Schimbarea la față a politicii externe americane

Chiar în momentul când scriu aceste rânduri o știre de la Geneva vine să confirme un incontestabil succes al Rusiei și al Chinei în ceea ce privește soluționarea prin mijloace diplomatice și nu prin forță a dosarului nuclear iranian. Cu toată împotrivirea vehementă a Israelului, a Franței, a Arabiei Saudite și a multor altor marionete ale SUA, soluționarea prin mijloace politice și nu militare a contenciosului menționat a devenit, deci, posibilă, menţionează Dr. Ing. Nicolae Ţăran.

Dar de ce a acceptat Casa Albă opțiunea ruso-chineză de soluționare a dosarului nuclear iranian în detrimentul celei israeliane? Ce anume a determinat această schimbare la față a politicii externe americane?

Fără îndoială, recentul acord privind soluționarea dosarului nuclear irania -acord pe care Benjamin Netanyahu îl consideră o eroare istorică - nu a apărut pe un loc gol, ca să spun așa. O serie de evenimente din ultimile luni au prefigurat reintegrarea Iranului în sistemul politic și economic global în pofida împotrivirii Israelului și a puternicilor săi aliați. Mai întâi, voi menționa lovitura de stat militară de acum cinci luni care a stopat la momentul oportun o islamizare de tip fundamentalist a Egiptului. A urmat apoi istoricul acord de acum două luni dintre Rusia și SUA privind soluționarea prin mijloace politice și nu militare a tragicului război civil din Siria, acord suținut în mod sistematic de China și contestat cu înverșunare de Franța și de Arabia Saudită. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, acum patru zile Ucraina a suspendat în mod unilateral negocierile cu Bruxelles-ul privind așa zisul Parteneriat Estic al UE-ului. Iar astăzi, să nu uităm cumva, Papa Francisc, cel de al 266-lea episcop al Romei, se va întâlni cu președintele Vladimir Vladimirovici Putin.

În opinia mea, toate aceste evenimente care au luat prin surprindere foarte multe guverne și foarte mulți lideri de opinie refelectă o evidentă schimbare a raportului de forțe dintre principalii decidenți politici la nivel global: SUA, Marea Britanie, Franța și Germania pe de o parte, respectiv Rusia și China, pe de altă parte. Iar această mutație în plan politic a fost determinată, în ultimă instanță, de o mutație absolut simetrică în plan economic. Altfel spus, schimbarea de direcție a politicii externe americane din ultimile luni a fost determinată de mutațiile din economia globală survenite pe parcursul ultimilor ani.

Așa cum am argumentat într-o analiză publicată acum câteva săptămâni în Vocea Rusiei, statele care compun grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China) au reușit în ultimii 12 ani o creștere economică fără precedent. Datorită acestui fapt, ponderea în economia globală a acestor state a crescut în perioada menționată de la 16,0% la 26,4%. Spre deosebire, statele occidentale cele mai dezvoltate din punct de vedere economic (SUA, Japonia, Germania, Franța și Marea Britanie) au înregistrat în aceeași perioadă o creștere economică cu mult sub așteptări, astfel că ponderea acestor state în economia mondială a scăzut în ultimii 12 ani de la 43,4% la 33,8% (1). Dar nu această mutație de ordin cantitativ reprezintă, în opinia mea, cel mai important aspect al schimbării raportului de forțe din economia globală în ultimul deceniu.

