Cristian Troncotă DUPLICITARII-12

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-12

Momente de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968.

          Şeful KGB, Iuri Andropov, a iniţiat, începând cu luna martie 1968, operaţiunile „Progres”, prin care agenţi experimentaţi ai serviciilor secrete sovietice au fost trimişi mai întâi în Cehoslovacia, ulterior şi în celelalte ţări „frăţeşti”, tot sub acoperire de cetăţeni ai statelor occidentale, numai că misiunea lor era alta, şi anume de a ţine sub control situaţia opiniei publice, de a pătrunde în grupările subversive şi a detecta indiciile „sabotajului ideologic” întreprins de serviciile de informaţii ale membrilor NATO.

          Prin astfel de acţiuni, care s-au bucurat de un real succes – evident, din punctul de vedere al Kremlinului – ni se dezvăluie că sovieticii au avut serioase rezerve asupra loialităţii serviciilor de securitate din ţările Tratatului de la Varşovia 240.

          240 Miruna Munteanu, Agenţii KGB deplin conspiraţi în interiorul lagărului socialist. Operaţiunile „Progres”, în „Dosare ultrasecrete”, an 3, nr. 87, sâmbătă 18 decembrie 1999, p. 2-3.

          Documentele diplomatice publicate în ultimii ani, împreună cu memorialişti ai Armatei şi fostelor organe de securitate, inclusiv KGB, atestă că într-adevăr nimeni nu şi-a permis să asiste impasibil la acţiunile sovieticilor.

          Un procedeu clasic în materie de operaţiuni speciale.

          Pe măsură ce, în primăvara anului 1968, în Cehoslovacia se derula procesul reformator iniţiat de Alexandr Dubcek şi echipa sa de colaboratori, în România factorii de decizie primeau pe căi diplomatice informaţii despre „iritarea” Moscovei şi chiar iniţierea, prin serviciile secrete sovietice, a unor acţiuni de diversiune ca preludiu la o eventuală intervenţie armată 241.

          241 Geoffray D' Aumale, Jean-Pierre Faure, Guide de l'espionage et du contre-espionage. Histoire et technique, Collection „Documents” dirigee par Pierre Drochline, Paris, 1998, p. 9 şi 29.

          Pentru conducerea de la Bucureşti, mai îngrijorătoare se dovedeau informaţiile obţinute de Direcţia de Informaţii Externe (DIE – serviciul de spionaj al Securităţii). Generalul (r) Neagu Cosma, fost şef al Direcţiei de Contraspionaj, împreună cu Ion Stănescu, preşedintele de atunci al Consiliului Securităţii Statului, dezvăluie că cele mai bune informaţii fuseseră obţinute de la un ofiţer polonez.

          Aflat în contact operativ cu colonelul Ion Bichel, din DIE 242, ofiţerul polonez a solicitat, la 20 iulie 1968, o întâlnire urgentă la Varşovia, în cadrul căreia a transmis că Brejnev personal, împreună cu Andropov – şeful KGB – şi comandanţi ai Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

          242 Dacă acest Ion Bichel este una şi aceeaşi persoană cu colonelul Ivan Bikel, la care face referire Nota DSS din 5 decembrie 1980, publicată de Mihai Pelin în lucrarea Culisele spionajului românesc. DIE 1955-1980 (doc. nr. 1, p. 283-285) înseamnă că cei doi memorialişti se înşeală, în sensul că în 1968, Ion (Ivan) Bichel (Bikel) nu mai făcea parte din DIE. El fusese trecut în rezervă pentru unele abateri: „neglijarea sarcinilor specifice”, pentru care fusese trimis la post, „în favoarea unor interese personale”, adică sustragerea de valori din fondul destinat necesităţilor informativ-operative şi trafic de bunuri prin „eliminarea legii vamale”. De asemenea, asupra colonelului Ivan Bikel pluteau suspiciuni, privind recrutarea sa în calitate de agent de către serviciile de informaţii vest-germane. În perioada 1966-1968, Bikel a îndeplinit oficial funcţia de şef al protocolului la întreprinderea „Romtrans”, ceea ce nu exclude însă posibilitatea să-şi fi păstrat legătura cu foste surse, inclusiv de pe spaţiul polonez. Esenţial este faptul că informaţia, privind intenţiile sovieticilor de a invada Cehoslovacia şi România, obţinută de la ofiţerul polonez, nu poate fi contestată.

          O astfel de acţiune se datora nemulţumirii Kremlinului faţă de politica lui Dubcek, Ceauşescu şi Tito. Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului de detaliu. Din acel colectiv făcea parte şi ofiţerul polonez, ceea ce înseamnă că era bine informat.

          Invazia urma să se desfăşoare în etape, mai întâi Cehoslovacia, după care, la intervale de două-trei săptămâni, urmau România şi Iugoslavia 243.

