Cristian Troncotă

DUPLICITARII-16

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE.

Duplicitarii „epocii de aur” i-au întrecut pe torţionari (ofiţerii de securitate ai anilor '50) la toate capitolele. Rafinaţi, mai inteligenţi, subtili şi şcoliţi în ţară au avut parte de o educaţie patriotică – uneori cu accente naţionaliste, dar în esenţă bine motivată – au evitat cu bună ştiinţă, dar nici n-au mai fost lăsaţi să lovească prin ignorarea legii în „duşmanii de clasă”; şi-au creat structuri specializate în prelucrarea şi evidenţa automată a datelor, şi-au însuşit tehnologia specifică şi performantă din Occident, şi-au creat unităţi de luptă antiteroriste şi servicii de analiză şi sinteză după moda timpului şi practicile suratelor mai mari, dar au făcut marea imprudenţă, care până la urmă le-a fost fatală, ca la ordinul „iubitului conducător” să se lanseze într-o confruntare dură şi fără prea mulţi sorţi de izbândă contra diabolicelor servicii secrete sovietice.

Dar şi de data aceasta se pare că tot duplicitatea i-a salvat de a împărtăşi soarta securiştilor maghiari din 1956.

Omniprezenta Securitate, singura instituţie „competentă” în a-i împărţi pe români în „buni” şi „răi”, de care s-a temut atât de mult poporul român, ori care a făcut la un moment dat să se „zguduie” chiar NATO, a devenit în ultimii ani ai regimului comunist un monstru cu picioare de lut care, la cea mai serioasă confruntare s-a prăbuşit, dar a reuşit să-şi conserve structurile de bază şi forţele sub aripa ocrotitoare a Ministerului Apărării Naţionale.

Duplicitatea a fost spiritul predominant în care şi-au desfăşurat activitatea majoritatea ofiţerilor acestei instituţii, cel puţin în ultimii ani ai regimului comunist. Duplicitatea se regăsea nu numai în activitatea profesională, ci în tot ceea ce se gândea şi se realiza în familie, în cercuri de prieteni, în discuţii şi chiar în gestica ofiţerului de securitate ca „simplu cetăţean”.

Să reflectăm bine şi la următorul aspect. Ofiţerii de securitate au fost crescuţi la fel ca şi cei din Ministerul Apărării Naţionale, în spiritul disciplinei ostăşeşti, al dragostei faţă de patrie, popor şi conducător; au fost pregătiţi pentru ca la ordin să poată lovi necruţător în orice contestatar sau opozant al regimului, dar puşi într-o astfel de situaţie, în decembrie 1989, totuşi n-au făcut-o, în sensul de represiune cu proporţii de genocid.

Dar să nu uităm că au aplaudat imediat victoria revoluţiei şi dispariţia comandantului suprem, deşi nimeni nu le-a cerut-o şi nimeni nu-i instruise pentru o asemenea eventualitate, cu excepţia, probabil a unui grupuscul de iniţiaţi.

Restul, au acceptat duplicitatea ca pe o fatalitate, oricum preferabilă posturii de „pucişti” sau „terorişti”.

Printr-o astfel de atitudine, total neaşteptată din partea celor care au preluat puterea după fuga cuplului dictatorial, au încurcat multe socoteli, bine fundamentate de altfel, teoretic dar şi practic, de o serie de ideologi şi strategi de profesie.

Puteau fi toate acestea posibile – adică o schimbare de atitudine de 180 de grade de la o zi la alta – fără ca sentimentul de duplicitate să fi fost cuibărit în străfundul sufletelor lor şi alimentat ani de zile de contradicţia dintre voinţa sinceră de a-şi apăra ţara şi aberantele slogane propagandistice ori viziuni megalomanice ale cuplului dictatorial?

Categoric că nu, dar atenţie la faptul că o astfel de mentalitate poate găsi un teren mult mai fertil în condiţiile unui regim în care libertatea, proprietatea şi democraţia – în sensul de separare reală a puterilor în stat – sunt proclamate constituţional, dar nu şi garantate.

