Dialog cu un filo-român

Col. (r) Ion Petrescu - Ion Măldărescu

La o respiraţie liberă! Într-o ţară prostită - la scenă deschisă.

Publicistul Ion Măldărescu alături de istoricul Gheorghe Buzatu, cu care împărtăşeşte credinţa în principiul roman: „Să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine!” Într-un timp dominat de mediocritatea intelectuală a majorităţii emisiunilor de televiziune, de abundenţa programelor radiofonice pur distractive, de o presă scrisă lascivă, un dialog cu un conaţional ce are convingeri ferme, care-i pecetluiesc evident existenţa, este o şansă. La o respiraţie liberă! Într-o ţară prostită - la scenă deschisă.

De data aceasta, interlocutorul meu este tenacele publicist Ion Măldărescu, realizatorul unei reviste electronice intitulate ART-EMIS, un magazin cultural cu impact la români din ţară şi peste hotare, în mod aparte în Germania. Întrebările esenţiale au fost generate de profilul şi principalele subiecte abordate în bi-săptămânalul menţionat. Interogaţiile adiacente ţin de diferenţele de opinii, fireşti, dintre intervievat şi iniţiatorul acestui dialog. De interes general.

Problema mareşalului Ion Antonescu

Col.(r) Ion Petrescu: De ce mai consideraţi, acum, că a rămas, de actualitate, tema opţiunilor mareşalului Ion Antonescu, în ultima conflagraţie mondială, în opoziţie cu decizia monarhului de atunci, care a decis, la 23 august 1944, un alt curs al istoriei naţionale, dovedit ulterior a fi deloc benefic prosperităţii României?

Ion Măldărescu: Ulpian, juristconsultul împăratului Alexandrus Severus afirma: „Honeste vivere, alternum non laedere, suum cuique tribuere!” (Să trăieşti cinstit, să nu dăunezi altuia, să dai fiecăruia ceea ce i se cuvine!), adagiu care a rămas în analele dreptului. Este şi motivaţia dialogului nostru. În speţă, spaţiul dezvoltării acestei teme de interes naţional este limitat, iar problema mareşalului Ion Antonescu, supusă cunoaşterii, fie şi numai din perspectiva unor corespondenţe stabilite fără caznă, trebuie să clarifice misiunea sa de Conducător al Statului, prin combaterea manevrelor de culise ale fabricanţilor de istorii, care au fraudat şi fraudează de amar de vreme imaginea sa şi adevărul. Mi-e teamă însă că de la marea amploare aperceptivă, care a traversat istoria, până la adevărul de sub cheie, e un pas enorm de făcut. Tocmai de aceea, accentul trebuie pus pe amprenta personalităţii sale, asupra evenimentelor din contextul geopolitic în care a fost investit ca şi conducător al Ţării. În acest scop, găsesc imperios necesară o succintă retrospectivă a nefericitei etape istorice la care vă referiţi.

I.P.: În economia acestui brainstorming poate avea relevanţă...

I.M.: Debutul sângerosului conflict se află şi azi ascuns şi păzit straşnic în marile arhive ale S.U.A., Rusia, Germania... unde accesul ne este - încă - restricţionat. 1939 este an de referinţă în declanşarea celei mai mari conflagraţii a omenirii. La 23 august 1939 a fost parafat machiavelicul pact Hitler-Stalin, cu Protocolul Adiţional Secret, desecretizat abia după 70 de ani, de la semnare -, din care redau aici ultimele două precizări edificatoare: „Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune. Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.”

I.P.: În mod paradoxal, azi Germania este vizibil interesată de landul dintre Prut şi Nistru.

I.M.: Da. Revenind, 1940 a fost, pentru România, anul rapturilor teritoriale: Diktatul de la Viena, pierderea Cadrilaterului şi ultimatumul sovietic de la 26-28 iunie 1940. „Aliaţii tradiţionali” - cum le place unora să le spună - erau preocupaţi de propria soartă: Franţa capitulase, Anglia s-a retras pe propria insulă, navigând pe valuri nesigure, americanii nici nu vroiau să audă de război. Singura alternativă pentru recuperarea teritoriilor pierdute de către România era Germania. Demers început prin întâlnirea Regelui Carol al II-lea cu Hitler şi preluat de generalul Ion Antonescu, în septembrie 1940. Nu este totuna să fii conducător al unei ţări, în timp de pace şi prosperitate, cu a fi lider al aceleiaşi ţări în vremuri tulburi, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, inevitabil, inclusiv pentru România.

I.P.: Un principiu valabil şi azi...

I.M.: La 22 iunie 1941 a început cruciada românească împotriva bolşevismului şi lupta pentru realipirea teritoriilor răpite de U.R.S.S.. A fost trecerea Nistrului o eroare? Exista alternativă? A urmat marele eşec al Axei, la Stalingrad. Dar, pentru a ne lămuri, să îl lăsăm pe Mareşalul Antonescu să vorbească: „Istoria se scrie cu spada! Anul trecut [în 1940] ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea neamului românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică. [...] Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filo-francezi - şi am pierdut graniţele neamului românesc -, pentru că am fost filo-englezi - şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filo-francezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nici nu i-a văzut în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filo-români şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele. [...] În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne putem sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi.

