Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 3

Cap. 2. Copilaria
Am avut o copilarie linistita. Tata, care avea 12 ani la
sfârsitul razboiului, a încercat sa-mi dea acea educatie de
care „timpul ce i s-a dat” îl privase pe el. Era un om aspru,
de un pesimism ireconciliabil. Din cauza dosarului, a
trebuit sa renunte la visul de a deveni medic uman; a
absolvit Medicina veterinara în 1958. Pentru a nu fi dat
afara si de la medicina veterinara, a folosit abundent
rezerva de cocosei a bunicului. Am fost mereu fascinat de
povestile lui din liceu. Urmase cursurile Liceului “Mihai
Viteazul” din Bucuresti, stând la internat, si singurele
amintiri din tinerete pe care mi le-a povestit erau legate de
aceasta perioada. Nu si-a exprimat niciodata pornirile
anticomuniste în fata mea, era disciplinat si fricos. În
1989, l-am acuzat de lasitate si nu a protestat…
A fost foarte dur cu mine. L-am vazut zâmbind abia dupa
ce am terminat facultatea. În fiecare seara, îmi lipea pe usa
programul de a doua zi, pe care-l întocmeam împreuna,
dupa negocieri intense − eu doream, bineînteles, mai
multa joaca, el mai multe ore de franceza, engleza,
germana sau pian. Nu am reusit, de fapt, niciodata sa-mi
impun punctul de vedere. Dar eram supus si respectam
programul. Existau si activitati sportive în acest program,
31
numai ca trebuiau facute organizat, asa ca rareori
obtineam câte doua ore de joaca pe strada, cu ceilalti
copii. Tata era oripilat de joaca pe strada, o numea
„batutul birboancei“. Spunea: „Copiii care bat birboanca
nu ajung nicaieri.” Gresit! Unii au ajuns chiar generali ai
Securitatii lui Ceausescu… Din cauza acestui program
care mi-a lasat foarte putine grade de libertate, copiii
mi-au lipit porecla „Chinuitul”. Am purtat-o cu demnitate
pâna la terminarea liceului.
Eram un copil firav, ca sa nu spun rahitic. Nu mâncam
nimic, orice masa era o problema. Mama, saraca, nu stia
ce sa-mi mai faca, doar-doar sa manânc ceva. Problema a
persistat pâna la terminarea liceului. Am fost cel mai mic
din clasa tot timpul scolii. La 18 ani, masuram doar 158 de
centimetri. Ma nascusem cu o ectopie testiculara
bilaterala, adica testiculele nu coborâsera în scrot în
perioada intrauterina. Tata a remarcat imediat dupa nastere
anomalia si a pornit o întreaga epopee ca sa gaseasca o
solutie. La început, foarte multi doctori l-au sfatuit sa-mi
faca un tratament hormonal, dar tata a refuzat. Urmând
sfatul profesorului Timus, am ajuns la Spitalul “Grigore
Alexandrescu”, la chirurgul Vereanu. Acesta i-a propus
tatei sa-mi faca doua interventii chirurgicale, la 4 si la 5
ani. Era ceva destul de complicat pentru vremea aceea,
mai ales ca necesita anestezie generala, dar Vereanu, desi
nu mai încercase o dubla coborâre testiculara, a spus ca
sunt mari sanse de succes. Tata se framânta, încercând sa
aleaga cea mai buna solutie, si, chiar dupa ce am redevenit
normal, a ramas umbrit de un pesimism îngrozitor si de
32
o tristete continua, nestiind daca solutia aleasa fusese cea
mai buna. Cred ca a citit tot ce se publicase pâna atunci pe
tema acestei anomalii si abia apoi a ales cutitul în
detrimentul tratamentului hormonal. Timpul îl presa, eu
ma zvârcoleam deseori pe covor din cauza durerilor, mai
ales la 4 ani, când testiculele crescusera si nu mai aveau
loc în canalul inghinal. Înainte de operatie, tata a semnat o
hârtie prin care accepta riscul sa ramân un pic retardat, si
de aceea am fost dat la scoala la aproape 8 ani. Mai târziu,
am fluturat deseori acea hârtie, ca sa ma laud cât de
inteligent as fi putut fi daca ma nasteam normal.