Şi aceasta pentru că instituţiile care trebuie să ofere garanţii şi să vegheze la apărarea valorilor naţionale fundamentale – şi probabil că nu numnai ele – sunt încă în tranziţie. O tranziţie care după mai bine de un deceniu pare să se permanetizeze şi riscă să creeze la rândul ei alţi duplicitari. Marea corupţie, ca principal factor de risc puntru securitatea naţională este un argument, dar şi un serios semnal de alarmă.

DOCUMENTE

1967 iulie 22.

Decretul nr. 710 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne.

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România:

CAPITOLUL I.

Dispoziţii generale.

Art. 1.

— Ministerul Afacerilor Interne înfăptuieşte politica Partidului Comunist Român şi a statului cu privire la asigurarea securităţii statului şi a ordinii publice, apărarea proprietăţii socialiste şi personale, a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor. În îndeplinirea sarcinilor sale, Ministerul Afacerilor Interne se sprojină şi pe concursul larg al cetăţenilor, pe influenţa educativă a colectivităţii oamenilor muncii.

CAPITOLUL II.

Organizarea ministerului.

SECŢIUNEA I.

Conducerea ministerului.

Art. 2.

— Ministerul Afacerilor Interne este condus de ministrul afacerilor interne, care, în îndeplinirea atribuţiilor sale, este ajutat de prim-adjuncţi ai ministrului, de adjuncţi ai ministrului şi de secretari generali. Atribuţiile primilor adjuncţi ai ministrului, ale adjuncţilor ministrului şi ale secretarilor generali se stabilesc prin ordin al ministrului.

SECŢIUNEA II.

Departamentul Securităţii Statului.

Art. 3.

— În cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Departamentul Securităţii Statului, condus de Consiliul Securităţii Statului. Consiliul Securităţii Statului conduce întreaga activitate a organelor de securitate pentru asigurarea prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor îndreptate împotriva securităţii statului.

Art. 4.

— Consiliul Securităţii Statului se compune din preşedinte – cu rang de ministru – prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi şi membri numiţi prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Preşedintele Consiliului este prim-adjunct al ministrului afacerilor interne. Consiliul Securităţii Statului este organ deliberativ şi îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului muncii şi conducerii colective. Consiliul răspunde faţă de conducerea de partid şi de stat pentru întreaga activitate a organelor securităţii statului.

Art. 5.

— Departamentul Securităţii Statului este alcătuit din direcţii generale, direcţii, servicii centrale şi are în subordine direcţii regionale, precum şi trupe de securitate.

Art. 6.

— Normele de organizare şi funcţionare ale Departamentului Securităţii Statului, sarcinile şi modul de funcţionare ale Consiliului Securităţii Statului, precum şi modul de angajare şi încadrare a personalului departamentului se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de Miniştri.

SECŢIUNEA III.

Colegiul, Consiliul tehnico-ştiinţific şi Comisiile ministerului.

Art. 7.

— În cadrul Ministerului Afacerilor Interne funcţionează Colegiul ministerului, Consiliul tehnico-ştiinţific, Comisia de coordonare a activităţii ştiinţifice şi Comisia pentru paşapoarte şi vize. Colegiul Ministerului Afacerilor Interne se organizează şi funcţionează potrivit normelor legale. Organizarea şi atribuţiile Consiliului tehnico-ştiinţific se stabilesc prin regulament aprobat de ministru, iar membrii Consiliului sunt numiţi prin ordinul ministrului. Organizarea şi funcţionarea Comisiei de coordonare a activităţii ştiinţifice se stabilesc prin regulament aprobat de ministru şi avizat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice. Atribuţiile şi compunerea Comisiei pentru paşapoarte şi vize se stabilesc prin hotărâre a Consiliului de Miniştri. Modul de funcţionare şi persoanele care fac parte din Comisie se stabilesc de ministru.

SECŢIUNEA IV.

Structura organizatorică.

Art. 8.

— Din structura organizatorică a MinisteruluiAfacerilor Interne mai fac parte direcţii generale, direcţii, servicii centrale şi comandamente de armă, al căror număr şi denumire se stabilesc prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Ministerul Afacerilor Interne are în subordinea sa organe teritoriale, mari unităţi şi unităţi militare, instituţii de învăţământ şi întreprinderi.

