Cristian Troncotă DUPLICITARII-13

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-13

Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România la 22 noiembrie, ora 4 dimineaţa. Ministrul de Externe britanic, Michael Stewart a transmis la Bucureşti, în ziua de 21 noiembrie, un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp [subl. N.] o acţiune militară împotriva României”.

          Totalul efectivelor trupelor de invazie se putea ridica la 150.000 de militari273.

          273 D. Constantin, R. Căplescu, Documente senzaţionale despre implicaţiile cotropirii Cehoslovaciei, în 1968, în „Adevărul”, din 10 ianuarie 2000, p. 1 şi 9; Miruna Munteanu, Invazia sovietică în România era planificată pentru 22 noiembrie 1968, în „Dosare ultrasecrete”, an 3, nr. 89, sâmbătă, 15 ianuarie 2000, p. 1.

          Totuşi, documentele secrete britanice declasificate lasă să se înţeleagă faptul că nu situaţia României îngrijora cel mai tare autorităţile de la Londra.

          Teama acestora era că trupele sovietice îşi puteau continua marşul victorios până la Belgrad, ceea ce Marea Britanie şi partenerii din Alianţa Nord-Atlantică nu puteau admite, întrucât ţara lui Tito era considerată „inima strategică a Europei”.

          Londra îşi planificase deja să înarmeze formaţiunile de luptă iugoslave şi să expedieze în zonă unităţi de elită, aşa cum procedase şi Churchil în al doilea război mondial, când i-a ajutat pe partizanii sârbi.

          În stadiul actual al cercetărilor, istoriografia nu dispune de documente care să explice motivul pentru care URSS a renunţat să pună în aplicare planul de invazie a României şi Iugoslaviei, câmpul ipotezelor rămânând în continuare deschis.

          Contrainformaţiile militare neutralizează agenţi sovietici.

          În armată, activităţile informative ale agenturii GRU (Serviciul de informaţii al Armatei Roşii) au presupus din partea Direcţiei a IV-a (contrainformaţiile militare) din Securitatea română o ripostă concretizată în special prin trecerea în rezervă a ofiţerilor căsătoriţi cu rusoaice şi deschiderea unor mape de verificare pentru ofiţerii care studiaseră în URSS.

          Măsurile operative au dus la unele rezultate notabile, concretizate în finalizarea unor cazuri de notorietate. Astfel, în 1967, în urma unui complex de măsuri specifice, contrainformaţiile militare l-au documentat pe colonelul Petrescu, de la Brigada de grăniceri Turnu-Severin, ca fiind agent GRU. La percheziţia domiciliară s-a găsit o staţie de emisie-recepţie. Ofiţerul nu a fost deferit Justiţiei militare, luându-se doar măsura trecerii sale în rezervă.

          Un alt caz a fost rezolvat tot în 1967, avându-l de data aceasta ca obiectiv pe colonelul Iulian Ungureanu. Acesta făcea parte din categoria ofiţerilor superiori cu studii în URSS, era căsătorit cu o rusoaică, iar până în 1956 îndeplinise funcţia de comandant al Şcolii de Ofiţeri pentru Ministerul de Interne din Oradea. După această dată, ofiţerul fusese promovat într-o direcţie operativă din aparatul central al Consiliului Securităţii Statului.

          Contrainformaţiile l-au surprins pe colonelul Ungureanu în timp ce transmitea informaţii secrete unui agent din rezidenţa GRU din România. Şi de data aceasta singura măsură preventivă care s-a luat a fost trecerea ofiţerului în rezervă. După vara fierbinte a anului 1968, la propunerea Direcţiei a IV-a o serie de ofiţeri superiori au fost schimbaţi din funcţii pe motiv că în timpul evenimentelor de la Praga „săvârşiseră abateri” sau „nu executaseră ordinele M. St. M. al armatei române privind dislocarea unor trupe, ocuparea unor aliniamente pe căile eventuale de acces ale armatei sovietice” 274.