Datele prezentate în continuare reflectă faptul că în ultimii ani SUA, Franța și Marea Britanie au devenit insuficient de competitive, Japonia și-a pierdut mult din tradiționala sa competivitate, iar Germania a devenit, incontestabil, cea mai cometitivă țară din lume în ceea ce privește comerțul internațional cu bunuri. Pe de altă parte, China și Rusia au realizat în ultimul deceniu, la fel ca și Germania, excedente fără precedent în comerțul internațional cu bunuri. Drept urmare, într-un clasament al puterii financiare dobândite (+) sau pierdute (-) ca urmare a comerțului internațional cu bunuri din ultimul deceniu situația principalilor decidenți din sistemul politic și economic global este următoarea: Germania (1610,917 miliarde de euro), China (1247,135 miliarde de euro), Rusia (1180,121 miliarde de euro), Japonia (352,375 miliarde de euro), Franța (-503,205 miliarde de euro), Marea Britanie (-1225,556 miliarde de euro) și SUA (-5749,080 miliarde de euro). Ar mai fi de subliniat că situația financiară a SUA, a Marii Britanii și a Franței este chiar mai rea decât cea pe care o reflectă cifrele precedente datorită faptului că aceste țări au înregistrat în ultimul deceniu deficite sistematice în comerțul internațional cu bunuri.

 

Sursa datelor: Eurostat, International trade data, International trade long-term indicators.

Analizînd seriile de date din matricea precedentă rezultă, deci, că Germania, China și Rusia sunt țările care au câștigat, într-o perioadă de acută criză economică, o bătălie deosebit de importantă - dacă nu cumva decisivă - într-un război cu adevărat global pentru dobândirea sau controlul piețelor și a resurselor. Acestă redistribuire a puterii financiare și economice la nivel global a determinat schimbări fără precedent în ceea ce privește statutul și rolul Rusiei, al Chinei și al Germaniei în establishment-ul global. Pentru că, nu-i așa?, cel mai important rol al decidenților politici este acela de a satisface anumite interese mai mult sau mai puțin legitime. Iar satisfacerea intereselor o pot face doar cei care au bani și nu cei care vor să vândă idealuri expirate, fie ele chiar și euroatlantice.

În opinia mea, redobândirea de către Rusia, în doar câțiva ani, a statutului de superputere în sistemul politic global reprezintă cea mai surprinzătoare schimbare a contextului geopolitic actual. Acest fenomen nu este nici întâmplător și nici miraculos. Pe lângă excepționalele calități ale diplomaților ruși și ale diplomației rusești, acest fenomen reprezintă o consecință a eficacității și a eficienței cu care a fost guvernată Rusia după anul 2000, precum și a contribuției poporului rus, a Bisericii Proavoslavnice Ruse și a instituțiilor societății civile la renașterea culturală și economică a Rusiei.

În rândurile care urmează nu mi-am propus să fac o analiză, chiar și sumară, a modului în care a fost guvernată Rusia în perioada administrației Putin-Medvedev. Voi sublinia, totuși, că în momentul în care Vladimir Putin a devenit șeful executivului de la Kremlin, Rusia se afla în pragul disoluției statale, iar la Moscova dolarii ne se găseau aproape deloc. Deasemenea, Rusia era afectată în acel moment de un declin demografic cu efecte devastatoare în ceea ce privește viitorul Rusiei. Mai mult, ca și cum aceste nenorociri nu ar fi fost suficiente, în anii imediat următori administrația Bush și-a fixat ca obiectiv principal al politici sale externe destrămarea Rusiei prin includerea Ucrainei și a Georgiei în NATO. Evident, acum toate aceste teribile riscuri interne și externe au fost sau sunt pe punctul de a fi contracarate. Așa cum am menționat, Rusia a înregistrat în ultimii ani o creștere economică impresionantă și a devenit o mare putere financiară la nivel global. Drept urmare, au putut fi rezolvate foarte multe probleme sociale, politice și economice reziduale: declinul demografic, sărăcia, șomajul, oligarhizarea instituțiilor publice și private, înapoierea tehnologică, precaritatea infrastructurii de transport, deteriorarea calității invățământului și a instituțiilor culturale. Dar pe lângă toate astea, stoparea în doar câțiva ani a declinului demografic și redobândirea de către marea majoritate a rușilor a motivației de a trăi în țara lor și nu aiurea reprezintă, în opinia mea, cele mai importante consecințe ale modului în care a fost guvernată Rusia în perioada administrației Putin-Medvedev. Datele prezentate în continuare reflectă foarte clar eficacitatea excepțională a politicii demografice operaționalizate de executivul Rusiei în ultimul deceniu. Nicăieri în Europa acolo unde au fost promovate politici de creștere demografică nu au fost obținute rezultate cât de cât comparabile cu cele din Rusia. Iar în cazul României este binecunoscut faptul că nici autoritățile și nici societatea civilă nu au intreprins absolut nimic pentru contracararea declinului demografic. Oare de ce nu urmează România exemplul Rusiei măcar în ceea ce privește politica de redresare demografică?