Art. 9.

— Sarcinile în vederea îndeplinirii atribuţiilor, normele de organizare şi funcţionare ale organelor Ministerului Afacerilor Interne, ale marilor unităţi şi unităţi militare, ale instituţiilor şi întreprinderilor subordonate, se stabilesc de ministrul afacerilor interne.

Art. 10.

— Efectivele Ministerului Afacerilor Interne se stabilesc prin hotărâre a Consiliului de Miniştri.

Art. 11.

— Personalul Ministerului Afacerilor Interne se compune din militari şi angajaţi civili. Prevederile statutelor Corpului ofiţerilor, Corpului maiştrilor militari şi Corpului subofiţerilor Forţelor Armate ale Republicii Socialiste România se aplică tuturor ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor din Ministerul Afacerilor Interne. Angajaţii civili sunt supuşi dispoziţiilor Codului muncii şi prevederilor legilor în vigoare.

CAPITOLUL III.

Atribuţii.

Art. 12.

— Ministerul Afacerilor Interne are următoarele atribuţii: a) menţine ordinea publică; b) apără proprietatea socialistă şi cea personală prin dispoziţii legale; c) ia măsuri pentru prevenirea, descoperirea şi lichidarea acţiunilor de încălcare a drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor; d) asigură prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor; organizează activitatea pe care organele sale o desfăşoară, potrivit legii, în cursul procesului penal; organizează locurile de detenţie şi arestare şi asigurară paza persoanelor reţinute sau arestate; e) organizează educarea minorilor internaţi în instituţii de educare ale Ministerului Afacerilor Interne, prin şcoli generale, învăţământ profesional şi prin activităţi cu caracter cultural-educativ; f) asigură executarea pedepselor privative de libertate, reeducarea condamnaţilor prin muncă şi activităţi cultural-educative; asigură executarea închisorii contravenţionale şi organizează efectuarea, de către cei cărora li s-a aplicat acestă sancţiune, a unor activităţi utile; g) ia măsuri de asigurare a securităţii circulaţiei pe drumurile publice, îndrumează, supraveghează şi controlează circulaţia; stabileşte restricţii în circulaţie pietonilor şi a vehicolelor atunci când considerente de menţinere a ordinii publice impun astfel de restricţii; h) organizează, îndrumează şi controlează activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor; i) asigură respectarea normelor legale la care sunt supuse obiectele şi materiile ce prezintă pericol public ori pot fi folosite la săvârşirea unor infracţiuni; j) organizează ţinerea evidenţei populaţiei şi eliberarea, potrivit legii, a documentelor care certifică identitatea, domiciliul şi cetăţenia română; organizează ţinerea evidenţei străinilor şi eliberarea documentelor care certifică identitatea celor care domiciliază în ţară şi în cazurile determinate de lege, a celor cu reşedinţa în Republica Socialistă România; k) organizează activitatea, care îi revine potrivit legii, de eliberare a documentelor de trecere a frontierei de stat a Republicii Socialiste România l) organizează, îndrumează şi controlează evidenţa, păstrarea, completarea şi folosirea materialelor documentare ce fac parte din Fondul arhivistic de stat; m) organizează, conduce şi îndrumează pregătirea militară, profesională de spacialitate şi politică a militarilor din Ministerul Afacerilor Interne, activi şi de rezervă; n) organizează cercetarea ştiinţifică şi editează publicaţii şi lucrări în domeniul său de activitate; o) asigură asistenţa medicală şi socială a personalului, precum şi a familiilor şi urmaşilor acestuia, potrivit legii; p) planifică şi coordonează activitatea economică şi financiară a organelor de stat, dotarea cu materiale şi mijloace tehnice necesare, muniţie şi tehnică de luptă, precum şi pentru materialele şi mijloacele tehnice specifice activităţii ministerului; r) angajează, potrivit normelor legale, personalul ministerului şi pe cel de conducere al întreprinderilor subordonate; s) exercită orice alte atribuţii ce îi sunt date prin lege.

