Europa pune punct comediei asa-zisului Tinut Secuiesc

 Organizațiile reprezentative ale românilor din Covasna, Harghita și Mureș, constituite în Forumul Civic al Românilor salută respingerea de către Comisia Europeană a inițiativelor UDMR și Consiliului Național Secuiesc (CNS) privind autonomia teritorială a„Ținutului secuiesc”. Proiectul maghiar nu are temei juridic în conformitate cu tratatele europene. Scurt pe doi. Cu această rezoluție Europa a pus capac tembelei încercări de revizuire a frontierei interne a României.

 Proiectele așa-numitului Consiliu Național Secuiesc și ale U.D.M.R referitoare la obținerea autonomiei „Ținutului Secuiesc”, sunt mult mai vechi. Pretinzând dreptul la autodeterminare a „poporului secuilor” Consiliul Național Secuiesc (CNS) a demarat la începutul anului 2007 un referendum neoficial pe tema autonomiei teritoriale a asa-zisului Ținut Secuiesc. Cetățenii României din județele Harghita, Covasna si Mureș au fost stimulați sa răspundă la întrebarea „Doriți ca Ținutul Secuiesc sa primească statut autonom si localitatea dumneavoastră sa fie parte integranta din acest Ținut?”.

 Sfidând autoritatea statului roman, doi parlamentari ai Republicii Ungaria, Ekes Jozsef si Gruber Attila, ai partidului de opoziție FIDESZ, au participat la “referendum” alături de conducerea CNS si împreună cu senatorul UDMR Sogor Csaba si deputatul UDMR Garda Dezso. Asa-zisul referendum s-a încheiat pe 18 februarie. Organizarea plebiscitului neoficial pe tema autonomiei teritoriale a pretinsului Ținut Secuiesc a stârnit protestele organizațiilor societății civile romanești din Harghita si Covasna. Forumul Civic al Românilor din județele Covasna si Harghita, care reunește 13 organizații neguvernamentale afirmă ca acest așa-zis referendum este neconstituțional, deoarece pune in discuție integritatea țării. La scurt timp, Academia Româna și Traian Băsescu au declarat ilegal “referendumul”. De atunci, mizând pe cartea autonomiei, extremiști maghiar ca Sogor Csaba și Laszlo Tokes au ajuns si in Parlamentul European.

Provocarea autonomiei – „frontiera internă”

 În decembrie 2010, Consiliul Europei a adoptat metodologia de aplicare a articolului 11 din Tratatul de la Lisabona, referitoare la procedura de aplicare a inițiativelor cetățenești. Conform acestei proceduri, pentru promovarea unei inițiative cetățenești, trebuie strânse 1 milion de semnături din cel puțin 7 țări membre a UE, de la cel puțin 0,2% din populația acestora. Pe această bază, așa-numitul Consiliu Național Secuiesc a inițiat o acțiune strângere de semnături în țările membre ale Uniunii Europene, pentru a elabora la nivelul uniunii norma referitoare la autodeterminarea minorităților, respectiv pentru obținerea autonomiei Ținutului Secuiesc.

 Uniunea Europeană are în vedere o „Europă a regiunilor” numai în raport cu politicile de coeziune socială, pe dimensiunile legate de creșterea economică și unificarea statistică a Europei, stabilite prin „Politicile de coeziune pe baza Strategiei de la Lisabona (2007-2013) ale Consiliului Europei din 2007”, respectiv, anterior, prin „Reglementarea 1059 din 2003 a Parlamentului European și a Consiliului Europei din 26 mai 2003, privind entitățile statistice unificate NUTS.
Medievalizarea Europei prin spargerea ei în ducate și principate după criteriul unor națiuni inventate de interesele unor potentați locali este respinsă de instituțiile europene.

În proiectul depus de așa-numitul Consiliu Național Secuiesc (un ONG neînregistrat juridic) se solicită ca: “politica de coeziune a UE ar trebui să acorde o atenție specială regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, care sunt diferite de cele din regiunile înconjurătoare. Pentru astfel de regiuni, inclusiv în zonele geografice care nu au competențe administrative, prevenirea limitărilor economice, susținerea de dezvoltare și de conservare a condițiilor de coeziune economică, socială și teritorială trebuie să se facă într-un mod care să asigure continuitatea caracteristicilor specifice. Pentru aceasta, aceste regiuni trebuie să aibă șanse egale de a accesa diverse fonduri UE iar păstrarea caracteristicilor acestora cât și dezvoltarea economică corespunzătoare a acestora trebuie să fie garantată, astfel încât dezvoltarea UE să poată fi susținută prin menținerea diversității sale culturale.”