          274 Vezi pe larg în „Alerta”, joi 5 octombrie 2000, p. 7.

          În realitate, organele de contrainformaţii militare izbutiseră să identifice o mare parte din agentura secretă folosită de serviciile de informaţii sovietice, precum şi o serie de colaboratori recrutaţi sau reactivaţi din rândul ofiţerilor armatei române. Printre cazurile mai importante de acest gen se numără cele în care au fost implicaţi generalii Ioan Şerb, Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

          Cazul generalului Ioan Şerb reprezintă pentru contrainformaţiile militare o spectaculoasă lovitură dată agenturii GRU din România. Cu studii militare făcute în URSS, Ioan Şerb a promovat rapid în ierarhia militară, ajungând şeful trupelor de grăniceri. Pe vremea când se afla în URSS, Ioan Şerb a avut o „întâmplătoare aventură intimă” cu o rusoaică, în urma căreia a rezultat un copil. În ţară, Ioan Şerb era căsătorit şi avea doi copii, ceea ce îl făcea vulnerabil în plan contrainformativ, în sensul că putea fi uşor şantajabil pentru a fi atras la coaborare.

          Conform datelor publicate până acum de istoriografie, rezultă că Ioan Şerb ar fi fost recrutat de GRU, încă din perioada studiilor în URSS, având misiunea de a informa despre comportamentul celorlalţi cursanţi români. Fără a rupe legăturile cu sovieticii, după revenirea sa în ţară, Ioan Şerb a fost ţinut o perioadă de timp în conservare, reuşind să promoveze până la funcţia de ministru adjunct în Ministerul de Interne.

          Ulterior a fost transferat în Ministerul Apărării Naţionale, luând parte la acţiuni pe linia Tratatului de la Varşovia, ceea ce îi permitea să aibă contacte oficiale cu ofiţeri superiori sovietici. Ca urmare, Ioan Şerb ar fi fost reactivat de către agenţii GRU, în 1964, deci într-un moment în care relaţiile URSS cu România intraseră într-o fază de criză.

          În vara anului 1968, generalul Ion Şerb ocupa funcţia de comandant al Armatei a 2-a Bucureşti. În zilele imediat următoare ocupării Cehoslovaciei, când situaţia României era critică, generalul Şerb a fost surprins, de agenţii structurilor de contrainformaţii, comentând şi neexecutând ordinele ministrului Apărării Naţionale. Mai mult, generalul Şerb se pare că ar fi oferit unor agenţi sovietici o serie de date şi informaţii de interes, printre care:

          — Dislocarea forţelor militare româneşti din Moldova, în scopul respingerii unei posibile ofensive a armatelor sovietice;

          — Diferite tematici ale aplicaţiilor militare;

          — Documentare asupra colaborării Ministerului Apărării Naţionale cu Gărzile Patriotice;

          — Tipurile de armament (altele decât cele din Tratatul de la Varşovia) procurate de armata română;

          — Relaţiile militare dintre România şi Iugoslavia.

          Simţind că este supravegheat, generalul Şerb a cerut ministrului Apărării să i se asigure o protecţie specială, prin gardă militară, atât la serviciu cât şi la domiciliu. La sugestia organelor de contrainformaţii, generalul Şerb a fost schimbat de la conducerea Armatei a 2-a şi numit adjunct la Comandamentul trupelor de infanterie şi tancuri, organism ce exercita comanda doar la nivel logistic şi nu la trupe reale.

          Chiar şi în noua funcţie, simţind că e în continuare supravegheat de contrainformaţii, generalul Şerb a ales soluţia, mai puţin inspirată, de a lua legătura cu Ambasada URSS din Bucureşti. Din datele pe care contrainformaţiile militare le deţineau despre generalul Şerb, rezulta că acesta era sigur de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, situaţie în care i se promisese funcţia de ministru al Apărării.

          Probabil că, fiind bazat pe această convingere, a acţionat imprudent, intrând cu un taxi în curtea oficiului diplomatic respectiv. În 1971, ofiţerii de contrainformaţii care se ocupau de acest caz au pus la punct un plan de arestare a generalului Şerb, într-un mod conspirativ şi cu avizul ministrului Apărării.

          În anchetă, generalul Şerb a recunoscut că a trădat în favoarea sovieticilor. Conform opticii lui Ceauşescu, s-a interzis să fie judecat pentru spionaj, fiind doar condamnat pentru „neglijenţă în serviciu” şi retrogradat la gradul de soldat275.

          275 Vezi şi Grigore Răduică, loc. cit.

          După revoluţia din decembrie 1989, Ioan Şerb a fost ales primar în comuna sa natală, Malul cu Flori, din judeţul Dâmboviţa (vezi „Alerta”, joi 31 august 2000, p. 7).