Art. 13.

— În exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii, organele Ministerului Afacerilor Interne au următoarele drepturi şi obligaţii: a) să participe la luarea măsurilor pentru prevenirea calamităţilor şi înlăturarea urmărilor acestora; b) să acorde sprijin persoanelor cu funcţii ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dacă acestea întâmpină rezistenţă fizică în exercitarea sarcinilor de serviciu; c) să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care au încălcat dispoziţiile legale sau sunt suspecte. Măsura legitimării se ia de ofiţeri şi subofiţeri care prezintă legitimaţia de serviciu; d) să conducă în faţa organelor de urmărire penală pe cei care periclitează prin acţiunile lor securitatea statului, ordinea publică, viaţa persoanelor sau alte valori sociale; e) intră în incinta organizaţiilor socialiste, pentru îndeplinirea atribuţiilor legale, precum şi în locuinţa unor persoane, pentru a curma acţiunile care periclitează în mod flagrant viaţa cetăţenilor sau ordinea publică, la cererea persoanei vătămate sau când iau cunoştiinţă că s-a săvârşit o astfel de acţiune.

Art. 14.

— Ofiţerii şi subofiţerii din Ministerul Afacerilor Interne sunt obligaţi să intervină, chiar în afara orelor de program şi a atribuţiilor de serviciu, când iau cunoştinţă de existenţa unor acţiuni îndreptate împotriva securităţii statului, ordinii publice, vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor, proprietăţii socialiste sau personale.

Art. 15.

— Ministrul afacerilor interne, în îndeplinirea atribuţiilor sale, emite pe baza şi în vederea executării legilor şi hotărârilor Consiliului de Miniştri, regulamente, ordine şi instrucţiuni, precum şi alte acte provăzute de lege.

CAPITOLUL IV.

Dispoziţii finale şi tranzitorii.

Art. 16.

— Timpul servit ca ofiţer şi subofiţer militarizat se consideră ca vechime în serviciul militar la acordarea drepturilor ce se cuvin militarilor pentru vechime în serviciu.

Art. 17.

— Decretul nr. 141 din 30 mai 1963, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările ulterioare, se abrogă.

„Buletinul Oficial” al Republicii Socialiste România nr. 65 din 22 iulie 1967.

1968 septembrie 30.

Raportul prezentat de generalul maior Nicolae Doicaru, vicepreşedinte al Consiliului Securităţii Statului, cu ocazia convocării ofiţerilor din unităţile informative centrale şi teritoriale de securitate, despre evenimentele din Cehoslovacia şi situaţia internaţională.

Invadarea Cehoslovaciei constituie o acţiune care, prin amploarea şi rapiditatea executării sale, dovedeşte că a fost pregătită cu mult timp înainte, potrivit unor date, imediat după Plenara C. C. al P. C. din Cehoslovacia, din ianuarie a.c.

Manevrele desfăşurate de trupele străine pe teritoriul Cehoslovaciei în lunile mai-iunie a.c. au constituit un prim mijloc pentru exercitarea de presiuni asupra conducătorilor acestei ţări, sondarea reacţiilor interne şi internaţionale faţă de asemenea amestec, precum şi cunoaşterea amănunţită a situaţiei forţelor armate cehoslovace. Executarea invaziei propriu-zise a fost precedată de o intensă activitate de informare a conducerii sovietice de către organele de specialitate, activitate în care au fost antrenate toate mijloacele, legale şi ilegale.

După înţelegerea de la Bratislava347, URSS a continuat să concentreze trupe în Polonia, Ungaria şi R. D. Germană, la graniţele acestor ţări cu Cehoslovacia.

347 La 3 august 1968 a avut loc la Bratislava o întâlnire a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti din Bulgaria, R. S. Cehoslovacia, R. D. Germania, R. P. Polonia, R. P. Ungaria şi URSS care a avut ca obiect de discuţie „problemele de actualitate ale luptei pentru socialism, întărirea comunităţii socialiste şi a coeziunii mişcării comuniste internaţionale (vezi Relaţii internaţionale postbelice, vol., 1965-1980, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 111).

