Cristian Troncotă DUPLICITARII-15

Cristian Troncotă

DUPLICITARII-15

318 Constantin Preda, Acasă la părinţii lui Iulian Vlad, în „Ţara”, nr. 30 din 11 noiembrie 1990.

          Mama sa, Eugenia, îşi amintea că în copilărie şi adolescenţă, fiul ei, Iulian, era „mai mult timid şi nu era răutăcios cu nimeni. Nu s-a răzbunat niciodată pe nimeni. Îi plăcea să citească şi, la şcoală, la Craiova, a fost mereu premiant” 319.

          319 Ibidem.

          Locuitorii satului Gogoşiţa, acolo unde „până şi stâlpii de telegraf au o nostalgie a lor”, prietenii din copilărie păstrau încă în memorie amintiri interesante despre Iulian Vlad.

          Victor Marin, fost brigadier la CAP spunea: „Eu îl cunosc pe domnul general de prin '36, de când păşteam oile cu el. A fost un băiat cinstit, nu i-a plăcut niciodată să se ia la harţă cu nimeni, cum se mai întâmpla pe atunci.

          I-a plăcut mult cartea. Până şi cu copii stătea de vorbă. Barem pe bătrâni îi respecta de pomenire. Când venea acasă, îi lua pe taică-său şi pe nevastă-sa şi se ducea cu ei. pe dealul unde a copilărit. Sau dacă, de exemplu, venea careva la el acasă, niciodată ai lui nu spuneau că nu este acolo, ci, dimpotrivă, îi primea pe toţi cu mare omenie. Nu numai cu mine s-a purtat frumos, ci cu tot satul” 320.

          320 Ibidem, în „Ţara”, nr. 29, din 29 octombrie – 4 noiembrie 1990.

          Un alt consătean, Ion Marin, îşi aducea şi el aminte: „Tot la fel, am copilărit şi eu cu dl general, şi el şi sora sa au fost oameni cuminţi. Când tatăl dumisale a fost prizonier în Rusia, el, mic aşa cum era, a ţinut rosturile casei. Parcă îmi amintesc, avea chiar şi un car cu boi. Să-l fi văzut desculţ, prin mărăcini, ducând oile de la spate. Pe atunci erau alte vremuri. Eu, până pe la 16 ani, aveam o cămaşă lungă de îmi ajungea până la călcâie. Ne zicea întotdeauna: „Măi fraţilor, să fiţi cuminţi şi cinstiţi!„ „ 321.

          321 Ibidem.

          După terminarea studiilor liceale, Iulian Vlad s-a înscris la Institutul Pedagogic din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu rezultate foarte bune. A activat apoi, pentru o scurtă perioadă, ca învăţător la o şcoală generală, după care a fost chemat să-şi satisfacă stagiul militar. Începând cu data de 1 mai 1952 a fost încadrat ca ofiţer activ, cu gradul de sublocotenent, în Ministerul de Interne.

          Din cei 37 de ani cât a lucrat neîntrerupt în Ministerul de Interne, 25 a activat exclusiv în domeniul învăţământului, urcând treaptă cu treaptă „de la simplu ofiţer direcţionar” la şef de birou, şef de secţie, şef de serviciu, locţiitor şef de direcţie, până la funcţia de şef al Direcţiei Învăţământ, denumită ulterior şi Direcţia Centrală de Cadre şi Învăţământ. Timp de trei ani (1975-1977) a îndeplinit şi funcţia de comandant al Şcolii Militare de ofiţeri activi a Ministerului de Interne de la Băneasa, unde a predat cursul de drept322.

          322 „Evenimentul zilei”, nr. 73, din 5 septembrie 1992.

          În toată această perioadă, după cum singur a mărturisit cu modestie, s-a remarcat „mai mult în plan teoretic, al pregătirii şi realizării convocărilor de învăţământ şi instruire, al elaborării unor materiale de sinteză şi bilanţ” 323.

          323 Ibidem.

          În schimb, cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi au lucrat alături de el, fac referiri la o serie de calităţi cu care s-a impus: curajul, patriotismul, modestia, cinstea, corectitudinea, onoarea militară, exigenţa faţă de subordonaţi.

          Dar, ca orice şef al unei instituţii care îşi desfăşoară activitatea la limita legii, generalul Iulian Vlad a făcut şi greşeli, alteori a dat dovadă de conservatorism şi imobilism în rezolvarea unor cazuri mai deosebite. De aici şi percepţia diferită în rândul subordonaţilor.

