Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 4

Cap. 3. Bucuresti
Stiam ca problema cu musca era de 3 puncte, iar prima, pe
care nu o facusem, de 4 puncte, asa ca nu aveam cum sa
iau mai mult de 16 puncte (la olimpiade punctajul maxim
era 20). Eram convins ca toti cei din curte vor avea 17
puncte, iar eu doar 16. Dupa cum se laudasera la iesire,
îmi ramânea doar sansa ultimului loc; gândindu-ma ce-o
sa spuna tata, eram îngrozit. La o saptamâna, au sosit în
scoala rezultatele: un singur loc unu cu 17 puncte, un baiat
din Urziceni, astazi un fizician cunoscut în Marea
Britanie, si un singur loc doi, eu, cu 16 puncte.
M-am dus fericit acasa, pregatit sa ma laud ca nu exista
10.000 de copii mai buni decât mine, ci doar cel mult 80,
pentru ca România avea 40 de judete. Speram ca acest
argument sa functioneze pentru a fi lasat sa-mi scriu
elucubratiile literare în loc sa rezolv probleme la
matematica. Succesul repurtat la Branesti nu ma facuse
sa-mi placa materia asta. Tata mi-a explicat ca judetul
Ilfov e cel mai slab în clasamentul rezultatelor scolare, si
deci exista în continuare 10.000 de copii mai destepti
decât mine, ba mai rau, daca nu reusisem sa câstig la Ilfov
cu siguranta nu aveam nici o sansa pe plan national. Prima
olimpiada nationala se organiza atunci abia în clasa a
IX-a, la liceu, deci mai aveam trei ani de munca asidua ca
sa pot face fata cât de cât concurentei acerbe a celor
10.000 de genii… Am încercat sa-i aduc contraargumentul
ca subiectele au fost aceleasi în toate judetele si ca luasem
totusi 16 puncte din 20, dar tata o tinea pe-a lui, asa ca am
renuntat si m-am retras în camera mea. I-am promis însa
40
ca ma voi duce si anii urmatori la olimpiada de
matematica, pâna voi ajunge la faza nationala si o sa-i pot
demonstra ca nu sunt 10.000 mai buni decât mine…
O promisiune era litera de lege în familia Sima, asa
hotarâse tata. Drept urmare, de atunci si pâna când aveam
sa fac 18 ani, olimpiada de matematica va deveni
evenimentul anului în viata mea. Desi Coco m-a laudat în
fata clasei si chiar mi-a dat o diploma în „careul“ întregii
scoli, faptul ca tata era vesnic nemultumit conta mult mai
mult pentru mine si aveam ambitia sa-i dovedesc într-o zi
ca se însala în privinta mea. Nu vreau sa-mi demonizez
tatal, însa relatia noastra a fost mereu plina de scântei. Am
totusi si multe amintiri placute cu el. Tata m-a luat în toate
concediile si mi-a aratat toata tara, în lung si-n lat, nu
exista oras din România pe care sa nu-l fi vazut pâna în
1980. Era însa un despot. Trebuia sa citesc ce-mi dadea el,
trebuia sa ascult muzica lui, trebuia sa învat capitalele
tuturor statelor lumii si alte prostii, de parca m-as fi
pregatit pentru un concurs de tipul „Vrei sa fii milionar”,
nu pentru viata. Când am taiat cordonul ombilical care ma
lega de tata, nu de mama, si am plecat la armata, abia
atunci am realizat ca lumea de-afara nu asculta Wagner
nonstop, nu cânta la pian, n-a citit clasicii rusi din
scoarta-n scoarta, dar… reuseste sa supravietuiasca. În
schimb, eu aveam sa fiu total bulversat în primii ani de
facultate, ramas singur în Bucuresti fara sa stiu sa traiesc
si mai ales fara sa stiu sa ma bucur de nimicurile vietii.