I.P.: Vă întrerup. În situaţia de azi, din fericire, este bine că avem parteneriatul strategic cu Statele Unite.

I.M.: Antonescu mai afirma „Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia. Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi, după ce le-am luat, cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun: «Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici!»? Ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi, după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea. Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere. Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi întors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut”.

I.P.: Cam lung citatul din stenograma Consiliului de Miniştri, din acea epocă, dar necesar...

I.M.: „… Generalul Antonescu n-a înşelat, nu înşeală şi nu va înşela niciodată. [...]. Aşa-zisa opoziţie, prin elementele ei bine cunoscute ca valoare, ca trecut şi ca aviditate de a reveni la conducere, chiar peste cadavrul Ţării, complotează şi întreţine această operă inconştientă de slăbire a moralului, de defetism, de trădare.” (Rânduri memorabile, din cartea profesorului Gheorghe Buzatu - Românii în arhivele Kremlinului). Duplicitatea opoziţiei din România, aliată cu nemulţumirea unor generali dispuşi să trădeze, generali aflaţi sub oblăduirea unui suveran incompetent să conducă Ţara, au permis şi creat condiţiile propice complotului de la 23 august 1944, ocuparea Ţării de către Armata Roşie şi teroarea anilor care au urmat.

I.P.: Referirea la suveran este doar opinia dumneavoastră.

I.M.: Nu, nu, mulţi alţii au aceeaşi opinie. E vocea poporului. Ei bine, siliţi de împrejurări să intre în război, miile de soldaţi români l-au dus până la final, făcându-şi datoria pentru Ţară. Nu ei poartă responsabilitatea pentru modul în care s-au încheiat ostilităţile. „Analiştii” de conjunctură şi teoreticienii cârcotaşi l-au acuzat pe Mareşalul Antonescu că nu s-a oprit pe Nistru, dar nu au îndrăznit să întrebe ce a căutat Armata Română dincolo de graniţa de vest a ţării.

I.P.: Bună observaţia...

I.M.: De peste două decenii, guvernanţii postdecembrişti, preocupaţi nu de redresarea Ţării, ci de prosperitatea personală, nu s-au arătat interesaţi să reclame şi să pretindă scuze de la Germania şi de la Federaţia Rusă pentru consecinţele nefaste ale Pactului Molotov-Ribbentrop!

I.P.: O afirmaţie greu digerabilă de ex-miniştrii de externe postdecembrişti, dar corectă, în raport cu ceea ce au făcut şefii diplomaţiilor altor state, în situaţii comparabile...

I.M.: Ei nu au cerut anularea pactului şi a anexelor sale secrete. Paradoxal, la orizont se profilează o versiune modernizată a celui vechi, încă nedeclarat anulat, la care lustragii din guvernele şi parlamentul României rămân impasibili, ba chiar subscriu tacit.

Unicul supravieţuitor

I.P.: Nu cred. Şi asta pentru că, din fericire, interesul strategic al aliaţilor, în general, şi al americanilor, în mod special, a determinat mutarea, începând cu Summitul N.A.T.O., de la Lisabona, din anul 2011, a graniţei, de facto, a teritoriului protejat militar, de pe Prut pe Nistru. Continuăm. După lovitura de stat, din 23 august 1944, a urmat aceea din decembrie 1989, despre care publicaţi articole inedite, menite a atesta implicarea unor servicii secrete străine. În ce scop?

I.M.: Să nu uităm că Armata a 14-a a Rusiei este mai aproape de Chişinău decât N.A.T.O... Aşadar, 1944 şi 1989 au fost ani de cotitură în istoria modernă şi recentă a Neamului Românesc. Un istoric autentic trebuie să fie capabil să se transpună în atmosfera epocii cercetate, să analizeze sub imperiul obiectivităţii, nu prin reconsiderarea post-factum - eroarea fundamentală a veleitarilor. Un istoric de veche cultură patriotică, trebuie să stăruie în tradi­ţia adevărului şi să refuze cu toată fiinţa spirituală să fie părtaş al unor scenarii şi regii care primejduiesc Istoria, în general şi Istoria Neamului, în special. Amintesc aici personalitatea unor mari istorici contemporani (specializaţi în istoria modernă şi contemporană a României), părinţii unor teze care echivalează cu o reacţiune şi al căror statut moral se găseşte dincolo de orice comentarii: Florin Constantiniu, Gheorghe Buzatu, Dinu C. Giurescu, Jipa Rotaru, Cristian Troncotă, Corvin Lupu, Petre Ţurlea... cărora li s-a adăugat istoricul american Larry Watts. Unicul scop al articolelor publicate în revista ART-EMIS este „deconspirarea” adevărului istoric, dat fiind faptul că oamenii au de obicei numai conştiinţa periferială a unui eveniment. În opinia mea, atât momentul 23 august 1944, cât şi decembrie 1989 sunt acte de Înaltă Trădare Naţională. La 23 august 1944, fostul suveran - pe atunci un tânăr despre care generalul Constantin Sănătescu afirma că „... Majestatea Sa se pricepe la motoare, dar asta nu-i de ajuns pentru un rege!”, sfătuit de camarila servilă, ce roia în jurul său, a decis să iasă - lamentabil - „de sub papucul Mareşalului”. Urmările au fost catastrofale. Ţara a fost ocupată de ruşi şi condusă de alogenii care au decimat intelectualitatea românească, aproape până la dispariţie. Pentru că există o răsplată, pentru că „Dumnezeu nu bate cu parul”, participanţii la complot au sfârşit tragic, ajungând victime ale propriei trădări. Atunci, la 23 august 1944, suveranul a arestat capul - de facto - al propriei armate şi, în plin conflict militar, l-a predat inamicului. Cum poate fi catalogat acest gest? Atunci, la 23 august 1944, cum afirma Iosif Constantin Drăgan „Regele încredinţase ordonanţei sale secretul cifrului de la seiful unde acesta trebuia să-l închidă pe Mareşal. De la general la subofiţer, Coroana s-a rostogolit lamentabil.” Unicul supravieţuitor al evenimentelor este fostul suveran, dar n-are niciun interes ca adevărul să iasă la suprafaţă. Se străduieşte să păstreze tăcerea.