          În toamna anului 1968, după evenimentele din Cehoslovacia, s-a desfăşurat pe teritoriul României, la Bacău, o aplicaţie specială pentru apărarea antiaeriană, fără trupe, la care sovieticii au prezentat o expoziţie cu variante de rachete sol-sol şi aer-aer, pe care conducerea Armatei Roşii dorea ca partea română să le achiziţioneze. Rachetele urmau să intre în dotarea Comandamentului Apărării Antiaeriene276.

          276 „Alerta”, joi 5 octombrie 2000, p. 7.

          Până la urmă nu s-a realizat acest lucru, întrucât partea română a sesizat că rachetele sovietice erau depăşite din punct de vedere tehnic şi operativ. La aplicaţia de la Bacău, şeful grupei de ofiţeri români era generalul Floca Arhip, adjunct al ministrului Apărării Naţionale, iar din partea conducerii armatei sovietice, delegaţia a fost condusă de mareşalul Andrei Greciko.

          Din datele obţinute de organele de contrainformaţii militare româneşti, pe timpul aplicaţiei, a rezultat că generalul Floca Arhip, într-o evidentă contradicţie cu ceilalţi ofiţeri români din delegaţie, susţinea ca partea română să cumpere rachetele şi focoasele aviatice de la sovietici, ceea ce a tras un serios semnal de alarmă.

          Analizându-se apoi anumite date şi informaţii despre cariera şi relaţiile generalului Arhip, s-a stabilit un plan de supraveghere foarte strictă a acestuia, inclusiv folosirea tehnicii operative, insistându-se mai ales asupra persoanelor pe care le contacta din rândul sovieticilor. În acest fel, contrainformaţiile au reuşit să înregistreze dialogul purtat de mareşalul Greciko cu generalul Arhip, în cadrul unei întâlniri conspirative.

          Pe fond, subiectul discuţiei a fost o raportare de către generalul român a îndeplinirii sarcinilor pe care le primise de la spionajul sovietic cu ocazia unei şedinţe pe linie de comandă militară a Tratatului de la Varşovia.

          Generalului Arhip i s-a trasat ca sarcină, de către mareşalul Greciko, „stabilirea nominală a potenţialilor colaboratori din rândul conducerii armatei, partidului şi statului” 277.

          277 Idem, joi 12 octombrie 2000, p. 7.

          Erau preferaţi ofiţeri şi activişti români cu vederi prosovietice. Generalul român i-a prezentat interlocutorului său şi un tabel nominal cu relaţiile apropiate ale acestora. Prin urmare, din analiza convorbirii înregistrate a rezultat că generalul Arhip era rezident, cu vechi ştate de serviciu în slujba GRU şi avea în legătură operativă alţi agenţi din rândul ofiţerilor armatei române.

          Ca măsuri de neutralizare – conducerea Ministerului Apărării Naţionale, cu avizul lui Ceauşescu – a hotărât pensionarea forţată a generalului Floca Arhip şi scoaterea din rândul armatei a tuturor ofiţerilor care rămăseseră fideli URSS.

          Un alt caz interesant rezolvat de contrainformaţiile militare se referă la generalul Vasile Petruţ. Acesta fusese comandant al trupelor de grăniceri, ulterior fiind promovat în Direcţia Propagandă din Secţia Politică Superioară a Armatei, datorită prieteniei sale cu generalul Ilie Ceauşescu, şeful Consiliului Superior Politic.

          În calitate de comandant al Trupelor de grăniceri, generalul Petruţ avea întinse legături oficiale cu omologii săi sovietici din Tratatul de la Varşovia, fapt pentru care a şi intrat în vizorul organelor de contrainformaţii, fiind suspectat că la anumite întâlniri şi-ar fi depăşit competenţele prevăzute de cadrul strict oficial.

          Din urmărirea informativă s-a constatat că generalul Petruţ îl protejase pe colonelul Dumitru Cociuban, din Direcţia de Informaţii a Marelui Stat Major, despre care organele de contrainformaţii militare deţineau date că întreţinea legături neoficiale cu agenţi ai rezidenturii GRU din România.