          243 Neagu Cosma, Ion Stănescu, În anul 1968 a fost programată şi invadarea României. Informaţii inedite din interiorul Serviciilor Speciale ale României, Bucureşti, 1999, p. 56.

          Ofiţerul polonez considera România ca „a doua sa patrie”, unde, copil fiind, se refugiase cu familia în 1939, după ocuparea Poloniei de către armatele germane şi sovietice; învăţase bine limba română, cunoştea obiceiurile şi păstra amintiri plăcute despre români şi ţara lor. Povestea lui poate explica confesiunea făcută colonelului Bichel, dar şi informaţiile de interes pentru Polonia primite de la ofiţerul român. A existat, deci, la baza acestei legături, un interes reciproc.

          Informaţiile erau furnizate la 9 zile după ce „Pravda” comparase ameninţător situaţia din Cehoslovacia cu cea din Ungaria anului 1956, şi la cinci zile după ce statele membre ale Tratatului de la Varşovia (cu excepţia României) ceruseră ca în Cehoslovacia să se reinstaureze cenzura, să fie potoliţi intelectualii, iar liberalizarea instituţională să se facă de jos în sus.

          Mai mult, în ziua de 19 iulie, acelaşi cotidian sovietic „Pravda”, publicase extrase dintr-un aşa-zis plan al CIA de sabotaj al ţărilor socialiste, ca preludiu al eliberării R. D. Germană şi R. S. Cehoslovacia 244.

          244 Joseph Rotschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după al Doilea Război Mondial, Ediţia a doua, Editura Antet, 1997, p. 247-248.

          În realitate, astăzi ştim că „planul” fusese elaborat nu de americani, ci de Serviciul A (Dezinformare) din PGU (Direcţia Întâi – Informaţii Externe) a KGB în scop diversionist 245.

          245 Christopher Andrew, Oleg Gordievski, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, Bucureşti, 1994, p. 486-495.

          Chiar în ziua de 20 iulie 1968, când a avut loc întâlnirea dintre Bichel şi ofiţerul polonez, începeau manevrele trupelor Tratatului de la Varşovia sub indicativul Operaţia „Sumava” pe teritoriul Cehoslovaciei.

          Manevrele au durat 10 zile, după care Moscova a refuzat să-şi retragă trupele, motivând că peste 10 zile fuseseră deja planificate alte manevre în cadrul Tratatului de la Varşovia 246.

          246 Alexandru Osca, dr. Teofil Oroianu, Gheorghe Nicolescu, Vasile Popa, Tentaţia libertăţii. Operaţiunea „SUMAVA” – 1968, Bucureşti, 1999.

          La început, Nicolae Ceauşescu a avut îndoieli în legătură cu veridicitatea informaţiilor obţinute de DIE, considerând că Securitatea română a căzut în capcana unei acţiuni de dezinformare din partea serviciilor secrete sovietice. Ion Stănescu susţine că ar fi auzit textual de la Ceauşescu: „Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia” 247.

          247 Neagu Cosma, Ion Stănescu, op. Cit., p. 57.

          După două săptămâni, colonelul Ion Bichel s-a întors de la o nouă întâlnire cu ofiţerul polonez, care, îngrozit, i-ar fi raportat verbal: „. Toate pregătirile sunt făcute, iar data invaziei este stabilită pentru sfârşitul lunii august” 248.

          248 Ibidem, p. 58.

          Ofiţerul polonez i-a prezentat apoi detaliile pe care le cunoştea despre planul de ocupaţie a Cehoslovaciei. Agenţi bine pregătiţi urmau să fie lansaţi din timp pe teritoriul cehoslovac, sub acoperiri variate, în special ca turişti, unii cu misiuni de provocare (lansarea unor lozinci antisovietice), alţii cu misiunea de a lua sub control clădirile şi instituţiile importante, printre care Parlamentul, Guvernul, Poşta, Telegraful, Radioul, Televiziunea, Aeroportul din Praga etc. Coordonarea operaţiilor reveneau unui stat major operativ, ai cărui membri trebuia să se afle la Praga înaintea invaziei propriu-zise. La 5 august 1968, Securitatea a întocmit Nota-sinteză cu nr. 148, „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R. S. România” 249.

          249 Daniel Grigorescu, Constantin Moraru, Trupe în apropierea frontierei şi „turişti” în interior, în „Magazin istoric”, s.n., iulie 1998, p. 28-29 şi 32.

