Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 2

Cap. 1. Oltenita
Dupa postarea din 9 mai, am primit multe mesaje, si pro,
si contra.
Cel mai frecvent a fost “respect”. Trebuie sa recunosc ca
nu prea întelegeam ce e de respectat la o persoana care, tot
sarind printre umbre, a ajuns în luminile rampei o jalnica
umbra a propriei personalitati.
E greu de crezut ca poti fi respectat dupa ce te-ai
amestecat în mocirla politicii postdecembriste, chiar si
“din umbra”, chiar si cu intentia de a schimba ceva.
Sistemul se schimba din interior. Totusi, oricât de
destoinic ai fi, din mocirla poti face, în cel mai bun caz, o
Românie în gri. România a mai fost gri si în perioada
legionara (sept. ’40 - ian. ‘41) si mai ales în perioada
comunista. Asa ca, ce nuanta de gri ar mai putea aduce
ceva nou dupa cele doua încercari nereusite? De fapt,
lumea nu respecta autorul sau persoana, lumea respecta
curajul.
20
Un important membru PDL mi-a trimis urmatorul mesaj:
“Oricum, respectele mele! Am murit de dragul tau!
Îmi pare doar rau pentru mine ca nu am puterea sa
dau share”
Curajul a devenit atât de greu de gasit, încât trebuie
împartit cu parcimonie. Eu nu ma consider curajos, poate
disperat, dar nicidecum curajos. Nu e o disperare
referitoare la o situatie anume, la o chestie materiala sau
juridica. Slava Domnului, fac fata cu succes tuturor
atacurilor. E o disperare amestecata cu neputinta. E greu
sa mai pot schimba ceva si disperarea cea mai mare e ca-i
greu sa ma mai pot schimba eu, sa ma întorc în timp. În
timp si loc. La Oltenita, un orasel anost de pe malul
Dunarii, unde am copilarit si unde am fost educat. Atunci,
sigur nu eram o umbra si înca nu ma feream de celelalte
umbre. Exista momente în viata în care nostalgia propriei
persoane, nealterata de mediu si inprejurari, te doboara.
Copilaria e singura perioada în care ipocrizia a lipsit cu
desavîrsire. Dumneavoastra ce credeti?
La mine, primii 18 ani au fost cam asa:
OLTENITA
Orasele dunarene ale României, mai
ales în timpul comunismului, erau
foarte greu de deosebit. Turnu
Magurele, Giurgiu, Oltenita sau
Calarasi semanau îngrozitor între ele.
21
Prafuite, anoste, cu oameni cenusii care aveau o singura
ambitie: sa plece la Bucuresti cât mai repede si sa nu se
mai întoarca niciodata. Am trait pâna la 18 ani în Oltenita
si, de când am plecat, am revazut-o foarte rar, doar la câte
o înmormântare. În anii ‘70, elevi de liceu fiind, ne
amuzam spunând ca la Oltenita ieri nu s-a întâmplat
nimic, azi nu se întâmpla nimic si cu siguranta mâine nu
se va întâmpla nimic. Putini cunosc etimologia numelui
Oltenita si, de aceea, de câte ori spuneam de unde sunt,
eram imediat catalogat drept oltean. Ovid Densusianu
considera ca toponimul acesta provine de la bulgarescul
Otdevlita (“piatra de hotar”), dar batrânii orasului spuneau
ca vine de la un cârciumar, Oltean Nita, care avea aici un
han în secolul al XVIII-lea. Hanul exista si astazi. În
copilaria mea, în oras erau doar doua restaurante, cel al lui
Oltean Nita, condus de Mircea Popa, si restaurantul
Modern, facut de comunisti si condus de Cioaci (Ciocea,
în realitate). Cei doi gestionari pareau frati gemeni, cu
aceleasi cefe groase si burti revarsându-se abundent peste
cureaua pantalonilor. Erau personaje de vaza ale orasului,
iar odata cu criza alimentara din anii ‘80 au devenit cele
mai de vaza.
Lânga Oltenita, la Ulmeni, era un Combinat de porci, cu
300.000 de capete. Cei doi reuseau sa se aprovizioneze
destul de bine de-acolo pentru a face o imensa
contrabanda cu carne, de care au beneficiat mii de
bucuresteni flamânzi, mai ales în ultimii ani ai puterii
populare, când penuria de carne devenise o tragedie
nationala. Mircea Popa si Cioaci au fost în anii ‘70
protagonistii unei povesti devenite azi legenda orasului.
