Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 6

Cap. 5. Muzicala - Prietenii mei, iubirile mele,
belelele mele
“Am muncit,
Ani în sir.
Fara pace,
Zi si noapte
Pentru a reusi.
Pentru a urca
Piscurile.
uitând,
deseori,
în cursa mea contra timpului,
de prietenii mei, de iubirile mele, de belelele mele.
Cu toata energia am fugit,
însetat,
obstinat,
spre orizont,
54
spre iluzia abstractului,
sacrificând, îmi pare rau acum si ma acuz
prietenii mei, iubirile mele, belelele mele.
Prietenii mei erau toti la comun,
iubirile mele faceau foarte bine dragoste iar belelele erau
cele ale vârstei noastre,
unde banul, din pacate, stimula cotidianul nostru
pentru a fi mândru,
sunt mândru,
între noi va marturisesc
mi-am trait viata, dar, pentru ca este un dar,
as da tot ce am pentru a-i regasi, admit,
pe prietenii mei, iubirile mele, belelele mele
relatiile mele - ah, relatiile mele
sunt - pe bune sunt,
la nivel înalt - foarte sus puse,
decorate - foarte decorate
influente - foarte influente
cu c..e - cu multe c…e
tipi de bine - foarte, foarte de bine,
sunt seriosi - prea seriosi,
dar lânga ei - foarte aproape de ei,
îi regret mereu,
pe prietenii mei, iubirile mele, belelele mele.”
Textul în franceza:
“J´ai travaillé
Des années
Sans répit
Jour et nuit
55
Pour réussir
Pour gravir
Les sommets
En oubliant
Souvent dans
Ma course contre le temps
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
A corps perdu
J´ai couru
Assoiffé
Obstiné
Vers l´horizon
L´illusion
Vers l´abstrait
En sacrifiant
C´est navrant
Je m´en accuse à présent
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
Mes amis c´était tout en partage
Mes amours faisaient très bien l´amour
Mes emmerdes étaient ceux de notre âge
Où l´argent c´est dommage
Eperonnait nos jours
Pour être fier
Je suis fier
Entre nous
Je l´avoue
J´ai fait ma vie
Mais il y a un mais
Je donnerais
56
Ce que j´ai
Pour retrouver, je l´admets
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
Mes relations – Ah! mes relations
Sont – Vraiment sont
Haut placées – Très haut placées
Décorées – Très décorées
Influents – Très influents
Bedonnants – Très bedonnants
Des gens bien – Très très bien
Ils sont sérieux – Trop sérieux
Mais près d´eux – Tout près d´eux
J´ai toujours le regret de
Mes amis, mes amours, mes emmerdes
Mes amis étaient plein d´insouciance
Mes amours avaient le corps brûlant
Mes emmerdes aujourd´hui quand j´y pense
Avaient peu d´importance
Et c´était le bon temps
Les canulars
Les pétards
Les folies
Les orgies
Le jour du bac
Le cognac
Les refrains
Tout ce qui fait
Je le sais
Que je n´oublierai jamais
Mes amis, mes amours, mes emmerdes.”
57
Cap. 6. Vacantele mele
Nu mi-am petrecut toata copilaria la Oltenita. Din fericire,
existau si vacantele, mai ales vacantele fara tata si,
evident, fara program. În fiecare iarna, mergeam la bunicii
materni în nordul Moldovei, la Stefanesti, în judetul
Botosani, acolo unde se agata harta în cui.
În 1958, când a terminat facultatea, tata îsi luase repartitie
la Stefanesti, pe atunci în regiunea Suceava, una dintre
putinele zone ale tarii înca necooperativizate la acea data.
Acolo a cunoscut-o pe mama, Felicia Volintiru, studenta
la chimie în Iasi. Amândoi parintii ei erau dascali: tatal,
Stefan, profesor de matematica la liceul din Stefanesti,
mama, Maria, profesoara de franceza-româna la Liceul
“Negruzzi” din Iasi. Bunicul era un om de o blândete si o
sensibilitate deosebite, un pic cam pisalog, nationalist, dar
moldovean convins (subiectul lui de discutie preferat era
Basarabia, reunificarea Basarabiei cu România fiind, dupa
el, sarcina generatiei mele). Din pacate, generatia mea nu
si-a îndeplinit sarcina si mi-e rusine sa spun ca, desi
aveam sa vizitez toate tarile Europei, de la Urali pâna la
Atlantic, n-am fost în Republica Moldova (nici în
Bielorusia). De fapt, nici la Turtucaia n-am reusit sa ajung
vreodata, cu toate ca în copilarie, privind peste Dunare,
ma gândeam cum sa fac sa trec dincolo macar câteva
minute, ca sa vad localitatea.