I.P.: Am altă opinie. Am discutat de două ori, cu Majestatea Sa Regele Mihai şi rămân la părerea că numai când va fi invitat la realizarea unui documentar în care iniţiatorii să nu fie pro sau contra unui anumit curs al evenimentelor, din august 1944, va răspunde, onest, la întrebări care practic nu i-au fost puse!

I.M.: Adică, „la Paştele Cailor!”... l-aţi crezut? Agenda lui Carol al II-lea - ascunsă vreme de decenii de către un ofiţer al Gărzii Palatului -, unde Mareşalul a notat derularea arestării, „strigă” adevărul. Nici despre sângerosul decembrie 1989, când românii s-au repezit spre prăpastie precum oile lui Panurge, nu s-a scris, încă, întregul adevăr şi sunt puţine perspective ca el să vadă prea curând lumina oficială. Să nu uităm că, lucrătura aceloraşi regizori din '89, a fost şi jocul de Dominó din nordul Africii, al anului 2012.

Umbra K.G.B.

I.P.: Îmi place dialogul cu dumneavoastră. Mă provocaţi. Regizorii schimbării la faţă a României, din anul 1989, sunt diferiţi de cei care au iniţiat primăvara arabă. Primii nefiind deloc încântaţi de libertatea de exprimare oferită de Internet.

I.M.: De parcă cei actuali ar avea altă poziţie! Să-i fim recunoscători istoricului Corvin Lupu, pentru curajul de a deconspira numeroase momente ale trădării decembriste! De altfel, încă din 1990, dizidentul sovietic, Vladimir Bukovski, una dintre sursele bine informate din Estul Europei, menţiona: „Niciodată rolul K.G.B.-ului în U.R.S.S. şi în străinătate nu a fost atât de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la răsturnarea lui Ceauşescu în România, care au lansat «revoluţia de catifea» în Cehoslovacia, care au luat măsuri pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania Răsăriteană, producând îndeosebi circumstanţele favorabile distrugerii zidului Berlinului”.

I.P.: Cu asta sunt de acord. Ca publicist, cu o atentă monitorizare a evoluţiei celui de-Al Doilea Stat Românesc, ce estimare faceţi privind şansele Republicii Moldova de a îşi continua drumul spre integrarea în Uniunea Europeană, apropierea de România şi depărtarea de fosta putere imperială, de la răsăritul Europei?

I.M.: „Suntem aici, de mii de ani, la poarta furtunilor şi a trecerii oştilor...”, spunea Nicolae Iorga. Suntem aşezaţi într-un punct geografic unde interesele „imperiilor” s-au intersectat de-a lungul secolelor cum, de altfel se întâmplă şi astăzi. Romanii, turcii, ruşii, austriecii, nemţii... Acum americanii.

I.P.: Menţionarea americanilor mă amuză, dar nu subscriu la ea. Însă nu vă cenzurez.

I.M.: Asta ar mai lipsi! Cu ce drept? Toţi au venit aici pentru a cere „pământ şi apă”. Ce nu li s-a dat de bună-voie, au luat cu de-a sila. De la primul rapt teritorial rusesc asupra Basarabiei s-au împlinit 200 de ani. Douăsprezece, chiar treisprezece invazii ruseşti şi-au rostogolit tăvălugul peste pământul românesc, dintre Prut şi Nistru, graniţa de est, firească, a României şi a Europei. În 1940 Molotov a greşit traseul, mâzgălind pe hartă şi ceea ce nu ceruseră prin ultimatumul din 26-28 iunie. Mareşalul a adus pământul românesc la trupul Ţării, pentru ca Aliaţii să i-l dea înapoi lui Stalin, cu Românie cu tot. Cum să ignorăm, să negăm aceste realităţi? De-a lungul secolelor, prin grija Rusiei ţariste, apoi prin cea a Uniunii Sovietice, s-au produs schimbări dramatice în structura populaţiei dintre Prut şi Nistru, dar sentimentul românesc n-a putut fi înnăbuşit niciodată. Marea ratare a momentului - premeditată şi dictată, de altfel - din 1990 nu poate fi, nici ea ignorată.