          Colonelul Cociuban fusese surprins când, în loc să ofere structurilor specializate româneşti date asupra unui vas al SUA acostat la Constanţa, în echipajul căruia s-ar fi aflat agenţi acoperiţi ai CIA, le-a transmis mai întâi sovieticilor.

          În momentul în care a fost informat despre fapta colonelului Cociuban, generalul Petruţ a luat asupra acestuia măsura de trecere în rezervă „conform normelor care prevedeau că agenţii sovietici nu pot fi deferiţi justiţiei”278.

          278 Idem, joi 31 august 2000, p. 7.

          În final, colonelul Cociuban a fost luat sub protecţia directă a lui Iosif Uglar, membru supleant al CC al PCR şi preşedinte al Comitetului pentru Consiliile Populare. Din alte surse memorialistice se confirmă că liderii de la Kremlin nu renunţaseră la aducerea sub ascultare a regimului de la Bucureşti, iar pentru a-şi atige scopurile, Brejnev a pus mai mult accentul pe acţiunile serviciilor secrete sovietice.

          Ion Mihai Pacepa susţine că în iulie 1969, serviciile secrete sovietice definitivaseră deja operaţiunea „Nistru” (Dnestr) care viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS 279.

          279 Ion Mihai Pacepa, op. Cit., p. 117-121.

          Încadrată istoric, decizia Moscovei ar fi fost luată în contextul primei mari defecţiuni de răsunet, respectiv a căpitanului Ion Iacobescu din DIE, care a dus la demantelarea „Reţelei Caraman”.

          Coroborarea datelor de interes istoric dezvăluite de principalii memorialişti ai fostei Securităţi – Pacepa, Neagu, Stănescu, Pleşiţă şi Răduică – conturează concluzia că operaţiunea planificată de sovietici viza mai multe direcţii:

          1) atragerea la colaborare şi reactivarea unor generali din Armată şi Securitate, precum şi a unor activişti PCR, cu studii la Moscova, care să formeze împreună nucleul de bază pentru răsturnarea lui Ceauşescu;

          2) acţiuni diversioniste pentru compromiterea lui Ceauşescu, atât în ţară cât şi în Occident;

          3) provocarea unor stări de spirit nefavorabile regimului de la Bucureşti în rândul minorităţilor etnice din România care să ducă la reacţii represive din partea organelor de securitate şi Armatei, ceea ce putea fi folosit ca pretext pentru o eventuală intervenţie militară sovietică cu rol „pacifist”.

          La Bucureşti, şeful statului a continuat să ia măsuri contrainformative „pe linia Uniunii Sovietice” şi a ţărilor vecine din Tratatul de la Varşovia.

          Structura Securităţii specializată în acest domeniu – UM 0920/A, devenită ulterior UM 110 – a fost încadrată cu noi ofiţeri aduşi din celelalte direcţii centrale, numărul acestora ajungând la aproximativ 1000.

          Despre existenţa acestei unităţi speciale a Securităţii aveau cunoştinţă şi serviciile secrete occidentale. Iată ce dezvăluie în acest sens, Tjeerd Sleeswijk Visser, fostul director al Serviciului Olandez de Informaţii Militare: „Monitorizările noastre ale celor din Vest care am gestionat în timpul „războiului rece„, activitatea generală de contrainformaţii la nivel naţional dar şi în ceea ce priveşte protecţia informaţiilor clasificate ale Alianţei Euro-Atlantice, au evidenţiat de la începutul anilor '70, după „Primăvara de la Praga„, că organele române de securitate îşi creaseră departamente interne şi externe specializate în contra-spionaj anti-KGB care au funcţionat până la căderea regimului Ceauşescu” 280.

          280 Vezi Radu Tudor, Fostul director al Serviciului Olandez de Informaţii Militare dezvăluie pentru ZIUA, în „Dosare ultrasecrete”, 8 iunie 2002, p. IV.

          Tot din ordinul comandantului suprem, la începutul anilor '70 s-a făcut o a doua epurare mascată a întregului aparat de securitate, ofiţerii cu studii la Moscova, dar mai ales cei proveniţi din rândul minorităţilor etnice, au fost transferaţi sub diverse motive în sectoare administrative sau folosiţi în activităţi funcţionăreşti de rutină din Ministerul de Interne, noile lor locuri de muncă nepermiţându-le divulgarea secretelor de interes pentru sovietici.