 În proiectul depus de UDMR se face “apel la UE pentru îmbunătățirea protecției persoanelor ce aparțin minorităților naționale și lingvistice și pentru consolidarea diversității culturale și lingvistice în cadrul Uniunii și se solicită Uniunii Europene să adopte un set de acte legislative pentru a îmbunătăți protecția persoanelor aparținând minorităților naționale și lingvistice și pentru consolidarea diversității culturale și lingvistice în cadrul Uniunii. Acestea includ acțiuni de politică în domeniul limbilor regionale și minoritare, educație și cultură, politică regională, participare (spirit civic), egalitate, conținut media audiovizual, și, de asemenea, sprijin regional (de stat)”.

 Comisia europeană a demolat toate pseudoargumentele maghiarilor iredentiști

 În răspunsul Comisiei Europeane de respingere a proiectului înaintat de C.N.S. se menționează:

 “În urma examinării vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor. După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:
Obiectivul principal al inițiativei propuse, este de a asigura “egalitatea între regiuni și sustenabilitatea regiunilor culturale”, prin acordarea “atenției deosebite regiunilor cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”. Ați propus Art. 2 și 3 din TEU (Maastricht) împreuna cu Art. 153, 167, 170, 174, 176, 177 și 178 al Tratatului privind Funcționare UE ca bază legală a inițiativei.Pentru a atinge acest obiectiv, precum este descris în cererea pentru înregistrare și în documentul de referință, ați propus ca actualele reguli să includă trei puncte care să:
- Asigure ca statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.
- Definească conceptul de regiune “națională”, ca “regiune cu caracteristici naționale, etnice, culturale, religioase sau lingvistice, diferite de cele ale regiunilor vecine”.
- Identifice regiunile „naționale” fiecare în parte, luând în considerare criteriul în documentele internaționale enumerate, și în special dorința comunităților în cauza. Cu referire la primul punct, niciunul dintre Tratate nu constituie un temei juridic pentru adoptarea unui act juridic ce sa permită verificarea dacă statele membre respectă în totalitate obligațiile internaționale privind minoritățile naționale.
Conform cererii maghiarilor, al doilea și al treilea punct sunt necesare pentru a acorda o atenție deosebită regiunilor în contextul politicii de coeziune a UE. Orice măsură adoptată în bazele legale a politicii de coeziune a Articolelor 177 și 178 TFEU are ca obiectiv doar consolidarea coeziunii economice, sociale și teritoriale precum este menționat in Art. 174 TFEU. Promovarea condițiilor minorităților naționale nu poate fi înțeleasă ca ajutor la reducerea “disparităților între gradele de dezvoltare ale regiunilor” și subdezvoltării a anumitor regiuni, precum este menționat în Art. 174(2) TFEU. În acest sens, lista“dezavantajelor” expusă în Articolul 174(3) TFEU, ce determină acordarea unei atenții deosebite asupra unei anumite regiuni este exhaustivă. În consecință, Art. 174, 176, 177 și 178 TFEU nu constituie temeiul juridic pentru adoptarea actului legal propus. În concordanță cu domeniul de activitate, instituțiile Uniunii sunt obligate să respecte “diversitatea culturală și lingvistică” (Art. 3(3) / T. Maastricht) și să stopeze discriminarea bazată pe “apartenența la o minoritate națională”, și astfel, se abțin de la discriminarea pe baza apartenenței la o minoritate națională) (Art. 21(1) / Carta).
Niciuna din aceste prevederi nu constituie o bază legală instituțiilor europene pentru a iniția acțiuni [în spiritul obiectivului CNS, anume al „regiunilor naționale”]. Mai mult, Articolul 2 TUE nu poate fi temeiul juridic pentru propuneri legislative. Nici Art. 153, 167 si 170 TFUE nu constituie temeiul juridic pentru propuneri legislative deoarece nu contribuie la îndeplinirea niciunui obiectiv al politicilor declarate în aceste prevederi”.

 În concluzie, Comisia consideră că Tratatele nu conferă temeiul juridice să permită o propunere legislativă cu conținutul cerut de maghiarii iredentiști.