Surse de date: 1. Eurostat, Population, Demografic balance and crude rates;2. Russian Federation, Federal State Statistic Service (FSSS), Population, Vital statistics.

În ceea privește rapida ascensiune a Chinei pe scena geopolitică, acest fenomen reprezintă înainte de orice o consecință a creșterii miraculoase a puterii economice și financiare a unei țări care în urmă cu doar trei decenii înregistra un nivel al produsului intern brut per capita de numai 0,80 dolari pe zi (!), pentru ca la sfârșitul acestui an valoarea aceluiași indicator să crească până la 18 dolari pe zi (2). Desigur, există multă alți factori care au determinat o creștere atât de mare într-un timp atât de scurt a puterii decizionale a Chinei în cadrul sistemului politic internațional. În primul rând, China a fost și probabil va fi mult timp de acum înainte cea mai populată țară a lumii. În al doilea rând, voi menționa proverbiala răbdare, tenacitate, discreție și inteligență a diplomaților chinezi. Apoi, la fel ca și în cazul Rusiei, diplomația chineză este extrem de subtilă și de creativă în ceea ce privește identificarea unor soluții de compromis în situații conflictuale aparent nesoluționable. În sfârșit, la fel ca și în cazul Rusiei și spre deosebire de cazul SUA, diplomații chinezi vizează cu precădere identificarea soluțiilor diplomatice bazate pe interes mutual și nu acceptă, decât în cazuri de legitimă apărare sau de risc extrem, soluționarea conflictelor internaționale prin recurgerea la forță sau la amenințarea cu forța.

În sfârșit, fulminanta ascensiune economică din ultimele decenii a Germaniei, precum și recâștigarea de către Rusia a statutului de decident autonom în cadrul establishment-ului global a „trezit la viață” elita politică germană (3). După decenii de obediență, de spălare a creierelor și de îndoctrinare, politicienii germani au înțeles că așa zisele idealuri euroatlantice au devenit de mult timp instrumente ideologice expirate. Drept urmare, politicienii din guvernele conduse de Helmuth Kohl, GerhardSchröder și Angela Merkel au recurs la ajutorul Rusiei pentru a promova interesele germane la nivel global. Pe de altă parte, guvernele conduse de Vladimir Putin și de Dmitri Medvedev au recurs, în contrapartidă, la ajutorul Germaniei pentru a promova interesele Rusiei în Occident. Cu timpul, această insolită alianță ruso-germană a devenit suficient de vizibilă și a generat reacții vehemente de dezaprobare atât in SUA, cât și în Vechea și în Noua Europă. Dar, cum se spune în România, câinii latră - caravana trece. Promovarea intereselor germane prin intermediul Rusiei, precum și a celor rusești prin intermediul Germaniei reprezintă în acest moment un acord informal de asociere extrem de eficace. Să nu uităm contribuția importantă a lui Gerhard Schröder în finalizarea gazoductului Nord Stream, precum și poziția privelegiată obținută de companiile germane în cadrul acestui proiect. Să nu uităm, de asemenea, faptul că Angela Merkel a blocat în aprilie 2008 extinderea NATO până la frontierele Rusiei prin primirea Ucrainei și a Georgiei în această alianță condusă în mod discreționar de SUA. După cum nu ar trebui să uităm contribuția deosebit de importantă a Angelei Merkel în contracararea nenumăratelor tentative ucrainene de blocare a transportului de gaze naturale dinspre Rusia spre clienții săi din UE. Nu în ultimul rând, este de subliniat faptul că tot Angela Merkel a contracarat extrem de inteligent și recenta tentativă de extindere a UE până la granițele Rusiei (3).