          Documentul a fost redactat pe baza informaţiilor obţinute de la o serie de cetăţeni români care se înapoiaseră din URSS şi de la cetăţeni sovietici care vizitaseră România. Din analiza informaţiilor obţinute de la astfel de surse, precum şi din interceptarea reţelelor de radio militare sovietice, s-a conturat concluzia că URSS îşi întărea dispozitivul militar la graniţa cu România. Despre acţiunile întreprinse de serviciile secrete sovietice având ca ţintă spaţiul şi interesele României – în perioada imediat premergătoare invaziei în Cehoslovacia – fostul general de securitate Nicolae Pleşiţă susţine că „ruşii ne atacau în toate domeniile: armată, servicii secrete, racolări de persoane” şi că „informativ, ei se amestecau practic peste tot” 250.

          250 Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă, p. 79.

          Documentul Securităţii din 5 august 1968 atestă doar că serviciile secrete sovietice erau preocupate să cunoscă în primul rând potenţialul militar al României pregătit pentru o eventuală luptă de rezistenţă pe propriul teritoriu, în ipoteza unui atac din exterior. Organele de securitate obţinuseră informaţii conform cărora ataşatul militar sovietic la Bucureşti, colonelul Vorenin, pregătea un material asupra situaţiei militare din România. Pentru documentare, ofiţerul sovietic luase legătura cu reprezentanţi ai Comandamentului Forţelor Armate Unite din Bucureşti, „interesându-se îndeosebi de înzestrarea armatei române, precum şi de unele aspecte negative în instruirea acesteia”. Vorenin folosea în obţinerea informaţiilor şi pe „ataşaţii militari ai celorlalte state socialiste” 251.

          251 Daniel Grigorescu, Constantin Mocanu, op. Cit., p. 21. Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, p. 114

          De asemenea, serviciile secrete sovietice trimiseseră pe teritoriul României şi dirijaseră spre ambasadele româneşti din ţările socialiste, sub diverse acoperiri, îndeosebi ca turişti, agenţi bine instruiţi şi cu sarcini operative precise atât în culegerea de informaţii cât mai ales pentru acţiuni de diversiune şi provocare. Documentul Securităţii, menţionat anterior, oferă suficiente exemple în acest sens.

          Fostul general de securitate, Ion Mihai Pacepa, care în iulie 1978 a cerut azil politic în SUA, îşi aminteşte că în ziua de 20 august 1968, când era ofiţer de serviciu pe Ministerul Afacerilor Interne, a primit un telefon pe linia specială. Din dialogul purtat în limba germană, Pacepa a înţeles că de partea cealaltă a firului se afla un funcţionar de la cabinetul lui Dubcek.

          Cu o voce care-i trăda înspăimântarea, interlocutorul cehoslovac a ţinut să informeze Bucureştiul că „avioane militare de transport sovietice, care nu fuseseră anunţate în prealabil, aterizau acum, unul după altul, pe aeroportul din Praga” 252.

          252 Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, p. 114.

          Nicolae Ceauşescu a fost informat imediat, iar generalul Nicolae Doicaru, şeful DIE la acea dată, i-a prezentat o notă cu problemele de interes operativ rezultate din interceptarea transmisiunilor radio ale unităţilor militare sovietice care invadau Cehoslovacia. Informaţiile atestau fără dubii că avioane ale Diviziei 24 din Forţele Aeriene Strategice ale URSS ocupaseră aeroportul din Praga, încărcate cu soldaţi şi tancuri.

          Prin urmare, informaţiile primite de DIE de la ofiţerul polonez, la 20 iulie şi 4 august 1968 despre iminenta invazie a trupelor sovietice în Cehoslovacia, fuseseră veridice, şi nicidecum o diversiune a KGB, după cum crezuse iniţial Ceauşescu. Dar ceea ce trebuie subliniat este că o astfel de operaţiune specială realizată de agenţii serviciilor secrete sovietice în Cehoslovacia, în 1968, reprezintă suficiente similitudini cu ceea ce avea să se întâmple, aproape 10 ani mai târziu, în Afganistan 253 şi apoi în timpul evenimentelor din 1989, care au dus la prăbuşirea blocului estic european.

          253 În decembrie 1979, agenţi GRU acţionaseră la fel de rapid, printr-o operaţiune bine pregătită şi premergătoare invaziei propriu-zise a Armatei Roşii, pentru îndepărtarea autoproclamatului Hafizullah Amin (de orientare pro-chineză) şi înlocuirea lui cu Babrak Karmal (pro-sovietic), element format în URSS, chiar de către KGB (vezi Vladimir Alexe, Decembrie 1979: 100 de „turişti” sovietici aterizează la Kabul cu „Aeroflot”. Pregătirea invaziei sovietice în Afganistan, în „Dosare ultrasecrete”, an 3, nr. 87, sâmbătă, 8 ianuarie 2000, p. 1).