 În răspunsul Comisiei Europene la Proiectul înaintat de U.D.M.R. se menționează:

„Comisia a examinat inițiativa propusă pentru a verifica dacă îndeplinește condițiile expuse de mai sus. În urma examinării, vă informam refuzul Comisiei de a înregistra inițiativa propusă deoarece nu se încadrează în puterile Comisiei de a înainta o propunere legislativă cu scopul implementării Tratatelor.După examinarea prevederilor Tratatelor menționate de dvs. și a altor temeiuri juridice, Comisia a formulat această concluzie:

 Principalul obiectiv al inițiativei este adoptarea unui set de reguli de acte juridice de către UE, care să protejeze minoritățile naționale și lingvistice încât să consolideze diversitatea în Uniune. (…) În primul rând, cele două tratate nu conferă o bază legală adoptării unor acte juridice care să promoveze drepturile persoanelor ce aparțin minorităților…Regulamentul privind Inițiativa Cetățenească nu prevede înregistrarea inițiativei doar a unor părți.”

Razboiul logistic desfășurat de Budapesta și Moscova

 „Minoritatea maghiara are doua alternative (sic), respectiv revizuirea granițelor sau întreprinderea de masuri de natura sa determine autonomia statala a acestora in Ardeal”, spunea Borbely Imre, la vremea cand era deputat al UDMR in Parlamentul Romaniei. Completându-l, în aceeași perioadă, acum peste un deceniu și jumătate, ministrul de externe al Ungariei, Geza Jeszenski afirma tranșant, răspicat,. obiectivele Budapestei:„Urmărim că Transilvania să devină un spațiu de complementaritate al economiei ungare, iar ca scop politico-strategic, unirea maghiarilor în granițele lor existențe înainte de Trianon. Înființarea Euroregiunii Carpatice reprezintă doar începutul care conturează perspectiva reîntregirii Ungariei Mari, prin măsuri preponderent economice“ (Mitocrația imperială. Chestiunea Maghiară. Provocarea autonomiei – frontiera internă. Războiul logistic și „armele“ sale în Europa Centrală, pagina 179 – George Roncea – Revista de Sociologie, Geopolitică și Geoistorie – EUXIN, nr 1 – 2/1997).

Enclavizarea si secesiunea minoritatii maghiare, respectiv crearea unei frontiere ungare in interiorul Romaniei, ar putea constitui un model exploziv, un precedent de tip Kosovo intr-un stat al Uniunii Europene, susceptibil a pulveriza stabilitatea intregii Europe. În materialul de analiză realizat cu mai bine de 16 ani în urmă, și rămas nu doar actual ci parcă premonitoriu, arătam că asemănarea amenințării cu secesiunea pe varianta Transnistria, arată conivențe deloc întâmplatoare intre aceste conflicte latente, chestiune ce pune în discuție implicarea Moscovei (și) în lucrăturile maghiare. Implicare ce este evidentă unora și trebuie subliniată pentru a înțelege primejdia focarului de conflict întreținut de forțe de tip asiatic, zonă de unde provin de altfel și ungurii.
Agitația de la Tiraspol și activitatea militară din ce în ce mai vizibilă în ultima vreme pe zona frontierei estice a NATO și a României arată că ne aflăm în preajma unui focar reactivat de Moscova simultan cu frenetica resuscitare a secesionismului maghiar în zona Ardealului de către Budapesta.

 Autor: George Roncea

Este dificil să mai scrii ceva despre relaţiile comerciale şi cooperarea economică a României cu Rusia, ex-sovieticii şi fostele ţări socialiste est-europene, după ce ai văzut cele ce s-au petrecut de 23 de ani încoace, în tot Estul.

Înainte de 1989, dezvoltarea economică – bună, proastă, aşa cum a fost ea, în orice caz s-a trecut de la o ţară agricolă, la una mediu industrializată şi relativ modernizată – s-a bazat, în primul rând, pe cooperarea regională, iar 60% din comerţul exterior românesc s-a produs în Răsărit. A fost bine ce s-a întâmplat după ‘89? A fost rău? Răspunsul este da, la ambele întrebări. A fost bine că de 23 de ani am mizat pe mâna Occidentului şi pe piaţa liberă. A fost rău că am uitat, faptul că globul pământesc, din totdeauna şi mai ales acum, în plină globalizare, este făcut din Occident şi încă trei puncte cardinale, inclusiv Răsăritul. Am uitat că, pentru privitorul de pe oricare mal al Tamisei, Senei sau Rinului, România, noi, suntem Răsăritul. Că suntem parte din el. Oricât am suspina, uneori, şi oricâte fiţe am face, alteori...