În acest timp, se încheiase concentrarea în zonă a efectivelor prevăzute a participa la invadare. Pentru a masca aceste pregătiri secrete, sovieticii au dirijat atenţia opiniei publice mondiale către o altă zonă – Ţările Baltice – unde au organizat special, în acest scop, mari manevre militare cu trupe.

În acelaşi timp, trupele sovietice, care au participat la manevrele din Cehoslovacia, au început să fie retrase treptat, deşi cu tărăgănare. Pentru ocuparea principalelor obiective din Praga – aeroportul civil Ruzyne, sediile C. C. al P. C. C., Preşedinţia Republicii şi cea a Consiliului de Miniştri, M. A. I., M. F. A., Parlamentul, Radiodifuziunea, Televiziunea şi P. T. T.

— Au fost trimişi în secret, înaintea sosirii trupelor de desant, ofiţeri ai organelor de informaţii sovietice. Aceştia sosiseră în R. S. Cehoslovacia cu mult timp înainte, sub diferite acoperiri, îndeosebi ca turişti, precum şi ca membri ai numeroaselor delegaţii venite simultan, pe mai multe linii, organizând rezidenţe ilegale.

Cu circa 10 zile înainte, ofiţeri sovietici îmbrăcaţi în haine civile, ca turişti, au fost trimişi în Cehoslovacia pentru a face recunoaşterea punctelor şi obiectivelor militare importante. În noaptea de 20 spre 21 august, aceştia şi-au schimbat hainele civile cu uniforme militare şi au îndeplinit funcţii de ofiţeri de stat-major. De asemenea, generalul Pavlovski, comandantul trupelor de ocupaţie, se afla în această perioadă, împreună cu statul său major, la Praga.

S-a prevăzut, de asemenea, ca trupele celorlalte ţări participante la invadare să ocupe acele zone din teritoriu care sunt locuite de cetăţeni de limbă germană, poloneză şi maghiară, contând pe un sprijin din partea acestei populaţii.

În cadrul activităţii de subminare desfăşurate, organele serviciilor de informaţii şi contrainformaţii sovietice, strecurate pe teritoriul Cehoslovaciei, au instigat populaţia la cereri de desfiinţare a miliţiei populare – gărzile muncitoreşti din Cehoslovacia.

Sunt date care atestă şi faptul că, în paralel, lucrători ai organelor de informaţii est-germane, sub aceeaşi acoperire (turişti etc.), se dădeau drept vizitatori din R. F. G. şi organizau discuţii publice, în scop provocator, ori instigau populaţia la atacuri împotriva partidului comunist.

Tot în această perioadă, a pregătirii invaziei, în Bulgaria, elemente special instruite au împrăştiat zvonuri cum că România ar avea trupe pregătite pentru a ocupa Cadrilaterul.

În R. P. Ungară s-a intensificat în aceeaşi perioadă activitatea iredentistă. După pregătirea în deplină conspirativitate a acţiunii de invadare a Cehoslovaciei, în noaptea de 20/21 august, aeroportul central din Praga a fost ocupat prin surprindere.

Astfel, în ziua de 20 august, către orele 21, 30, prin cursa normală Varşovia-Praga (avion IL-18), au sosit 80 de ofiţeri sovietici – sub acoperire de turişti – îmbrăcaţi în haine civile, dar înarmaţi. Aceştia, după primirea vizitei de sosire şi ridicarea bagajelor personale, s-au dispersat în aerogară, fără a o părăsi.

După aproximativ 15 minute, un alt avion IL-18 sovietic a cerut aprobarea să aterizeze, pe motiv că ar avea o defecţiune la bord, lucru ce i s-a aprobat. Imediat după aterizarea acestuia, fără a avea aprobare, a aterizat pe urmele lui şi al treilea avion. Din ultimile două avioane au debarcat aproximativ câte 80 de pretinşi turişti, care, de asemenea, erau ofiţeri sovietici înarmaţi.