I.P.: Aici aveţi dreptate. Am fost la Primul Pod de Flori peste Prut. La Ungheni. Ca ofiţer. Ambasada rusă trimisese doi ofiţeri K.G.B., care erau palizi şi tremurau lângă mine şi comandantul batalionului de grăniceri, de la Iaşi, privind îngroziţi mulţimea de români şi întrebând, în neştire: „Ce se întâmplă?” Atât de mare a fost atunci frica sovieticilor încât - am mai scris despre asta, dar o repet - generalul Petre Teacă, care comanda atunci trupele de grăniceri, a fost plimbat cu elicopterul, de generalii sovietici, pentru a i se arăta camioanele cu trupele speciale, dotate cu câini, precum naziştii, ascunse în păduri, gata de intervenţie sângeroasă, dacă acei peste 1.000.000 de români, care au trecut paşnic, Prutul, la fraţii lor, ar fi dorit atunci proclamarea reunirii. Mă uitam la ofiţerii sovietici, grăniceri ca şi noi. Erau livizi!

I.M.: Asta e! În 1992 a curs sânge pe Nistru. Armata a 14-a rusă a agresat teritoriul tinerei republici, sub ochii „nevăzători” şi gura tăcută ale marilor puteri. Jocurile erau făcute, iar primul preşedinte al României postdecembriste a trădat, fără ezitare, interesele ţării. Ceilalţi doi i-au continuat „opera”. Vă mai amintiţi de Doina şi Aldea Teodorovici, de Virgil Tatomir?... Dusu-s-au la cer, dar nu de bună voie.

I.P.: Vizavi de conflictul de pe Nistru lucrurile sunt mai nuanţate. Ion Iliescu a fost, ca de obicei, prudent, ca să fiu elegant, dar ulterior a condus România la momentul invitării acesteia în N.A.T.O.. Emil Constantinescu a fost nevoit la un act diplomatic cunoscut cu Ucraina, dar tot el este cel care a determinat opţiunea României spre aliaţi, în momentul operaţiunilor militare decisive din spaţiul ex-iugoslav. Traian Băsescu şi-a atras antipatia multor conaţionali, pentru măsuri interne şi atitudini pe care nu le mai evoc, dar are meritul - chiar dacă enervează afirmaţia mea - de a fi menţinut Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. A cărui valoare reală, actualii guvernanţi abia acum o înţeleg.

I.M.: Actul diplomatic la care faceţi referire - Tratatul cu Ucraina - a fost un act inutil, un act de trădare a intereselor româneşti, iar prin servilismul faţă de N.A.T.O., în timpul războiului din Jugoslavia, România a oferit ceea ce Ungaria - deja membră - nu acceptase. Parteneriatul strategic cu S.U.A. poate fi, lesne, comparat şi asemuit cu parteneriatul România-Germania din anii '40. Deşi nu ne aflăm în stare de război, situaţia este comparabilă, iar pericolul vine din aceeaşi direcţie. Revenind la „drumul spre integrarea în Uniunea Europeană, apropierea de România şi depărtarea de fosta putere imperială, de la răsăritul Europei”, ceaţa este destul de densă, iar vizibilitatea asupra perspectivei, neclară. Federaţia Rusă nu-i dispusă să-şi abandoneze avanpostul transnistrean şi să-şi retragă trupele de ocupaţie. Puţin le pasă americanilor sau Uniunii Europene de ruda săracă - România. Tratate, înţelegeri? Fum şi aburi!

I.P.: Bun. Vă respect tirada, ca jurnalist acid, dar diplomaţia superputerii lumii nu se face la talk-show-urile din România. Fum şi aburi or fi pe ochii celor care decriptează lumea doar pe baza informaţiilor primite prin presa bulevardieră, din ţară.

I.M.: Nu oricine are acces la informaţii secrete, iar mass-media românească... Să nu uităm că tratatele nu se fac pentru a fi respectate decât de către căţei, nu şi de dulăi. Anul 1989 a fost o catastrofă planetară şi din alt punct de vedere: S.U.A. a fost lipsită de obiectul muncii, adică de inamicul din vremea războiului rece, iar echilibrul de forţe a suferit modificări derutante. În „Domnia haosului absolut”, cum a botezat perioada în care trăim eruditul istoric Gheorghe Buzatu, a erei „ciocnirii civilizaţiilor şi refacerii ordinii mondiale” definită astfel de către Samuel Huntington, interesele au fost acoperite cu o modernă şi perfecţionată reţea de camuflaj, sub care nu au acces decât „avizaţii”. Marile scamatorii şi discriminări ale Consiliului Europei şi ale celor mai puternice state, membre ale U.E., interesata „vizită a bătrânei doamne”, mecanicul-şef al locomotivei europene, la Chişinău, din anul trecut, presiunile Ţarului Putin şi controversatul scut anti-rachetă de la Deveselu, sunt doar câteva elemente de suprafaţă.

I.P.: Scutul o fi controversat pentru dumneavoastră. Dovadă că am avut dreptate că informaţiile furnizate opiniei publice de oficialii de ieri, ca şi cei de azi, sunt minimale, insuficiente, rod al unei aroganţe bazată pe supra aprecierea rolului lor, la diferite eşaloane ale structurii de stat.