          De pildă, un absolvent al Şcolii de ofiţeri de la Băneasa, Aurel Preda, îşi amintea şi un episod din perioada evenimentelor provocate de cutremurul din 4 martie 1977: „În acea perioadă, eram elev la fosta Şcoală militară de ofiţeri a Ministerului de Interne Băneasa, Bucureşti, arma miliţie, comandant fiind generalul Vlad Iulian. Momentul producerii cutremurului l-a surprins pe fostul comandant al şcolii în zona Aeroportului Băneasa în timp ce se îndrepta spre locuinţa sa. Dându-şi seama de greaua cumpănă prin care trec locuitorii Capitalei, fostul comandant s-a gândit la popor, la onoarea de militar cu care a fost investit, întorcându-se imediat în şcoală pentru a alarma, mobiliza şi deplasa efectivele şcolii în Bucureşti pentru salvarea de vieţi omeneşti, asigurarea ordinii şi liniştii publice, paza unor obiective grav afectate. Îmi amintesc cu emoţie de cuvintele rostite de fostul comandant, generalul Iulian Vlad, venit imediat în şcoală: „Copii, poporul român trăieşte un eveniment tragic, de curajul bărbăţia şi spiritul de sacrificiu de care dumneavoastră trebuie să daţi dovadă, depind salvarea multor vieţi omeneşti aflate sub dărâmături. Să nu uitaţi nici un moment jurământul dat faţă de ţară”.

          În haosul ce domnea în acele momente în Capitală, fostul comandant a ordonat mobilizarea rapidă, reuşind ca într-un timp foarte scurt, elevii şi cadrele să fie prezente acolo unde era nevoie de ei. În zilele şi nopţile tragice ce au urmat, efectivele şcolii, în fruntea căreia se afla generalul Iulian Vlad, şi-au făcut datoria cu prisosinţă”324.

          324 „Europa”, nr. 12, noiembrie 1990.

          Din vara anului 1977, generalul Iulian Vlad a fost numit în funcţia de secretar de stat la Ministerul de Interne, cu atribuţii specifice în coordonarea structurilor de contraspionaj.

          Se pare că imediat după această promovare s-a confruntat cu un caz mai deosebit, soldat cu grave consecinţe atât pentru prestigiul instituţiei cât şi pentru cariera şi chiar viaţa unor ofiţeri de securitate.

          Colonelul (r) I. T. Cărbunescu, ce activase în structurile de contraspionaj, a dezvăluit presei, postdecembriste că generalul Iulian Vlad ar fi dovedit, în acest caz, inabilitate, oportunism şi chiar rea credinţă, până la complicitate cu spionajul străin.

          Ofiţerul povesteşte că în 1979 – deci pe vremea când Iulian Vlad era adjunctul lui Tudor Postelnicu la conducerea DSS – i s-a prezentat „un caz suspect de trădare fără precedent în istoria ţării, chiar din interiorul CPEX”, ulterior stabilindu-se că respectivul demnitar ţinea o legătură impersonală cu un ataşat militar acreditat la Bucureşti.

          Iniţial, generalul Iulian Vlad, a înţeles corect gravitatea situaţiei, fiind hotărât să acţioneze pentru anihilarea trădătorului.

          Ulterior şi-ar fi schimbat optica, acreditând ideea că s-ar afla în faţa unei acţiuni, nu de spionaj, ci de compromitere a unui cadru de valoare din conducerea partidului. De aici şi măsurile ordonate pentru „sabotarea a tot ceea ce a putut crea mai bun contraspionajul în elucidarea acestui caz”.

          Din punctul de vedere al colonelului Cărbunescu, consecinţele atitudinii generalului Vlad ar fi fost grave, nu numai în evoluţia periculoasă a situaţiei operative din acel timp, prin „muşamalizarea afacerii”, ci şi prin crearea unor nedumeriri şi îngrijorări în rândul generalilor şi ofiţerilor de securitate cu responsabilităţi în domeniul contrasponajului.

          La fel de grav este considerat şi faptul că trei dintre ofiţerii implicaţi în acest caz au fost trecuţi în rezervă, unul internat într-un spital la secţia de neuropsihiatrie, iar altul decedat în condiţii suspecte – în concediu – „fiind pescuit asfixiat din apa Mării Negre, lăsând doi orfani minori” 325.

          325 „Zig – Zag”, nr. 38, decembrie 1990.