          O soartă asemănătoare au avut-o şi ofiţerii cu funcţii înalte din M. Ap. N., unii dintre ei suspectaţi de legături neoficiale cu sovieticii. Generalul de divizie (r) Marin Pancea, fost şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei îşi aminteşte că s-a luat hotărârea „înlăturării din funcţiile superioare de conducere din armată a ofiţerilor şi generalilor care aveau studii în URSS şi care nu prezentau suficiente garanţii şi încredere pentru funcţiile respective”.

          O altă măsură a vizat situaţia ofiţerilor români cu soţii de origine sovietică. Acestea au fost sfătuite să-şi ia cetăţenie română. Doar unele au acceptat. „Ca urmare – menţionează acelaşi memorialist – ofiţerii respectivi au fost scoşi din armată. Unii dintre ei au părăsit ţara, mergând după soţii în Uniunea Sovietică, unde au fost imediat încadraţi pe funcţii similare în Armata Roşie. Acestora li s-a promis că, într-un viitor apropiat, conducătorii politici naţionalişti de la Bucureşti vor fi înlăturaţi, iar ei vor fi din nou înrolaţi în armata română şi vor primi cele mai înalte funcţii în organismul militar”281.

          281 General de divizie (r) Marin Pancea, Armata. Securitatea. Populaţia. Revoluţie sau lovitură de stat, Bucureşti, 1999, p. 40.

          Cutezanţe, imprudenţe, duplicităţi şi eşecuri.

          Pe motiv că „se acumulaseră multe probleme spinoase” între PCUS şi PCR, liderul de la Kremlin, Leonid Ilici Brejnev, l-a invitat pe Nicolae Ceauşescu la Moscova, la 19 mai 1970, pentru a le discuta, clarifica şi pe cât posibil a le rezolva. Din stenograma acestei întrevederi, rezultă că lui Ceauşescu i se reproşa că „România cochetează cu puterile imperialiste (referire la vizita preşedintelui SUA, Richard Nixon, în România – n.n.)”, refuzul de a rupe relaţiile diplomatice cu Israelul, aşa cum făcuseră toate celelalte ţări socialiste din Blocul Estic European, precum şi faptul că această politică era prezentată de la Bucureşti „drept expresie a independenţei” faţă de Moscova.

          După ce-i explică raţiunile de politică externă ale statului român, Ceauşescu trece la ofensivă, reproşând lui Brejnev despre numărul prea mare de spioni ruşi care cotrobăiesc prin România.

          „Rugăm să ajungem la o înţelegere – spune Ceauşescu. Dacă vă interesează ceva, întrebaţi-ne pe noi. Vă închipuiţi ce s-ar întâmpla dacă am trimite în judecată cetăţenii români pentru asemenea activităţi? (de spionaj – n.n.)”.

          Luat pe nepregătite, dar şi într-o stare de perplexitate faţă de cutezanţa liderului de la Bucureşti, Brejnev a negat: „La noi există o interdicţie categorică, există o hotărâre a Biroului Politic. Nici în China nu se face muncă informativă. Dacă aveţi fapte, poate sunt unele greşeli de interpretare” 282.

          282 Vezi Ţesu Solomovici, Ceauşescu şi politica româno-israeliană, loc. cit.

          După cum rezultă din faptele reconstituite în acest capitol, Kremlinul, prin serviciile de informaţii, urmărea cu foarte mare atenţie ce se întâmpla în România la vârful piramidei politice.

          Stilul foarte agresiv prin care au acţionat serviciile secrete sovietice pe teritoriul României a fost favorizat în special de megalomania lui Ceauşescu şi de sfidătoarea promovare pe linie de partid şi de stat a soţiei sale, Elena Ceauşescu.

          De asemenea, trecerea pe linie moartă a lui Virgil Trofin, Cornel Burtică, Ion Iliescu, Vasile Patilineţ, Ion Ioniţă ş.a., a contribuit la apariţia în rândul membrilor de frunte ai PCR a unei surde opoziţii faţă de măsurile luate de Ceauşescu, ca şi faţă de exacerbarea cultului personalităţii. Toţi cei bănuiţi de „relaţii dubioase cu Moscova” au fost puşi imediat sub urmărirea organelor de securitate specializate. Acest lucru este confirmat şi de fostul general de securitate, Ion Mihai Pacepa, care, într-un interviu acordat postului de televiziune maghiar „Dunai TV”, a recunoscut că Ion Iliescu „a fost interceptat ani de zile cu microfoanele tip „UM 0920/A„, încă din anul 1972” 283.