Conducerea aeroportului, deşi a sesizat că se produce un eveniment deosebit, nu a reuşit totuşi să raporteze şi să ia măsuri, deoarece a fost blocată de ofiţerii sovietici sosiţi cu primul avion, iar restul ofiţerilor sosiţi cu avioanele următoare au blocat toate obiectivele exterioare, interzicând decolarea chiar şi a avioanelor străine. A rezultat că aceşti ofiţeri erau specialişti în probleme de navigaţie şi transporturi aeriene, întrucât ulterior au asigurat aterizarea avioanelor militare ce transportau trupe şi tehnică de luptă.

În aceeaşi zi, la orele 23.25, generalul-locotenent Iamşcicov, fost ofiţer de legătură al Tratatului de la Varşovia – C. F. A. U.

— Devenit şeful statului major al trupelor de ocupaţie, s-a prezentat la ministrul apărării al Republicii Socialiste Cehoslovacia, care, în acest moment conducea o şedinţă a Consiliului Militar, şi i-a spus următoarele: „Îţi fac cunoscut că la orele 23.20 trupele armatelor URSS, R. D. Germane, R. P. Polone, R. P. Ungare şi R. P. Bulgare au trecut graniţa Cehoslovaciei şi, din acest moment, eu comand aici”.

Ulterior şi generalul de armată Pavlovski, comandantul trupelor de ocupaţie, s-a adresat ministrului apărării R. S. Cehoslovace şi locţiitorilor săi, după acelaşi sistem. În cursul nopţii de 20/21 august, concomitent au început să pătrundă în Cehoslovacia, din mai multe direcţii, trupe terestre sovietice, poloneze, maghiare, est-germane şi bulgare.

Ţinând cont de specificul terenului din R. S. Cehoslovacia şi mai ales de faptul că dintre ţările socialiste (cu excepţia URSS), Cehoslovacia dispune de cel mai mare număr de tancuri (3200 bucăţi) şi puternice forţe aeriene (peste 1000 de avioane şi elicoptere), şi aşteptându-se la o eventuală ripostă (militară sau civilă) din partea Cehoslovaciei, comandantul trupelor sovietice a dispus folosirea masivă a trupelor de tancuri şi blindate, respectiv două armate de tancuri şi două armate de moto-mecanizate, sprijinite de puternice forţe aeriene.

Efectivele de invazie ale celor cinci state, dislocate în Cehoslovacia, sunt evaluate la proximativ 300.000 de oameni, circa 7500 tancuri şi transportoare blindate, precum şi 1500 de avioane de transport, vânătoare şi elicoptere. Toate aceste unităţi au în dotare tehnica de luptă cea mai modernă, tot armamentul şi mijloacele de luptă (tancurile, blindatele, aviaţia etc.) fiind noi, iar efectivele sunt alcătuite din contingente active.

Militarii trupelor de invazie, cu excepţia unora dintre comandanţi, nu au fost informaţi asupra caracterului real al acţiunii la care participau. În urma contactului cu populaţia şi a aflării adevărului în legătură cu situaţia din Cehoslovacia, moralul trupelor de ocupaţie – îndeosebi al celor din Praga – a suferit o asemenea scădere, încât a impus înlocuirea unora din efectivele iniţiale cu unităţi proaspete.

De subliniat că în rândul trupelor poloneze au avut loc fenomene de fraternizare cu populaţia. Ca urmare a neîncrederii comandamentului sovietic în loialitatea efectivelor celorlalte ţări participante, în timpul acţiunii de invadare, fiecare subunitate a fost însoţită de un cadru al serviciului de contrainformaţii sovietic.

Amplasarea unităţilor acestor ţări s-a făcut în imediata apropiere a formaţiunilor sovietice. Dacă, din punct de vedere militar, acţiunea de invadare a constituit o reuşită deplină, prin conspirarea operaţiunilor, organizarea minuţioasă şi rapiditatea executării etc., din punct de vedere politic, ea a fost un eşec, ceea ce dovedeşte cât de greşit fuseseră informate forurile sovietice despre situaţia din Cehoslovacia.