          În terminologia sovietică, agenţii care se infiltrează în spaţiul ţintă pentru a desfăşura acţiuni de diversiune se numeau „vâsautniki” şi erau în realitate ofiţeri „spetznaz” din trupele speciale care acţionau, de regulă, în civil. Dacă e să avem în vedere dezvăluirile făcute de preşedintele Cehiei, eminentul om de cultură Vaclav Havel, despre rolul agenţilor sovietici în montarea şi coordonarea perfectă a „revoluţiei de catifea” de la Praga 254, noiembrie 1989, ori atestările documentare indubitabile privind provocarea manifestaţiilor protestatare din R. D. Germană – în vara şi toamna anului 1989 – care au dus la prăbuşirea zidului Berlinului 255, precum şi numărul neobişnuit de mare al turiştilor sovietici din România, în toamna aceluiaşi an 256, ca să nu mai punem la socoteală fenomenul terorist-diversionist din timpul revoluţiei române 257, atunci nu greşim cu nimic dacă afirmăm că ne aflăm în faţa unui procedeu clasic în materie de operaţiuni speciale sovietice.

          254 Vladimir Alexe, „Revoluţiile” KGB din estul Europei, în „Ziua”, sâmbătă, 15 decembrie 1999, p. 5; idem, „Revoluţia de catifea” de la Praga a fost opera KGB-ului, în „Dosare ultrasecrete”, sâmbătă 18 aprilie 1999, p. 1 şi 4. Mark Almond concluziona, în documentata sa lucrare (Gorbacev and the Est-European Revolution) publicată la Londra în 1990, că „revoluţia de catifea” din Cehoslovacia a fost declasata de un complot al KGB-ului dirijat la faţa locului de generalul Viktor Gruşko, sosit special în acest scop de la Moscova la Praga împreună cu rezidentul din Cehoslovacia la acea vreme, generalul Teslenko, precum şi de şeful StB-ului (Statni Bezpecnost – Securitatea Statului din Cehoslovacia), Alois Lorenc. La rândul său, Jacques Baud, în voluminoasa lucrare Encyclopédie du renseignement et des services secrets se referă la „rolul determinant” jucat de StB în evenimentele din 17 noiembrie 1989, care au dus la prăbuşirea regimului comunist. Operaţiunea „KEIL” a avut drept obiectiv „provocarea de violenţe de tipul celor care ţineau de competenţa Poliţiei, pentru a discredita guvernul comunist.

          255 Cunoscutul disident sovietic Vladimir Bukovski, în ziarul parizian „Libre Journal” din septembrie-octombrie 1990, făcea referire la o „antenă” ultra secretă a KGB, codificată „Linci” (Fulgerul), care acţiona în R. D. Germană independent de sediul KGB de la Karlkorst şi fără să aibe contacte cu STASI. „Linci” era un grup de diversiune şi manipulare a maselor şi aparţinea Diviziei a IV-a KGB, aflată sub comanda generalului Anatoli Novicov. Sarcina grupului consta în „restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului în vederea reunificării”. Grupul „Linci” a organizat ample manifestaţii de stradă însumând câte 100.000 de oameni, cu caracter anticomunist şi chiar antisovietic, a iniţiat demolarea Zidului Berlinului ori a acţionat pentru compromiterea unor lideri est-germani, printre care Hans Modrow. Toate acestea au avut rolul de a netezi drumul negocierilor dintre Helmut Kohl şi Mihail Gorbaciov. Relatările lui Bukovski sunt confirmate şi de istoricii germani Ralf Georg Reuth şi Andreas Bonte în lucrarea Das Komplot, publicată la München în 1993.

          256 Din analiza situaţiei intrărilor-ieşirilor la graniţa României, premergătoare acţiunilor revoluţionare din decembrie 1989, s-au constatat creşteri faţă de 1988, de la 30879 la 67500. Grănicerii români au confirmat că în perioada premergătoare revoluţiei au trecut pe la punctele forntierei de stat cu Uniunea Sovietică multe autoturisme Lada şi Dacia cu câte două-trei persoane, în general bărbaţi tineri, atletici. Unii s-au cazat în hoteluri, uzând de legitimaţii false pe nume româneşti, alţii prin cimitire sau la anumite adrese. „Trei dintre „musafiri„, negăsindu-şi adăpost au recurs chiar la sechestrări, începând cu 17 decembrie, timp de trei zile, a unei familii în apartamentul său. (Deci, un mod de acţiune tipic teroriştilor – n. n.). După depoziţiile soţiei titularului locuinţei, unul dintre ei dispărea zilnic, ca apoi să transmită telegrafic comunicate la un aparat aflat într-o geantă. Pe 19 decembrie au părăsit apartamentul şi l-au somat pe şoferul unei Dacii să-i ducă la Bucureşti. N-a mai fost nevoie să folosească acest autoturism, deoarece a sosit o Dacie Break care i-a luat şi au pornit împreună cu şoferul spre destinaţie”. (Fragment citat dintr-un document publicat de Constantin Sava şi Constantin Monac în lucrarea Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie. Diversiune. Revoluţie. Documente din Arhivele Armatei, Bucureşti, 1999, p. 22-23).

