DESPRE ROMANIA SPUNE CA VISANSKI S-A INTELES CU REGELE MIHAI SA-SI IA VALEA CA VA PRIMI O PENSIE IN MEXIC..................
Printre dezvăluirile cărţii se numără: modul în care savanţii atomişti Oppenheimer, Fermi, Szilard, Fuchs şi Pontecorvo au furnizat sau au permis transferul de informaţii ştiinţifice esenţiale către URSS; cum a organizat Sudoplatov asasinarea lui Lev Troţki la ordinul direct al lui Stalin; rolul real jucat de soţii Alfred şi Ethel Rosenberg în spionajul atomic al URSS; de ce a inventat Stalin complotul medicilor şi conspiraţia sionistă din URSS, care i-a distrus pe evreii sovietici; cum a creat Stalin criza Berlinului pentru a preveni folosirea de către SUA a bombei atomice împotriva iminentei victorii comuniste în China; cum au organizat Hruşciov şi colegii lui arestarea şi împuşcarea lui Beria pentru a şterge propria lor complicitate la crimele lui Stalin.
Cine este Pavel Sudoplatov?
„SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster” (MISIUNI SPECIALE. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni), de Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, publicată de editura Little, Brown and Co. din New York, 509 pagini
Cititorul se va întreba cine este acest autor şi cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcţiei a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.
În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.
Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale pentru care el a fost decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui. Cârmuitorii victorioşi ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali şi de oameni de stat. În această privinţă se trece cu vederea că Stalin şi Beria, care au jucat roluri tragice şi criminale în istoria noastră, au jucat în acelaşi timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluţia ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.
Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruşi să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi şi că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus ţara. De acelaşi refuz ferm s-a izbit şi Jerrold Schecter, şeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficienţă cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct şi personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce ştie înainte de moartea sa iminentă.
Cititorul se va întreba cine este acest autor şi cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcţiei a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.
În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.
Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale pentru care el a fost decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui. Cârmuitorii victorioşi ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali şi de oameni de stat. În această privinţă se trece cu vederea că Stalin şi Beria, care au jucat roluri tragice şi criminale în istoria noastră, au jucat în acelaşi timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluţia ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.
Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruşi să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi şi că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus ţara. De acelaşi refuz ferm s-a izbit şi Jerrold Schecter, şeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficienţă cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct şi personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce ştie înainte de moartea sa iminentă.
Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect care a dezvoltat prima bombă atomică
Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice
Editorii americani ai acestei cărţi semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoştinţa publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanţii de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanţilor participanţi la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia aşa repede bomba atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit savanţilor sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent şi insistent, care a costat 2 miliarde de dolari şi la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni şi alţi specialişti americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieţii lor (soţii Alfred şi Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârşit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor). Mai mult de 90% dintre agenţii recrutaţi de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-şi rişte viaţa şi avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).
Cum a fost posibil ca savanţii atomişti să transfere sovieticilor descoperirile lor ştiinţifice? Sudoplatov povesteşte că s-a acţionat pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanţilor că Hitler ar putea fi primul care să obţină bomba atomică; 2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA şi URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganţei depistate de sovietici la discuţiile secrete cu savanţii atomişti, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depăşea graniţele ţărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obţinerea colaborării savanţilor atomişti de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară şi gratuită, deşi Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acţionat în justiţie pe Sudoplatov la apariţia acestei cărţi, pentru a salva reputaţia savantului. Şi n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu şi l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul naţional al Ucrainei, despre care nu se ştia cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct şi personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler şi Hermann Göring.
Misiune în Mexic: uciderea lui Troţki
Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice
Editorii americani ai acestei cărţi semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoştinţa publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanţii de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanţilor participanţi la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia aşa repede bomba atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit savanţilor sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent şi insistent, care a costat 2 miliarde de dolari şi la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni şi alţi specialişti americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieţii lor (soţii Alfred şi Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârşit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor). Mai mult de 90% dintre agenţii recrutaţi de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-şi rişte viaţa şi avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).
