Cristian Sima - MAREA DEZVALUIRE - 5

Cap. 4. „Invizibile”
Am fost mereu atras de femeile cu un
destin predispus la tragedie si suferinta.
Si banuiesc ca, involuntar, si eu mi-am construit viata
cautând cât mai multe senzatii tari si mai ales
compasiunea celor din jur. Cred ca nu putem aprecia cu
adevarat libertatea pâna când nu suntem cu adevarat
privati de ea. Orice om ar trebui sa fie închis macar o luna
în decursul unei vieti… Desi am fost închis de trei ori
pâna acum, simt ca nimic nu te poate purifica mai tare
decât un an de gulag siberian.
Chiar daca nu uitam experientele trecului, doar în
închisoare putem trece în revista greselile anterioare,
48
pentru ca doar privati de libertate ne putem lepada de
subiectivism. Altminteri, ca sa preiau vorba lui Napoleon,
nu uitam nimic, dar nici nu învatam nimic.
Julie a stat doar un an la Oltenita. S-a întors apoi la
Bucuresti, lasându-ma cu regretul povestilor pe care n-a
mai avut timp sa ni le spuna. Tot în perioada scolii
generale m-am împrietenit cu un doctor ginecolog mult
mai în vârsta decât tata, care avea sa lase o amprenta
uriasa asupra educatiei mele. Doctorul Bassu era, probabil,
cel mai iubit om din oras. Dupa decretul de interzicere a
avorturilor dat de Ceausescu în 1967, problema sarcinilor
nedorite a devenit cosmarul tuturor familiilor de români.
Bassu a facut chiuretaje si dupa 1967 ca si cum nimic nu
s-ar fi întâmplat si niciodata nu a cerut vreun ban de la
cineva. Multi l-au platit însa din belsug. Se spunea ca de la
ultima tiganca si pâna la nevasta primului secretar de
partid, toate femeile din Oltenita trecusera prin mâinile lui.
Ajutând pe toata lumea fara sa pretinda nimic în schimb,
doctorul a fost protejat de însisi procurorii si securistii
pusi sa-i prinda pe ginecologii care încalcau legea.
Pedepsele pentru un chiuretaj erau de 5 ani închisoare sau
mai mult. Bassu s-a pensionat în 1980 fara ca cineva sa
faca vreodata o ancheta asupra lui. Toate chiuretajele le-a
facut în spital, nu-i era deloc teama ca-l toarna cineva.
Delatiunile erau la ordinea zilei pe atunci - si totusi
nimeni, niciodata, nu s-a gândit sa-l denunte.
Prietenia mea cu Bassu a pornit însa de la o pasiune
comuna: muzica clasica, opera mai ales. Doctorul, ruda cu
Dinu Lipatti, era un meloman desavârsit. Avea o
49
colectie impresionanta de discuri de vinil si ebonita, peste
5.000, unele cu interpretari rarisime. La el am ascultat
Concertul pentru vioara nr. 7 al lui Mozart cu Enescu ca
interpret si dirijat de tânarul Menuhin, un concert cântat în
august 1944, imediat dupa eliberarea Parisului. Tot la el -
Dublul Concert de vioara de Bach cu Menuhin si Oistrah
din 1958 de la Ateneu, sau Norma de Bellini de la Castelul
Orange, sau Tosca în aer liber, la Castelul Sant’Angelo, la
Roma, si multe alte bijuterii din istoria muzicii secolului
XX. Bassu nu era de acord cu catalogarile interpretarilor
ca bune sau rele. Spunea: „E o ofensa adusa muzicii sa
ierarhizezi interpretarile aceluiasi concert de catre doi
violonisti diferiti. Fiecare interpretare e o noua creatie,
chiar daca partitura e aceeasi. De fapt nici partiturile nu
sunt aceleasi, la concertele de vioara, de exemplu,
cadentele si arcusurile (aceeasi nota poate fi obtinuta
tragând sau împingând arcusul) lui Menuhin si Heifetz
sau ale lui Szigeti si Enescu difera întru totul.“
Auditiile de la dom’ doctor analizau totusi comparativ zeci
de interpretari. Într-o dupa-amiaza am ascultat prima
miscare din Concertul de vioara de Mendelssohn întâi cu
Elman, apoi cu Kreisler, Szigeti, Francescatti, Enescu,
Grumiaux, Menuhin, Milstein, Stern, Oistrah; si, fara falsa
modestie, si astazi pot recunoaste fara greseala fiecare
interpret. Bassu m-a învatat sa aud sunetul secund al
fiecarui violonist si, fie si numai pentru asta, am pentru el
un imens respect. Dar mi-a mai aratat ceva deosebit: cum
se cultiva si cum evolueaza o voce în timp. Avea sase
interpretari ale ariei „Casta Diva“ cu Callas în diferite
momente ale carierei ei, si diferentele erau
50
impresionante. Doctorul era de parere ca vocea fiecarei
soprane evolueaza în deplina sintonie cu viata ei privata,
iar viata Mariei Callas avusese un dramatism si o
intensitate oscilante, fusese, spunea Bassu, un tril.
Ascultati prima interpretare a „Castei Diva“ cu Angela
Gheorghiu imediat dupa ce a fugit din România în
Occident si veti întelege la ce se referea.
