banca Centrală Americană sau Rezerva Federală americană care să intervină cu pachete de salvare. Aceste naţiuni contribuie cu mai mult de jumătate la PIB-ul global.
FMI este profund îngrijorat şi a avertizat că există un exces global de credit de 3.000 miliarde dolari şi de slăbirea creşterii economice globale. Este nevoie de răspuns coordonat la această problemă, dar posi­bilitatea de a obţine aşa ceva acum este redusă.
Fuga capitalului şi fragilitatea bancară reprezintă disfuncţionalităţi profunde ale modului în care economia este organizată. Aceste disfuncţionalităţi vor ieşi la suprafaţă ca dislocări în economia reală.
Pe lângă o dislocare a capitalului financiar, se poate vorbi acum şi de o dislocare umană: valurile de refugiaţi, economici sau de război, care caută adăpost în ţările bogate ale Europei.
Iar aici, Germania, cea mai puternică economie din regiune, şi-a văzut exporturile plonjând cu 5,2% în august. În Marea Britanie, până nu demult economia cu cea mai puernică revenire din lumea dezvoltată, activitatea din construcţii s-a prăbuşit cu 4,3% în august, cel mai abrupt declin anual din 2012, potrivit Forbes.
Nici în Japonia, a treia economie ca mărime a lumii, situaţia nu stă mai bine. Căderea accentuată a producţiei industriale din timpul verii sugerează recesiune.
Statistica arată că după al Doilea Război Mondial intervalul mediu între recesiuni este de 58 de luni. Actualul ciclu durează deja de 81 de luni. Următoarea recesiune s-ar prea putea să bată deja la uşă.
Summers vede noi probleme economice înainte. Într-o opinie intituşată “Economia globală este în pericol serios”, fostul oficial scrie că ascensiunea inegalităţii economice, încetinirea creşterii populaţiei, nevoia din ce în ce mai mare de reglementare financiară şi faptul că inovaţia pe care se pune accentual nu pune la treabă prea multă forţă de lucru sugerează încetinire economică.
Un alt analist care se întreabă încotro se îndreapră economia sau dacă nu cumba lumea a intrat deja într-o nouă recesiune este Willem Buiter, economist şef la Citigroup.
Buiter se bazează pe o definiţie a recesiunii globale diferită de cea care defineşte o astfel de situaţie pentru o economie obişnuită. El nu vede economia contractându-se, dar crede că avansul a ajuns deja mai mic decât potenţialul de creştere şi că problema se va agrava.
“Creşterea actuală aeconomiei globale, deşi pozitivă, este deja sub potenţial, pe care-l estimăm la 3%, iar decalajul creşte. Încă un an cu creştere sub potenţial ar însemna probabil că economia globală a revenit în recesiune”, scrie Buiter.
Summers crede că datele economice îngrijorătoare care apar din toate părţile reprezintă doar începutul unor vremuri dificile pentru economie, iar aceasta deoarece niciunul dintre factorii care contribuie la ceea ce se numeşte “stagnare seculară” nu vor dispărea prea curând. El argumentează că singurul lucru care a susţinut economia globală din 2008 a fost “puterea pieţelor emergente”. Dar investiţiile sunt retrase de aici rapid pentru a fi concentrate pe pieţele obligaţiunilor ţărilor dezvoltate, unde împing şi mai jos dobânzile deja prea mici.
“Nu mai este timp. Ideea că avansul slab este doar o consecinţă temporară a crizei financiare din 2008 este absurdă. Cele mai recente date sugerează că avansul încetineşte şi în SUA, şi că a încetinit deja în Europa şi Japonia. O economie globală care nu mai avansează este una pentru care principalul pericol este recesiunea”, scrie Summers.
El spune că ţările bogate trebuie să preia iniţiativa pentru a preveni acest deznodământ, mai întâi prin a ţine dobânzile aproape de zero până când apar semne clare de inflaţie. Însă, mai important, este implementarea “politicii fiscale expansioniste”, sau atragerea de împrumuturi la dobânzile mici pe care economia mondială le oferă unor guverne precum SUA, Germania şi Marea Britanie pentru a investi în infrastructură.
Cum băcile provoacă dezastru
Revenind la Hutton, el spune că principala cauză a dezastrului economic este sistemul financiar mondial care a scăpat de sub control. Băncile globale obţin profituri într-o proporţie extraordinară din afacerile pe care le fac reciproc. Rezultatul este că puterea sectorului bancar de a crea bani din nimic, adică valoarea fără acoperire, a fost dusă la un nou nivel.