I.M.: Nu sunt singurul. Şi alţii îl pun sub semnul incertitudinii şi al eficienţei discutabile în caz de conflict. Iar trupele ruseşti „de pacificare”, avide de sânge românesc, nu ezită să tragă în plin asupra românilor. Forţele de ordine din Republica Moldova sunt timorate de acţiunile anti-unioniste, dirijate şi puse în practică de serviciile secrete ruseşti, iar manifestanţii unionişti sunt lăsaţi pradă violenţei atacatorilor. România tace! Uniunea Europeană tace! Germania tace! Toate aceste detalii nasc, firesc, întrebări privind viitorul Republicii Moldova şi realipirea la Ţara mamă.

Zoe de la Chişinău...

I.P.: Eu nu văd aşa lucrurile. Şi tot răul descris de dumneavoastră limpezeşte mentalitatea fraţilor de peste Prut. Evenimentele de ultimă oră demonstrează ceea ce am mai afirmat. Rusia nu mai are dreptul să treacă Nistrul, fie chiar cu un singur bocanc militar. Restul ţine de focurile de artificii politice locale. Precum obsesia lui Mihai Ghimpu de a schimba pe actualul ministru al apărării, Vitalie Marinuţă, cel mai pro-occidental membru al guvernului în funcţiune, cu o... muiere! Ultimul cuvânt l-am folosit aidoma unui duş rece, pentru că toate politicienele aduse în ministerul armatei - cel de la Bucureşti -, s-au dovedit a fi isterice, ridicole, demne urmaşe ale celebrei Zoe, din piesa O noapte furtunoasă, de Ion Luca şi Caragiale.

I.M.: În schimb, eu nu uit că Napoleon, afirmând că „drumul spre inima soldatului trece prin stomac” nu a greşit. Ce a oferit - concret - integrarea europeană României? Ce poate ea oferi românilor de dincolo de Prut? Promisiuni şi mărgele. Ce poate oferi România surorii ei oropsite, în această domnie a haosului absolut? Este capabilă România, vrea Uniunea Europeană să ofere ceea ce Federaţia Rusă poate? În contextul impusei regionalizări, este capabilă România să-şi apere hotarele, nu de la Nistru pân-la Tisa, măcar de la Nistru până la actuala graniţa de vest a Ţării? „Fosta putere imperială de la estul Europei”, cum aţi definit-o dumneavoastră, nu este tocmai o fostă, ci actuală putere economică, politică şi militară, chiar dacă poartă uniformă nouă. Imnul a rămas acelaşi.

I.P.: Staţi un pic! Toţi, dar toţi europenii, dintre Prut şi Nistru, inclusiv abilul Vladimir Voronin îşi doresc ca să nu mai fie trataţi ca locuitori, de categoria a doua, a bătrânului nostru continent! De unde vine şi jocul, la două capete, a multor moldoveni, care amintesc de posibilitatea urnirii spre Uniunea EuroAsiatică. În ce an ne aflăm? 1940? Nu. Iar în 2013 orice atac la adresa României va fi considerat unul la adresa NATO. Dacă nu ştiţi, vă spun eu, aşa, ca luare aminte, pentru unii cititori. Mai puţin de cinci minute face un avion de luptă american, decolat de la baza situată la Mihail Kogălniceanu, până la punctul aerian de admirare turistică integrală a Tiraspolului...

I.M.: ...Credeţi că un avion rusesc are nevoie de mai mult timp pentru a parcurge aceeaşi distanţă, în sens invers? Poate demonstrează ruşii ce pot acum, pe durata manevrele militare din Marea Neagră... Dar să reluăm... Într-un dialog pe care l-aţi purtat cu distinsa doamnă Maria Diana Popescu, abordând acelaşi subiect, ea sugera clarificarea printr-un referendum pe ambele maluri ale Prutului, privind alternativa unionistă. Susţin afirmaţia, considerând-o ca fiind calea reală de a afla părerea nefalsificată a poporului român de pe ambele maluri ale Prutului. Un referendum „nearanjat, necosmetizat, ne-electronizat pe computere!”, ci lămuritor. Falsa soluţie cu drumul spre vest al Republicii Moldova şi „unirea” celor două state româneşti în conglomeratul înstelat al drapelului albastru serveşte interesele globalismului agresiv, dar mai puţin interesele României. Nici „integrarea”, nici „unirea” nu vor fi înfăptuite dacă poporul nu le vrea. Dacă se doreşte Unirea, să se facă, în pofida dictaturii U.E. şi/sau a Federaţiei Ruse! Ce păcat! Lumea nu avansează deloc. Doar şantajele. Restul e „preacurvie”!

150 de secui...

I.P.: Faptul că vă respect libertatea de exprimare nu vă scuteşte de o replică pe măsură. A fost referendum la ruperea Basarabiei de România? Hai să fim serioşi. Mergem mai departe. Bomboana pe coliva relaţiei europene, cea obiectiv necesară, între două state membre ale comunităţii euro-atlantice, precum România şi Ungaria, a fost agitarea, în scopuri nu doar propagandistice, a drapelului secuiesc, nu numai pe plaiuri transilvane. Cum comentaţi acest pretext infantil, din perspectiva ţelurilor vizate de iniţiatori?