          283 „Ziua”, joi 24 martie 2001, p. 7.

          Greu de aflat cine l-a sfătuit, dar cert rămâne faptul că Nicolae Ceauşescu a considerat că – pentru a-i contracara pe sovietici – e bine să treacă la ofensivă.

          Cunoscând că Brejnev fusese în timpul carierei sale prim-secretar al Partidului Comunist din Republica Sovietică Moldova, liderul de la Bucureşti a ordonat Securităţii să-i întocmească un dosar amănunţit asupra acelei perioade. La finalizare, lucrarea proba faptul că Brejnev condusese în Moldova Sovietică procesul de represiune şi exterminare a populaţiei româneşti după 1945.

          Cu ocazia unei noi întâlniri cu Brejnev, Ceauşescu i-a înmânat dosarul respectiv, ceea ce a stârnit şi mai mult mânia conducerii de la Moscova284.

          284 Vezi pe larg în „Alerta”, joi, 24 august 2000, p. 7.

          Confruntarea dintre Securitatea română şi serviciile secrete sovietice a fost, încă de la început, inegală. Chiar şi prin concepţie ori felul cum a fost gândită şi structurată, activitatea informativă contra sovieticilor a lăsat prea puţine şanse de reală eficienţă pentru organele de securitate româneşti.

          Generalul (r) Nicolae Pleşiţă susţine că a întocmit un studiu comparat între potenţialul informativ al Securităţii contra Estului cu dispozitivul similar contra Vestului, iar concluzia a fost că sectorul estic era „mult mai subţire încadrat” şi aceasta într-un moment în care „Estul era atunci mai puternic decât Vestul” 285.

          285 Ochii şi urechile poporulu. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, p. 141.

          De aici şi evaluarea justă că România se afla într-o situaţie extrem de periculoasă, ceea ce lasă să deducem că pentru regimul de la Bucureşti, în mod paradoxal, principalul factor de risc nu mai era „uneltirile imperialismului occidental”, ci acţiunile oculte ale URSS.

          Este o concluzie formulată tranşant şi de generalul (r) Marin Pancea: „clar că ameninţările pentru România nu veneau dinspre NATO, ci dinspre răsărit” 286.

          286 Marin Pancea, op. Cit., p. 38.

          De asemenea, serviciile de informaţii militare sovietice au reuşit să afle rapid despre aranjamentele dintre România şi Franţa în ceea ce priveşte livrarea de tehnică militară performantă – mai precis cumpărarea de către guvernul român a unor avioane Mirage şi aparatură de transmisiuni – motiv pentru care, după căderea guvernului De Gaulle, URSS a recurs la noi şi puternice presiuni asupra regimului de la Bucureşti287.

          287 Ibidem, p. 39.

          De aici şi obsesia lui Ceauşescu că pe frontul secret totul trebuia făcut cu maximă prudenţă pentru evitarea oricăror provocări sau acţiuni diversioniste care ar fi putut oferi Kremlinului pretexte pentru a interveni în România.

          În fapt, sovieticii au continuat să practice pe teritoriul României „spionajul total”, principiu aplicat de regulă doar pentru ţările considerate inamice.

          Elocvent este cazul instrumentat de UM 0920/A, între anii 1969-1970, referitor la felul în care KGB-ul a acţionat pentru sustragerea unor documente secrete. Ofiţerii şi agenţii serviciilor secrete sovietice specializate pe domeniul economic acţionau la Bucureşti sub acoperirea de specialişti ai GKS – Comitetul de Stat pentru relaţii economice – care era subordonat direct Consiliului de Miniştri al URSS.

          Din 1969, GKS-ul era interesat să vândă părţii române un dispozitiv complex de acţionare a ecluzei de la Hidrocentrala Porţile de Fier, asigurând instalarea şi service-ul agregatelor. Specialiştii români au constatat în urma unor probe că dispozitivul de fabricaţie sovietică este prea puţin performant, fapt pentru care au apelat la firma austriacă „Mobey” pentru achiziţionarea unei instalaţii similare, dar mult mai competitivă.

