Vă prezentăm opinia lui Valentin Vasilescu, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992 despre războiul din Siria.
Am explicat într-un articol anterior anterior că operaţiunea terestră de încercuire şi cucerire a Damascului din perioada noiembrie 2012-5 februarie 2013, executată de către rebeli, s-a încheiat cu un dezastru major pentru aşa-zisa armată de eliberare a Siriei. Fapt ce a permis preluarea iniţiativei de către armata naţională a Siriei, fidelă preşedintelui Bashar al-Assad şi declanşarea ofensivei generale care va conduce, în mod ireversibil, la încheierea războiului civil.
În paralel cu aceste bătălii terestre, în Marea Mediterană a avut loc un război mult mai complex între flota rusă şi cea americană, cu manevre strategice şi repoziţionări extrem de riscante, după toate regulile artei militare moderne. Fără a se trage nici un foc de armă, această confruntare mută a fost câştigată în mod categoric şi pentru prima dată de la sfârşitul războiului rece de către Rusia. Iată şi motivul pentru care presa occidentală şi cea copy-paste românească tace chitic în ultima vreme, ca şi când Siria nu ar mai exista.
Mai întâi, în estul Mării Mediterana, departe de ţărmul sirian, a apărut gruparea de atac Task Force 502 a flotei a VI-a a SUA, din care făcea parte un portavion (George Bush?), având la bord 80-90 de avioane şi elicoptere. Misiunea ei era să se poziţioneze astfel încât să poată lansa atacuri aeriene împotriva obiectivelor armatei siriene din Damascul încercuit de rebeli, ajutându-i pe aceştia să înfrângă rezistenţa armatei siriene şi să preia puterea. Numai că ruşii au zădărnicit intenţia americanilor, interpunând imediat între Task Force 502 şi coasta siriană portavionul Amiral Kuzneţov, având la bord un grup de 24 avioane multirol SU-33 şi MIG-29 KUB, 4 Sukhoi Su-25UTG/UBP şi 16 elicoptere antisubmarin Kamov Ka-27PLO. Portavionul Amiral Kuzneţov este înarmat cu 12 lansatoare ale rachetelor navă-navă P-700 Granit, a căror viteză este de Mach 2.5 şi bătaie de 625 km. Net superioare rachetelor navă-navă RGM-84 Harpoon (viteză 864 km/h, bătaie 125 km) cu care erau înzestrate distrugătoarele şi fregatele americane de escortă, din compunerea Task Force 502. Kuzneţov era escortat la rândul său de distrugătorul Amiral Ciabanenko şi de fregata purtătoare de rachete Ladnâi. Timp de 40 de zile, gruparea navală americană a încercat fără succes, ca la adăpostul unui intens bruiaj radar, să-şi deschidă un culoar spre litoralul Siriei, ocolind dispozitivul rusesc. Această primă etapă s-a încheiat cu retragerea din teatrul de operaţiuni a ambelor grupări navale, constituite în jurul portavioanelor.
Totuşi, americanii n-au cedat şi în estul Mării Mediterane, departe de coastele Siriei, flota a VI-a americană a menţinut în patrulare 3 distrugătoare americane din clasa Arleigh Burke, înarmate cu câte 110 rachete de croazieră BGM-109 (Tactic Tomahawk), cu raza de acţiune 1.600 km, destinate atacului ţintelor de pe uscat. Din acest motiv, în perioada ianuarie-4 februarie 2013 crucişătorul Moscova, distrugătorul Severomorsk, distrugătorul Smetlivâi (înarmate cu rachete navă-navă Uran, similare ca performanţe rachetelor americane RGM-84 Harpoon) şi fregata Iaroslav au făcut exerciţii de întrebuinţare în luptă în Marea Mediterană, în largul coastelor Siriei. Au mai participat navele amfibii Saratov, Azov, Kaliningrad şi Aleksandr Şabalin, alături de avioane de patrulare navală cu rază mare de acţiune şi de bombardament strategic din flota a 4-a aeriană rusă.
Crucişătorul Moscova este înarmat cu 8 lansatoare x 8 rachete S-300PMU Favorit, specializate în doborârea rachetelor navă-navă şi de croazieră. Anterior am afirmat că atunci când zboară la joasă înălţime, în teren mediu frământat, rachetele de croazieră pot fi doborâte de sistemele S-300 de la 40-70 km. Când acestea evoluează deasupra mării, distanţa de descoperire a lor se dublează şi odată cu ea şi raza de acţiune a rachetelor S-300. În plus, crucişătorul Moscova mai dispunea şi de 16 lansatoare ale rachetelor navă-navă P-500 Bazalt cu bătaia de 550 km şi cu aceeaşi viteză ca şi P-700 Granit (Mach 2.5). Din acest motiv, dacă cele 3 distrugătoarele americane lansau prima salvă de rachete de croazieră spre Siria, ea era şi ultima din viaţa lor. În aceste condiţii, penetrarea liniei de coastă a Siriei de către rachetele de croazieră americane a devenit imposibil de realizat.