22
În acea perioada, o avalansa de demnitari comunisti,
gestionari, sefi de întreprinderi socialiste si alti birocrati
au dorit brusc sa-si completeze studiile pentru a nu-si
pierde privilegiile obtinute pe vremea lui Dej, când
fusesera promovati „de la coada vacii“, cum se spunea pe
atunci, la conducerea urbei. S-a produs astfel cel de-al
doilea val de studii obtinute pe puncte. De data asta, însa,
doritorii de diplome de bacalaureat s-au vazut totusi
nevoiti sa urmeze liceul la seral si sa sustina, chiar daca
doar simbolic, examene. A fost un moment prielnic pentru
clasa profesorala sa profite de bunastarea doritorilor de
studii si sa conditioneze promovarea cu diverse „atentii“,
constând în produse alimentare rare si mai ales în marfuri
de import, imposibil de obtinut din comertul socialist.
Coruptia în scoala româneasca începe cu adevarat în acea
perioada. Pâna în anii ’70, singurele atentii pe care le
acceptau profesorii (mai exact, profesoarele) erau celebrul
martisor de 1 Martie si buchetul de flori de 8 Martie. Dar,
odata cu diversele tipuri de penurie din comertul socialist,
cadourile primite de profesori au devenit mult mai
consistente. Trocul note de trecere contra mâncare s-a
raspândit spre sfârsitul epocii ceausiste si a atins apogeul
abia azi, când alimentele au fost înlocuite cu bani, iar
scolile de stat sunt deja semiprivatizate.
Mircea Popa si Cioaci erau, la acea epoca, un fel de
supermarketuri ale pietei negre si reprezentau cea mai
apetisanta prada pentru profesorii care renuntasera la
principii si nu mai doreau decât sa-si umple frigiderul.
Numarul lor era foarte mic, dar a crescut exponential în
timp. În treacat fie spus, avalansa de doctorate plagiate
23
din ziua de azi îsi are originea în acea perioada. Trebuie
remarcat ca, pe atunci, cei doi cârciumari erau plini de
respect fata de corpul profesoral, dar la zece ani diferenta,
de la înaltimea studiilor obtinute, îi dispretuiau deja fatis.
Am asistat, în 1989, la o scena de o umilinta cinica: un
profesor de matematica implora cu „Sa traiti!“ un
cârciumar, sa-i vânda o pulpa de porc. Cârciumarul, dupa
ce a înlaturat puzderia de muste, i-a aruncat-o
neîmpachetata, spunându-i cu dispret: „Matematica nu
tine, bre, de foame?”
Sistemul de valori a fost complet rasturnat, atunci, si a
ramas pâna azi neschimbat. Dupa ’89, fiecare român va fi
catalogat dupa PIB-ul personal, iar valoarea acestuia îi va
stabili pozitia în societate. Am folosit termenul de produs
intern brut, ca atunci când se masoara nivelul economic al
unei tari, pentru ca astazi valoarea unei persoane este
judecata si ierarhizata dupa valoarea bunurilor, dar mai
ales a serviciilor pe care aceasta le poate etala. De
exemplu, un ministru sau un parlamentar, chiar daca nu
poseda bunuri materiale si nu stie sa faca nimic, are totusi
un PIB personal mare datorita numarului incomensurabil
de servicii pe care le are de oferit. Altfel spus,
dimensiunea traficului de influenta pe care-l poate exercita
un demnitar reprezinta uneori peste 80% din PIB-ul sau
personal.
Dar sa revin la legenda orasului. Cei doi cârciumari,
Mircea Popa si Cioaci, au ajuns la examenul de
Bacalaureat, la proba de româna, în aceeasi sala.
24
Subiectul era Eminescu, Scrisoarea III. Vazând ca bietul
Cioaci nu reusea sa scrie nimic, profesoara
supraveghetoare s-a apropiat si i-a suflat din spate celebrul
vers: „Tu esti Mircea?“, la care Cioaci s-a ridicat în
picioare si a raspuns militareste: „Nu, tovarasa, eu sunt
Cioaci, Mircea e în ultima banca.“
Înainte de 23 august 1944, Oltenita era un mic târg de
provincie care traia din cultura pamânturilor fertile din
zona, fiind situat la confluenta Argesului cu Dunarea.
Exista un mic Santier Naval care construia si repara
ambarcatiuni fluviale de dimensiuni reduse si un mic port
pentru trimiterea produselor agricole pe Dunare. Pe
celalalt mal al Dunarii, se afla orasul bulgaresc Tutrakan,
în româneste Turtucaia. Dupa Razboiul balcanic din 1913,
Turtucaia a devenit româneasca, însa în 1940 a fost cedata
Bulgariei împreuna cu Cadrilaterul. În Turtucaia, exista o
comunitate importanta de evrei sefarzi care au dezvoltat
un comert prosper pe Dunare, nelasând nici o sansa de
dezvoltare târgusorului de pe malul stâng. Evreii sefarzi
din Turtucaia au migrat în mare parte la Rusciuc, actualul
Ruse bulgaresc, constituindu-se într-un centru de cultura
iudaica important, mai ales la începutul secolului al XXlea,
din care a rasarit laureatul Premiului Nobel pentru
literatura Elias Canetti. De altfel, malul drept al Dunarii
este foarte bine descris de Canetti în cartea sa Limba
salvata.
