Înainte de 1989, dezvoltarea economică – bună, proastă, aşa cum a fost ea, în orice caz s-a trecut de la o ţară agricolă, la una mediu industrializată şi relativ modernizată – s-a bazat, în primul rând, pe cooperarea regională, iar 60% din comerţul exterior românesc s-a produs în Răsărit. A fost bine ce s-a întâmplat după ‘89? A fost rău? Răspunsul este da, la ambele întrebări. A fost bine că de 23 de ani am mizat pe mâna Occidentului şi pe piaţa liberă. A fost rău că am uitat, faptul că globul pământesc, din totdeauna şi mai ales acum, în plină globalizare, este făcut din Occident şi încă trei puncte cardinale, inclusiv Răsăritul. Am uitat că, pentru privitorul de pe oricare mal al Tamisei, Senei sau Rinului, România, noi, suntem Răsăritul. Că suntem parte din el. Oricât am suspina, uneori, şi oricâte fiţe am face, alteori...
Oricum, tema în atenţie este impresionantă ca dimensiuni şi importanţă, ne limităm la o observaţie, o întrebare şi un posibil răspuns. Astfel – lăsând de-o parte cooperarea şi proiectele economice comune, multe strategice şi limitându-ne numai la comerţ – observăm că România are cele mai mici exporturi către Rusia şi ex-sovietici dintre toate ţările est-europene, inclusiv micuţele Estonia, Letonia Lituania şi Slovacia, cu o populaţie totală de numai 61% din cea a României, dar cu un comerţ bilateral total cu Rusia de 25,86 miliarde dolari în 2011, de şase ori mai mare decât al ei. Întrebarea este: cum au reuşit aceste patru ţări, cele mai mici din Est, să aibă în 2012 un PIB mediu substanţial mai mare decât al României, de 18.488 dolari/un locuitor, faţă de numai 7.934 dolari/un român, când, pe vremea comunismului, diferenţele între PIB-urile lor şi al României erau nesemnificative? Iar răspunsul posibil este că, după 23 de ani de la fostul regim, ridicarea economică a acestor patru ţări s-a bazat, într-o măsură hotărâtoare, şi pe următorii trei factori: (1) depolitizarea relaţiilor lor cu Vestul şi, după o perioadă de timp, refuzul de participare la orice formă de confruntări ideologice sau geopolitice cu Rusia şi alte state din spaţiul fostei URSS; (2) reluarea, promovarea şi valorificarea oportunităţilor comerciale şi de cooperare economică cu zona „fierbinte” alăturată, piaţa euro-asiatică, şi (3) promovarea nenegociabilă a interesului naţional, în interiorul UE şi în spaţiul euroatlantic. Faptul că România a renunţat şi a fost, întrucâtva, împiedicată de circumstanţele externe să reia şi să dezvolte schimburile şi cooperarea cu piaţa menţionată, este unul din motivele principale pentru care în 2013 această ţară împarte cu Bulgaria (7.033 dolari/un locuitor) ultimele două locuri în Uniunea Europeană, ca PIB şi nivel de trai.