          În anul 1984 generalul Iulian Vlad a fost promovat adjunct de ministru cu aceleaşi atribuţii, iar din octombrie 1987 până în decembrie 1989 l-a înlocuit pe Tudor Postelnicu la şefia DSS, în rang de ministru secretar de stat 326.

          326 Şerban Săndulescu, Decembrie '89. Lovitura de stat a confiscat revoluţia română, p. 185.

          Numirea într-o asemenea funcţie s-a făcut într-un moment în care instituţia era total discreditată în faţa conducerii superioare de partid şi de stat: trădări după trădări (nu mai puţin de 30 de ofiţeri din structurile de informaţii externe care dezertaseră în timpul misiunii, cerând azil politic în Occident), la care se adaugă o deprofesionalizare aproape generalizată a ofiţerilor de informaţii atât din structurile externe cât şi din cele interne, datorată ingerinţelor ori pretenţiilor tot mai aberante ale cuplului dictatorial.

          Din nefericire pentru el, în timpul celor doi ani petrecuţi în fruntea DSS-ului, generalul Iulian Vlad n-a putut să îndrepte o asemenea situaţie, aspect recunoscut cu obiectivitate chiar în „şedinţa de analiză şi comunicări de ordine”, din ziua de 31 octombrie 1989, când, de faţă cu şefii unităţilor centrale de securitate, a precizat că „unul din duşmanii cei mai mari este munca noastră slabă, în mare parte ineficientă” 327.

          327 Din agenda de lucru a unui ofiţer de securitate, în „Strict secret”, an II, nr. 54, 7-13 mai 1991.

          Iată deci atestări documentare care vin să demonstreze, fără putinţă de tăgadă, că în realitate, Securitatea, acea temută sau diabolică „gardă pretoriană” – ca să folosim expresia unui reputat analist politic328 – nu mai era decât o instituţie care trăia prin faima cruzimilor din anii '50 şi pentru care cea mai gravă ameninţare nu o reprezenta nici „imperialismul occidental”, nici „uneltirile reacţionarilor ori ale elementelor declasate din interior” ci pur şi simplu ineficienţa propriei activităţi.

          328 Octavian Paler, loc. cit.

          „De data asta noi l-am salvat pe nebun”

          Doar la câteva săptămâni după ce a preluat conducerea DSS, generalul Iulian Vlad s-a confruntat cu revolta muncitorilor braşoveni, din 15 noiembrie 1987, pe care a caracterizat-o ca fiind „o treabă spontană, dar bine făcută, fără amestec străin” 329.

          329 Şerban Săndulescu, op. Cit, p.

          Coroborarea unor informaţii obţinute de la foşti ofiţeri de securitate implicaţi în acele evenimente, care au dorit să-şi păstreze anonimatul, cu datele deja publicate ne dezvăluie câteva aspecte interesante pentru istoriografie. Astfel, după o înţelegere tacită cu generalul Iulian Vlad, colonelul Dumitru Nătăleţu – şeful Securităţii judeţene Braşov – ar fi „ocolit” ordinul transmis de ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, prin care se ceruse intervenţia în forţă şi folosirea mijloacelor represive contra „elementelor declasate”.

          Ca urmare, ofiţerii de securitate s-au mărginit doar la măsuri strict informative pentru a calma spiritele şi a-i depista pe liderii şi „elementele mai active” din rândurile protestatarilor.

          Din totalul celor arestaţi, doar 10-15 muncitori braşoveni au fost trimişi în faţa justiţiei, fiind acuzaţi de „tulburare a liniştii publice”, şi primind pedepse mai mult „simbolice”, cu executarea la locul de muncă. Şi toate acestea datorită lui Nicolae Ceauşescu, care „nu putea să accepte ideea că are în ţară opoziţie” chiar din rândul muncitorilor, după cum a mărturisit Iulian Vlad330.

          330 Ibidem.

          Pentru evenimentele de la Braşov s-a găsit şi un „acar Păun”. Cel sacrificat, colonelul Nătăleţu, a fost imediat schimbat din funcţie şi ameninţat cu Tribunalul Militar de către Tudor Postelnicu. Subtil, Iulian Vlad a stăruit pe lângă ministrul de Interne, că o astfel de soluţie nu era deloc oportună, mai ales în acel context.

          Exista într-adevăr riscul de a se crea o stare de nemulţumire, de data aceasta în rândul ofiţerilor de securitate care lucrau în domeniul contrainformaţiilor interne. Aceştia – şi e vorba în special de cei care se implicaseră în liniştirea muncitorilor protestatari – se considerau nevinovaţi. Evenimentele izbucniseră de la un conflict de muncă real – întârzierea din partea conducerii uzinei Tractorul de a le achita salariaţilor drepturile băneşti sub motivaţia unor restanţe în planul de producţie331.