Oricum, tema în atenţie este impresionantă ca dimensiuni şi importanţă, ne limităm la o observaţie, o întrebare şi un posibil răspuns. Astfel – lăsând de-o parte cooperarea şi proiectele economice comune, multe strategice şi limitându-ne numai la comerţ – observăm că România are cele mai mici exporturi către Rusia şi ex-sovietici dintre toate ţările est-europene, inclusiv micuţele Estonia, Letonia Lituania şi Slovacia, cu o populaţie totală de numai 61% din cea a României, dar cu un comerţ bilateral total cu Rusia de 25,86 miliarde dolari în 2011, de şase ori mai mare decât al ei. Întrebarea este: cum au reuşit aceste patru ţări, cele mai mici din Est, să aibă în 2012 un PIB mediu substanţial mai mare decât al României, de 18.488 dolari/un locuitor, faţă de numai 7.934 dolari/un român, când, pe vremea comunismului, diferenţele între PIB-urile lor şi al României erau nesemnificative? Iar răspunsul posibil este că, după 23 de ani de la fostul regim, ridicarea economică a acestor patru ţări s-a bazat, într-o măsură hotărâtoare, şi pe următorii trei factori: (1) depolitizarea relaţiilor lor cu Vestul şi, după o perioadă de timp, refuzul de participare la orice formă de confruntări ideologice sau geopolitice cu Rusia şi alte state din spaţiul fostei URSS; (2) reluarea, promovarea şi valorificarea oportunităţilor comerciale şi de cooperare economică cu zona „fierbinte” alăturată, piaţa euro-asiatică, şi (3) promovarea nenegociabilă a interesului naţional, în interiorul UE şi în spaţiul euroatlantic. Faptul că România a renunţat şi a fost, întrucâtva, împiedicată de circumstanţele externe să reia şi să dezvolte schimburile şi cooperarea cu piaţa menţionată, este unul din motivele principale pentru care în 2013 această ţară împarte cu Bulgaria (7.033 dolari/un locuitor) ultimele două locuri în Uniunea Europeană, ca PIB şi nivel de trai.

În 1990 „kilometrajul” Europei de Est – oameni, societăţi, politici, ideologii, producţie, proiecte pe termen scurt, sau strategice etc. – s-a dat peste cap şi a repornit de la zero. Cu o istorie şi legături economice vechi de 45 de ani dispărute, cu reorientarea bruscă a unui comerţ puţin competitiv către Vest, în încercarea disperată de a se obţine valută; cu trecerea dificilă de la fosta economie planificată, la cea de piaţă şi cu „terapii de şoc” în unele cazuri, toate ţările est-europene au avut probleme foarte serioase, multe economii au fost la un pas de colaps, în primii ani ai deceniului ’90 trecut. Cu excepţia Cehiei, a Slovaciei şi, pentru doi ani, a Bulgariei, care toate trei au menţinut şi după 1990 un nivel relativ constant al schimburilor cu Rusia şi ex-sovieticii, comerţul şi schimburile economice ale celorlaţi cu Răsăritul au atins, în anii 1990-1995, minimuri istorice, nici România nu a constituit o excepţie, comerţul ei în Est s-a prăbuşit, pieţe tradiţionale au dispărut aproape complet, odată cu ele şi exportul de branduri româneşti consacrate şi solicitate de zeci de milioane de consumatori din zonă, spre împrospătarea memoriei amintim mobila Solca, locomotivele “Electroputere” Craiova, încălţămintea Guban Timişoara şi Clujana, Dero, biscuiţii Eugenia, antibioticele de la “Penicilina” Iaşi, frigiderele Polar şi Arctic (70% din producţie pleca în Est), Gerovitalul (alături de De Gaulle, J.F.Kennedy, Salvador Dali şi Chaplin, clienţi VIP au fost Hruşciov, Suslov, Kirilenko, Kosîghin, Mikoian şi alţi „gero” din Politbiroul partidului comunist sovietic al anilor ‘60), berea Azuga, vinul Murfatlar, covoarele de Cisnădie etc.