I.M.: Aţi omis să menţionaţi de care „rupere” este vorba, de prima? De ultima? Nu aţi amintit nici de condiţiile din 1812, nici de cele din 1944 sau din 2013. „A la guerre comme à la guerre!”. În vreme de război nu se prea face referendum... în timp de pace, este posibil. În nenumărate rânduri au fost puse bomboane pe coliva - nu a relaţiei europene, ea există doar pentru unii parteneri -, ci a relaţiei România-Ungaria, iar aşa-zisul pretext al drapelului secuiesc nu este deloc infantil.

I.P.: Vorba vine...

I.M.: Plecând de la datele ultimului referendum, pe teritoriul României ar exista „fabulosul” număr de 150 de secui declaraţi. Aşadar, ei de abia ar putea alcătui un cătun, nicidecum o localitate, darămite o „Ţară”. Extremismul naţionalist ungar şi doctrina ungaristă sunt o realitate. Deşi suntem în secolul al XXI-lea, fantoma Imperiului Ungar este plimbată între Budapesta şi porţile Ardealului, sfidează toate reglementările Uniunii Europene, care, din nou afirm: tace! Principala vină nu este însă a Uniunii Europene, nu este a Ungariei, ci a saltimbancilor politici căţăraţi pe volanta rotitoare a puterii din România postdecembristă. Rând pe rând, cu acceptul tacit al guvernelor aservite altor interese decât celor româneşti, minoritatea maghiară din România a primit, nu drepturi, ci privilegii, date spre exemplu altor state de către însăşi Uniunea Europeană. Vreme de peste două decenii, cât a fost cocoţată la putere, U.D.M.R. - coloana a V-a a serviciilor speciale din Ţara vecină şi (ne)prietenă -, a reuşit să penetreze toate structurile decizionale româneşti, inclusiv serviciile secrete.

I.P.: Afirmaţia ultimă nu o cred. Eu chiar am încredere în elita serviciilor secrete româneşti. Şi ştiu ce spun.

I.M.: Să nu uităm că Mihai Răzvan Ungureanu a fost şeful unuia dintre serviciile speciale. Şi în el aveţi încredere? Moştenirea Gojdu a fost înstrăinată cu acordul guvernului Tăriceanu, prin intermediul aceluiaşi „faimos” ministru de externe M.R.U.. Laszlo Tökes, europarlamentar din partea României a jurat credinţă Ungariei şi pledează împotriva ţării care l-a trimis în Parlamentul European. Consilierul personal al premierului actual al României - tot de etnie maghiară - a declarat în acelaşi forum că el nu reprezintă România, iar astăzi întinde arcul spre caracterul naţional al Ţării.

I.P.: Să fim obiectivi. Place sau nu, actualul premier al României - dacă îl judecăm după atitudinile publice - a avut o atitudine demnă, ba chiar de delimitare clară de omologul de la Budapesta.

I.M.: Criminalii de război maghiari au statui pe teritoriul României, iar Mareşalul ROMÂN, Antonescu, este asasinat şi/sau „demolat” în fiecare zi. Garda Maghiară, organizaţie interzisă în Ungaria îşi face de cap în România.

I.P.: Ei, aş! Maestre, dacă iar m-aţi provocat, forţa expediţionară a României, călită în trei teatre de operaţiuni militare - ex-iugoslav, afgan şi irakian - are nevoie doar de 10 ore, pentru a reitera exemplul înaintaşilor, care s-au fotografiat în faţa parlamentului aflat pe malul Dunării. Nu cel din Slovacia, asta ca să nu avem dubii...

I.M.: Mă bucură replica dumneavoastră, dar afirmaţia mea are acoperire! Vreţi să vedeţi busturile criminalului de război, Albert Wass? Megeţi în Ardeal. În ceea ce priveşte repetarea gestului din 1919, mă îndoiesc că ar mai fi posibil. Chiar dacă am mai putea, deşi mă îndoiesc, nici N.A.T.O. nici U.E. nu ne-ar permite. Un cretin face un simulacru de execuţie publică a lui Avram Iancu şi autorităţile româneşti numai că nu-l felicită, bagatelizând obrăznicia.

I.P.: Omul îşi dorea să devină simbolul „represiunii româneşti”. Nu i-a ţinut figura...

Dacă un român ar fi „spânzurat” la Budapesta, manechinul lui Horthy, acum ar putrezi în puşcăriile Ungariei sau ar sta la doi metri sub pământ. Preşedintele, Prim-ministrul, Guvernele şi Parlamentul României, au amuţit, în timp ce omologii lor unguri îndeamnă cetăţenii români de etnie maghiară la ură, la nesupunere civică şi autonomie pe criterii etnice.

I.P.: Este opinia dumneavoastră. Nu subscriu la aceasta. Preşedintele şi-a rezervat dreptul de a reacţiona dacă omologul ungur intervine de o manieră eronată. Despre premier mi-am spus opinia. Ministrul de externe, aşa timid cum este, şi-a îndeplinit rostul de moderator. Iar parlamentul nostru nu era cazul să intre în jocul celor care îşi încearcă şansa de secesionişti virtuali.