Operatiile au decurs perfect. Practic, am renascut la 5 ani.
Problema cresterii în înaltime a persistat însa pâna la 20 de
ani, când, în sfârsit, am ajuns la 172 de centimetri. A fost
singurul complex pe care l-am avut în scoala. Parea o
problema irezolvabila si ma preocupa mai mult pe mine
decât pe parinti. Tata m-a dus deseori, în adolescenta, la
Institutul de Endocrinologie “Parhon”, la profesorul
Victor Ionescu, care îmi masura cartilagiile de crestere si
ne asigura mereu ca voi atinge cel putin 170 de centimetri.
Eu nu prea aveam încredere, ma masuram la tocul usii în
fiecare zi si nu vedeam nici o îmbunatatire a situatiei.
Ionescu mi-a zis, în plus, sa nu cumva sa merg la fete
înainte de a atinge înaltimea promisa, ceea ce mi-a
amplificat frustrarea. Doctorul Ionescu era foarte simpatic,
dar, din cauza unei poliomielite din copilarie, masura doar
140 de centimetri, era pitic. De câte ori ieseam de la
“Parhon”, eu protestam: „Bine, tata, dar daca asta n-a
reusit sa se faca pe el sa creasca, cum o sa reuseasca cu
33
mine?“ Tata îmi raspundea cu umor: „La vârsta ta nu era
endocrinolog.“
Fiind mereu cel mai mic din clasa, nu prea intram în
clinciurile inevitabile ale copilariei, iar când o faceam
eram un fel de ciuca batailor. Prin clasa a cincea, m-a
batut pâna si Geta Alexe, cea mai mica fata din clasa, si
am fost nevoit sa suport glumele colegilor câtiva ani buni
dupa aceea. Cum nu saream niciodata la bataie, fiind
convins din start ca voi pierde, mi-am dezvoltat puternic
alte arme: replica taioasa, umorul sarcastic. Când eram
mic, luam bataie imediat, dupa fiecare replica, iar acum
reusesc, fara sa vreau, sa-mi fac foarte usor, si mai ales
gratuit, dusmani. Uneori, din inertie, reusesc sa umilesc
pâna si persoanele pe care le iubesc.
Desi preocuparile extrascolare ma atrageau mult mai mult
decât programa oficiala, am reusit sa fiu primul la scoala
din clasa întâi pâna într-a douasprezecea. Învatam
constiincios la toate materiile doar ca sa-l multumesc pe
tata. Nu-mi placea nici o materie si, cum nu puteam sa ies
la joaca cu ceilalti copii, m-am refugiat în lectura. Tata ma
învatase sa citesc pe diagonala, dar abia mult mai târziu, la
facultate, am reusit sa folosesc eficient metoda. Desi eram
premiantul clasei, tata îmi spunea mereu sa nu ma culc pe
laurii de la Oltenita, pentru ca sunt de plastic si pentru ca,
de fapt, în România sunt cel putin 10.000 de copii de
vârsta mea mult mai buni decât mine la scoala.
“Bine, si cum pot eu sa ma întâlnesc cu acesti 10.000 ca sa
vad unde ma aflu?” “Singura ta sansa sa-i întâlnesti ar fi
34
sa te duci la concursurile scolare, adica la olimpiade, acolo
se afla crema elevilor din toata tara, dar eu nu cred ca ai
vreo sansa”, replica imperturbabil tata.
Asa m-am hotarât sa ma duc la olimpiade. Numai ca
pentru clasa a cincea se organiza doar Olimpiada de
matematica, materie la care nu straluceam deloc; fizica si
chimia apareau în clasa a saptea, iar literatura abia în
primul an de liceu. Initial am refuzat sa ma duc la
Olimpiada de matematica, dar repetatele glume de acasa
privind teama mea de a ma confrunta cu cei 10.000 de
elevi din România mai buni ca mine m-au facut pâna la
urma sa risc. „Fie ce-o fi, trebuie macar sa-i cunosc pe
baietii astia superinteligenti”, mi-am zis.