          257 Ofiţerul de securitate, pe atunci în grad de căpitan, Ovidiu Soare, care se afla în misiune în zona MApN raporta: „În prima noapte (22-23 decembrie 1989, teroriştii) au desfăşurat un atac concentrat din Complexul „Orizont” şi dintre blocurile situate în faţa ministerului, astfel:

          — Trăgeau cu arme cu lunetă (.) efectul ucigător fiind extrem de eficace (toate victimele au fost lovite în cap);

          — În cursul nopţii strângeau cadavrele (din rândurile lor) pentru a nu putea fi găsite la ivirea zorilor;

          — Acţionau cu un fanatism extrem, până la sinucidere (.) unul dintre ei încercând să penetreze în unitate, înarmat fiind doar cu un cuţit (a sărit gardul cu agilitate deosebită, s-a ghemuit, dar a fost reperat şi împuşcat. (.) Nu avea documente asupra sa;

          — Printre blocuri erau grupuri de câte 2-3, în prima noapte civili, iar în a doua noapte, în uniforme militare;

          — De a doua zi au ocupat poziţii de tragere în apartamente situate în blocurile din faţa ministerului. Unul dintre apartamente l-au ocupat ucigând o fată de 19 ani care locuia acolo” (ibidem, p. 159).

          Astfel de fapte şi evenimente au început să fie mai bine cunoscute în istoriografie, dar nerecunoscute încă suficient de cei implicaţi. Şi e normal să fie aşa, având în vedere că secretele serviciilor secrete nu sunt aduse la lumină decât în conjuncturi politice favorabile şi pentru a crea imagine. Dacă nu se respectă aceste două condiţii, riscul este ca secretele să nu fie dezvăluite sau recunoscute niciodată. Este o regulă nescrisă a frontului secret.

          Măsuri de apărare.

          Revenind la episodul crizei cehoslovace din august 1968, să menţionăm că autorităţile de la Bucureşti au reacţionat, de data aceasta, fără ezitare. După cum se ştie, Ceauşescu a convocat în ziua de 21 august „o mare adunare populară” în faţa sediului CC al PCR, la care a rostit o cuvântare prin care a „demascat” şi „înfierat” actul de agresiune asupra „unui stat socialist liber şi independent” 258.

          258 Vezi pe larg Petre Out, Ceauşescu, rebelul din Tratatul de la Varşovia, în „Dosarele istoriei”, nr. 10 (15), 1997, p. 34-40; idem, O altfel de plenară, în „Document – Buletinul Arhivelor Militare”, an 1, nr. 1/1988, p. 42-44.

          Faţă de această reacţie, memorialistul Victor Dimitriu, fost ambasador al României la Paris, a lansat o stupefiantă ipoteză, potrivit căreia Nicolae Ceauşescu ar fi fost în realitate „omul de confidenţă al serviciilor securităţii militare sovietice” şi practic nu ar fi făcut altceva decât să-şi intre în rol şi să joace după un diabolic scenariu plămădit la Moscova. Acelaşi memorialist consideră că „în acele zile, Bucureştiul era împânzit de zvonuri, privind ocuparea iminentă a României de către ruşi şi pe care membrii Securităţii le răspândeau cu aere confidenţiale” 259.

          259 Apud, prof. Univ. Dr. Ioan Scurtu, Ceauşescu către Tito: „Suntem hotărâţi să apărăm independenţa ţării”, în „Magazin istoric”, s.n. februarie 1998, p. 9-14.

          Nu există până în prezent o bază documentară care să susţină o astfel de explicaţie, ceea ce desigur nu înseamnă că trebuie exclusă până la proba contrarie. Ea se bazează pe deducţii logice şi pe trecutul lui Nicolae Ceauşescu, de absolvent, la începutul anilor '50, a două cursuri la şcolile academice militare sovietice.

          Pe aceleaşi coordonate se poate înscrie şi un alt argument ce ţine tot de domeniul serviciilor secrete şi anume că „Reţeaua Caraman” – condusă de ofiţeri ai Securităţii – care funcţionase pe teritoriul francez contra NATO, dar principalul beneficiar fiind Kremlinul, încă nu fusese demantelată la acea dată, ceea ce presupune că sovieticii nu puteau risca în mod real o deteriorare brutală a relaţiilor cu regimul de la Bucureşti 260.