Bunicul credea ca leaganul culturii române e în Moldova
si arunca în joc toate argumentele de care dispunea pentru
a te convinge de asta. Desi îl puneam deseori în
58
dificultate cu problemele mele de geometrie, accepta
înfrângerea, iar uneori, când reuseam sa dau vreo solutie
mai spectaculoasa, îsi lua notite. Nu era pasionat de
matematica, în schimb, adora filozofia, mai ales ca fratele
lui mai mic, mort de tuberculoza înainte de razboi, fusese
un gânditor promitator si obtinuse, se pare, un doctorat în
filozofie la Heidelberg. Bunicul îsi iubea enorm familia si
pentru ea era gata de orice sacrificiu. Facea piata, o ajuta
pe bunica la bucatarie si la alte treburi femeiesti, lucru
ciudat pentru un moldovean destoinic din Stefanesti, unde
patriarhatul statea la loc de cinste. Cam toti prietenii îl
luau peste picior pentru înclinatiile lui gospodaresti. De la
fratele mai mic mostenise o biblioteca impresionanta, de
care am beneficiat si eu.
Bunica gatea dumnezeieste. Tortul ei de bezele, pentru
care trebuia sa munceasca o zi întreaga si pe care mi-l
trimitea mai târziu cu trenul la Bucuresti, a ramas cel mai
delicios dulce, nu doar pentru mine, ci pentru toti cei ce
s-au înfruptat din el: colegi de catedra de la Politehnica,
colegi de facultate si mai ales iubitele mele din perioada
comunista. Bunica era si mare specialista în gramatica,
scrisese împreuna cu varul ei, Virgil Dron, o carte foarte
cunoscuta în epoca. Avea un jour fixe, când juca pocher
cu prietenii, bârfind ultimele evenimente din sat sau de la
Iesi. Mie îmi trezea curiozitatea orice fel de joc de carti,
dat fiind ca tata nu ma învatase nici unul, nici macar popaprostu’
(ma învatase, în schimb, sah). Cartile de joc erau
interzise acasa, la Oltenita, iar cu ceilalti copii nu jucasem
niciodata, caci astfel de “ocupatiuni” nu intrau în
59
program. Am învatat sa joc poker la 12 ani, pe ascuns,
sprijinit de bunica. Ea era un foarte bun psiholog si
stapânea perfect arta cacealmalei, pe care cred ca mi-a
transmis-o si mie. Eu aveam s-o duc la paroxism, dar nu la
masa verde, ci direct în ringul bursier.
Vacantele mele la bunici amestecau lectura cu o libertate
pe care n-am mai cunoscut-o de atunci. Casa cu cerdac de
la Stefanesti aducea a conac si, împreuna cu imensa
gradina de peste doua hectare, îmi amplifica senzatia de
libertate. Acolo, în Moldova, la bunici, am cunoscut multi
intelectuali profunzi, ceea ce nu mi s-a întâmplat în Regat.
Discursul lor era mult mai coerent si mai ales mult mai
tolerant decât al celor din Ardeal, chiar daca si unii, si altii
erau vajnici anticomunisti. Mi-am cunoscut si strabunicul:
luptase ca ofiter la Marasesti, unde pierduse un picior.
Avea un adevarat cult pentru regele Ferdinand - dupa el,
cel mai mare om politic al României si implicit cel mai
mare patriot. “Ferdinand pierduse razboiul, dar câstigase
pacea”, spunea strabunicul. Facuse cadou poporului care
l-a adoptat România Mare. Armistitiul avusese loc pe 11
noiembrie 1918, iar Ferdinand domnise exilat la Iasi din
1916, dupa ce refuzase ratificarea pacii între Puterile
Centrale si România, domnea doar peste actualele judete
Iasi, Suceava si Botosani. În mai putin de doi ani, trecând
prin 28 noiembrie 1918 (unirea cu Basarabia), 1
decembrie 1918 (unirea cu Transilvania), Pacea de la
Versailles (1919) si Tratatul de la Trianon din 4 iunie
1920, Ferdinand sfintea formarea României Mari.