Cum a fost posibil ca savanţii atomişti să transfere sovieticilor descoperirile lor ştiinţifice? Sudoplatov povesteşte că s-a acţionat pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanţilor că Hitler ar putea fi primul care să obţină bomba atomică; 2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA şi URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganţei depistate de sovietici la discuţiile secrete cu savanţii atomişti, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depăşea graniţele ţărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obţinerea colaborării savanţilor atomişti de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară şi gratuită, deşi Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acţionat în justiţie pe Sudoplatov la apariţia acestei cărţi, pentru a salva reputaţia savantului. Şi n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu şi l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul naţional al Ucrainei, despre care nu se ştia cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct şi personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler şi Hermann Göring.
Misiune în Mexic: uciderea lui Troţki
Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troţki în Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil
Un capitol întreg al cărţii este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat şi instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare duşman al lui Stalin şi unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki. Se cunoaşte faptul că şi Lenin se temea de Troţki, care-l întrecea ca orator şi ca organizator de geniu al Armatei Roşii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în faţa unor săli pline cu oameni atât de diferiţi ca pregătire, Troţki a dat următorul răspuns: „Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în faţa unei săli pline cu idioţi şi că trebuie să vorbesc în aşa fel încât să fiu înţeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”. Cel care l-a ucis pe Troţki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reuşit să fugă din locuinţa lui Troţki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat şi condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reuşit să scoată de la el informaţia capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de viaţă la Moscova cu o pensie de general KGB şi a decedat în 1978 la 65 de ani.
Eduard Beneş şi Imre Nagy, agenţi ai Moscovei
Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenţii lui plătiţi s-a numărat şi preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş, recrutat de NKVD în anul 1938, şi care a facilitat cedarea către URSS a unei părţi din teritoriul ţării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită de nazişti, Beneş a fost scos din ţară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a ştiut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneş i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri şi i s-a cerut o chitanţă. Cu acei bani Beneş a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcţia de preşedinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneş să se retragă în linişte din viaţa politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofiţerul NKVD care-l recrutase pe Beneş, şi, mai ales, n-a uitat să ia chitanţa contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneş ar putea opune rezistenţă cererii lui Molotov, autorul cărţii scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcaţi în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfăşurat în secret şi fără incidente, Eduard Beneş anunţând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).
Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele: „Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziţie cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucţiunile Moscovei” (pag. 367).
Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”
Un capitol întreg al cărţii este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat şi instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare duşman al lui Stalin şi unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki. Se cunoaşte faptul că şi Lenin se temea de Troţki, care-l întrecea ca orator şi ca organizator de geniu al Armatei Roşii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în faţa unor săli pline cu oameni atât de diferiţi ca pregătire, Troţki a dat următorul răspuns: „Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în faţa unei săli pline cu idioţi şi că trebuie să vorbesc în aşa fel încât să fiu înţeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”. Cel care l-a ucis pe Troţki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reuşit să fugă din locuinţa lui Troţki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat şi condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reuşit să scoată de la el informaţia capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de viaţă la Moscova cu o pensie de general KGB şi a decedat în 1978 la 65 de ani.
Eduard Beneş şi Imre Nagy, agenţi ai Moscovei
Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenţii lui plătiţi s-a numărat şi preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş, recrutat de NKVD în anul 1938, şi care a facilitat cedarea către URSS a unei părţi din teritoriul ţării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită de nazişti, Beneş a fost scos din ţară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a ştiut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneş i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri şi i s-a cerut o chitanţă. Cu acei bani Beneş a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcţia de preşedinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneş să se retragă în linişte din viaţa politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofiţerul NKVD care-l recrutase pe Beneş, şi, mai ales, n-a uitat să ia chitanţa contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneş ar putea opune rezistenţă cererii lui Molotov, autorul cărţii scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcaţi în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfăşurat în secret şi fără incidente, Eduard Beneş anunţând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).
Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele: „Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziţie cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucţiunile Moscovei” (pag. 367).
Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”
Caricatură înfăţişându-l Tito, vândut americanilor. Preşedintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin
Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareşalul Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. După trei încercări nereuşite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin şi-i arată o scrisoare olografă şi nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viaţa lui Tito. După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experienţă în domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informaţii pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito. Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiţii de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio şansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoştea că Tito nu va intra în panică având experienţă personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin şi decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la vila Kunţevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito: „Aţi trimis aici trei oameni ca să mă ucidă şi toţi trei au fost capturaţi. Dacă nu încetaţi, eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”. Şochează limbajul specific corespondenţei dintre doi gangsteri.
Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop
La 8 aprilie 1938 – povesteşte Sudoplatov – Boris Rîbkin, şeful rezidenţei NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin şi alţi membri ai Biroului Politic îi încredinţează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistenţă Mutuală Militară şi Economică în caz de atac din partea unei terţe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranţa eternă contra unui război din partea puterilor europene şi privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărţirea sferelor de influenţă militară şi economică din zona ţărilor baltice care se aflau între Finlanda şi URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.
Mareşalul Carl Gustav Mannerheim, preşedintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecinţele indiscreţiei sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Aşa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deşi refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două ţări a fost mutată cu mult mai spre nord de oraşul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.
Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareşalul Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. După trei încercări nereuşite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin şi-i arată o scrisoare olografă şi nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viaţa lui Tito. După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experienţă în domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informaţii pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito. Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiţii de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio şansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoştea că Tito nu va intra în panică având experienţă personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin şi decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la vila Kunţevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito: „Aţi trimis aici trei oameni ca să mă ucidă şi toţi trei au fost capturaţi. Dacă nu încetaţi, eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”. Şochează limbajul specific corespondenţei dintre doi gangsteri.
Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop
La 8 aprilie 1938 – povesteşte Sudoplatov – Boris Rîbkin, şeful rezidenţei NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin şi alţi membri ai Biroului Politic îi încredinţează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistenţă Mutuală Militară şi Economică în caz de atac din partea unei terţe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranţa eternă contra unui război din partea puterilor europene şi privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărţirea sferelor de influenţă militară şi economică din zona ţărilor baltice care se aflau între Finlanda şi URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.
Mareşalul Carl Gustav Mannerheim, preşedintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecinţele indiscreţiei sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Aşa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deşi refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două ţări a fost mutată cu mult mai spre nord de oraşul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui
Sudoplatov aduce şi detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparţineau Germaniei, precum şi dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop şi Molotov privind o alianţă strategică între Germania, Japonia şi URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby şi Cairncross), Stalin ştia că Hitler căuta insistent o formulă paşnică de soluţionare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greşit că mai are cel puţin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce şi următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumeşte prim-ministru al guvernului URSS, iar în declaraţia agenţiei TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaţionale şi că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanţelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.
Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică
Sudoplatov scrie că absolut toţi cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri şi administrarea lor secretă oamenilor deveniţi indezirabili. În acest subiect autorul se pronunţă cu competenţă şi autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă şi eficientă a celor condamnaţi politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înfiinţat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Speţialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea şi fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi oraşul Gorki), unde zăcea paralizat şi informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demenţă. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securităţii statului. Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.
Notorietatea acestui laborator continua să fascineze preşedinţii URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hruşciov era mai uşor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS. Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoţie cerebrală. Aşa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influenţă. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe preşedintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greşeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru graţie generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA şi a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.
Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviţi de autor sunt agenţi-dubli şi opozanţi politici de-ai lui Stalin, Molotov şi Hruşciov. Cadavrele lor au fost incinerate şi îngropate la o groapă comună. „Autorităţile au admis şovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold şi alţii au fost trimişi pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenuşa lui Wallenberg, Iejov şi Beria este îngropată în aceeaşi groapă comună” (pag. 271).
Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial
La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialişti în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – şi Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foşti ofiţeri NKVD arestaţi în anii 1930. „Dosarele arătau că ei au fost arestaţi la iniţiativa şi din ordinul direct al lui Stalin şi Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin şi Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împuşcaţi” (pag. 127). Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat şi dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean şi Philby din reţeaua Universităţii Cambridge. MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista ţărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca şef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondenţa secretă a ambasadei cu şefii de la Londra. Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparaţiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemţi timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS şi a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.
Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecinţele dramatice ale acestei telegrame: „Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Şase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârşit. La instrucţiunile lui Stalin, Vîşinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informaţiei lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucţioneze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîşinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232). Aşa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.
„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roşii, cunoscut după iniţialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că şi GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor şi ale agenţilor dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425). Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov: „Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înfiinţarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe şi le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influenţa britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296). Au trecut 63 de ani de atunci şi influenţa britanică în ţările menţionate mai sus a rămas o amintire.
Gorbaciov, un lider urât de ruşi
Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputaţia lui Gorbaciov ca şef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 21.857 de ofiţeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împuşcaţi acolo, preoţi, magistraţi, profesori, elita Poloniei, un total înfricoşător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277). Abia Elţîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. „Gorbaciov şi Iakovlev s-au comportat ca şefi de partid obişnuiţi, exploatând numele democraţiei pentru a-şi întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat şi au trăit sub iluzia că pot să-şi depăşească rivalii şi să se menţină la putere... El şi Şevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul ţării a ordonat KGB-ului şi forţelor armate să pregătească legea marţială. Ca să-şi asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă şi l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetăţenii săi şi sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.
Sudoplatov aduce şi detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparţineau Germaniei, precum şi dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop şi Molotov privind o alianţă strategică între Germania, Japonia şi URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby şi Cairncross), Stalin ştia că Hitler căuta insistent o formulă paşnică de soluţionare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greşit că mai are cel puţin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce şi următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumeşte prim-ministru al guvernului URSS, iar în declaraţia agenţiei TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaţionale şi că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanţelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.
Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică
Sudoplatov scrie că absolut toţi cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri şi administrarea lor secretă oamenilor deveniţi indezirabili. În acest subiect autorul se pronunţă cu competenţă şi autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă şi eficientă a celor condamnaţi politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înfiinţat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Speţialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea şi fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi oraşul Gorki), unde zăcea paralizat şi informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demenţă. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securităţii statului. Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.
Notorietatea acestui laborator continua să fascineze preşedinţii URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hruşciov era mai uşor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS. Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoţie cerebrală. Aşa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influenţă. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe preşedintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greşeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru graţie generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA şi a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.
Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviţi de autor sunt agenţi-dubli şi opozanţi politici de-ai lui Stalin, Molotov şi Hruşciov. Cadavrele lor au fost incinerate şi îngropate la o groapă comună. „Autorităţile au admis şovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold şi alţii au fost trimişi pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenuşa lui Wallenberg, Iejov şi Beria este îngropată în aceeaşi groapă comună” (pag. 271).
Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial
La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialişti în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – şi Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foşti ofiţeri NKVD arestaţi în anii 1930. „Dosarele arătau că ei au fost arestaţi la iniţiativa şi din ordinul direct al lui Stalin şi Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin şi Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împuşcaţi” (pag. 127). Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat şi dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean şi Philby din reţeaua Universităţii Cambridge. MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista ţărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca şef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondenţa secretă a ambasadei cu şefii de la Londra. Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparaţiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemţi timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS şi a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.
Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecinţele dramatice ale acestei telegrame: „Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Şase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârşit. La instrucţiunile lui Stalin, Vîşinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informaţiei lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucţioneze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîşinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232). Aşa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.
„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roşii, cunoscut după iniţialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că şi GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor şi ale agenţilor dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425). Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov: „Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înfiinţarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe şi le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influenţa britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296). Au trecut 63 de ani de atunci şi influenţa britanică în ţările menţionate mai sus a rămas o amintire.
Gorbaciov, un lider urât de ruşi
Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputaţia lui Gorbaciov ca şef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 21.857 de ofiţeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împuşcaţi acolo, preoţi, magistraţi, profesori, elita Poloniei, un total înfricoşător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277). Abia Elţîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. „Gorbaciov şi Iakovlev s-au comportat ca şefi de partid obişnuiţi, exploatând numele democraţiei pentru a-şi întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat şi au trăit sub iluzia că pot să-şi depăşească rivalii şi să se menţină la putere... El şi Şevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul ţării a ordonat KGB-ului şi forţelor armate să pregătească legea marţială. Ca să-şi asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă şi l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetăţenii săi şi sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!