S-A ÎNTÂMPLAT ACUM 90 DE ANI!

« Când în dimineaţa zilei de 14 noiembrie 1919, ultimele unităţi române părăseau Budapesta, paza podului peste Dunăre a fost încredinţată trupelor aliate. Două zile mai târziu, la 16 noiembrie, acestea au permis intrarea în capitala ungară a armatei contrarevoluţionare comandate de amiralul Horty. (din Istoria Militară a Poporului Român- VOL. V) »

La scurt timp după terminarea operaţiilor militare ale primului razboi mondial, pentru ţara noastră au apărut probleme de ordin internaţional deosebit de complexe: în pofida imensului tribut uman şi material plătit de România pentru împlinirea dezideratului de veacuri al neamului, UNIREA, marile puteri (Franţa, Marea Britanie, Italia şi SUA) îşi asumaseră rolul de a hotărî singure asupra condiţiilor păcii.

Incă de  de la deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris, 5/18 ianuarie 1919, concepută iniţial ca un “Parlament al lumii” la care participau activ şi statele mici,  au apărut flagrante discriminări, prin împărţirea ţărilor participante în două categorii : « state cu interese nelimitate » – marile puteri şi « state cu interese limitate » sau « speciale », printre care şi România. Era astfel « uitat » punctul 6 din Tratatul de alianţă semnat de ţara noastră cu Antanta (4/17 august 1916), care prevedea, egalitatea în drepturi a României cu puterile aliate la preliminariile şi tratativele de pace !

Practic, nu ni se recunoştea calitatea de aliat, deşi România intrase în luptă într-un moment dificil pentru Antantă (învinsă pe mai multe fronturi din Europa) iar mobilizarea populaţiei şi economiei ţării noastre  pentru război fusese (procentual) considerabil mai mare decât a marilor puteri! Din cei  37.494.186 morţi, răniţi sau dispăruţi cu care s-a soldat prima conflagraţie mondială, România a totalizat peste 600.000, ceea ce reprezenta 1/10 din populaţia ţării – 2,67% din totalul pierderilor statelor beligerante, de 5 ori mai mult decât ponderea sa în populaţia ţărilor angrenate în război ! De asemenea, în iulie 1919, Ion I.C. Brătianu arăta că în timpul războiului, din rândurile populaţiei civile au decedat peste 650.000 de oameni. Nu au putut fi cuantificate pierderile provocate românilor înrolaţi (majoritatea forţat !) în armatele austro-ungară sau rusă şi nici cele înregistrate de mişcarea de rezistenţă împotriva ocupanţilor !

Sfârşitul primei conflagraţii mondiale a însemnat dezmembrarea imperiului Austro-Ungar şi, în conformitate cu principiile democratice de drept internaţional, începutul renaşterii pentru fostele popoare asuprite, care din necesitatea de a avea o viaţă statală proprie, în hotare legitime, prin voinţă liber exprimată au decis Unirea ! Este vorba de români, cehi, slovaci, sârbi, croaţi, sloveni, muntenegreni, naţionalităţi care s-au unit, şi-au proclamat independenţa sau şi-au constituit statele naţionale.

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în prezenţa a peste 130.000 de reprezentanţi şi delegaţi, emitea un act cu valoare de drept internaţional: istorica declaraţie prin care se proclama unirea tuturor teritoriilor româneşti de la est de Tisa cu ţara.

Încercând să se împotrivească dreptului la libertate şi patrie al popoarelor, Ungaria regalistă s-a proclamat… republicană şi antantofilă, erijându-se în apărătoare a democraţiei în Europa Central-Răsăriteană.

Proaspătul preşedinte al Ungariei profita de faptul că la negocierea şi încheierea armistiţiului cu Austro-Ungaria (Belgrad, 31.10/13.11.1918),  România, direct interesată,  nu a fost invitată, iar linia de demarcaţie între armatele aliate şi cea ungară a fost stabilită pe cursul Mureşului.

Aceasta însemna păstrarea sub dominaţia Ungariei a unor însemnate teritorii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi, în acelaşi timp, crearea un precedent juridic periculos, care oferea pretextul pentru nerespectarea hotărârii românilor de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918.

În timp ce la Conferinţa de la Paris, delegaţia română  se lupta să demonstreze netemeinicia actului încheiat la Belgrad, guvernul de la Budapesta, ignorând convenţia de armistiţiu, nu numai că nu a dezarmat şi redus armata, dar dizlocând trupe în vecinătatea liniei de demarcaţie provoca mereu conflicte… de care era acuzată România! În acelaşi timp, în teritoriile româneşti aflate încă sub autoritate ungară, aveau loc incidente grave, soldate cu arestarea, maltratrea, schingiuirea şi omorârea barbară a numeroşi români, mai ales din rândul intelectualităţii. Numai în comitatul Arad, în perioada noiembrie 1918 – februarie 1919, au fost toruturaţi şi ucişi 182 de români ! Până si observatorii străini au fost nevoiţi să recunoască gravitatea stării de fapt, astfel, generalul Berthelot, într-o telegramă din 27ianuarie/8 februarie 1919, arăta : « Conform tuturor rapoartelor pe care le primesc, ungurii se dedau la adevărate atrocităţi asupra populaţiei de naţionalitate română ; din aceasta rezultă acte de extremă gravitate dacă nu se dau imediat guvernului ungar ordine ».