În 1990 „kilometrajul” Europei de Est – oameni, societăţi, politici, ideologii, producţie, proiecte pe termen scurt, sau strategice etc. – s-a dat peste cap şi a repornit de la zero. Cu o istorie şi legături economice vechi de 45 de ani dispărute, cu reorientarea bruscă a unui comerţ puţin competitiv către Vest, în încercarea disperată de a se obţine valută; cu trecerea dificilă de la fosta economie planificată, la cea de piaţă şi cu „terapii de şoc” în unele cazuri, toate ţările est-europene au avut probleme foarte serioase, multe economii au fost la un pas de colaps, în primii ani ai deceniului ’90 trecut. Cu excepţia Cehiei, a Slovaciei şi, pentru doi ani, a Bulgariei, care toate trei au menţinut şi după 1990 un nivel relativ constant al schimburilor cu Rusia şi ex-sovieticii, comerţul şi schimburile economice ale celorlaţi cu Răsăritul au atins, în anii 1990-1995, minimuri istorice, nici România nu a constituit o excepţie, comerţul ei în Est s-a prăbuşit, pieţe tradiţionale au dispărut aproape complet, odată cu ele şi exportul de branduri româneşti consacrate şi solicitate de zeci de milioane de consumatori din zonă, spre împrospătarea memoriei amintim mobila Solca, locomotivele “Electroputere” Craiova, încălţămintea Guban Timişoara şi Clujana, Dero, biscuiţii Eugenia, antibioticele de la “Penicilina” Iaşi, frigiderele Polar şi Arctic (70% din producţie pleca în Est), Gerovitalul (alături de De Gaulle, J.F.Kennedy, Salvador Dali şi Chaplin, clienţi VIP au fost Hruşciov, Suslov, Kirilenko, Kosîghin, Mikoian şi alţi „gero” din Politbiroul partidului comunist sovietic al anilor ‘60), berea Azuga, vinul Murfatlar, covoarele de Cisnădie etc.
Stânga social-democrată aflată la guvernare, la Bucureşti, în anii 1990-1996 şi 2000-2004 a încercat să recupereze piaţa estică pierdută, să reia vechile legături economice în zonă. Aparent, s-a făcut aproape totul: în aprilie 1991, preşedinţii Iliescu şi Gorbaciov au semnat un tratat de bunăvecinătate şi cooperare, pierdut pe drum peste câteva luni, odată cu plecarea de la putere, prematură, a fostului părinte al perestroikăi; după 10 ani şi 20 de runde de negocieri, în iulie 2003 Iliescu şi Putin au semnat la Moscova tratatul politic de bază între cele două ţări; premierii s-au întâlnit şi reîntâlnit la Bucureşti, Moscova şi Berlin, s-au creat Camera de Comerţ şi Industrii România-Rusia, încă din 1994, Centrul de afaceri româno-rus de la Bucureşti, în 2003, Forumul oamenilor de afaceri români şi ruşi a reunit în martie 2003, la Bucureşti, sute de „grei” ai afacerilor din ambele ţări; considerând că „o Românie puternică se construieşte cu faţa către Occident, dar având relaţii şi parteneriate – în special economice, cu toate statele puternice la nivel mondial”, în 2002 premierul Adrian Năstase a luat cu el la Moscova 80 de oameni de afaceri români, a repetat strădania în 2004, într-o altă vizită în Rusia, gândită anume pentru redresarea relaţiilor comerciale bilaterale.
Din păcate, aproape nimic din aceste eforturi nu a ajutat, comerţul bilateral şi cooperarea economică cu Rusia – 1,3 miliarde dolari în 2002, cu exporturi româneşti ridicole, de 40 milioane, mai puţin decât încasa anual pe piaţa rusă fabrica de frigidere din Găieşti, în anii ’70 – au rămas derizorii, din motive politice.