          260 Pierre Accoce, Daniel Pouget, Reţeaua Caraman. Cei treisprezece români care au zguduit NATO, Bucureşti, 1999.

          În schimb, majoritatea istoricilor şi politologilor care s-au ocupat de analiza crizei cehoslovace din 1968 apreciază, şi nu fără temei, că denunţarea invaziei de către Nicolae Ceauşescu la mitingul din 21 august, a fost un act de curaj care îi face cinste atât lui, cât şi ţării sale, ceea ce la vremea respectivă şi în anii imediat următori, s-a bucurat de respectul întregii lumi 261.

          261 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 537; vezi şi Ioan Scurtu, loc. cit.; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, 1997, p. 506-510.

          Dar în primul rând s-a bucurat de sprijinul unanim al românilor. Generalul de corp de armată (r) Vasile Bărboi îşi amintea că „era o stare generală de însufleţire, de unitate naţională şi solidaritate, de comunicare sufletescă, fiindcă fiecare cetăţean simţea că ţara este în pericol” 262.

          262 General de corp de armată (r) Vasile Bărboi, Amintirile unui veteran de război. Vara lui 1968. Un moment de demnitate, în „Dosarele istoriei”, an V, nr. 1 (41)/2000, p. 56-57.

          Seriozitatea cu care liderul de la Bucureşti a receptat pericolul unei invazii din partea armatelor Tratatului de la Varşovia l-a determinat să fixeze măsuri precise pentru Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne. În ceea ce priveşte organele de securitate, acestea au fost puse în stare de alarmă, iar blindatele şi trupele de securitate au întărit dispozitivele de apărare în jurul clădirilor principalelor instituţii.

          În clădirile direcţiilor centrale de securitate s-au ridicat baricade din saci de nisip la ferestrele şi uşile de acces, prevăzute cu puncte de foc şi rezerve de muniţie.

          În concepţia lui Ceauşescu, în caz de atac neprovocat asupra teritoriului ţării, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani.

          Un alt fost general de securitate, Grigore Răduică, îşi amintea că: „Ceauşescu a cerut imediat şi o serie de măsuri pentru protecţia lui personală. El devenise conştient că în cazul repetării scenariului din Cehoslovacia, ar pierde cu siguranţă poziţia sa de conducător al partidului şi statului. Iată de ce se temea foarte tare să nu fie răpit sau omorât prin otrăvire, iradiere ori prin alte mijloace” 263.

          263 General-locotenent (r) Grigore Răduică, Celălalt Ceauşescu. Mărturii din umbra deciziilor politice, în „Magazin istoric”, s.n., februarie 1998, p. 15-17.

          După cum atestă alte documente publicate după '90, Ceauşescu rămăsese convins că moartea predecesorului său, Gheorghiu-Dej, fusese provocată prin iradiere de către serviciile secrete sovietice 264.

          264 Vladimir Alexe, Anatomia unei crime politice: asasinarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în „Dosare ultrasecrete”, an 1, nr. 17, sâmbătă 15 august 1998, p. 1; Ion Mihai Pacepa, Moştenirea Kremlinului. Rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare, p. 256.

          Pentru a nu împărtăşi aceeaşi soartă, el a dat dispoziţie Institutului de fizică atomică din Bucureşti, să realizeze un dozimetru de forma unui stilou pe care să-l poarte permanent şi să se pună astfel la adăpost de o eventuală iradiere. Aparatul era construit în aşa fel încât emitea un semnal caracteristic atunci când înregistra doze de radioactivitate mai mari decât cele normal admise. Stiloul dozimetric conţinea o substanţă reactivă, care trebuia completată periodic 265.

          265 Grigore Răduică, loc. cit.

          Din destăinuirile generalului Nicolae Pleşiţă aflăm că prin intermediul structurilor de spionaj tehnico-ştiinţific din DIE, Securitatea a folosit şi aparatură mai sofisticată adusă din Occident pentru controlul radioactiv asupra încăperilor şi locurilor în care era prezent şeful statului 266.

          266 Ochii şi urechile poporulu. Convorbiri cu generalul Nicolea Pleşiţă, p. 72.

          Alte dispoziţii date de Ceauşescu şefilor Securităţii şi Armatei făceau referire la studierea căilor rutiere de la sud de Carpaţii Meridionali, care puteau fi folosite pentru o deplasare sigură şi rapidă în caz de necesitate. În ipoteza că evenimentele evoluau de aşa natură încât securitatea comandantului suprem nu mai putea fi asigurată în ţară, trebuia scos şi transportat într-un stat prieten, respectiv în China.

          Generalul Pleşiţă îşi aminteşte şi el că în toamna lui 1968, când situaţia „era pe muchie de cuţit”, întrucât „sovieticii se pregăteau să ne atace”, Securitatea a întocmit un plan de retragere în munţi, unde a depozitat alimente şi arme.