          331 „Magazin istoric”, s.n., noiembrie 1997.

          Ofiţerii de securitate dovediseră inteligenţă, în sensul că găsiseră metode mai eficiente pentru normalizarea situaţiei decât cele represive ordonate de ministrul de Interne. Majoritatea dintre ei rămăseseră convinşi că orice inabilitate din partea lor, mai ales recurgerea la forţă, putea avea urmări grave atât pentru regimul politic, cât şi pentru instituţia Securităţii statului.

          Nu este exclus ca acesta să fi fost şi motivul real pentru care CC al PCR nu a făcut o analiză supra evenimentelor de la Braşov din noiembrie 1987. În schimb, conducerea DSS, personal generalul Iulian Vlad a formulat câteva concluzii expuse în şedinşa anuală de bilanţ şi materializate în actualizarea Ordinului 02600, privind păstrarea ordinii publice332.

          332 Şerban Săndulescu, op. Cit., p. 186.

          De asemenea, din ordinul şefului DSS, colonelul Dumitru Nătăleţu a fost transferat ca simplu lucrător la compartimentul Arhive din cadrul Centrului de Informatică şi Documentare, iar după câteva luni a ieşit la pensie. În discuţiile cu tinerii ofiţeri de la compartimentul Arhivă, colonelul Nătăleţu a scăpat la un moment dat afirmaţia că „de data asta noi l-am salvat pe nebun, dar dacă se vor mai repeta evenimentele de la Braşov, n-o s-o mai facă nimeni”.

          Temători şi suspicioşi, ca nu cumva să fie puşi în faţa unei provocări, cei care au auzit această afirmaţie s-au făcut că nu înţeleg despre ce nebun era vorba. Dacă şi-ar fi dovedit curiozitatea puteau risca, ulterior, o confruntare cu organele de contrainformaţii, ceea ce desigur că nimeni nu-şi putea dori. Abia în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi-au adus aminte de aceste vorbe, înţelegându-le tâlcul.

          Oricum, prin felul în care a acţionat pentru liniştirea spiritelor după evenimentele de la Braşov, în ciuda faptului că a fost nevoit să sacrifice un ofiţer de valoare, generalul Iulian Vlad a câştigat de partea sa încrederea majorităţii ofiţerilor de securitate, mai vechi sau mai noi, aspect extrem de important pentru confruntarea ce avea să urmeze în decembrie 1989.

          Există însă şi mărturia unui revoluţionar braşovean, potrivit căreia, după evenimente, în timpul anchetelor, ar fi fost bătut la tălpi cu bâta chiar de generalul Iulian Vlad333.

          333 Vezi „România liberă”, 14 noiembrie 1990.

          Nu ştim să se fi făcut vreo confruntare între cei doi, în faţa organelor de procuratură, pentru elucidarea acestui episod, fapt pentru care continuă să rămână multe semne de întrebare asupra seriozităţii lui.

          Un alt aspect mai puţin cunoscut din activitatea generalului Iulian Vlad este că prefera să se documenteze singur – şi nu prin consilieri – asupra unor probleme considerate de el ca fiind de excepţională importanţă pentru securitatea statului român.

          Aşa se explică prezenţa sa, la începutul lunii august 1989, la sediul unităţii care gestiona Arhiva Securităţii, din cadrul CID, pentru a studia dosarele şi întreaga documentaţie despre revoluţia maghiară din 1956.

          S-a uitat cu multă atenţie, ceasuri întregi, asupra albumelor de fotografii ce reprezentau tricolorul maghiar cu stema comunistă decupată, precum şi scenele terifiante cu ofiţeri de securitate maghiari masacraţi de către revoluţionarii budapestani pentru că deschiseseră focul, fără ordin din partea superiorilor, asupra demonstranţilor.

          Probabil că de aici şi din experienţa evenimentelor de la Braşov s-a fundamentat în mintea generalului Iulian Vlad convingerea că aparatul de securitate al regimului comunist din România, într-un context de evenimente asemănătoare nu ar avea altă şansă de salvare decât să evite implicarea în acţiuni cu caracter represiv, iar întreaga activitate să fie direcţionată doar spre procurarea, prelucrarea şi analiza informaţiilor.