Primul este că, în negocierile cu noul şi principalul partener occidental de după căderea comunismului, Statele Unite, stânga social-democrată românească 1990-1996 şi 2000-2004 s-a izbit de o problemă insurmontabilă: era...de stânga. În mai vechea viziune postbelică, simplistă, a Washingtonului, partenerul de dialog american a menţinut la Bucureşti o atitudine din vremea Războiului Rece, în lumea nouă a post-Războiului Rece, adică a apreciat că orice stângă europeană (socialiştii, social-democraţii), inclusiv cea din România, miroase a comunism, şi că orice comunicare, negociere sau cooperare, fie ea şi economică, cu Moscova, este suspectă. În atare condiţii, preşedintele Ion Iliescu (şi nu numai el), a fost etichetat de răuvoitori, de opoziţia din ţară, de cercuri politice şi de câteva cancelarii occidentale drept mai vechiul „om al Moscovei”; a fost bănuit şi acuzat de obedienţă şi de favorizarea, „în forme continuate”, a legăturilor cu ruşii, de neocomunism. Guvernarea social-democrată de la Bucureşti 1990-2004 a fost privită cu neîncredere, s-a aflat sub o presiune permanentă din partea administraţiilor americane, interesate de noile lor politici în Europa de Est postcomunistă, a fost supusă incontinuu la teste de fidelitate necondiţionată faţă de euroatlantici, „prezumţia de vinovăţie” s-a menţinut şi după ce testele au fost trecute cu succes – intrarea în NATO şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Şi astfel, din partea română, în ce priveşte raporturile postdecembriste cu Moscova, s-a acţionat foarte prudent, relaţiile comerciale şi economice nu au fost încurajate şi au bătut pasul pe loc, România a pierdut miliarde, în schimb – atenţie, urmează umor negru britanic la Washington – această pierdere era cât p’aci să fie „compensată” în 2003, atunci când secretarul de Stat James Baker i-a propus premierului Adrain Năstase ca ţara lui să renunţe la cele trei miliarde datorate de Irak României, deşi, spunea acelaşi Baker, „nimeni nu ne-a sprijinit mai consistent decât România în (războiul din) Golf” (?!)
Al doilea motiv, tot politic, vine dinspre partea rusă, în toţi anii ’90 preşedintele rus Boris Ielţîn a fost foarte puţin interesat de reluarea relaţiilor generale cu fostele ţări socialiste est-europene. Mai mult, o coincidenţă nefastă a făcut ca aici, la Bucureşti, eforturile de redresare a raporturilor generale româno-ruse să se lovească, aşa cum am arătat, de oameni, interese şi politici euroatlantice potrivnice, iar la Moscova să întâlnească, la mare cinste...aceeaşi oameni, interese şi politici euroatlantice, spunea Henry Kissinger: „În anii preşedinţiei lui Ielţîn (1990-1999) liderii occidentali au acţionat, ca şi cum ei ar fi fost decidenţii de politici interne ale Rusiei” (?!) Deci, no win situation pentru România...
Aşadar, după decembrie 1989, în relaţiile economice cu esticii şi fosta URSS a urmat stagnare şi, apoi, regres, de la 1,5 miliarde dolari în 1990 (inerţia CAER), exporturile româneşti în Rusia au căzut la 50 milioane, în 1999. Revenirea timidă de după 1993 a fost întreruptă brusc în 1996, odată cu preluarea puterii de către Convenţia Democrată, de dreapta, aflată în siajul noii politici externe americane, de „extindere a democraţiei” şi a NATO către Est. La Bucureşti, startul anterior a fost pierdut, dialogul cu Moscova a fost transformat de către fostul preşedinte Emil Constantinescu într-o dispută istorică pe tema tezaurului românesc din Rusia şi a pactului Ribbentrop-Molotov, odată cu startul ratat s-au risipit şi primele rezultate ale noilor contacte economice româno-ruse. La Moscova, interesul faţă de România a fost zero, Ielţîn a fost total absorbit, sufocat şi trimis non-stop lângă sticla cu vodcă, de problemele interne. Totodată, în vremea preşedintelui Clinton, a crescut mult interesul occidental faţă de utilizarea geopolitică a României ca un „tampon” între NATO şi „blocul slav”, Rusia, Belarus şi Ucraina, această viziune a Washingtonului se va modifica odată cu instalarea la Casa Albă a administraţiei Bush jr., în 2000.
Apoi, în ce priveşte relaţiile româno-ruse, administraţia social-democrată 2000-2004 şi-a propus să se concentreze mai mult pe proiecte de cooperare economică, la semnarea tratatului politic de bază dintre România şi Rusia, în iulie 2003, preşedintele Iliescu a călătorit în capitala Rusiei însoţit de 250 de oameni de afaceri, un semnal puternic că se doreşte relansarea în forţă a raporturilor economice bilaterale; în 2003 au fost înfiinţate primele patru societăţi mixte româno-ruse, cu exporturi pe terţe pieţe, au fost semnate patru protocoale de colaborare în învăţământ, paza frontalieră, comerţ exterior şi pentru depozitarea rezervelor de gaze naturale; Aleksei Miller al Gazpromului a venit în 2004 la Bucureşti, interesat să investească sute de milioane şi să devină acţionarul majoritar la Distrigaz Nord şi Distrigaz Sud. Normalizarea raporturilor economice cu Rusia a început să prindă cheag şi apoi, pentru a doua oară, totul s-a dat peste cap. S-a risipit, iarăşi, totul.