S-a constatat, de la început, că populaţia a întâmpinat cu ostilitate trupele ocupate, participând în grupuri organizate la publicarea de ziare ilegale, continuarea emisiunilor de radio cehoslovace prin staţii de radio ascunse, au editat manifeste prin care cereau refuzarea oricărui sprijin.

Populaţia a organizat o rezistenţă pasivă, folosind metode şi forme noi. Astfel, pentru a deruta organele sovietice, au fost scoase tăbliţele indicatoare ale străzilor sau au fost mutate în locul altora; au fost schimbate indicatoarele de direcţie ale localităţilor, derutând trupele de ocupaţie; în unele locuri li s-a refuzat apa potabilă, din magazine au fost retrase alimentele.

În prezent, când în localuri intră militari ai trupelor de ocupaţie, localnicii părăsesc în mod ostentativ localul respectiv. Menţionez că în timpul pătrunderii în Cehoslovacia a trupelor de ocupaţie au avut loc ciocniri, în cursul cărora au fost victime din rândul populaţiei civile, a membrilor de partid şi UTC-iştilor, care nu înţelegeau şi nu pot înţelege comportarea trupelor de ocupaţie.

Victime au căzut şi din rândul trupelor de ocupaţie. Dar în ce împrejurări anume? Nu ca urmare a unor acţiuni deschise, din partea populaţiei, ci iată cum. La Praga a avut loc şi o ambuscadă între trupele bulgare şi sovietice, care voiau să ocupe un pod peste Vâltava. Cu acest prilej s-au înregistrat numeroase victime în rândul trupelor de ocupaţie. E drept că victime mai numeroase – din această încăierare – au căzut de la sovietici, comparativ cu cele ale bulgarilor.

După ocuparea militară a Cehoslovaciei, organele de securitate ale URSS au încercat să pună sub controlul lor şi să dirijeze activitatea organelor de securitate cehoslovace, atât pe plan imtern, cât şi în exterior.

Astfel, organele de securitate sovietice au exercitat presiuni asupra cadrelor de conducere din aparatul de securitate cehoslovac, pentru a le determina să colaboreze, şi au reinstalat în funcţii unele cadre cu vederi prosovietice, care fuseseră scoase anterior, pentru că au întreprins acţiuni de represiune ilegale.

Acţiunea URSS în Cehoslovacia a avut consecinţe asupra atitudinii ţărilor occidentale şi a contribuit la realizarea unei strânse colaborări militare a ţărilor NATO, problema reînoirii tratatului, în anul 1969, nemaifiind decât o chestiune de procedură. Se aşteptă ca şi Franţa să-şi întărească întrucâtva legăturile cu acest organism.

URSS a comunicat, în mod secret, guvernelor ţărilor membre NATO că nu intenţionează să întreprindă, dincolo de graniţa cehoslovacă, nici o măsură de natură să pericliteze interesele Alianţei Atlantice şi a dat garanţii că va respecta întrutotul status quo-ul în Europa Centrală. Totuşi, pentru a preîntâmpina orice surprize, NATO a hotărât să întărească unităţile sale militare din Germania Federală, în special din preajma graniţei cu Cehoslovacia, în care scop au fost transferate în această regiune noi efective, însumând circa 18 divizii.

Toate ţările NATO au căzut de acord asupra sistării oricăror măsuri de diminuare a cheltuielilor şi forţelor militare, hotărâte anterior. Comandamentul suprem al NATO a recomandat Flotei a 6-a americane din Mediterana să ia măsuri comune cu flota turcă şi flota greacă, pentru ca în caz de nevoie să poată acţiona împotriva Flotei sovietice din Marea Mediterană şi Marea Neagră.

Ţările NATO vor folosi în continuare tribuna ONU pentru a condamna în faţa opiniei publice mondiale politica URSS şi a obţine avantaje politice maxime.

În preajma şi după declanşarea invaziei Cehoslovaciei, în apropierea frontierelor ţării noastre cu unele ţări socialiste, au fost executate puternice concentrări de trupe străine.