Sa nu credeti cumva ca mi-am petrecut toata copilaria în
casa, recitând Verlaine, facând probleme la matematica
sau descifrând partituri muzicale. Am fost un copil
normal, ce-i drept un pic „chinuit”, de unde si porecla,
care a facut si multe nazbâtii si pozne. La gradinita si apoi
la domna Barbu, la franceza, m-am împrietenit cu un baiat
de vârsta mea, Laurentiu Popescu, de care ma leaga multe
amintiri, nu numai din copilarie, si care va mai aparea în
povestea aceasta. Când înca nu renuntasem la binecunoscutii
Spielhosen (un fel de pantaloni scurti tip
gogosar, la moda în acea vreme), cea mai mare placere a
noastra era sa ne ducem pe strada mare si sa ne uitam la
protipendada care-si facea dus-întors, de trei ori, clasica
plimbare duminicala. Treceau profesori de-ai nostri,
uneori rude, dar mai ales baieti si fete de liceu, cuprinsi
de astenia de primavara. Fusta scurta, minijupa adica,
era marea noutate, iar picioarele descoperite ale
domnisoarelor erau îmbracate în ciorapi mulati de acril,
ultima gaselnita a petrochimiei. Fusta scurta si ciorapii de
nailon, împreuna cu pletele baietilor de 18 ani erau cam
tot ce adusesera la Oltenita revoltele anului 1968 si,
evident, Beatlesii.
51
Laurentiu si cu mine, înarmati cu „invizibile“ (un fel de
prastii în miniatura, cu un elastic care proiecta cu viteza si
precizie agrafe sau bolduri îndoite), trageam la „bulanele”
fetelor, stricând bunatate de ciorapi de nailon, scosi din
dulap special pentru plimbarea de duminica. Aceasta
stupida distractie se termina deseori cu corectii aplicate de
trecatori sau, si mai rau, cu pedepse dure din partea
parintilor, daca se întâmpla sa afle. Tot cu Laurentiu am
evadat de acasa ca sa vedem celebrul film indian
Vagabondul. Eram în clasa a doua, si tata nu m-ar fi dus la
filme indiene nici mort, dar cum sa nu merg eu la un film
vazut si comentat deja de toata clasa? Era iarna, m-am
îmbracat pe furis si am spus acasa ca ma duc sa ma dau cu
sania pe digul care ne proteja de revarsarea Argesului.
Usurel, tragând sania dupa mine, am ajuns la celebrul
cinema Flacara, unicul din oras, unde Laurentiu ma
astepta deja cu cele doua bilete (nu stiu de unde facuse
rost de 5 lei, pentru ca noi, copiii, nu aveam niciodata mai
mult de 1 leu fiecare). Trebuia sa las sania undeva, asa ca
am legat-o peste drum, la restaurantul lui Cioaci, convins
fiind ca toti cei care vor iesi de la crâsma vor avea un
echilibru îndeajuns de precar ca sa nu le vina pofta de a se
da cu sania.
Am intrat la cinema la parter si am vazut celebrul film
indian care, trebuie sa recunosc, mi-a placut enorm. Când
am iesit, ia sania de unde nu-i! M-am întors fara chef
acasa, încercând sa inventez o minciuna. Cum am intrat în
casa, mama a început sa râda si mi-a zis direct:
- „Ai fost la cinema sa vezi Vagabondul!“
Am ramas stupefiat - cum îsi daduse seama?
52
- „Simplu, mai copile, ai caciula plina de coji de seminte,
ai stat la parter si cei de la balcon ti-au scuipat coji în
cap!“
Cum si tata a aflat de povestea asta, m-am procopsit cu
interdictia de a iesi afara timp de o saptamâna în plina
perioada de sanius si patine.
Cu Laurentiu am mai fost doar de doua ori la un film, de
fiecare data fiind doar noi doi în toata sala. O data la
Oltenita (era în 1980 si eram proaspat studenti), când am
vazut Isus s-a oprit la Eboli, capodopera lui Francesco
Rossi, cu Gian Maria Volonte, si a doua oara la Florenta,
când am vazut prima parte a trilogiei lui Kieslowski, Bleu,
cu una dintre actritele mele preferate, Juliette Binoche. Îmi
aduc aminte perfect, mai ales ca de fiecare data am
comentat lipsa spectatorilor (ba la Florenta a trebuit sa
cumparam sase bilete ca sa aiba loc proiectia) si am evocat
prima aventura la film, cea cu sania si semintele scuipate
în cap. Laurentiu era un baiat chipes cu ochi albastri, un
magnet pentru fetele frumoase, mai ales în liceu si în
studentie. A-i sta în preajma a însemnat un mare avantaj
pentru mine, pentru ca, din nenumaratele fete care-l
placeau, exista sansa sa-mi ramâna si mie macar una.
În facultate, cel mai bun prieten al meu, Radu Toma din
Brasov, era si el mare crai, si veti vedea ca am beneficiat
si atunci, din plin, de eficienta sarmului sau. Sex appeal-ul
nu e tranzitiv, dar în cercuri restrânse poate fi deviat cu
buna stiinta. Nu v-ati întrebat de ce toate fetele inteligente,
dar urâte umbla mereu cu prietena lor cea mai buna, care
este întotdeauna o fata superba? La 20 de ani atractia
53
fizica primeaza si e greu sa ajungi sa cunosti fete dragute
daca nu ai un prieten chipes care sa serveasca drept
momeala. Evident, pâna la urma trebuie sa te descurci
singur. Dar, din pacate, aceste pilde nu-si mai au rostul
astazi, când totul se cumpara si se vinde prin licitatii
ad-hoc. Butada anilor ‘80 - înalt esti, frumos esti, prost
esti, de ce nu te-ai facut ofiter? - nu mai poate fi gustata
de nimeni din tineretul Bucurestilor anului 2012. Prietenia
mea cu Laurentiu si Radu continua si astazi, când îmi
numar prietenii pe degetele de la o mâna, si cei doi vor
aparea mereu în momentele de cotitura ale existentei mele.
Va urma;