Nici hotărârile Consiliului Militar Interaliat de la Versailles, care pus în faţa probelor incriminatorii împotriva guvernului ungar, a decis înaintarea trupelor române pe aliniamente mai apropiate de cererile întemeiate ale guvernului de la Bucureşti, nici crearea, la 13/26 februarie 1919 unei « zone neutre » (care urma să fie ocupată de trupe aliate) între România şi Ungaria, nu au determinat autorităţile de la Budapesta să respecte şi execute hotărârile Conferinţei de Pace.

In martie 1919, Ungaria republicană (fostă regalistă) se metamorfozează în… ţară sovietică. Noua Republică Ungară a Sfaturilor, în care Bela Kun, comisarul poporului pentru afaceri străine, a fost recunoscut conducător al ţării, a decretat mobilizarea generală a tuturor bărbaţilor între 16 şi 54 de ani şi a declarat că se află în stare de război « cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat ».

Conform convorbirilor telefonice interceptate de misiunea britanică din Budapesta şi armata franceză, Bela Kun se baza şi pe sprijinul lui V.I. Lenin, cu care plănuia un atac conjugat împotriva României, dinspre est şi dinspre vest.

In noaptea de 15/16 aprilie 1919, după o intensă pregătire de artilerie, marile unităţi ale Armatei Roşii ungare, au atacat România şi Slovacia. Riposta comandamentului român a fost promptă, trupele aflate sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu trecând la contraofensivă, respingând forţele inamice peste Tisa (aliniament atins între 30 aprilie şi 1 mai) şi realizând joncţiunea cu trupele cehoslovace.

Au urmat alte două luni şi jumătate de negocieri şi tratative între Puterile Aliate şi guvernul « roşu » de la Budapesta, timp care a trecut doar în folosul armatei roşii ungare, care s-a reorganizat, şi-a completat pierderile şi a atacat trupele cehoslovace ocupînd întreaga Slovacie.

La somaţiile Consiliului Militar Interaliat, guvernul ungar şi-a retras trupele din Slovacia, dar şi-a continuat pregătirile de război, astfel încât în iulie 1919 dispunea de două corpuri de armată, două brigăzi independente, cavalerie, o importantă forţă de artilerie şi trenuri blindate.

In zorii zilei de 20 iulie, după o susţinută pregătire de artilerie, armata ungară a atacat iarăşi România, înaintând spre Oradea.

Fără a mai aştepta sprijinul aliaţilor, bizuindu-se doar pe forţele proprii, guvernul român, în virtutea drepturilor sale suverane, a hotărât să dea o replică decisivă forţelor agresoare, ordonând contraofensiva pe direcţia generală Budapesta.

Prin manevre strălucite, trupele conduse de generalii Traian Moşoiu şi Aristide Lecca, au respins rapid trupele inamice. La 27 iulie 1919 au trecut Tisa şi au scos din luptă Corpul I armată ungar, care la 2 august s-a predat, beneficiind de promisiunea comandamentului român că militarii care vor depune armele nu vor fi făcuţi prizonieri.

La doar o zi după această primă victorie, în după-amiaza zilei de 3 august primele escadroane de roşiori intrau în Budapesta, urmate, la 4 august de grosul trupelor, a căror defilare a fost primită de generalul Mărdărescu.

Ca simbolică răzbunare a « tălpii româneşti » doi soldaţi, sergentul Iordan şi caporalul Bivolaru au arborat o opincă deasupra Parlamentului din Budapesta.

In următoarele săptămâni, trupele române au dezarmat diviziile ungare capturate şi au înfrânt rezistenţa ultimelor unităţi care se retrăseseră între Tisa şi Dunăre.

Deşi ar fi avut toate motivele să o facă, armata română nu a acţionat în spirit revanşard, mai mult, prin proclamaţiile generalului Mărdărescu şi-a reafirmat poziţia de neamestec în problemele interne ale Ungariei şi a venit (zilnic !) în ajutorul populaţiei înfometate cu 70.000 de raţii de pâine de cîte 400 grame fiecare.

Comportamentul uman, civilizat şi responsabil al armatei române la Budapesta a fost subliniat de gazeta ungară de limbă germană “Neues Politisches Volksblatt” care la 11 octombrie scria: « Repetăm din nou: Comandamentul român se interesează de toate ramurile de administraţie. Românii nu numai că susţin cea mai perfectă ordine, dar se interesează şi sprijină pe cei săraci. De câteva zile, soldaţii români împart mâncăruri calde copiilor săraci din Budapesta ».

Iată cum o ţară devastată de război, România, dădea exemplu de mare şi nobilă umanitate, sprijinindu-şi fostul inamic să nu moară de foame !

Era un sacrificiu mult prea greu impus poporului român, de aceea, guvernul român a decis evacuarea Ungariei!

La 14 noiembrie 1919, ultimele unităţi române au părăsit Budapesta. Două zile mai târziu, în capitala ungară a intrat armata contrarevoluţionară, de sorginte fascistă, comandată de amiralul Horty, care sub oblăduirea marilor puteri occidentale (ale căror forţe s-au retras în februarie 1920) a instaurat un regim politic de dictatură şi teroare, iar în relaţiile cu vecinii a promovat o atitudine revizionistă şi revanşardă.

La 4 iulie 1920, Ungaria hortystă a semnat Tratatul de pace de la Trianon…

Istoria consemnează, istoria nu iartă, istoria (câteodată) se repetă!

Cei ce astăzi reînvie simbolurile trecutului, încurajând separatismul etnic şi promovând paranoic refacerea unui imperiu defunct, constituie nu numai un pericol pentru ambele popoare, ungar şi român ci primejduiesc însăşi stabilitatea casei noastre comune, Europa.