La începutul lunii februarie 2013, odată cu zdrobirea forţelor aşa-zisei armate de eliberare a Siriei, care asedia Damascul, jocul de-a şoarecele şi pisica al grupărilor navale ruse şi americane din estul Mării Mediterane a luat o pauză. Navele flotei ruse a Mării Negre, în frunte cu crucişătorul Moscova s-au întors la bazele din Crimeea, locul lor în dispozitivul naval rusesc din Marea Mediterană a fost luat şi este compus şi azi, în principal, din distrugătoarele antisubmarin Amiral Panteleev, Severomorsk şi fregata Iaroslav Mudrâi.
Prin retragerea crucişătorului Moscova (adică a rachetelor S-300PMU Favorit de la bordul său) din apropierea coastei siriene, ruşii au lăsat înadins spaţiul aerian al Siriei neprotejat, întinzând în mod premeditat o capcană israelienilor. În care aceştia s-au şi îngrămădit să intre, prin raidurile forţelor lor aeriene din nopţile de 3/4 şi 4/5 mai 2013, cu scopul de a zădărnici ofensiva armatei guvernamentale a Siriei.
Spre deosebire de cele aflate anterior în dispozitivul din largul Siriei, navele ruseşti prezente acum în Marea Mediterană sunt înarmate în mod special pentru lupta antisubmarin, cu torpile rachetă RPK-2 Viuga (bătaie 45 km) şi RU-100, RPK-6/7 Veter (bătaie 120 km), care se deplasează în submersie, cu viteze de 400 km, folosind fenomenul de cavitaţie. Fiind propulsate de un motor rachetă cu combustibil solid, ele pot trece cu uşurinţă din mediul marin în cel aerian, unde zboară cu viteza de Mach 1.5. Exact după cum a anticipat statul major al marinei ruse, după bombardamentele israeliene din 3/4 şi 4/5 mai 2013, forţele militare navale ale SUA au trimis în patrulare, în estul Mării Mediterane, în apropiere de insula Creta, două submarine de atac cu propulsie nucleară, din clasa Ohio (Florida-SSBN-728/SSGN-728 şi Georgia-SSBN-729/SSGN-729), cu un deplasament de 18.000 t. Submarinul Florida a participat la operaţiunile din Libia în martie 2011, când a lansat 93 de rachete de croazieră, dintre care 90 au funcţionat ajungând pe uscat.
Principalul armament ofensiv al submarinelor de atac americane este compus din câte 154 de rachetele tactice de croazieră UGM-109 Tomahawk dispuse în 22 de lansatoare verticale-VLS şi care pot fi lansate în salve de câte 7, de la suprafaţă sau din submersie, de la adâncimea de 5 m. Racheta este evacuată din VLS cu ajutorul aerului comprimat şi când s-a desprins de submarin, porneşte motorul rachetă de start, utilizând combustibil solid timp de 7 secunde. Acesta ridică racheta la suprafaţă şi îi imprimă o viteză apropiată de cea de croazieră.
Racheta îşi depliază aripile, larghează treapta de start deja consumată şi porneşte motorul turbofan de croazieră, începând zborul ca un avion fără pilot, cu viteza de 700 km/h. Deasupra mării, sistemul de ghidare al rachetei este unul inerţial, care nu-i permite să facă manevre de evitare (schimbări bruşte de cap compas), ci doar mici corecţii pentru menţinerea înălţimii de zbor de 50-100 m şi pentru menţinerea pe direcţie. Odată ce racheta de croazieră ajunge deasupra uscatului, intră în funcţiune echipamentul TERCOM (Terrain Contour Matching), utilizat la navigaţia pe distanţe scurte sau medii şi care are în memorie harta în relief a traiectului prestabilit pe care o compară cu imaginea zonei survolate, menţinând înălţimea de zbor constantă, faţă de terenul survolat, cu ajutorul unui banal radioaltimetru.
Ajungerea la 10 km de obiectivul de lovit este semnalată de intrarea în funcţiune modulul DSMAC care are ca sistem de referinţă coordonatele GPS-ul prestabilite ale ţintei. Aici porneşte capul de dirijare al rachetei, adică un mic radar în gamă milimetrică care-i permite să detecteze şi să recunoască ţinta prestabilită. Cu ajutorul acestuia racheta de croazieră se dirijează asupra ţintei, cu o abatere probabilă de 10 m. Pentru verificarea acurateţei lovirii ţintei, o camera TV, montată pe rachetă, transmite către echipajul submarinului, via satelit, ultimele 10 secunde ale apropierii de obiectiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!