joi, 8 octombrie 2015

Pe baza informatiilor primite chiar din interiorul serviciului rusesc de spionaj FSB...



Criza europeana a emigrantilor este creata intentionat, la un moment bine ales, care se va maturiza tocmai la venirea iernii, cu scopul de destabilizare a sistemului european de coeziune. Adica, este de fapt un element al unui razboi neconventional, asimetric, la care nu i se poate da raspuns de acelas tip.
Aceasta actiune este finantata din bugetul FSB, fiind prevazuta suma de cca 20-25 miliarde Euro.
Actiunea se defasoara simultan pe patru paliere:
1- colportarea de zvonuri in zona de extractie a ”emigrantilor”, prin care populatia ajunge sa creada ca in Europa, in speta in Germania si Marea Britanie (tarile tinta ale celor care se indreapta spre Europa) s-au creat institutii speciale de ajutorare a cetatenilor din zonele de conflict, si ca SUNT ASTEPTATI ACOLO, in special pe motiv ca nu ar exista forta de munca suficienta.
2- finantarea de celule de interventie, care creaza canalele de deplasare si finantarea actiunii. Ele au organizat o retea de intermediari, calauze, carausi si sefi de echipe care indentifica, conving si ofera sprijin financiar personelor care sunt potentiali ”clienti” pentru aceste valuri de invadatori. Acestia achita un avans mic, diferenta este acoperita de ”binefacatori” care le ofera imprumuturi fara dobanda, iar rambursarea urmeaza sa se faca DUPA SOSIREA IN TARA TINTA, din fondi=urile pe care se spune ca le-ar primi fiecare emigrant in Germania si Marea Britanie de la statele respective. Sa se observe ca cele doua state sunt cele mai puternice forte militare din NATO- EUropa si ca lovitura este foarte bine tintita.
3- crearea de tulburari in tarile tinta, in doua etape:
a)- un grup de actiune umanitar in sprijinul emigrantilor, pentru a facilita atingerea obiectivului de patrundere in teritoriul tinta a maselor de manevra deja indoctrinate si care au motivatia financiara (platirea datoriei) de a ajunge acolo;
b)- grupuri de extrema dreapta si de extrema stanga - ce vor veni ulterior in conflict intre ele - care vor interveni la un anumit semnal, treptat, pana la declansarea unor crize ce trebuie sa duca la revolte masive la iarna (moment in care rusii vor intrerupe furnizare de gaze catre Germania si alte tari) avand drept tinta grupurile de emigranti pe de o parte si stabilitatea guvernamentala pe de alta parte; acest lucru are drept scop principal slabirea coeziunii europene si incetarea ajutoarelor pentru tarile din fosta zona de ocupatie si influenta a Rusiei, cu recuperarea pe cai diplomatice si separat prin mijloace specifice serivciilor de spionaj, a influentei in fostul imperiu rusesc.
4- intiative diplomatice de suprafata, menite a face din Rusia un pion central in asa zisa lupta anti-terorista, cu scopul de a slabi presiunea pe Rusia la toate nivelele si de a permite Rusiei sa isi consolideze pozitia in flancul din Orientul Mijlociu al dispozitivului NATO;
In paralel, se desfasoara obisnuita intoxicare prin mass media, e-mail-uri si campanii de postari pe retele de socializare, in paginile diferitelor publicatii electronce, in presa scrisa (prin ziaristi platiti) etc., indicandu-se tinte false, traditionale: USA, Israel, evreimea mondiala, capitalismul ca sistem, NATO ca entitate militara, colonialismul, ideologia fascista sau nazista etc, adica toti factorii istorici care au fost inamici ai Rusiei in general.
Cu alte cuvinte, valurile de emigranti nu sunt decat un ”tsunami” uman indreptat, in mod cinic, impotriva NATO ca inamic creat de ideologia etatista am lui Putin si impotriva economiei europene, ca raspuns la sanctiunile economice.
Iar SUA si Israel vor fi folosite ca tapi ispasitori, pentru a aduce Rusiei un aparent avantaj strategico-politic.
Analiza de mai sus a fost publicata in documentele diplomatice ale Suediei, in cadrul analizelor lunare de informare.
Ele au fost obtinute prin intermediul unor agenti de analiza din China.
.....................................................................................................................................................................................................