I.M.: Dar îndemnul la ieşire în stradă al lui Tökes?  Dar declaraţiile lui Frunda sau ale lui Kelemen Hunnor cum pot fi calificate? Premierul Ungariei se plimbă prin România ca pe bulevard, agitând spiritele. Alţi demnitari ai Ungariei ne sfidează, la noi acasă, iar oficialităţile româneşti stau de lemn Tănase. La ordinul U.E. - această Nouă Uniune Sovietică - Guvernul României le pune pe tavă oferta regionalizării. Cerşim accesul la spaţiul liber de circulaţie în superstatul unde ni s-a dat brânci şi-am devenit sclavi. La antipod, cu concursul Occidentului şi al cârpacilor noştri, care prestidigitează cu destinul naţiunii, am ajuns să cerşim drepturile înscrise în lege şi în reglementările Uniunii, în loc să reclamăm nerespectarea lor şi discriminările la care suntem supuşi. Ar fi timpul să ne trezim din adormire şi să ne scuturăm de căpuşele care sug de pe spinarea răbdătorului popor român. U.E. are copiii ei preferaţi, România a fost stoarsă de resurse, dispreţuită şi aruncată la periferia conglomeratului ipocrit, la fel de corupt ca cel mioritic. Este corect că Uniunea ne-a trântit chestiunea Tezaurului în nas? Ce urmează? Preconizatul Diktat de la Bruxelles? Marea confiscare a economiilor populaţiei, la fel ca în Cipru? Sau se gândesc la un plan Kosovo? Nu le merge! Cu românii vor avea de furcă. Deşi răbdători până la absurd, românii, cu bunele şi mai puţin bunele lor obiceiuri au înscrisă în gena lor unitatea de neam.

Chestiunea patriotismului în anul 2013

I.P.: Unul dintre cei mai prestigioşi colaboratori ai revistei dvs. este istoricul Gheorghe Buzatu. Mai poate fi - în lumea cinică de azi, în degringolada evidentă, din sistemul de învăţământ din România - recursul la istorie o soluţie pentru revigorarea memoriei naţionale, extrem de utilă celor ce mâine vor trăi în această ţară şi o vor conduce aşa cum au fost deprinşi, sau nu, ca să îşi iubească patria?

Distanţată considerabil, în sens înălţător, de a colegilor istorici, vasta activitate de cercetare a ilustrului Gheorghe Buzatu vine să aşeze tectonica istoriei pe baze solide, în înfrăţire cu marile adevăruri care posedă, în temeliile lor, pilonii patriotismului. Domnia sa se străduieşte în primul rând să scoată în evidenţă evenimentul însuşi, care cere să fie constatat ca atare în relieful adevărului. Personalitatea sa înnobilează paginile revistei ART EMIS, este de ce nu, acea spiritua­litate solară, cu un caracter prin excelenţă „regal”, care dă orizontului spa­ţial şi temporal al naţiunii române un certificat de identitate istorică. După haosul loviturii de stat din decembrie 1989, educaţia tele-manelizată a condus la deteriorarea drastică a sistemului educaţional şi de învăţământ. Istoria a devenit o materie facultativă, orele de educaţie - puţine câte au mai rămas, sunt profilate pe directiva sexuală, pe tolerare-promovare a homosexualităţii, pe diminuarea până la eliminare a educaţiei în familiei. Pornografia şi trivialitatea sunt obiecte ale muncii în instituţiile mass-media. Până şi monstruozităţile pornografice ale lui Cărtărescu au fost trecute pe lista şcolară a literaturii obligatorii. În condiţiile acestor dezrădăcinări şi dislocări orizontice ale poporului din matricea naturală, putem vorbi despre Gheorghe Buzatu ca despre un exponent de mărime al conştiinţei umane, ale cărui demersuri ştiinţifice ar trebuie predate în şcoli. În ciuda condiţiilor vitrege şi a distrugerii sistemului haretian de învăţământ, Neamul Românesc mai are copii şi tineri talentaţi, are genii pe care - din păcate, nesocotite la ele acasă - le recunosc şi le racolează străinii. De la ei poate veni salvarea Ţării. Pe ei trebuie să-i educăm în spirit patriotic, nu să-i exportăm ca produs finit de materie cenuşie. Da! Revigorarea memoriei naţionale este mai mult decât necesară, este o problemă de viaţă şi de moarte a neamului nostru! Şi nu sunt patetic afirmând asta, sunt realist.

Cui îi mai place sindromul drobului de sare?

I.P.: La finalul acestui dialog, sunteţi adeptul celor care promovează sindromul mioritic al drobului de sare, deplângând, fără încetare, decăderea societăţii de azi, sau un susţinător al mentalităţii de învingător, specifică tuturor acelora care au marcat momentele de glorie ale neamului nostru?