41
Pâna la 20 de ani n-am fost în nici o tabara sau vacanta de
unul singur, am avut mereu program. Schimbarea mea, ca
om, la 20 de ani va fi brutala si mai ales rebela. Tata va
deveni atunci cel mai mare dusman al meu. Bunicul, Ion
Sima, fusese un patriarh si îi predase stafeta fiului - care
devenise, prin exces de zel, un patriarh înca mai autoritar
decât el. Mama, saraca, nu avea niciodata nici un cuvânt
de spus: era sosia feminina a tatei, era vataful mosiei lui
Ionel Emilian Florian Sima. Norocul meu si al mamei a
fost ca tata se întorcea târziu de la serviciu, altfel cred ca
am fi ascultat încontinuu Wagner sau Mahler (Simfonia a
opta) si am fi recitit fara încetare În cautarea timpului
pierdut. Duminicile aveam voie sa iau în camera mea
pick-up-ul si, pentru a-i face în ciuda tatei, puneam
Paganini, Mendelssohn, Verdi, Bellini. O data am pus de
vreo suta de ori „Casta Diva”, cu Maria Callas, la volum
maxim; n-a protestat, era ziua mea si puteam sa fac ce
voiam. Dupa ce am intrat la facultate, îmi permiteam „sa-l
nenorocesc” cu muzica progresiva, obligându-l sa asculte,
tot la volum maxim, Pink Floyd, Genesis sau Deep Purple.
Ciudat era ca tata se metamorfoza complet în societate,
devenea carismatic, avea umor, era mai mult decât tolerant
si toti îl placeau nespus. Acasa redevenea închis, încruntat,
ursuz. Cred ca ar fi putut fi un spion desavârsit, era omul
cu o mie de fete, în functie de împrejurari si de persoanele
din jur.
Când eram asistent la Catedra de matematica în
Politehnica, reusea sa se duca la masa cu colegii mei de
catedra, ba chiar si cu iubitele mele, si sa afle tot ceea ce
42
încercasem eu sa-i ascund din fronda si ca sa ma razbun
pentru chinurile copilariei. Toate iubitele mele l-au adorat,
uneori ma întrebam daca nu cumva s-au îndragostit de
tata, nu de mine.
Sa revenim însa în 1973. Anul urmator, în clasa a sasea,
am ajuns din nou la faza pe judet a olimpiadei de
matematica, însa inspectoratul a anuntat gresit data
concursului si m-am trezit ca acesta avusese loc fara mine.
Am plâns o zi întreaga. În clasa a saptea si într-a opta am
reusit sa ies pe locul I, o data singur si alta data cu acelasi
punctaj ca Marius, baiatul de la Urziceni. Aveam, oricum,
tot 10.000 de copii înaintea mea, dar începuse sa-mi placa
matematica. Lucram de placere doua-trei ore pe zi,
trimiteam probleme la Gazeta si citeam deja foarte multa
teorie. Cu Coco nu ma mai certam, semnaseram un
armistitiu: ea ma lasa sa fac ce vreau în orele de
matematica (depasisem nivelul scolar), iar eu nu ma mai
bagam în vorba si mai ales nu mai fluturam mâna pe sus,
ca sa arat ca stiu o solutie mai simpla sau mai frumoasa la
vreo problema. Totusi ramasesem elevul ei preferat si,
dupa ore, Coco avea grija sa-mi mai dea niste probleme de
rezolvat acasa sau sa ma întrebe ce mai citeam si ce mai
rezolvam. Îmi placeau mult aceste lectii de dupa scoala:
nu erau meditatii, erau discutii de la egal la egal, Coco ma
trata ca pe un coleg de catedra, nu ca pe un elev, si eram
foarte mândru de asta. Desi foarte dura, Coco facea exact
ceea ce nu facea tata si îmi doream eu.
43
În ciuda faptului ca nimeni nu dorea sa traiasca la
Oltenita, nivelul intelectual al orasului nu a fost niciodata
scazut, dimpotriva. În anii ‘70 Ceausescu blocase
repartitiile în orasele mari, iar Bucurestiul ajunsese
ermetic închis pentru toti tinerii absolventi universitari.