Din cele prezentate rezultă că declinul din ultimul deceniu al competivității SUA, al Marii Britanii, al Franței și al Japoniei, pe de o parte, precum și creșterea spectaculoasă a competivității Germaniei, a Chinei și a Rusiei, pe de altă parte, reprezintă un eveniment cu o probabilitate de apariție neglijabilă, dar cu un impact extraordinar de mare în ceea ce privește schimbarea raportului de forțe în cadrul sistemului politic global. Această mutație a bulversat, deci, nu numai economia globală, dar și scena poltică globală. Drept urmare, neașteptații câștigători ai războiului rece postbelic –Rusia, China și Germania – au forțat Casa Albă să renunțe la rolul de conducător unic și discreționar al establishment-ului politic global și să accepte un partaj de putere. Desigur, acest proces de partajare voluntară a puterii este un proces deosebit de turbulent. Cui îi place să renunțe de bună voie la putere și la bani, mai ales intr-o perioadă de criză? Drept urmare, reconfigurarea status- rolurilor în cadrul sistemului politic global implică o frenetică agitație și multiple lovituri sub centură.

O asemenea lovitură sub centură este cea aplicată acum câteva zile Germaniei de către oficialii UE. Despre ce este vorba? Acum câteva zile Bruxelles-ul a declanșat pe neașteptate un război psihologic împotriva Germaniei. Mai întâi, Germania a fost acuzată de către Comisia Europeană că ar fi înregistrat în ultimii ani „excedente comerciale excesive”. Apoi, oficialii de la Bruxelles au acuzat administrația Merkel că ar fi acordat ajutoare financiare ilegale companiilor Deutsche Bahn și Deutsche Post.

Din punctul meu de vedere, acuzația Comisiei Europene conform căreia Germania ar fi înregistrat în ultimii ani „excedente comerciale excesive” în comerțul internațional cu bunuri și că aceste excedente ar reprezenta principala cauză a crizei economice din Zona Euro (ZE) și din UE reprezintă o enormă stupiditate. Mi-aș fi putut închipui absolut orice despre despre birocrația de la Bruxelles, dar ideea că domnul Barroso și colegii săi ar putea scoate pe gură, cum se spune la noi, o asemenea stupiditate nu mi-aș fi putut-o imagina pentru nimic în lume. Datele prezentate în continuare confirmă faptul că birocrații din Comisia Europeană sunt complet incompetenți în raport cu funcțiile atât de bine plătite de care beneficiază.

Notații: EI – excedente în comerțul intracomunitar cu bunuri, EE - excedente în comerțul extracomunitar cu bunuri, EG – excedente în comerțul global cu bunuri. Sursa datelor: Eurostat,International trade data, International trade long-term indicators.

Ce ar fi putut observa comisarii UE dacă ar fi analizat seriile de date din matricea precedentă? În primul rând, ar fi putut observa că Olanda și nu Germania a înregistrat cel mai mare excedent în comerțul intracomunitar cu bunuri din ultimii opt ani (1151,413 miliarde de euro vs 681,136 miliarde de euro). Mai mult, Olanda a cheltuit aproape 71% (!) din excedentul înregistrat în comerțul intracomunitar cu bunuri pentru a-și finanța deficitul din comerțul extracomunitar cu bunuri. Spre deosebire, Germania a înregistrat în perioada menționată un excedent în comerțul extracomunitar cu bunuri de 643,794 miliarde de euro, ceea ce a reprezentat un aport valutar decisiv în ceea ce privește asigurarea stabilității cursului de schimb al monedei unice europene. În loc, deci, să fie felicitată pentru exceptionala sa competivitate extracomunitară, Germania este anchetată pentru un ”excesiv” excedent comercial intracomunitar care este cu 41% mai mic comparativ cu cel inregistrat în aceeași perioadă de Olanda! Poate cineva să explice sau să înțeleagă logica acestei decizii a Bruxelles-ului?