Am întrerupt încercarile literare (începusem sa scriu la
Craciun o nuvela SF, un fel de „Amintiri despre viitor“ ale
lui Däniken în ambianta româneasca) si m-am apucat sa
fac exercitii la matematica, pentru ca în primavara
începeau concursurile. Profesoara de matematica de la
scoala, tovarasa Cristache, era îngrozitor de rea si, pe
deasupra, era cocosata - o poreclisem Coco - ceea ce nu
ma îmbia deloc sa ma apuc de matematica. Asta spre
deosebire de doamna Mirica, profesoara de literatura
româna, o frumoasa bruneta cu ochii verzi, care m-a
fascinat în scoala si chiar multi ani dupa aceea. Coco,
profund complexata din cauza handicapului fizic vizibil,
preda cu o pasiune greu de imaginat matematica. Fiecare
lectie parea a fi ultima din viata ei. În cele 50 de minute
reusea sa aiba cel putin un dialog cu fiecare elev din
35
clasa, si eram vreo 28. Demonstra teoreme, repeta
formule, exemplifica, era pasionala… Dar nu ne
transmitea nimic! Era ca un violonist care cânta perfect,
dar fara acel sunet secund indispensabil pentru orice
interpretare memorabila, un fel de Gidon Kremer al
matematicii gimnaziale. Relatia mea cu Coco, în cei patru
ani de gimnaziu, va fi dificila, haotica si vesnic
imprevizibila. Nici astazi nu stiu exact daca am urât-o sau
am iubit-o, dar cu siguranta îi port un respect ciudat si stiu
sigur ca a avut o influenta deosebita în viata mea. Munca
depusa de Coco ma impresiona, dar rezultatul ei era
deceptionant. Îmi dau seama ca e ca si cum v-as spune ca
sunt impresionat de Solohov pentru ca a luat Premiul
Nobel, dar nu dau doi bani pe romanul Donul linistit…
În ianuarie 1973, m-am dus la Coco si i-am spus ca vreau
sa ma înscriu la Olimpiada de matematica, nu pentru ca
îmi place matematica, chiar urasc sa fac probleme si
exercitii, ci pentru ca asa vrea tata. „Tata mi-a spus ca sunt
10.000 de copii mai buni ca mine, eu nu cred asta, drept
care o sa ma duc la Olimpiada de matematica, sa-i cunosc
si sa-mi masor puterile cu ei. Prin urmare, ce-ar trebui sa
fac ca sa câstig olimpiada?“ Coco n-a înteles nimic din
problema mea cu tata, dar mi-a dat cartea cu probleme de
geometrie a lui Titeica si zece numere din Gazeta
matematica seria B, ca sa fac exercitii pentru clasa a
cincea. M-am întors la ea peste o saptamâna, cerându-i o
carte în care sa fie demonstrate formulele, pentru ca nu
reuseam sa memorez nici una. În aceeasi zi, Coco a
pierdut trei ore dupa scoala ca sa-mi explice logic cum se
deduc formulele. Astfel, m-am putut întoarce acasa si,
36
spre surprinderea mea, am reusit sa fac din prima, fara
mare efort, o droaie de probleme si exercitii care pâna
atunci mi se parusera inaccesibile. Gazeta matematica a
fost o alta afacere buna: continea probleme de
perspicacitate si reuseam sa le rezolv, bucurându-ma în
acelasi timp de fiecare solutie. Am început chiar sa trimit
revistei rezolvari prin posta, iar câteva mi-au fost
publicate. Am ramas impresionat ca cineva le citea si
aprecia munca mea. La nici macar sase luni dupa aceea,
am propus o problema inventata de mine si mi-au
publicat-o. A fost una dintre cele mai frumoase zile din
viata mea. Tata si mama nu dadeau doi bani pe judecatile
mele, dar se gasise cineva care sa le ia în serios. Mi-am
adus aminte de acea zi peste ani, în 2005, când am intrat
actionar la Hotnews doar ca sa am unde sa-mi public ideile
fara ca cineva sa le cenzureze.
În martie 1973, au început concursurile de matematica. La
faza pe scoala si pe oras, am obtinut punctajul maxim si
astfel am ajuns la ultima faza pentru clasa a cincea, faza
pe judet, Oltenita fiind în judetul Ilfov. Concursul s-a tinut
la Liceul Agricol din Branesti într-o duminica rece de la
începutul lui aprilie. M-am trezit cu noapte-n cap, la cinci.