Potrivit informaţiilor pe care le deţinem, la graniţele de nord-est ale ţării noastre şi în imediata lor apropiere, au fost concentrate trupe sovietice de diferite genuri de arme, cu un efectiv de circa 235.000 de militari.

Aceste efective sunt subordonate următoarelor trei comandamente:

— Comandamentul din zona sudică, cu statul major la Odessa şi cu un efectiv de circa 80.000 de militari, dispunând de importante forţe de aviaţie şi marină;

— Comandamentul din zona nordică, cu satul major la Lvov şi cu un efectiv de circa 75.000 de militari;

— Comandamentul din zona centrală, cu statul major la Kiev, care dispune de circa 80.000 de militari.

În această perioadă, unităţi ale flotei militare sovietice, printre care şi nave speciale de debarcare şi desant maritim, staţionau în dreptul Gurilor Dunării şi al litoralului românesc, în afara apelor teritoriale.

De asemenea, în R. P. Ungară s-au efectuat mari mişcări de trupe maghiare şi sovietice. Imediat după invadarea Cehoslovaciei, mari unităţi maghiare au făcut deplasări spre graniţele ţării noastre, concomitent cu concentrările de trupe sovietice şi bulgare. În centrele unde se află concentrate unităţi maghiare s-au luat măsuri preventive pentru îngrădirea accesului persoanelor străine, iar militarii activi au fost consemnaţi în cazărmi, permisiile şi concediile acestora au fost suspendate, ceea ce echivalează cu decretarea strării de alarmă.

De asemenea, a fost suspendată lăsarea la vatră a contingentelor de militari activi al căror stagiu expira în această perioadă şi au fost efectuate concentrări din rândul unor categorii de rezervişti.

Menţionez că unităţile sovietice staţionate în Ungaria au jucat un rol important în ocuparea Cehoslovaciei, fiind primele elemente care au blocat punctele de frontieră ale Cehoslovaciei. Importante mişcări de trupe au avut loc în această perioadă şi pe teritoriul R. P. Bulgaria. Din datele pe care le deţinem, rezultă că în ultima decadă a lunii august şi primele zile ale lunii septembrie a.c. s-a făcut o deplasare masivă de trupe în partea de nord-est a R. P. Bulgaria, spre frontiera cu R. S. România.

De la 5-6 septembrie a.c., a început reîntoarcerea acestor unităţi militare bulgare spre garnizoanele lor de reşedinţă, operaţiunea continuând şi în prezent. În această acţiune au fost concentrate trupe din toate armele, în special în următoarele trei zone: Tolbuhin, Ruse şi Târgovişte-Sumen.

Astfel, în zona Tolbuhin au fost identificate mai multe unităţi de infanterie, artilerie şi mecanizate şi o vastă activitate desfăşurată de unităţi de transmisiuni pentru asigurarea legăturilor cu fir radio între comandamentul din Tolbuhin şi unităţile dislocate în jurul acestei localităţi.

În zona Ruse erau dislocate unităţi de pontonieri, geniu şi pionieri, precum şi unităţi de infanterie şi artilerie motorizată.

În zona Târgovişte-Sumen erau staţionate unităţi mecanizate cu artilerie reactivă şi unităţi de transmisiuni.

În toată această perioadă, pe şoselele care duc spre localităţile susmenţionate s-au deplasat numeroase vehicule militare auxiliare. Pe aeroporturile din apropiere de Tolbuhin şi Ruse s-a desfăşurat o vie activitate, efectuându-se numeroase zboruri atât ziua cât şi noaptea. Desfăşurarea evenimentelor din Cehoslovacia, atitudinea ţării noastre faţă de acestea, precum şi perspectiva unei acţiuni militare împotriva României – rezultată din răspândirea unor ştiri prin presa şi posturile de radio şi televiziune ale diferitelor ţări din Europa şi America – au produs vii discuţii şi luări de poziţie, atât în rândul emigraţiei române, cât şi în rândurile fugarilor maghiari şi de alte naţionalităţi.

eſ A2e t `` �� pru, chiar şi atunci când este făcută cu buna intenţie de a mai salva ceva din ceea ce este valoros şi mai poate fi util societăţii.