La 13 decembrie 2004, în ziua instalării sale la Palatul prezidenţial, Traian Băsescu a făcut o declaraţie esenţială: „Axa Washington-Londra-Bucureşti va fi o prioritate în politica externă în următorii cinci ani”. A spus fără ocolişuri, că o serie de priorităţi est-europene ale angajatorului – administraţia neoconservatoare Bush jr. – au trecut în sarcina angajatului, preşedintele român; că autobiografia sa întunecată devine politica externă întunecată a României; şi, în ce priveşte tema cărţii de faţă, a anunţat deschiderea sezonului de vânătoare, pentru cinci ani (!), la politicile şi interesele Rusiei la Marea Neagră şi în spaţiul ex-sovietic. A spus, de fapt, că, din fostul „tampon” inert între NATO şi lumea slavă răsăriteană, în vremea preşedintelui Bill Clinton, România mercenarului Băsescu a devenit, sub Bush jr., „vârf de lance” şi participant activ la provocări, acţiuni destabilizatoare şi încercuirea directă, ostilă, a Rusiei, pe frontierele ei istorice, de la Marea Baltică, la Marea Neagră („Anaconda” policy). În ce priveşte atitudinea faţă de Moscova, ambele sale mandate au fost presărate numai cu momente negative, cu insulte la adresa liderilor de la Kremlin şi a ruşilor, venite de la un individ cu o condiţie intelectuală precară şi cu un comportament bizar, schizofrenic; cu scandaluri de spionaj, expulzări de diplomaţi, declaraţii iresponsabile, duşmănoase, despre evenimente şi personaje istorice, conflicte repetate la nivelul ministerelor de Externe etc. După 2004, în loc să ajungă o punte solidă Est-Vest la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene, România a devenit o fortăreaţă de mucava în faţa unei superputeri întinse pe două continente şi nouă fuse orare.
În atare condiţii politice, cercetarea, analiza şi concluziile asupra raporturilor comerciale şi economice româno-ruse în perioada 13 decembrie 2004-7 mai 2012, prima venire la guvernare a USL, relevă şi ele aceeaşi situaţie negativă, deprimantă, în care a fost adusă toată economia, inclusiv comerţul exterior. În 2007, în vremea administraţiei lui Traian Băsescu, România a intrat în Uniunea Europeană, toată lumea s-a aşteptat să se întâmple de bine, şi s-a întâmplat invers. S-a întâmplat că datoria ei externă, de dezvoltare, n-a produs nici o dezvoltare, dar a ajuns la peste 100 de miliarde de euro. Apoi, s-a aşteptat o creştere economică şi iarăşi a ieşit pe dos, economia ei a devenit o „economie de subzistenţă”, iar în lipsa unei productivităţi competitive, România a ajuns în situaţia de a se transforma într-o simplă piaţă de desfacere pentru UE şi China. Şansa de a se îndrepta lucrurile pe calea cooperării economice regionale, ceva ce România făcuse pe vremuri şi a făcut bine, nu a existat în calculele de politică externă ale preşedintelui. În 2009, pe când toţi ceilalţi est-europeni au căutat să diminueze efectele crizei printr-un comerţ şi afaceri agresive în fosta Uniune Sovietică, exporturile regionale româneşti, oricum reduse, s-au prăbuşit cu 45%, faţă de 2008. Acordurile comerciale cu ţările est-europene au rămas o amintire, exporturile în fostele ţări socialiste au fost doar trei, patru procente din exporturile totale, au fost cele mai mici din toată Europa de Est, mai mici decât ale Slovaciei, sau ale ţărilor baltice, luate individual. Exporturile către Rusia, altădată un sfert din ce vindea România peste hotare, au fost o altă zonă de dezastru, în 2010 au căzut sub 900 de milioane de euro, aproape toată suma a reprezentat componente auto de la Renault (Dacia) Piteşti, pentru linia de