          Cele trei procese intentate după revoluţia română din decembrie '89 demonstrează că generalul Iulian Vlad a acţionat în acest sens. Mai mult, s-a străduit să-şi disciplineze din timp subordonaţii pentru a nu avea surpriza unor „colonei nebuni” – adică ofiţeri scăpaţi de sub control, ce puteau acţiona haotic – după formula folosită de George Bush şi Mihail Gorbaciov în cadrul întâlnirii lor de la Malta334.

          334 Vezi pe larg Fenixul roşu.

          La fel de importantă este şi mărturia colonelului de securitate, Dumitru Răşină, fost şef al Inspectoratului de Securitate Arad, făcută în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989.

          Este vorba despre întrunirea din 11 noiembrie 1989, ordonată de şeful DSS şi desfăşurată concomitent în trei oraşe: la Bucureşti cu şefii de securitate din Muntenia şi Oltenia – şedinţă condusă de generalul Iulian Vlad –, la Braşov cu şefii structurilor de securitate din judeţele transilvănene şi bănăţene – prezidată de generalul Aristotel Stamatoiu – şeful de atunci al CIE, şi la Iaşi cu şefii de securitate din judeţele moldovene şi dobrogene, condusă de generalul Victor Neculcioiu, la acea vreme şef al UM 0110 (aşa-zisa unitate anti-KGB).

          La aceeaşi oră, respectiv 11, cei trei înalţi demnitari ai DSS au citit textul unei note din conţinutul căreia rezultau patru idei forte:

          1) din informaţiile deţinute de conducerea DSS rezulta că secretarul general al partidului şi preşedintele Republicii, Nicolae Ceauşescu, urma să fie înlăturat, existând chiar mai multe variante, inclusiv aceea a prinderii şi judecării lui, în situaţia în care s-ar fi opus schimbării şi ar fi încercat să fugă într-un loc de unde putea conduce o eventuală mişcare de rezistenţă;

          2) prin ordinul conducerii DSS, ofiţerilor operativi li se interzicea să-şi contacteze reţeaua de informatori (agentura secretă) pentru a verifica informaţiile privind înlăturarea cuplului dictatorial;

          3) prin acelaşi ordin, ofiţerii operativi puteau să primească din partea agenturii doar informaţii, sesizări ori reclamaţii ale oamenilor muncii din întreprinderi şi alte sectoare productive despre distrugeri, furturi ori sustrageri de bunuri de valoare;

          4) în cazul unor mişcări de stradă cu caracter protestatar, îndreptate contra lui Ceauşescu, „şeful Securităţii cu întregul aparat din subordine nu se implică în acţiuni represive” 335.

          335 Şerban Săndulescu, op. Cit., p.

          Până la identificarea acestui document, dacă mai există clasat în vreun depozit de arhivă, şi publicarea lui integrală – ceea ce ar fi benefic pentru istoriografie – se poate formula concluzia că instituţia Securităţii statului român, prin posibilităţile informative interne şi externe, aflase din timp ce se pregătea României, iar prin acţiunea din 11 noiembrie 1989 i s-a schimbat practic obiectivul prioritar al misiunilor.

          Dacă până atunci, prioritar pentru DSS era „apărarea secretarului general al partidului şi a familiei conducătoare”, de la acea dată Securitatea urma să se limiteze doar la acţiuni strict informative.

          Că o astfel de hotărâre, am putea-o numi istorică, a fost luată de generalul Iulian Vlad în deplină cunoştiinţă de cauză, ca unică soluţie pentru a salva instituţia, într-un context intern şi internaţional total ostil, o demonstrează şi documentele de informare ale DSS.

          De exemplu, un raport olograf, strict secret, semnat şi parafat de generalul Iulian Vlad şi adresat secretarului general al partidului, atrăgea atenţia asupra a două chestiuni esenţiale în legătură cu întâlnirea dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov care urma să aibe loc peste câteva zile la Malta, 2-3 decembrie 1989:

          1) „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre SUA şi URSS, organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale”;

          2) „Din datele de care dispunem rezultă că la întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de „reforme reale„, fiind avute în vedere îndeosebi R. P. Chineză, Cuba şi România” 336.

          336 Xerocopia documentului în posesia autorului.

          După câte ştim, ulterior, în declaraţiile de presă, Mihail Gorbaciov a negat discutarea la Malta a situaţiei României337.

          337 Dumitru Preda, Mihai Retegan, Principiul dominoului, Bucureşti, 2000, p. 27.

          Un alt document al DSS, extrem de interesant, este „Rezumatul informaţiilor mai deosebite din telegrame”, elaborat la 18 decembrie 1989.