Oltenita, aflata la mica distanta de capitala, a devenit
astfel refugiul studentilor eminenti. Medici, profesori,
juristi si-au facut din stagiul de trei ani la Oltenita
trambulina revenirii în Bucuresti. O calatorie cu trenul de
navetisti putea deveni un seminar cultural remarcabil. La
toate repartitiile din Universitatea Bucuresti, posturile de
la Oltenita erau cele mai vânate. Multi sefi de promotie
si-au început cariera didactica la scolile generale si la
liceul Sahia din oras. Tata a intuit perfect potentialul
tinerilor premianti care veneau si plecau din trei în trei ani
si a tras ceva sfori, astfel încât toti nou-venitii sa predea si
la clasa mea.
Am amintiri cu fiecare dintre ei. Cum se schimbau destul
de des, tristetea ce ma cuprindea când trebuia sa plece câte
unul era repede estompata de bucuria sosirii noului
profesor, mereu tânar si entuziast si având atâtea lucruri
noi de spus. Erau îndeajuns de diferiti încât sa am acum
impresia ca am avut norocul unei scoli „multiculturale”.
Foarte des, profesorii mai în vârsta, localnici, le puneau
piedici serioase acestor tineri, simtind în ceafa suflul
amenintator al concurentei care-i scotea din letargia tipica
micilor târguri de provincie.
Am început sa învat franceza la 3 ani cu doamna Barbu, o
profesoara de moda veche, parca desprinsa din cartea lui
44
Grigore Bajenaru Cismigiu & Comp., care a reusit sa ma
învete regula lui si conditionnel înainte de-a sti sa scriu, în
mod natural si fara efort. Peste cinci ani a aparut însa o
tânara de 23 de ani, Mioara Panaitescu, sefa de promotie
la Pitar Mos, care m-a facut sa iubesc limba si cultura
franceza. Am descoperit împreuna cu ea lumea lui Jules
Verne si mai ales muzica lui Piaf, Aznavour si Brel. În
acel moment m-am bucurat ca studiam pianul si am
descoperit, spre disperarea profesorului Panican, ca exista
si alte armonii decât plictisitoarele exercitii Czerny.
Milord, La Bohème sau Ne me quitte pas distonau socant
cu peisajul destul de sumbru al muzicii familiale. Mioara
m-a facut sa citesc si sa gândesc totul în franceza -
franceza ajungând astfel a doua mea limba materna. La 12
ani m-am despartit de ea cu lacrimi în ochi, devenise
pentru mine o sora mai mare.
A aparut însa apoi Viky Radulescu, o roscata rubensiana
fascinata de Verlaine si Rimbaud. Casa noastra era
încalzita cu sobe de teracota pe care se coceau în fiecare
iarna mere. Parca simt si acum mirosul de mar copt
amestecat cu vocea cristalina a lui Viky, recitând: Oisive
jeunesse / À tout asservie / Par délicatesse / J’ai perdu ma
vie. De multe ori Viky rata intentionat trenul de navetisti
spre Bucuresti si era obligata sa ramâna la Oltenita.
Lectiile de franceza se prelungeau astfel si dupa cina, si eu
îi eliberam bucuros camera mea, ca sa înnopteze la noi.
Viky a fost câtiva ani buni un fel de membru sezonier al
familiei noastre. Tot ea m-a dus pentru prima oara, la
Bucuresti, la Biblioteca franceza de pe Bulevardul Dacia,
careia i-am ramas credincios pâna la sfârsitul facultatii.
45
In facultate, pentru a-mi justifica frecventa prezenta pe
teritoriul francez (biblioteca era pe atunci în sediul
ambasadei) a trebuit deseori sa dau declaratii la BOB al
PCR.
Orele de franceza cu Viky nu mi-au parut niciodata o
corvoada, dimpotriva, erau o mare bucurie în viata mea
cotidiana destul de aglomerata si plina de sarcini. Dupa ce
a plecat si ea, a aparut Geta Podocea. Geta era de
principiul ca franceza trebuie studiata temeinic, facând
analize pe text, multa gramatica si mai ales retroversiuni.