          Contractul semnat între partea română şi cea austriacă prevedea o clauză separată, privind păstrarea secretă a datelor tehnice de fabricaţie. În atari condiţii au intrat imediat pe fir agenţii serviciului secret sovietic.

          Principalii protagonişti au fost Mihail Vlasov – adjunctul directorului GKS – şi inginerul sovietic Alexandru Vorobiov, despre care contraspionajul românesc deţinea date că ambii erau ofiţeri KGB sub acoperire. Aceştia colaborau şi cu un inginer român, reprezentant al părţii române, ce fusese recrutat de serviciul secret sovietic încă din timpul facultăţii pe care o absolvise la Moscova, dar lăsat în „adormire” şi apoi reactivat ca agent.

          Din supravegherea informativă efectuată de organele de securitate româneşti asupra celor trei rezultă fără dubii că întâlnirile dintre cei doi „specialişti” sovietici şi inginerul român respectau regulile conspirativităţii, iar scopul lor era ca documentaţia tehnică a instalaţiei de ecluzare, aparţinând firmei austriece, să fie fotocopiată.

          Documentaţia secretă era păstrată în biroul de documente secrete, unde, prin atribuţiile de serviciu, inginerul român avea acces.

          Pentru protecţia contrainformativă a documentaţiei, organele de securitate instalaseră în încăpere microfoane şi aparate de fotografiat cu declanşare automată. Aşa s-a reuşit flagrantul.

          În toamna anului 1970, inginerul român însoţit de Vorobiov au pătruns în biroul unde se afla documentaţia tehnică, pe care au fotocopiat-o, numai că întreaga acţiune a fost înregistrată de aparatele de fotografiat instalate pentru protecţie.

          Ofiţerii români de contraspionaj care au lucrat la acest caz au fost în cele din urmă dezamăgiţi, întrucât conducerea Securităţii a dispus să nu se ia nici un fel de măsuri penale, sub motivul că „se puteau deteriora şi mai mult relaţiile României cu URSS” 288.

          288 Vezi pe larg acest caz, prezentat cu toate detaliile tehnice pentru activitatea de informaţii, la George Dora, KGB în România, XXIII, în „Alerta”, joi 7 septembrie 2000, p. 7.

          Această lipsă de ripostă în faţa cazurilor de spionaj iniţiate de KGB intrase deja în practica obişnuită, atât a conducerii Securităţii cât şi a Comitetului Central al PCR. Agenţii sovietici nu erau deranjaţi decât în cazuri excepţionale, dar şi atunci cu menajamente. În general, se recurgea la măsura „intoxicării”, sau dacă acest lucru nu era posibil, agenţii care lucrau pentru sovietici erau îndepărtaţi şi puşi sub observaţie.

          Aşa s-a întâmpalat şi în cazul privind sustragerea documentaţiei tehnice a instalaţiei de ecluzare de la Porţile de Fier. Sovieticii nu au putut fotocopia decât o parte din planurile tehnice reale, restul fiind contrafăcute de către specialiştii români. Pentru eşecul acţiunii, întrucât sustrăseseră o documentaţie incompletă şi care nu putea fi folosită, cei doi „specialişti” sovietici (în realitate ofiţeri KGB sub acoperire) au fost retraşi de la post, iar inginerul român abandonat ca agent şi „marginalizat” de regimul de la Bucureşti.

          Prudenţa excesivă şi frica endemică faţă de sovietici a dus în alte cazuri la eşecuri ireparabile din partea instituţiei Securităţii regimului comunist din România.

          Generalii Răduică şi Pleşiţă şi-au amintit şi un caz concret din 1971, când Ceauşescu l-a chemat pe Ion Stănescu – pe atunci şeful CSS – şi i-a cerut să-i expedieze şefului KGB, Iuri Andropov, „un material”. Era vorba despre scrisoarea unui cetăţean din RSS Moldovenească, Alexandru Usatiuc Bulgăr.

          Acesta se prezentase la Comitetul Central al PCR şi solicitase o audienţă de urgenţă la secretarul general al partidului dar, nereuşind acest lucru, lăsase scrisoarea la cabinet, iar Securitatea a intrat imediat pe fir.

          În scrisoare, Usatiuc insista ca autorităţile de la Bucureşti să pretindă URSS restituirea imediată a Basarabiei, motivând că în acel moment existau condiţii favorabile din punct de vedere politic, iar opinia publică era dispusă să sprijine o astfel de acţiune289.