Din această perspectivă, decizia Bruxelles-ului de a ancheta Germania pentru un delict inventat reprezintă, foarte probabil, o lovitură sub centură comandată de la Washington. Desigur, există multiple nemulțumiri în establishment-ul american determinate de caracterul tot mai autonom al deciziilor Berlinului în raport cu interesele americane. Este posibil ca recenta sabotare de către Berlin a extinderii spre Est a UE-ului, extindere decisă și supervizată la Washington, a generat nu doar iritare, ci și măsuri punitive. Dar ce eficacitate va avea ancheta Bruxelles-ului comandată de la Washington? Evident, nici un fel de eficacitate. Angela Merkel nu se mai teme demult de asemenea măsuri de retorsiune sau de faptul că CIA, la fel ca și STASI, îi interceptează convorbirile telefonice. Angela Merkel și elita politică germană s-au săturat de fapt să mai finanțeze proiecte care să destabilizeze Rusia, China, Siria, Libanul sau Iranul. Aceasta reprezintă o realitate pe care Washingtonul o percepe și, mai nou, începe să o accepte. Pentru că nici Japonia, nici Franța și nici Marea Britanie nu mai pot finanța proiectele politico-militare americane din Orientul Mijlociu. Doar Germania este capabilă să finanțeze sau să cofinanțeze asemenea proiecte. Dar Germania nu mai vrea să se implice în asemenea proiecte. Desigur, Arabia Saudită ar putea finanța fără probleme orice proiect care ar viza distrugerea Libanului, a Siriei și a Iranului. Numai că această opțiune morbidă a Arabiei Saudie nu este în nici un fel acceptată nici de Rusia, nici de China și nici de Germania. Iar America actuală nu-și poate permite libertatea de a prefera oferta poltico-militară a Arabiei Saudite. Poate că America condusă de George Bush și-ar fi putut permite o asemenea libertate, dar America de azi nu mai este cea de acum un deceniu. Din acest motiv, Barack Obama a acceptat în cele din urmă lovitura de stat anti-islamică din Egipt, a renunțat în ultimul moment la bombardarea Siriei, nu a reacționat în nici un fel la prăbușirea lamentabilă a proiectului de includere în sfera de influență americană a Ucrainei, a Moldovei și a Georgiei, a epurat administrația, serviciile secrete și armata americană de decidenții consevatori, iar acum câteva ore a acceptat opțiunea ruso-chineză de soluționare a dosarului nuclear iranian. În aceste condiții, schimbarea la față a politicii externe americane în ansamblul său a devenit suficient de vizibilă.

Așa cum am menționat, recenta reconfigurare a sistemului politic global dintr-un sistem cu o structură aproape piramidală într-un sistem cu o structură mult mai divizată a puterii decizionale a luat pe nepregătite multe guverne, experți și lideri de opinie. Din păcate, încheierea cu succes a negocierilor privind soluționarea dosarului nuclear iranian și mai ales eșecul tentativei de extindere a asferei de influență a UE până la granițele Rusiei a generat la București o stare de perplexitate. Pentru că aproape toți politicienii români au pariat pe bombardarea Siriei de către SUA, pe dispariția de facto a Iranului de pe scena politică globală și pe ”integrarea” Ucrainei, a Moldovei și a Georgiei în UE. Incapabili să ințeleagă ce se intâmplă și ce se va întâmpla în UE în Orientul Mijlociu și în proximitatea Rusiei, liderii politici de la București vor constata foarte curând că America condusă de Barack Obama nu este America pe care si-au dorit-o. De ce? Pentru că Bucureștiul a pierdut incă odată un pariu cu istoria. De fapt, Bucureștiul nu înțelege că nimeni nu a câștigat și nu va câștiga niciodată un pariu cu istoria. Pentru că istoria nu este un joc cu zaruri. Nu noi alegem istoria, ci istoria ne alege pe noi.

Surse de date și informații: 1. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database April 2013. 2. International Monetary Fund, World Economic Outlook Database October 2013. 3. Valentin Mândrășescu, Politica reală a Germaniei și iluziile Deutsche Welle, 22 noiembrie 2013 Timișoara, 25 noiembrie 2013