Strabunicul (Bunelu îi spuneam eu) considera ca nimeni
60
în 2000 de ani, nici macar Mihai Viteazu, nu reusise atât
de mult pentru români într-un timp atât de scurt.
Faptul ca un strain a facut pentru România mai mult decât
am facut noi pentru noi însine în toata istoria noastra mi-a
lasat mereu un gust amar. Am fost un popor
dezbinat si asa vom ramâne pâna când nu vom întelege ca
fericirea si bunastarea personala sunt doar un corolar al
tolerantei si bunului simt colectiv. Nu suntem la mâna
strainilor, ci ne lasam mereu pe mâna strainilor, neavând
curajul sa urcam singuri Golgota. Mai mult ca niciodata,
azi am schimbat proverbul autoironic „Românul doreste
sa-i moara capra vecinului” în „Românul doreste moartea
vecinului, ca sa-i ia capra”.
Spre deosebire de vacanta de Craciun, vacanta mare era
programata în cele mai mici detalii de parinti. La sfârsitul
lui iunie plecam invariabil cu bunicii paterni pe Valea
Oltului, la Calimanesti. În iulie mergeam la mare, la
Eforie Nord, cu tata si mama. Programul de aici era la fel
de draconic ca acela de-acasa. Nu ma balaceam în apa, ci
înotam organizat, pe plaja jucam sah si învatam partide
celebre (de-atunci tin minte partida celor patru dame
dintre Alehin si Capablanca, pe care i-am evocat-o lui
Hrebenciuc la ultima noastra întâlnire, înainte sa parasesc
tara), dupa-amiaza jucam tenis, tot organizat. Singurele
atractii ale vacantelor la mare erau filmele western de la
Cinema “Eforie” sau comedioarele jucate de actorii
bucuresteni pe litoral. Am vazut de vreo zece ori Siciliana
cu Dem Radulescu - si nu mi-a placut niciodata. În plus,
trebuia sa-mi dau zilnic, pe tot corpul, cu un namol urât
61
mirositor, pentru ca nu stiu care doctor faimos din
Bucuresti zisese ca asta ma va ajuta sa cresc mai mult.
Toate au tinut pâna în 1981, când, student deja, aveam sa
vin la mare însotit de baieti si fete de vârsta mea, nu de
parinti si de prietenii lor. Pe vremea aceea mi s-a parut ca
evadasem din Alcatraz.
În afara de vacanta la mare, în fiecare an exista câte o
vacanta culturala. Colindam cu tata pe toate coclaurile din
tara, vizitând pesteri, cascade, muzee, case memoriale etc.
Excursiile astea îmi placeau si sunt si azi mândru ca am
vazut macar o data orice oras din România. Dormeam în
cort, mâncam laolalta cu localnicii si traiam aventuri
minunate. O data, la Polovraci, am fript la protap cu niste
oieri un batal cu picioarele legate la spate si învelit în
propria-i blana, care se numea în Oltenia „baron”. N-am
mai mâncat niciodata ceva asa de bun.
Atmosfera permanenta de tabara în natura ma bucura
nespus. În rest, n-am prea avut parte de asemenea bucurii
simple; existenta mea era mult mai complicata decât
puterea mea de întelegere, dar rareori am protestat si de
fiecare data foarte timid si ineficient.