Lovitură de teatru: Oculta Mondială doreşte să renunţe la globalizare, visul său de “aur”! Astfel, vor apărea trei lumi puternice… Aceasta să fie strategia secretă?

globalizare 11
Ştirea de pe hotnews.ro este foarte interesantă, pentru că e prima dată în ultimii 20 de ani când se anunţă de către un pilon al Ocultei Mondiale că s-ar putea renunţa la… globalizare! Citez din ştire:
Economistii de la Credit Suisse au publicat un studiu in care se intreaba daca nu cumva este posibil sfarsitul mondializarii, luand in calcul posibilitatea ca actualul peisaj, dominat de marile grupuri americane si occidentale, sa cedeze locul unei “lumi multipolare” impartita intre America, Europa si Asia, scrie AFP.
“Mondializarea a fost cel mai puternic motor economic in ultimii 20 de ani”, a explicat Michael O’Sullivan, unul dintre autorii studiului, intr-un comunicat publicat joi. “Dar nu este sigur ca se va putea continua pe aceasta cale”.
Scenariul cel mai posibil de dezvoltare a lumii ar fi acela al existenţei unei lumi mai puternic multipolara, in jurul a trei piloni: America, Europa si Asia, cu China in frunte. In aceasta ipoteza, noi institutii internationale ar putea inlocui Banca Mondiala, s-ar putea dezvolta centri financiar mai regionali, iar la nivelul companiilor schimbarea semnificativa ar veni din aparitia unor campioni regionali care, in numeroase cazuri, vor surclasa multinationalele.
Investitiile companiilor si evolutia cifrei de afaceri arata in prezent ca mondializarea este neschimbata la nivelul modelelor de consum si de marketing. In schimb, par sa fi scazut investitiile transfrontaliere. “Aceste evolutii indica directia spre o lume mai multipolara, in care companiile vor continua sa vanda dincolo de granite dar se vor arata mai prudente cand va veni vorba de investitii”, estimeaza economistii numarului doi in sectorul bancar elevetian.
P.S. Orice gigant bancar din Elveţia are legătură cu siguranţă cu Oculta Mondială. În Elveţia se află Banca Reglementelor Internaţionale, creatoarea adevărată a “noii ordini mondiale” (vedeţi articolul meu din 2013: Un secret extrem de bine păzit: de 2.000 de ani lumea e condusă din umbră de bancherii elveţieni, nu de Illuminati sau francmasonerie. Sediul cuibului de vipere se află la Basel…). Şi cei de la Credit Suisse, autorii studiului de faţă, trebuie să aibă legături cu Oculta Mondială. De aceea, mă miră o asemenea cercetare, mai ales că Oculta Mondială este obsedată de secole de globalizare, pentru a avea un control unic asupra oamenilor şi a evenimentelor din lume. Oculta Mondială îşi doreşte guvern unic mondial, o monedă unică globală, o singură religie (satanică) etc.
Nu găsesc decât două explicaţii pentru un asemenea studiu:
* totul este un praf în ochi, ca un fel de joc la cacialma;
* Oculta Mondială şi-a schimbat fundamental strategia: doreşte acum fragmentarea globalizării în 3 părţi mai mici, întrucât şi-a dat seama că e imposibil de realizat o globalizare în adevăratul sens al cuvântului. Nu trebuie decât să urmărim evoluţiile viitoare ale evenimentelor.