          În capitolul 4, care sintetiza informaţiile obţinute prin filieră argentiniană, se menţiona: „În perioada următoare, guvernul român va fi supus la presiuni psihologice în scopul înlocuirii lui cu altul în care PCR să nu mai aibă rolul conducător.

          — URSS şi Ungaria, prin intermediul radioteleviziunii, vor incita populaţia Transilvaniei la revolte împotriva guvernului de la Bucureşti.

          — URSS va acţiona pentru a obţine sprijin în România, în direcţia „reactivării” unor români care au studiat în Uniunea Sovietică şi simpatizează cursul politic din această ţară” 338.

          338 Serocopia documentului în posesia autorului.

          Întrebat de senatorul Şerban Săndulescu, membru al Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, dacă Securitatea a ştiut despre legăturile ofiţerilor KGB de pe teritoriul României, generalul Iulian Vlad a răspuns: „Îi cunoşteam, erau agenţi activi în conservare339.

          339 Şerban Săndulescu, op. Cit, p. 191.

          Probabil că prin astfel de informaţii, Securitatea l-a convins pe Ceauşescu să-i convoace – în seara de 20 decembrie – la sediul CC pe reprezentanţii Ambasadei URSS, pentru a le cere retragerea ofiţerilor sovietici care se aflau la Timişoara340.

          340 Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. Cit, p. 28.

          Duplicitar faţă de „revoluţionarii de profesie”

          Despre felul în care generalul Iulian Vlad a gândit şi a acţionat în timpul evenimentelor din decembrie 1989, documentele publicate, precum şi depoziţiile celor chemaţi de organele Procuraturii Militare să depună ca martori în procesele intentate fostului şef al DSS, stau mărturie341.

          341 Iulian Vlad s-a închis pentru a nu vorbi, dialog al ziaristei Magdalena Amancei cu Valentin Vâlcu, avocatul lui Iulian Vlad, în „Expres magazin”, nr. 8-9/1991; Angela Băcescu, Procesul lui Iulian Vlad înscenare politico-judiciară, în „Europa”, ianuarie -martie 1991; Rolul real al Securităţii în revoluţie, în „Totuşi iubirea”, mai 1991; Magdalena Amancei, Destituit de Ceauşescu, arestat de Iliescu., în „Expres magazin”, nr. 21/1991; Mircea Bunea, Procesele revoluţiei, în „Adevărul” februarie-iulie 1991; Em. Marinache, Un mare erou, sau un criminal cabotin?! În „Palatul de justiţie”, nr. 7/1991.

          Ele demonstrează fără dubii următoarele:

          — Trupele de securitate au primit ordin să intre în dispozitiv la Timişoara fără cartuşe de război, ceea ce a stârnit mânia lui Ceauşescu, deopotrivă cu a celor care l-au trimis ulterior pe Iulian Vlad în faţa instanţelor de judecată;

          — La Bucureşti, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, generalul Iulian Vlad i-a sugerat generalului Vasile Milea o acţiune energică din partea Armatei şi a Securităţii, pentru a-l aresta pe Ceauşescu, ceea ce ar fi avut darul de a calma spiritele.

          Acest lucru nu a fost posibil, întrucât nu a primit acceptul din partea ministrului Apărării Naţionale, din motive încă insuficient explicate, dar fără îndoială că ar fi dat peste cap tot ceea ce se planificase.

          După fuga cuplului dictatorial din clădirea CC, generalul Iulian Vlad a ordonat ca dispozitivul de securitate al clădirii să fie ridicat şi, alături de generalul Ştefan Guşe, s-a pus la dispoziţia revoluţionarilor, reuşind împreună şi sub supravegherea acestora să dea ordine pentru a preveni declaşarea unui război civil.

          Sintagma terorişti-securişti a fost inventată şi propagată cu sârg de agenţii creatori ai curentelor de opinie aflaţi în directă legătură cu agenţii KGB şi cu „revoluţionarii de profesie”, pentru ca aceştia din urmă să-şi consolideze puterea, în mijlocul unor sângeroase evenimente revoluţionare transmise în direct la radio şi televiziune.

          Poate că nu întâmplător, un alt memorialist de excepţie din rândul foştilor generali de securitate – Ion Mihai Pacepa – a dezvăluit presei: „Cei care au preluat conducerea revoltei populare din ţară au avut meritul istoric de a-şi instala cartierul general la sediul Televiziunii Române.