          Dar ceea ce este extrem de interesant, Pleşiţă vorbeşte despre pregătirea de către direcţiile operative ale Securităţii a unor „colaboratori cu rol dublu pentru spatele frontului” 267, iar Pacepa aminteşte despre „crearea unei reţele de case conspirative în oraşele şi centrele rurale importante ale ţării şi amenajarea lor ca puncte de comandă pentru organele centrale şi regionale de Securitate în vederea organizării şi conducerii unui război de partizani” (sau mişcare naţională de rezistenţă) 268.

          267 Ochii şi urechile poporulu. Convorbiri cu generalul Nicolea Pleşiţă, p. 143.

          268 Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. 3, p. 113.

          În scopul unei mai bune adaptări la noua conjunctură politică internaţională, Consiliul Securităţii Statului a propus, iar conducerea superioară de partid şi de stat a aprobat, începând cu 27 septembrie 1968, să se înfiinţeze în structura trupelor de securitate alte cinci batalioane, care împreună cu cele deja existente ridica numărul lor la 13. Doar două batalioane mai aveau în responsabilitate câte patru judeţe, nouă aveau în subordine câte trei judeţe, iar două batalioane răspundeau de două judeţe 269.

          269 Clara Cosminescu, Trupele de securitate în 1968. Organizare, structură şi zone de responsabilitate, în Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, C. N. S. A. S., „Studii”, I, Bucureşti, 2001, p. 97-100.

          În toamna anului 1968, în contextul în care se prefigura – după Cehoslovacia – o invazie a armatelor sovietice în România, conducerea Securităţii, cu aprobarea lui Ceauşescu, a luat iniţiativa de a se fotocopia întreaga Arhivă operativă. Operaţiunea a durat câţiva ani, iar copiile pe microfilme au fost depozitate într-un loc sigur.

          De la această dată şi până în decembrie '89, toate dosarele Securităţii care se clasau în Arhivă la fondurile operative au fost microfilmate în dublu exemplar: unul pentru exploatare, iar al doilea pentru depozitul de rezervă. Doar dosarele de la fondul penal, sau ceea ce istoricii studiază la fondul „Y” (penal) au fost microfilmate selectiv, respectiv probele stabilite de instanţele judecătoreşti militare, sentinţele şi alte documente importante ori cu valoare istorică.

          De asemenea, valoarea deosebită a informaţiilor conţinute de documentele din Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fondul M. St. M.

          — Secţia 2-a Informaţii, a impus protejarea lor şi crearea unui fond de asigurare prin microfilmare selectivă a dosarelor, operaţiune executată până în anul 1973 270.

          270 Vezi Lenuţa Nicolescu, Secţia 2-a Informaţii a Marelui Stat Major, în „Document – Buletinul Arhivelor Militare”, an 1, nr. 1/1998, p. 63.

          Măsuri de protecţie s-au luat şi pentru fondurile speciale de la Arhivele Statului, Arhiva Ministerului de Externe, Arhiva CC al PCR şi Secţia de manuscrise a Academiei. S-a dorit, probabil, să se evite situaţia din 1944-1945, când trupele sovietice prezente pe teritoriul României fuseseră însoţite de echipe specializate în trierea arhivelor secrete.

          Toate aceste măsuri, la care s-au adăugat şi alte ordine şi hotărâri ale Consiliului Securităţii Statului specifice profilului de activitate pentru fiecare Direcţie centrală şi teritorială, au fost adunate, sistematizate şi sintetizate punctual, în aşa numitul Plan de Mobilizare, care până în 1989 a fost actualizat permanent în funcţie de evoluţia raporturilor dintre România şi URSS 271.

          271 Ion Mihai Pacepa, op. Cit., p. 113-114.

          Până în ultimii ani ai regimului comunist din România, Planul de Mobilizare a fost masiv actualizat, primind denumirea codificată „IS-Rovine-70”. Acest plan se referea la o acţiune integrată concepţiei politice şi militare a României, cunoscută ca „război al întregului popor”.

          Planul specifica punctual măsurile pe care Ministerul Apărării Naţionale, Secţia Specială a CC al PCR, Ministerul de Interne (inclusiv Departamentul Securităţii Statului) şi Gărzile Patriotice urmau să le adopte în cazul unui război neprovocat, soldat cu ocuparea temporară a teritoriului României de către trupe inamice. În esenţă măsurile vizau ex-filtrarea rapidă a conducerii de partid şi de stat, dar şi evacuarea principalelor ministere.

          Inamicul nu era numit, dar măsurile lăsau să se înţeleagă faptul că direcţia posibilă de atac venea dinspre graniţa de Est. Deci ipoteza unei agresiuni făcea referire la o posibilă invazie a armatelor sovietice ca în situaţia din 1968 de la Praga. Evacuarea lui Nicolae Ceauşescu şi a principalilor săi colaboratori urma să se facă prin tunelul care lega clădirea Comitetului Central de clădirea Palatului Regal. În continuare, prin intermediul reţelei de canalizare a Bucureştiului, se preconiza ieşirea la suprafaţă în diferite puncte ale oraşului.