Nici macar trecutul nu a lasat vreun semn la Oltenita, oras
neasociat cu nici un eveniment din istoria moderna.
25
Localnicii mai batrâni povesteau cândva despre lupta de la
Oltenita din Primul Razboi Mondial, dar în realitate era
vorba despre înfrângerea crunta a armatei române la
Turtucaia, soldata cu pierderea capului de pod si
retragerea din Oltenita. Orasul nu a existat pe harta
istoriei. A aparut abia pe harta economiei ceausiste dupa
marea industrializare din anii ‘70, o harta la care toti cei
din generatia mea au fost deseori scosi în timpul scolii, ca
sa identificam fabricile si uzinele socialismului
multilateral dezvoltat. Comunismul a procopsit Oltenita cu
un santier naval, o turnatorie, o filatura.
Exista si un banc:
- De ce sunt toti oltenitenii securisti?
- Pentru ca au tatal turnator si mama filatoare.
În oras, se mai aflau un Combinat de porci, o Fabrica de
mezeluri si o Fabrica de produse lactate, care au creat o
relativa prosperitate alimentara pentru localnici pe vremea
goanei dupa mâncare din anii ‘80. Astazi, în afara de
Filatura ajunsa în mâinile unor italieni, totul e deja fier
vechi. Privatizarile succesive catre fostii smecheri locali,
de tipul Mircea Popa sau Cioaci, au fost toate sortite
esecului. Dupa ce Vacaroiu i-a transformat pe fostii
directori din perioada comunista în proprietari, din cauza
lipsei lor de capital si de pricepere în gestionarea tranzitiei
toata economia olteniteana s-a dus pe apa Dunarii.
Relicvele fostei industrii alimentare si ale fostei industrii
grele scufunda urbea într-o apasatoare tristete. Lipsiti de
orice speranta, localnicii evita, poate, depresia, pentru ca
au experienta tristetii de peste un secol.
26
Când au început sa falsifice istoria antebelica, comunistii
ne-au dat si noua, celor din Oltenita, doi eroi ai luptei
proletare antiburgheze: pe Alexandru Iliescu (tatal lui Ion
Iliescu) si pe Alexandru Sahia. Alexandru Iliescu a fost
prins de un prieten al bunicului meu furând doua barci;
dupa ce a iesit din închisoare, a fugit în Rusia pe Dunare,
devenind, odata cu sosirea Armatei Rosii, erou comunist.
Singura legatura care a persistat pâna azi între acest
Iliescu si oras este numele strazii Alexandru Iliescu. La
alegerile din 1990, din celebra Duminica a Orbului, Ion
Iliescu a fost votat la Oltenita cu o majoritate de 99%, caci
localnicii erau convinsi pe atunci ca orasul lor va deveni
noul Scornicesti al României. Bunicul, unul dintre putinii
opozanti ai presedintelui pentru linistea noastra si membru
cu state vechi în PNT, a organizat singura diversiune din
campania electorala din 1990. A mituit o gasca de tigani
cu toata rezerva lui de tuica, iar acestia au distrus sediul
FSN din oras. Fesenistii nu întelegeau cine a putut face
asa ceva într-un oras în care si mustele votau cu Iliescu.
Ultimul nu a venit niciodata la Oltenita dupa decembrie
‘89, si asta i-a deceptionat profund pe olteniteni. În 1996,
la alegeri, unchiul meu Rodin Sima, membru în PNTCD, a
castigat cu o larga majoritate alegerile pentru primarie.
Alexandru Sahia, al doilea erou, a dat numele liceului la
care am învatat. El s-a nascut, de fapt, la 30 de kilometri
de oras, la Manastirea, si se pare ca nu a pus niciodata
piciorul în Oltenita, dar, cum nu aveam nici un erou
veritabil comunist, pentru ca Dej îl exclusese pe viata pe
Alexandru Iliescu din partid, l-am adoptat ca oltenitean pe
Sahia.
27
Blazarea si lipsa acuta de trecut istoric s-au rasfrânt aspru
asupra cotidianului. Pâna si echipa de fotbal S.N.O.
(Santierele Navale Oltenita) a evoluat mereu în divizia B,
ocupând permanent locurile 12-14. Nu ajungea niciodata
mai jos, dar nici mai sus…
Oltenita pare sa lipseasca pâna si din literatura. Singura
evocare interesanta, din câte am citit eu, cel putin, am
gasit-o în Timpul ce ni s-a dat, de Annie Bentoiu, carte
autobiografica scrisa cu o enorma sensibilitate. Unicul
edificiu „cu arhitectura“ din oras era chiar casa parintilor
autoarei. Comunistii au nationalizat-o si-au transformat-o
în muzeu arheologic.