asamblare…Renault, de lângă Moscova, Vive le commerce francais – francais! Între timp, Polonia, Cehia şi Ungaria, cu o populaţie cumulată de numai 2,5 ori mai mare decât a României, au avut în 2010 exporturi totale în Rusia de 40 miliarde de euro, de 45 de ori mai mari decât cele româneşti. Sub embargoul impus de Băsescu României asupra relaţiilor cu Moscova, raporturile economice, încătuşate, au aşteptat vremuri mai bune. În 2010, la Camera Rusă de Comerţ şi Industrii din Moscova a avut loc „Forumul de afaceri ruso-român”, participanţii au luat notă că schimburile comerciale bilaterale au scăzut de la 6 miliarde dolari în 2008, la 3,4 miliarde în 2009, dintre care 2,5 miliarde au costat gazele naturale ruseşti, cumpărate de români prin intermediari la un preţ cu 60% mai mare decât Moldova, Ungaria şi Bulgaria, şi spunea acolo domnul Viktor Trigubko, vicepreşedintele companiei Mechel, din Moscova: „România are o mare importanţă pentru businessul rusesc, ca una dintre cele mai mari ţări de pe piaţa Uniunii Europene... Companiile mici şi mijlocii româneşti ar trebui să aibă o poziţie mai activă pe piaţa rusească”.
În aceşti opt ani, decembrie 2004-2013, în urma iniţiativelor personale defectuoase şi a politicilor externe aberante ale preşedintelui, România a fost păgubită de zeci de miliarde de dolari, astfel: renunţarea la 80% din datoriile Irakului; cele mai ridicate preţuri din Europa, cu 40% peste media europeană, pentru gazele naturale ruseşti, aproximativ 11,2 miliarde de dolari în plus în opt ani, calculate la media preţurilor plătite de ceilalţi europeni; pierderea taxelor de tranzit al conductei South Stream prin România, proiect internaţional (15 ţări) iniţiat de Moscova şi refuzat de Băsescu din motive strict politice, antiruse şi, în sfârşit, profitul pierdut prin „îngheţarea” relaţiilor comerciale şi economice cu Rusia, aduse aproape de zero. În atare situaţie, DNA-ul trebuie să se autosesizeze, să investigheze lucrurile şi să formuleze, împotriva sa, acuzaţia de subminare a economiei naţionale.
La 17 mai 2012, românii au încasat, probabil, primele dividende autentice ale democraţiei de după căderea regimului totalitar Nicolae Ceauşescu: regimul antipopular Traian Băsescu, susţinut de o parte a dreptei internaţionale, coalizate, a fost obligat de jocul democratic (în sfârşit!), să cedeze guvernarea către Uniunea Social Liberală (USL), de centru-dreapta şi centru-stânga. Aceeaşi dreaptă internaţională coalizată, a impus, apoi, noului prim-ministru al USL, Victor Ponta, coabitarea cu preşedintele (demis în urma unui referendum popular), şi astfel, situaţia politică la nivel preşedinţie-guvern a devenit similară, după ani buni, cu cea din alte ţări est-europene, sau baltice: Lituania, Polonia, cu echipa preşedinte-premier Kaszyinski-Tusk, un rusofob şi un rusofil pragmatic; Cehia, cu preşedintele Vaclav Klaus, prieten al Moscovei, şi ministrul de Externe Karel Schwarzenberg, un rusofob pur sânge; Slovacia de după 2000, cu preşedintele Rudolf Schuster, rusofil şi premierul Mikulas Dzurinda, proatlanticist, şi Bulgaria, cu preşedintele filorus Pârvanov, contra prim-miniştrii „soft” rusofobi, Simeon II şi Boiko Borisov. Acolo, orientarea diferită a puterilor a adus rezultate benefice, în sensul că dezvoltarea relaţiilor cu Rusia, ex-sovieticii şi ceilalţi est-europeni a produs soluţii anticriză, economii mai sănătoase, mai mult comerţ internaţional, mai multe proiecte de cooperare economică externă şi, în final, PIB-uri naţionale/cap de locuitor substanţial mai ridicate decât al României.