Cu eforturi uriase am reusit sa traduc din româna în
franceza Colomba lui Prosper Mérimée si Mizerabilii lui
Hugo, care a ramas marele meu exploit în materie de
retroversiune. Eram deja la liceu si matematica devenise
pasiunea mea, timpul nu prea îmi prisosea în acea
perioada.
Tot în scoala generala, în clasa a saptea, când se facea
istoria moderna, am cunoscut o tânara profesoara care a
ramas pâna astazi cel mai fascinant povestitor din viata
mea. Ca sa prinda trenul de navetisti spre Bucuresti,
directia scolii îi permisese sa înceapa orele la 12, si nu la
13, cum se obisnuia în ciclul gimnazial. Eu am profitat de
asta si veneam cu o ora mai devreme la scoala ca sa ascult
si povesti din alte clase. Istoria antica se studia în clasa a
cincea, cea a Evului Mediu într-a sasea, iar istoria
României în clasa a opta. Desi nu-mi aduc aminte cum o
chema, parca-i vad si azi ochii albastri si tristi si îi aud
vocea calda povestind, ca si cum s-ar fi aflat acolo, despre
greselile lui Napoleon la Leipzig sau vitejia lui Petru cel
46
Mare la Poltava. Semana frapant cu Julie Cristie, sau
poate cu Lara din romanul lui Pasternak Dr. Jivago, pe
care chiar ea mi l-a dat sa-l citesc în clasa a saptea.
Bineînteles, Pasternak era interzis în România acelor
vremuri. Revolutia Rusa si nasterea URSS-ului erau
subiecte tabu la mine în familie. Tata facuse scoala în
perioada stalinista si, cum nu voia sa-mi spuna varianta
masluita de comunisti, evita subiectul. Bunicul (care nu
avea decât frica lui Dumnezeu), proaspat întors de la
Canal, era tinut departe de mine ca nu cumva sa-i repet
povestile la scoala si astfel sa adaug alte file negre la
dosar. Singura mea sursa de informare neinfestata era de
obicei enciclopedia Larousse. Lectia de istorie despre
Revolutia Rusa povestita cu lux de amanunte de Julie (asa
îi voi spune de vreme ce nu reusesc sa-mi aduc aminte
numele ei) a fost pentru mine o revelatie. Tin minte ca
i-am pus multe întrebari si n-am primit nici un raspuns
evaziv. La putin timp dupa aceea mi-a împrumutat cartea
lui Pasternak în franceza, pe care am devorat-o într-o zi.
Lara, eroina romanului, a fost prima mea dragoste de
copil.
Povestile lui Julie m-au salvat dintr-o situatie dificila
acum patru ani, într-o emisiune de la Realitatea TV
moderata de Andreea Cretzulescu. Eram cu ministrul
liberal al învatamântului, domnul Anton Anton, si cu
ministrul muncii din perioada Nastase, Alexandru
Athanasiu. Se discuta despre salariile mici ale profesorilor
din învatamântul preuniversitar. Am protestat, spunând ca
mai bine de jumatate dintre profesorii de matematica de
47
liceu din Bucuresti nu stiu sa demonstreze teorema lui
Pitagora. Ministrul Anton a protestat la rândul lui,
declarând ca pâna si lui, care e doar inginer, îi reuseste o
astfel de demonstratie. Enervat, l-am rugat s-o faca. A
început si s-a blocat. I-am terminat rationamentul în doua
rânduri, reafirmând ca, având o astfel de pregatire,
profesorii de matematica ar trebui platiti doar ca sa nu
vina la scoala. Athanasiu a sarit ca ars si mi-a zis ca mi-e
usor, ca matematician, sa umilesc ministri si profesori, dar
ce-ar fi daca el m-ar întreba despre batalia de la Mohacs?
I-am raspuns sec: 1526, Soliman Magnificul îl înfrânge pe
Ludovic II, regele Ungariei, dupa care Ungaria ramâne
împartita vreme de peste un secol. Nu uitasem povestile
lui Julie.
Va urma;