          Aceasta a făcut ca revolta să se desfăşoare cu iuţeala fulgerului în întreaga ţară. Nu mă îndoiesc că istoria va consemna şi această tactică romanescă realizată în comun de românii din ţară şi de cei din exil, şi că ea va fi repetată în alte ţări care continuă să fie subjugate de tiranii totalitare” 342.

          342 Vezi interviul luat de Cornel Dumitrescu generalului Ion Mihai Pacepa în „Ziua”, 19 februarie 2001, p. 7.

          Prin urmare, totul fusese bine pus la punct, în cele mai mici detalii, tocmai pentru ca surprizele să poată fi evitate. România a fost un poligon de încercare a acestei „noi tactici revoluţionare”.

          În România s-a făcut şcoală pentru o nouă generaţie de „revoluţionari de profesie”.

          O altă problemă ce trebuie lămurită este de ce liderii Frontului Salvării Naţionale – noua structură politică ce a preluat conducerea statului român – nu au avut încredere în generalul Iulian Vlad? Şi de ce a fost arestat în ziua de 31 decembrie 1989, chiar în momentul în care finalizase un plan de măsuri pentru elucidarea problemei teroriştilor?

          Un posibil răspuns vine chiar din partea lui Silviu Brucan, cel mai consecvent şi înverşunat contestatar al generalului Iulian Vlad, pe care l-a acuzat, în repetate rânduri, de „duplicitate”, deci activitate potrivnică faţă de interesele FSN 343, şi nicidecum faţă de ceea ce doreau protestatarii din stradă.

          343 Silviu Brucan, Cine şi de ce nu vrea „să-l supere pe generalul Vlad”, în „Adevărul”, 29 ianuarie 1991; idem, Teroriştii au existat, numai dacă nu se doreşte nu se poate afla adevărul despre ei, în „Adevărul”, 30

          Din perspectiva istorică va trebui să recunoaştem că „obsesiile” şi „neliniştile” brucaniene nu sunt deloc întâmplătoare. Crescut la şcoala „revoluţionarilor de profesie” de la sfârşitul anilor '40, dar şi în spiritul disciplinei faţă de cei care l-au instruit, „marele analist politic” – în viziunea căruia revoluţia democratică din România nu putea avea deplin succes decât după trecerea a cel puţin 20 de ani, perioadă în care trebuie implementat un vast program de reforme, de data aceasta în sens capitalist – a rămas fixat pe ideea că o revoluţie, în adevăratul înţeles doctrinar, nu poate fi făcută şi condusă decât de „revoluţionarii de profesie”.

          Nemulţumiţii de conjunctură, naivii şi oportuniştii, adică cei dispuşi să treacă foarte uşor pe baricada opusă în momentele prielnice, sau cei care aveau alte viziuni despre înlăturarea lui Ceauşescu, nu aveau ce căuta în conducerea revoluţiei. Rolul lor era doar de a aplauda succesele revoluţiei, adică de a se lăsa manipulaţi şi de a nu ieşi din rândurile aşa-numitului „stupid people”.

          Consecinţele unei asemenea concepţii s-au văzut în decembrie 1989, în România. Ele sunt cunoscute, dar încă nerecunoscute de cei responsabili.

          În schimb, generalul Iulian Vlad, un om de a cărui onestitate şi bune intenţii nu s-a îndoit, şi nu se mai poate îndoi nimeni de bună credinţă, crescut în spiritul desciplinei şi onoarei militare – specifice muncii de securitate –, un bun teoretician în domeniul său de activitate, s-a dovedit în cele din urmă şi un veritabil comandant, în sensul că a ştiut să-şi ferească subordonaţii, cu unele mici excepţii (masacrarea soldaţilor din trupele de securitate la Otopeni şi a grupei de luptători antiterorişti în faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale344) de a cădea pradă uşoară în faţa furiei „revoluţionarilor de profesie”.

          344 Colonel (r) Ion Sandu, Revoluţie. Terorism. Antiterorism. Contrarevoluţie. Decembrie '89. Scenariul şi regia, Carte interviu de Dan Lupescu, Craiova, 1999, p. 46-55; vezi şi Armata română în revoluţia din decembrie 1989 – Studiu documentar – Ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1998, p. 244-245 şi 252-255; Elizabeth Spencer, Masacrul de la Otopeni, Editura Viitorul Românesc, 1993.