Când am terminat scoala generala, aveam doua
posibilitati: sa dau examen la Liceul “Alexandru Sahia”
din oras sau sa ma duc la Bucuresti, la Liceul de
informatica “Dr. Petru Groza”, singurul din Capitala unde
se puteau înscrie si elevi din provincie, dar care nu avea
internat. Eu as fi vrut sa ma duc la Bucuresti cu
Laurentiu; tata însa a considerat ca nu sunt destul de
62
copt sa stau singur în Bucuresti, asa ca m-a înscris la
“Sahia”. Ca sa ma convinga, mi-a adus argumentul ca
subiectele la liceul de informatica sunt foarte grele, deci
n-o sa intru si îmi va ramâne doar sansa unui liceu
industrial. Ulterior, mi-a adus subiectele de la liceul de
informatica; eu m-am închis într-o camera fara nici un
manual si i-am demonstrat ca pot face totul de nota 10,
atât la româna, cât si la matematica. La matematica chiar
l-am dat gata, pentru ca mi-a luat doar 30 de minute ca sa
termin totul. Olimpiadele erau mult peste nivelul
subiectelor de la admitere.
Tata a fost mereu speriat de examene. Îmi aduc aminte ca
în clasa a noua m-a fortat sa ma duc la meditatii la
matematica pentru treapta a doua (în 1978 Ceausescu
extinsese învatamântul obligatoriu la 10 clase si astfel
aparuse un nou examen de trecere din anul doi în anul trei
de liceu). Dupa ce a facut el un „studiu de piata”, a ajuns
la concluzia ca Eremia Georgescu-Buzau, autor de
culegeri si manuale, este cel mai în masura sa ma verifice
cu un an înainte de treapta. Nu stiu cum a ajuns pâna la el,
dar cu niste cabanosi si muschi file (tata era pe atunci
mare sef în alimentatia socialista) l-a convins sa-mi dea
meditatii. Am ajuns undeva într-un apartament din
Bucurestii Noi, unde Eremia organizase o adevarata
industrie a meditatiilor, având simultan, în patru camere,
diversi elevi care rezolvau probleme. Datorita produselor
aduse de tata mi s-a facut onoarea sa fiu instalat singur în
bucatarie. Eremia fuma Kent sudate (aprindea o tigara de
la alta, nu folosea bricheta) si expectora la fiecare cinci
63
minute într-un mod dezgustator. Mi-a dat cinci probleme
si a plecat la ceilalti elevi. S-a întors peste 30 de minute si
m-a gasit admirându-i maldarul de vase si de cesti de
cafea nespalate. „Aha, nu ai scris mai nimic, sunt prea
grele pentru tine?“ Erau banale si îi scrisesem la fiecare ce
aplic si care e ideea solutiei. Vazând ca are de-a face cu un
elev bun, a scos artileria grea - o lista de cinci probleme
dificile - si a dat sa plece iar. L-am oprit, i-am spus ca deja
facusem mai demult trei dintre ele, iar una s-ar putea
rezolva banal aplicând cunostinte de clasa a noua, dar în
ceva timp as putea sa-l pacalesc fabricând o solutie cu
doar ceea ce ar trebui sa stie un elev de-a zecea. L-am
vazut cum îsi pierde brusc controlul.
- „Tu mergi la olimpiade?“
- „Da, tocmai m-am calificat cu punctajul maxim la
Nationala de la Timisoara, din aprilie”, i-am raspuns.
- „A, pai atunci poate aveti vreo problema nerezolvata sa
ma întrebati?“
Folosirea persoanei a doua plural era deja primul semn de
respect (azi nimeni n-ar mai face asa ceva). I-am scris
imediat enuntul a doua probleme foarte grele, a caror
solutie o cunosteam. Voiam sa-l umilesc, desi n-aveam de
ce. Nu stiu cum a facut, dar s-a debarasat peste putin timp
de ceilalti elevi si s-a întors sa-mi rezolve problemele. S-a
chinuit vreo doua ore fara sa reuseasca. M-am prins ca nu
stia nici mica teorema a lui Fermat, nici indicele lui Euler,
deci nu avea cum sa le rezolve, dar l-am lasat sa se
chinuie. Peste patru ore a venit tata, care nu stia ce se
întâmpla si cred ca înghetase deja în masina, toata viata lui
m-a asteptat cu stoicism în masina… Eremia i-a spus ca
64
nu am nevoie de meditatii, poate doar de o îndrumare
generala, asa, o data la doua luni. Am simtit ca-i parea rau
sa piarda un elev care i-ar fi umplut frigiderul cu bunatati
de negasit. Eu am fost mult mai direct si mai dur, pentru
prima data ma revoltam pe fata. „Hai, tata, sa mergem,
când o sa am nevoie de un profesor de matematica o sa-ti
spun, dar atunci o sa-l aleg eu.“ Din acea zi tata a înteles
ca eram o nuca dura si, cel putin în domeniul matematicii,
nu s-a mai amestecat niciodata.