M-am nascut pe 22 mai 1961, într-o familie de intelectuali
modesti. Tata era medic veterinar în comuna Chirnogi,
lânga Oltenita, iar mama era profesoara de chimie la
Liceul Teoretic “Alexandru Sahia”, din oras. De fapt,
m-am nascut la Budesti, lânga Bucuresti, în casa bunicilor
paterni, dar, cum am stat acolo doar un an, nu am nici o
amintire. Bunicul din Budesti, Ion Sima, era mic chiabur;
dupa ce comunistii l-au reciclat vreo opt ani la Canal, a
devenit factor postal. I-au trebuit pe urma doar doi ani ca
sa devina dirigintele postei, în ciuda dosarului imposibil.
La Budesti, înainte de razboi, exista o familie de oieri
macedoneni înstariti, familia Barba. Odata cu sosirea
rusilor în 1944, familia Barba devine brusc un pion
important al militantei comuniste, iar tânara Margareta
Barba are o ascensiune fulminanta în ierarhia noii puteri
populare. În anii ‘50, tatal meu, student la Medicina
28
veterinara, în Bucuresti, are cu Margareta Barba o scurta
relatie, gratie careia îi putea furniza bunicului si altor
detinuti de la Canal mult doritele pachete de supravietuire.
Totul se facea contra celebrilor cocosei de aur. Odata cu
sfârsitul idilei, se termina si cu pachetele. Marga Barba
ajunge, cu timpul, soacra candidatului la presedintia
României Mircea Geoana si, dupa cum spun gurile rele,
eminenta cenusie din umbra a lui Geoana. Ascensiunea ei
în ierarhia puterii comuniste si apoi postdecembriste
continuase fara nici o opreliste.
La peste 50 de ani distanta de trecatoarea lui relatie cu
Margareta Barba, în decembrie 2009, tatal meu, lovit de o
leucemie galopanta (va muri la nici o luna dupa, în
ianuarie), ma roaga sa-i îndeplinesc o ultima dorinta: sa
voteze la al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale.
Socat de ciudatenia dorintei, tinând cont, mai ales, de
situatia în care se afla, am facut toate demersurile legale
pentru a-i aduce urna acasa. Îmi amintesc cât de greu a
fost sa obtin hârtiile necesare pentru a convinge Comisia
electorala de la Liceul “Caragiale” sa se deplaseze cu o
urna la un muribund care locuia la 500 de metri distanta.
Tata fusese în continuu foarte critic cu ambii candidati si
nu era implicat în politica. Astfel ca, dupa ce a votat, l-am
întrebat ce sens avusese acea stranie dorinta a sa. Atunci
mi-a povestit prima data despre Marga Barba si ce s-a
întâmplat în anii ‘50, si asa am înteles de ce era atât de
important pentru el sa voteze contra lui Geoana. Tot atunci
era o mare criza de sânge pentru transfuzii, sânge de care
tata avea nevoie zilnic. I-am rezolvat problema printr-o
29
interventie la Cozmin Gusa (pe atunci seful campaniei
electorale a lui Geoana), care a apelat la Ion Bazac,
ministrul PSD al Sanatatii. Tatei nu i-am spus, vazusem
cât de intense erau sentimentele lui de razbunare fata de
Geoana si stiam ca n-ar fi acceptat sângele. Am realizat în
acel moment ce mare era prapastia între generatia tatalui
meu (care, desi a fost nevoita sa se încovoaie deseori sub
loviturile puterii comuniste, a ramas totusi, cât de cât, în
picioare ) si generatia mea, o generatie care s-a nascut în
compromis, a crescut în compromis si a facut astazi, din
abilitatea cu care jongleaza cu compromisul, esenta
succesului în noua societate postdecembrista. Politica e
într-adevar arta compromisului, însa o tara nu poate fi
compusa doar din politicieni, pentru ca asa nu mai avem
nici un viitor.
Îmi vine în minte o veche gluma a lui Mircea Crisan:
Un român emigreaza într-un mic oras american. De
dimineata, în prima zi, iese pe strada si încearca sa intre
în vorba cu localnicii, dar descopera cu stupoare ca
nimeni nu vorbeste engleza. Toti cei pe care-i abordeaza îi
raspund în chineza, araba, spaniola… Socat, întreaba:
Dar unde sunt americanii? Pai ei sunt la munca, domnule!
i se raspunde.
Daca facem non-stop compromisuri si aranjamente, daca
suntem cu totii „politicieni“, cine va mai munci în
România peste 20 de ani?
30
“Courage is what it takes to stand up and
speak; courage is also what it takes to sit
down and listen.”
Winston Churchill
Va urma;