Uliii rusofobiei au început să se risipească şi în România. Din toamnă şi până către sfârşitul lui 2012, lucrurile s-au mai schimbat. Ministrul Titus Corlăţean a vorbit de necesitatea contactelor la nivel de premieri şi de minister de Externe, liderul USL Crin Antonescu s-a întrebat, public, dacă e rău să ai relaţii bune cu Rusia şi China, în secunda următoare mercenarul de la Cotroceni şi resturile partidului lui au încropit, disperaţi, o campanie patetică împotriva USL-ului, cum că acesta ar vrea să scoată România de pe traiectoria euroatlantică; ministrul Agriculturii a călătorit la Moscova şi a deblocat exporturile de carne din România către Rusia. S-a dovedit ceva ce nu sesizase aproape nimeni, de ani buni, anume că apropierea româno-rusă nu este numai o chestiune strict românească, este o necesitate internaţională, în primul rând comunitară, fiind vorba de stingerea unei stări conflictuale, întreţinută de mulţi ani de un lider iresponsabil, la frontiera estică a unei Uniuni Europene paşnice, neconflictuale şi cooperante. Şi au venit, pe urmă, iarna şi 2013, „anul resetării relaţiilor româno-ruse”, cum a spus cineva. Deocamdată, a fost limpede că raporturile Bucureşti-Moscova s-au reinstalat într-un spaţiu respirabil. Oleg Malginov, simpaticul ambasador rus la Bucureşti a afirmat, că o generaţie de ruşi şi de români nu ştiu nimic unii de alţii, foarte adevărat; construcţia conductei de gaze ruseşti South Stream către Europa a început, cu 15 parteneri europeni, şi arată cum poate Rusia uni Estul cu Vestul, iar Băsescu a ţinut România afară din această megaafacere europeană, a ţinut-o afară şi mai săracă cu miliarde de dolari; construcţia conductei Nabucco a fost abandonată şi a arătat cât de dezbinat poate fi, uneori, Vestul, dar Băsescu a ţinut ca gaia maţu’ de acest proiect, a pierdut, iar românii nu s-au ales cu nimic; însuşi şeful serviciilor de informaţii ruseşti a venit la Bucureşti, şi astfel, Moscova a dat un anumit semnal, după două zile a sosit şi şeful CIA şi, astfel, Washingtonul a dat şi el un anumit semnal, în iunie 2013 „resetarea” româno-rusă, dar şi cea geostrategică, globalistă, americano-rusă, s-au jucat amândouă în acelaşi loc, la Bucureşti, nu prea a „răsuflat” nimic despre ce s-a discutat în acele două zile, dar, după alte câteva, s-a înţeles că America priveşte cu deschidere o ameliorare a relaţiilor româno-ruse.
În esenţă, aşa cum a spus ambasadorul Malginov în primăvara lui 2012, înainte de venirea USL-ului la guvernare, „România nu era o prioritate de politică externă a Rusiei”. Între timp, a devenit, dacă nu o prioritate, o temă de interes. De partea română, dificultăţile economice şi schimbarea generaţiei de politicieni duce, în mod evident, la apariţia unei atitudini mai pragmatice, iar exemplul celorlalţi est-europeni şi al occidentalilor, foarte prietenoşi cu Moscova, ar trebui să fie o mare încurajare pentru ei. Ca să nu spunem că, deja, apar opinii tot mai largi, care afirmă că situaţia economică de alertă „roşie” a României, şi îndatorarea, şi lipsa de schimburi şi cooperare cu vecinii, şi atitudinea lui Băsescu faţă de Rusia şi tot Estul, potrivnică Interesului Naţional, au amplificat starea economică proastă şi ne-au adus pagube foarte grele.