Tata era deja pregatit, încalzise si Fiatul cu care urma sa
ma duca la concurs. Era ciufut, bombanea ca suntem în
întârziere, iar mie mi se lipeau pleoapele. Pe drum, nici un
cuvânt de încurajare, iar la intrarea în liceu nici macar
inofensiva urare de succes. „Ai grija“, atât am auzit.
Bancile de la Branesti erau pe dimensiunea elevilor de
liceu; eu, fiind foarte mic, nu ajungeam cu picioarele
37
pâna la podea. Drept urmare, le-am balanganit zgomotos
timp de trei ore, spre disperarea supraveghetorilor, care
mi-au atras atentia cu asprime ca ar putea sa ma dea afara
din concurs.
Subiectele nu mi s-au mai parut usoare. Prima problema
era o aplicatie banala a metodei reducerii la absurd, dar
Coco nu apucase sa ma învete reducerea la absurd, nu
fusese suficient timp. Reducerea la absurd este cea mai
mare gaselnita a logicii matematice, oricine o foloseste în
viata de zi cu zi are un surplus de coerenta si de intuitie.
Nereusind s-o aplic repede, am trecut mai departe, am
rezolvat celelalte patru probleme si, dupa fiecare succes,
am revenit la prima. Dar nimic, nici o sclipire, nu stiam de
unde s-o apuc. Am iesit din sala suparat si cu o singura
idee: ca mai am doar sansa ca nici ceilalti sa nu fi rezolvat
prima problema.
În curte, cu ceilalti copii, visul primului loc s-a evaporat
brusc: toti au decretat ca prima problema fusese cea mai
usoara. Grele erau considerate ultimele doua probleme.
Oare de ce? Eu dadusem solutii - sa fi gresit si la acele
probleme? Toata lumea vorbea de problema cu musca,
parintii erau revoltati de cât fusese de grea, iar unul dintre
ei, profesor de matematica la liceu, afirma ca se poate
rezolva doar cu serii, si asta abia în clasa a XI-a. Problema
cu musca suna asa:
“Între Bucuresti si Pitesti sunt 100 km. În acelasi
timp, din Bucuresti si din Pitesti pleaca pe aceeasi
linie, unul spre celalalt, doua trenuri cu viteza de 50
km/h fiecare. Odata cu trenul din Bucuresti pleaca si
38
o musca având viteza de 70 km/h, care depaseste
primul tren, întâlneste al doilea tren, se întoarce,
întâlneste din nou primul tren, se întoarce si tot asa,
pâna când trenurile se întâlnesc si musca moare. Câti
km a zburat musca?”
Cum musca schimbase de o infinitate de ori sensul de
parcurs, toata lumea spunea ca e imposibil ca un copil de
clasa a cincea sa calculeze distanta pe care o parcursese.
În timp ce toti cei îngramaditi în curte îsi dadeau cu
parerea si ajunsesera deja sa-l înjure pe inspectorul-sef pe
judet, ba chiar si pe ministrul învatamântului, eu, cu
jumatate de gura, am zis: „E foarte simpla, eu am facuto…
Musca zboara pâna moare, deci pâna se întâlnesc
trenurile. Cum trenurile se întâlnesc dupa o ora, musca
zboara o ora; si cum viteza mustei e 70 km/h, musca a
zburat 70 de km, nu-i asa?“ S-a facut brusc liniste.
Simplitatea solutiei era dezarmanta. Pentru mine a fost
primul moment de fericire pe care-l traisem pâna atunci.
M-am dus sa-l caut pe tata si sa-mi declar victoria. Tata
astepta, cuminte, în masina, cu paltonul pe el si cu motorul
oprit, desi afara erau putine grade peste zero. I-am turuit
povestea cu musca si mai ales m-am laudat cu solutia pe
care o gasisem. Mi-a raspuns telegrafic, cu o întrebare pe
care nu voiam s-o aud atunci:
- “Ai facut toate problemele?”
- “Nu, doar patru din cinci.”
- “Ma asteptam. Hai, urca în masina, sa mergem.”
Ne-am întors acasa fara sa mai vorbim pe drum despre
concurs.
Va urma;