          În acele zone organele DSS pregătiseră din timp case conspirative pentru adăpostirea provizorie a conducerii statului, care ulterior putea să folosească rutele de salvare „Luceafărul”, „Venus”, „Saturn”, „Soarele” pentru părăsirea Capitalei şi ajungerea la amplasamentele strategice ale Marelui Stat Major, de unde ar fi urmat să conducă lupta de rezistenţă.

          În plan se prevăzuseră şase maşini şi două elicoptere pentru deplasarea comandantului suprem şi a celorlalţi lideri ai partidului, la care se adăugau aproximativ 15 maşini şi patru elicoptere de luptă pentru protecţia personalităţilor respective. Pentru derutarea şi dezinformarea inamicului, planul prevedea o serie de detalii care ar fi permis îndreptarea atenţiei virtualului inamic spre rute de deplasare false şi spre convoaie-momeală de limuzine 272.

          272 Apud „Alerta”, joi 5 octombrie 2000, p. 7.

          Îngrijorarea autorităţilor de partid şi de stat de la Bucureşti, privind pericolul unei invazii sovietice în România a fost îndreptăţită, aspect dovedit recent şi de documentele Oficiului Arhivelor Publice din Marea Britanie care au cunoscut lumina tiparului în paginile cotidianului londonez „The Observer”, din 8 ianuarie 2000. Documentele dezvăluie că la începutul lunii septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României pregătit la Moscova.

";m� ;0a e � �u family:"Times New Roman"; mso-bidi-font-family:"Times New Roman";mso-ansi-language:RO;mso-fareast-language: RO;mso-bidi-language:AR-SA'>     De asemenea, în iulie 1967, cu ocazia întâlnirii de la Budapesta a ofiţerilor superiori ai direcţiilor de spionaj din serviciile de securitate est-europene, delegaţia română s-a opus propunerilor reprezentanţilor KGB de a se intensifica măsurile specifice „împotriva Vaticanului în strânsă legătură cu cea desfăşurată contra inamicului principal [SUA – n.n.]” 239. p �0e � �� tativa lor de a-l racola pe şeful spionajului românesc 208.

          208 Idem, nr. 12/2000, p. 45.

          La 28 iulie 1981, CIE a organizat o altă acţiune de pedepsire, de data aceasta asupra lui Emil Georgescu, care continua să prezinte de la microfonul postului de radio Europa Liberă, politica economică falimentară a lui Ceauşescu, exacerbarea cultului personalităţii şi nivelul de trai din ce în ce mai scăzut al cetăţenilor României.

          Emil Georgescu a fost atacat de doi francezi – Layoni şi Cottenceau – şi înjunghiat cu 22 de lovituri de cuţit în faţa casei sale din München, dar a supravieţuit ca prin minune.

 <� H1n < �� ��� e='mso-tab-count:1'>         Energia a fost un program de măsuri speciale pentru a proteja sistemul energetic naţional şi strategia partidului în acest domeniu. Trebuiau prevenite defecţiunile, sabotajele, disfuncţionalităţile sau orice alte evenimente ce puteau împiedica buna funcţionare a sistemului energetic.

          Atomul, un program de măsuri pentru protecţia energiei nucleare, ce se baza pe Centrala de la Cernavodă şi pe uzina de apă grea de la Turnu-Severin.

          Atlas, un program de măsuri pentru protejarea personalului românesc care lucra în străinătate în baza unor contracte semnate de statul român. De asemenea, era vizată şi calitatea utilijelor şi a materialelor produse în ţară ce urmau să fie destinate exportului.

          Mercur, un program pentru protejarea comerţului exterior. Se avea în vedere păstrarea secretului asupra detaliilor contractelor de import şi export. Principala beneficiară a programului era ICE „Dunărea”.

          Problema Badea viza activitatea de prevenire a recrutărilor din rândul românilor de către serviciile de spionaj ale ţărilor din Blocul-Estic. Contracararea spionajului sovietic era o acţiune codificată drept problema Gladiola iar a spionajului maghiar, problema Lotru.

          Brânduşa a fost numele de cod al unei acţiuni speciale prin care serviciile de informaţii externe şi structurile de securitate interne trebuiau să coopereze în vederea internaţionalizării problemei naţionale româneşti, mai precis, situaţia românilor din afara graniţelor statului şi pregătirii condiţiilor ca într-un context politic favorabil, România să-şi poată recupera teritoriile pierdute în urma celui de-al doilea război mondial (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor).

Va urma.