În sfârşit, în iulie recent, ministrul de Externe Corlăţean a fost invitat şi a călătorit la Moscova. Vizita nu a fost o resetare bilaterală, reaşezarea relaţiilor româno-ruse va veni după o vizită a premierului român în Rusia, în 2014, după plecarea (tehnică) a lui Băsescu, şi după o întâlnire a lui Putin cu viitorul preşedinte al României. Deocamdată, autorul acestei cărţi, după ce a văzut sute de poze ale ministrului de Externe rus, Serghei Lavrov, cu toţi miniştrii de Externe din Europa de Est şi fosta URSS, şi-a amintit fotografia oficială a lui Lavrov cu Corlăţean, cam una singură, cam aceeaşi apărută în toată presa scrisă şi pe net. Modest.
Modest, dar, la urma urmei, orice album de poze cu prieteni începe cu prima...
După numai o lună şi câteva zile, eşecul de la 26 iunie 2013 al lui Nabucco, proiectul atât de drag asasinului economic al României, Traian Băsescu, i-a dat toată dreptatea lui George Friedman, şeful Stratfor, care apucase să spună, la Bucureşti, că parteneriatele cu NATO, UE şi SUA nu sunt suficiente pentru ca românii să-şi asigure prosperitatea viitoare. După cum nici parteneriatul stategic cu americanii, vechi de peste 15 ani, şi nici prezenţa numeroasă a militarilor români în Irak şi Afganistan, nu i-a ajutat să călătorească fără vize în Statele Unite. După cum nici conversia aproape completă, de după ‘89, a comerţului exterior românesc de la Est, la Vest, nici facilităţile acordate investitorilor occidentali în schimbul unor redevenţe derizorii, şi nici cei 2,1 milioane de români la muncile cele mai de jos din Occident, nu îi ajută să fie primiţi în spaţiul Schengen; şi nici toate temele de democraţie consolidată făcute conştincios, nu i-au scutit de mega-escrocheria capitalistă, neoliberală, cu „băşica imobiliară” globală şi de continuarea ei, criza economică şi financiară. Ei bine, cu două excepţii (vizele în America pentru polonezi şi Schengenul la bulgari), nimic din toate acestea nu s-au întâmplat în fostele ţări socialiste est-uropene şi în baltice. Care au optat, toate, pentru dezvoltarea lor economică regională, ai căror cetăţeni călătoresc fără vize în America, călătoresc liberi în Schengen, iar economiile lor, datorită comerţului agresiv, investiţiilor reciproce, proiectelor strategice comune, şi cooperării economice serioase cu Rusia şi alţii din spaţiul post-sovietic, au trecut cu bine peste criză, au înregistrat creşteri ale PIB-ului şi nu au cunoscut recesiunea.
Şi astfel, după toate cele întâmplate, România s-a însingurat, s-a pierdut, a ajuns oaia rătăcită de turmă. Este de datoria oamenilor politici români de astăzi şi de mâine, să o caute, să o găsească şi să o aducă acasă, în Est, în Răsărit. Acolo, unde o aşteaptă o piaţă gigantică, de provocări şi oportunităţi nesfârşite, întinsă de la Bucureşti, Timişoara, Arad şi Oradea, din inima Europei, la Pacific.
Partea I a eseului o puteţi citi aici: Dezvoltarea economică regională şi oaia rătăcită, România
Partea II-a a eseului o puteţi citi aici: Balticele
Partea III-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Polonia
Partea a IV-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Cehia
Partea a V-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Slovacia
Partea a VI-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Ungaria
Partea a VII-a a eseului o puteţi citi aici: Sudul - Bulgaria
Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!