Când am intrat la “Sahia”, tata, regretând probabil ca nu
ma lasase sa ma duc la liceul de informatica, a încercat, în
stilul lui, sa repare un pic situatia. În vara lui 1976, înainte
sa încep liceul, profitând de faptul ca mama era profesoara
de chimie acolo, dar mai ales uzând din abundenta de
produse de carmangerie, a aranjat ce elevi sa faca parte
din clasa mea si mai ales ce profesori sa predea la noi.
Nimic nu a fost aleator, tata si sfatuitorii lui au decis totul
în vara, la noi în curte. Directoarea liceului si multi
profesori au trecut pe la noi ca si cum ar fi dat interviuri
de angajare la o scoala privata. În generatia mea erau si
câtiva copii din protipendada comunista: Dan Rosu, fiul
vicelui secetarului de partid al orasului, Sorin Mateias, fiul
secretarei de partid cu învatamântul, Valentin Mocanu,
fiul secretarului biroului organizatiei de baza Oltenita.
Toti trei au fost repartizati în clasa mea, pentru a exista
sustinere politica în crearea celei mai bune clase, cu cei
mai buni profesori. Ceilalti colegi ai mei au fost alesi pe
sprânceana, iar profesorii la fel - erau maximum a ceea ce
putea sa ofere orasul si mai ales crema celebrului tren de
65
navetisti. Tata nu era doar un manipulator desavârsit, ci
avea si cu ce sa convinga, caci dispunea de tot ce-si
doreau mai mult Oltenita si capitala: mâncare de calitate.
El era pe atunci seful celui mai important laborator de
igiena si control al alimentelor din România, construit si
dotat la înalt nivel nu în Capitala, ci la Oltenita, pentru ca
occidentalii care importau de la noi pusesera o conditie:
analizele produselor alimentare sa fie facute de doctorul
Sima. Desi avea un dosar îngrozitor din cauza bunicului
detinut la Canal, maharii comunisti care doreau valuta
forte n-au avut ce face si astfel tata a devenit, mai ales în
anii ‘80, omul cu cea mai importanta semnatura pentru
România, o semnatura în lipsa careia nu se exporta nimic
în industria carnii sau a laptelui. Un singur exemplu: tata
facea analize de depistare a encefalopatiei
spongiforme bovine (boala vacii nebune) înca din 1988, si
asta se întâmpla la Oltenita! Autoritatile au încercat sa-l
convinga sa semneze exporturi de produse „semialterate“
de multe ori, dar el a refuzat mereu (e unul dintre motivele
pentru care îl respect). Dupa ce s-a întors din Elvetia, în
1971 (ma lasase gaj în tara), n-a mai fost lasat sa plece în
Occident. Datorita pozitiei lui, familia mea, familiile
prietenilor, vecinii, colegii mei de la Catedra de
matematica din Politehnica si multi altii au avut ce mânca
în anii ‘80. Si niciodata tata nu a vândut vreun produs la
un pret mai mare decât pretul de magazin, care era infim,
pentru ca oricum nu se gasea nimic de cumparat.
La înmormântarea tatei au venit sute de oameni, multi în
semn de omagiu pentru cel care i-a hranit, la propriu, în
66
anii marii înfometari, fara a trage nici un avantaj material
din asta. Când am ajuns asistent la Politehnica, la Catedra
de matematica, secretara catedrei decidea din umbra
notele la examene si saracii profesori, ca sa obtina un
pachet de unt, dadeau note de trecere si uneori chiar 10
multor studenti asa-zisi „pilosi“. Odata cu venirea mea la
catedra, doamna Dinca a ramas fara obiectul muncii,
pentru ca, prin tata, aprovizionam toata catedra si pot
spune ca între 1986 si 1990 se treceau examenele pe merit
în aproape toate cazurile. Copii de mari mahari ai
Securitatii si ai PCR au picat examenele pentru ca
profesorii de matematica nu mai mureau de foame.
Va urma;