          289 Grigore Răduică, op. Cit., p. 16.

          Ulterior, când Securitatea l-a informat pe Ceauşescu despre scrisoarea lui Usatiuc, acesta a interpretat-o ca pe o provocare a KGB-ului. Nu mai puţin adevărat că ofiţerii Securităţii au dat dovadă de „superficialiate profesională”, pe care au recunoscut-o ulterior, ceea ce nu-i scuză în nici un fel.

          Eroarea a constat în lipsa de verificări, chiar şi de rutină, înainte de a i se raporta şefului statului, pentru a stabili dacă Usatiuc şi grupul său de patrioţi unionişti basarabeni – din care mai făceau parte Valeriu Graur, Gheorghe Ghimpu şi Alexandru Şoltoianu – acţiona cu sinceritate şi din proprie iniţiativă.

          Consecinţele au fost dezastruoase pentru românii din Basarabia. KGB-ul a declanşat o anchetă teribilă printre grupurile de români „diversionişti” din Basarabia. Cei patru au fost anchetaţi, excluşi din partid, daţi afară din servicii şi apoi deportaţi în Siberia.

          Explicaţia oferită de generalul Nicolae Pleşiţă este că Securitatea nu a avut, din lipsă de potenţial informativ, posibilitatea să facă verificări serioase despre starea de spirit din Basarabia, ori să verifice grupurile de patrioţi basarabeni care puteau fi folosite în interesul României. Şi toate acestea din cauza lui Ceauşescu care „se temea de ruşi”.

          „Acceptase – precizează Pleşiţă – să ne ocupăm contrainformativ de ei, dar ne-a interzis să dezvoltăm munca de informaţii în Uniunea Sovietică şi să ne mulţumim numai la nivelul ambasadelor” 290.

          290 Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, p. 75-77.

          Naţionaliştii de la Bucureşti în pericol.

          Probabil că Nicolae Ceauşescu a realizat marea eroare pe care a făcut-o – interzicând activitatea informativă pe teritoriul URSS – şi a încercat să mai repare ceva, dar datorită viziunilor sale megalomanice şi-a atras adversari şi mai puternici. Aşa se explică iniţierea acţiunii „Brânduşa”, de competenţa UM 0920/A, prin care se urmărea pregătirea condiţiilor pentru ca, într-un moment de conjunctură favorabil, România să-şi poată reîntregi frontierele cu Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor.

          Deşi a fost ţinută într-o deplină conspirativitate, KGB-ul a aflat imediat de acţiunea „Brânduşa”, ceea ce dovedeşte că dispunea de agenţi foarte bine plasaţi în sfera puterii de la Bucureşti, şi a luat măsuri în consecinţă. Sovieticii şi-au înfiinţat şi ei o unitate specială care să urmărească demersurile românilor, iar C. C. al PCUS a destinat o secţie specială pe lângă Secretariatul său General cu sarcina de a supraveghea politica României faţă de teritoriile revendicate.

          Şi tot în replică, serviciile se informaţii şi securitate sovietice au început să sprijine din umbră organizaţiile revizioniste şi naţionaliste maghiare din exil, care, printr-o propagandă stridentă, revendicau Transilvania. Mai mult, au fost puşi în mişcare, tot la ordinul Kremlinului, şi comuniştii de la Sofia, prin a căror acţiuni de propagandă, au început să revendice Sudul Dobrogei, considerat de ei „pământ bulgăresc” 291.

          291 Vezi Dicţionar pentru buzunarul agenţilor secreţi, în „Alerta”, nr. 18, joi 3 august 2000, p.16.

          Insuccesele care se ţineau lanţ în activitatea aşa-zisei unităţi anti-KGB pot fi acum explicitate şi susţinute documentar. Cel mai elocvent exemplu ni-l oferă cazul generalului Iosif Constantin, cel care din 1962 şi până în 1986 a condus mai întâi biroul, ulterior Serviciul special transformat în unitate de sine stătătoare (UM 0921/A, respectiv UM 0110 din 1978) cu sarcini de contracarare a acţiunilor serviciilor de informaţii ale ţărilor socialiste, dintre care spionajul sovietic ocupa un loc aparte.

Va urma.