          Setoşi de răzbunare, de jocul „de-a războiul” ori de-a „teroriştii”, cu tribunale revoluţionare şi sentinţe politice dinainte stabilite, „revoluţionarii de profesie” nu-i puteau ierta generalului Iulian Vlad verticalitatea, adică faptul că nu li se alăturase încă de la început.

          Bine documentat şi inteligent, primul şi ultimul ofiţer român ajuns în fruntea Securităţii, cunoscând bine că instituţia pe care o conducea nu putea apare în postura de organizaţie pucistă, dar nici teroristă, pentru că era deprofesionalizată, a prevăzut totuşi prăbuşirea regimului ceauşist – un regim „diabolic”, „corupt”, „ineficient” şi „total lipsit de credibilitate în faţa poporului român”, după propriile-i expresii345.

          345 Generalul Iulian Vlad, Secretul căderii lui Ceauşescu, în „Evenimentul zilei” nr. 72, 14 septembrie 1992.

          Desigur că nu a fost singurul care a împărtăşit astfel de opinii sau convingeri. Dar, spre deosebire de ianuarie 1991, „revoluţionarii de profesie” – pe care de altfel îi avea pe listă, ştiind bine şi cine se afla în spatele lor – generalul Iulian Vlad rămăsese convins că îndepărtarea lui Nicolae Ceauşescu se putea realiza fără „explozii de nemulţumire” ori „evenimente dureroase”, deci exact invers de cum gândeau analiştii de la Moscova încă din februarie 1989 346.

          346 Vezi pe larg Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. Cit., p. 18-19.

          Schimbarea de regim se putea face, în concepţia lui Iulian Vlad prin conservarea acelor forţe vii ale naţiunii, capabile să sprijine consolidarea noii guvernări democratice.

          Pentru că a avut alte viziuni decât strategii din jurul lui Gorbaciov şi chiar a acţionat pentru a le pune în practică, ultimul şef al DSS s-a dovedit a fi cel puţin inocent. Cine se putea împotrivi atunci Moscovei?

          Iată o întrebare pe care o considerăm retorică şi din nefericire se pare că generalul Iulian Vlad ori nu şi-a pus-o ori a evitat să şi-o pună. Nu trebuie exclusă nici varianta că şi-a pus-o, numai că într-o astfel de ipostază înseamnă că din prea mult patriotism sau naţionalism a refuzat să accepte simplitatea, evidenţa şi logica răspunsului.

          Pentru o astfel de inabilitate, căci inabilitate se cheamă atunci când încerci să gândeşti altfel decât „revoluţionarii de profesie”, generalul Iulian Vlad a trebuit să plătească.

          Dar nu oricum, ci de aşa natură încât să ia asupra sa – culmea ironiei – toate năroziile, crimele, duplicităţile şi trădările înfăptuite timp de patru decenii de o instituţie creată şi direcţionată, alteori supravegheată ori manipulată tocmai de şefii cei mari – părinţii spirituali şi instructorii de clasă – ai „revoluţionarilor de profesie”.

          Pe frontul secret, duplicitatea se plăteşte extrem de aspru, chiar şi atunci când este făcută cu buna intenţie de a mai salva ceva din ceea ce este valoros şi mai poate fi util societăţii.

� ]2 �� (� militar în termen pe Frontul de Est în al doilea război mondial.

          După zece ani de prizonierat în URSS s-a întors acasă, în momentul când băiatul cel mare, Iulian, era deja elev în anul doi de liceu.

     Iată cum descrie ziaristul Constantin Preda casa generalului Iulian Vlad din satul natal, pe care a vizitat-o în noiembrie 1990, acolo unde nu se mai afla decât mama sa Eugenia, în vârstă de 78 de ani, la acea dată: „Este o casă simplă de ţară. Modestă chiar. Nici vorbă de acareturi, de avere sau de vreun picior de palat. Înăuntru e o atmosferă apăsătoare, aproape de doliu, o melopee nesfârşită. Pereţii casei sunt văruiţi în alb. Undeva, într-un colţ, o maşină veche de cusut (marca Singer), pe masă un ceasornic vechi parcă şi el de când lumea, apoi un calendar bisericesc, un ulcior minuscul de apă, câteva macaturi decolorate de vreme, o pictură naivă (gen Ghiţă Mitrăchiţă) şi, în rest, fotografii, fotografii ale generalului, în aproape toate ipostazele. Pe lângă lucruri mai vechi, aproape de neluat în seamă [se mai află] o etajeră cu cărţi prăfuite (Voltaire, Balzac, Aristotel, Gorki, Tolstoi, Z. Stancu, M. Preda etc.)

Va urma.