Ca de obicei, adevărul e la mijloc. Consider că trebuie să ne situăm, undeva, între „Sindromul mioritic al drobului de sare” şi „mentalitatea de învingător”. Costumând cazuistica doar în alb şi negru, nu mai putem percepe nuanţele şi nici faptele în contextul intern şi internaţional - extrem de complex. Nici minimalizarea defectelor sau a pericolelor, nici exagerarea meritelor sau a calităţilor poporului român, nu sunt soluţii de rezolvare. Trebuie să alegem soluţia optimă între prudenţă, diplomaţie, demnitate şi îndrăzneală conştientă. Cercetarea, recunoaşterea şi redarea adevărului istoric, cu toate aspectele sale, sunt soluţiile salvării şi ale respectului de sine. Însă, atâta vreme cât, pe agenda guvernanţilor, suveranitatea Ţării, demnitatea naţională şi nivelul de trai al poporului român au aceeaşi importanţă pe care o are cucuta în creşterea glandelor endocrine ale ţânţarului anofel sau naşterea prin cezariană a acvilei carpatine, s-ar impune să ne luăm soarta în propriile mâini. Din păcate, cei mai mulţi dintre cetăţenii României au fost transformaţi în zombies conectaţi la viaţă prin televizor, unde îşi găsesc loc de refugiu cei ce fug de braţul amputat al Legii. Poporul român rabdă ca prostul, nu iese în stradă, nu pune mâna pe par, atunci când este ignorat sau scuipat în obraz de către „talibanii”, „mogulii” sau „baronii” autohtoni. Nu mai pune mâna pe armă pentru a-şi apăra ţarina. Totuşi, încă se mai găsesc oameni care îşi fac datoria, aşa cum pot, cu mijloacele rudimentare pe care le au în dotare. Nu la mass-media mă refer, nici la Armata României - pentru că ar fi prea multe de spus despre (ne)înzestrarea ei -, ci la serviciile secrete. Regretabil este că şi în cazul acestora, deţinătorii puterii decizionale nu ţin cont de rapoartele prezentate. Se conduc după „miros” şi după interese de ei ştiute. De ce nu avem curajul să spunem că toate guvernele şi toţi preşedinţii de după ’89 au tras cu sânge rece în poporul român, au ucis România, industria ei, agricultura, sănătatea, învăţământul şi au lăsat milioane de români fără locuri de muncă, fără viitor. Aceasta este libertatea şi democraţia mult visată şi trâmbiţată? Democraţia care a protuberat inechitate socială, slăvind agoniselile libertare ale Puterii? Ca toate ţările periferiei capitaliste, România nu mai găseşte echilibrul propice între importul occidental de orice fel şi propria producţie de valori. Cam aceste lucruri ne-au oferit relaţia de penetrare a capitalului într-o ţară, pâna mai ieri inaccesibilă. Ce e obligată să producă România integrată? O cultură economică şi socială instant, perisabilă, gata să se altereze şi să se alinieze la primul fluier al Bruxelles-ui. În loc să ne fi dezvoltat, pe fondul libertăţii, propriile capacitaţi, am fost obligaţi să ne adaptăm unui mers străin, destabilizator realităţilor româneşti. Dacă luăm în considerare premisele de la care plecam pentru următorii ani, în decembrie 1989, şi starea jalnică în care ne aflăm în anul 2013, e limpede, ne mai rămâne să credem în minuni! Suntem un popor în lanţuri, jefuit cu metodă, aflat la cheremul Occidentului şi hulit de ursul de la răsărit. Ne zbatem în degringolada ideologiei capitaliste, când însuşi capitalismul ca sistem este pus, astăzi, sub semnul întrebării. Şi nu mă lamentez, ci constat cu amărăciune. Capitalismul globalizat este instrumentul perfect pentru vârfuri şi dezastruos pentru cei mai mulţi. Specializaţi în acapararea puterii şi a zonelor de influenţă, în subjugarea popoarelor prin îndatorare, amatorii de profituri uriaşe, corupţii, vânzătorii propriilor popoare se simt bine în capitalism, fie chiar în ipostaza de executanţi sau supuşi ai mafiei planetare şi ai crimei economice organizate. Aşadar, ce ne-a adus bun mirajul statutului de membru N.A.T.O. şi U.E.? Răspunsul ni-l dă realitatea de zi cu zi.

I.P.: Nu am mai intervenit în avalanşa argumentelor dumneavoastră finale, la care, ca să fie foarte clar, nu subscriu deloc. Nu eram în NATO? Vorbeam limba rusă. Nu intram în Uniunea Europeană? Aveam soarta Bielorusiei. Dar am iniţiat acest interviu pentru că mi se pare firesc să avem o imagine mai clară, a frământărilor celor care, cu multe argumente îndreptăţite, precum nu puţine, dintre cele afirmate de dumneavoastră, îşi doresc o Românie demnă. Şi vă mai spun ceva. Din experienţă proprie. Unui ofiţer rus, dacă îi spui că nu eşti de acord cu el, surâde enigmatic şi te invită la un pahar de votcă. Unui ofiţer american, dacă îi spui acelaşi lucru, te invită la o cafea şi întreabă calm: Bine. Deci care-i opinia ta? Nici peste Ocean, nici la Moscova nu sunt preţuiţi cei cu capul plecat. Aici este problema.

I.M.: Cred că nici ofiţerul american nu este abstinent - cum prea delicat doriţi să-l prezentaţi, şi asta miroase a altceva. Presupun că ar renunţa uşor la cafea în favoarea unui pahar cu whisky. În rest, este opinia dumneavoastră şi o respect, deşi văd situaţia în mod diferit. Pentru mine contează mai puţin părerile de pe malul Potomacului, din Turnul Babel, de la Bruxelles sau din Piaţa Roşie. Contează, însă, enorm atitudinea Puterii instalate pe malul Dâmboviţei, că de, „Până la Dumnezeu ne mănâncă sfinţii!”.