Stânga social-democrată aflată la guvernare, la Bucureşti, în anii 1990-1996 şi 2000-2004 a încercat să recupereze piaţa estică pierdută, să reia vechile legături economice în zonă. Aparent, s-a făcut aproape totul: în aprilie 1991, preşedinţii Iliescu şi Gorbaciov au semnat un tratat de bunăvecinătate şi cooperare, pierdut pe drum peste câteva luni, odată cu plecarea de la putere, prematură, a fostului părinte al perestroikăi; după 10 ani şi 20 de runde de negocieri, în iulie 2003 Iliescu şi Putin au semnat la Moscova tratatul politic de bază între cele două ţări; premierii s-au întâlnit şi reîntâlnit la Bucureşti, Moscova şi Berlin, s-au creat Camera de Comerţ şi Industrii România-Rusia, încă din 1994, Centrul de afaceri româno-rus de la Bucureşti, în 2003, Forumul oamenilor de afaceri români şi ruşi a reunit în martie 2003, la Bucureşti, sute de „grei” ai afacerilor din ambele ţări; considerând că „o Românie puternică se construieşte cu faţa către Occident, dar având relaţii şi parteneriate – în special economice, cu toate statele puternice la nivel mondial”, în 2002 premierul Adrian Năstase a luat cu el la Moscova 80 de oameni de afaceri români, a repetat strădania în 2004, într-o altă vizită în Rusia, gândită anume pentru redresarea relaţiilor comerciale bilaterale.

Din păcate, aproape nimic din aceste eforturi nu a ajutat, comerţul bilateral şi cooperarea economică cu Rusia – 1,3 miliarde dolari în 2002, cu exporturi româneşti ridicole, de 40 milioane, mai puţin decât încasa anual pe piaţa rusă fabrica de frigidere din Găieşti, în anii ’70 – au rămas derizorii, din motive politice.

Primul este că, în negocierile cu noul şi principalul partener occidental de după căderea comunismului, Statele Unite, stânga social-democrată românească 1990-1996 şi 2000-2004 s-a izbit de o problemă insurmontabilă: era...de stânga. În mai vechea viziune postbelică, simplistă, a Washingtonului, partenerul de dialog american a menţinut la Bucureşti o atitudine din vremea Războiului Rece, în lumea nouă a post-Războiului Rece, adică a apreciat că orice stângă europeană (socialiştii, social-democraţii), inclusiv cea din România, miroase a comunism, şi că orice comunicare, negociere sau cooperare, fie ea şi economică, cu Moscova, este suspectă. În atare condiţii, preşedintele Ion Iliescu (şi nu numai el), a fost etichetat de răuvoitori, de opoziţia din ţară, de cercuri politice şi de câteva cancelarii occidentale drept mai vechiul „om al Moscovei”; a fost bănuit şi acuzat de obedienţă şi de favorizarea, „în forme continuate”, a legăturilor cu ruşii, de neocomunism. Guvernarea social-democrată de la Bucureşti 1990-2004 a fost privită cu neîncredere, s-a aflat sub o presiune permanentă din partea administraţiilor americane, interesate de noile lor politici în Europa de Est postcomunistă, a fost supusă incontinuu la teste de fidelitate necondiţionată faţă de euroatlantici, „prezumţia de vinovăţie” s-a menţinut şi după ce testele au fost trecute cu succes – intrarea în NATO şi încheierea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Şi astfel, din partea română, în ce priveşte raporturile postdecembriste cu Moscova, s-a acţionat foarte prudent, relaţiile comerciale şi economice nu au fost încurajate şi au bătut pasul pe loc, România a pierdut miliarde, în schimb – atenţie, urmează umor negru britanic la Washington – această pierdere era cât p’aci să fie „compensată” în 2003, atunci când secretarul de Stat James Baker i-a propus premierului Adrain Năstase ca ţara lui să renunţe la cele trei miliarde datorate de Irak României, deşi, spunea acelaşi Baker, „nimeni nu ne-a sprijinit mai consistent decât România în (războiul din) Golf” (?!)

Al doilea motiv, tot politic, vine dinspre partea rusă, în toţi anii ’90 preşedintele rus Boris Ielţîn a fost foarte puţin interesat de reluarea relaţiilor generale cu fostele ţări socialiste est-europene. Mai mult, o coincidenţă nefastă a făcut ca aici, la Bucureşti, eforturile de redresare a raporturilor generale româno-ruse să se lovească, aşa cum am arătat, de oameni, interese şi politici euroatlantice potrivnice, iar la Moscova să întâlnească, la mare cinste...aceeaşi oameni, interese şi politici euroatlantice, spunea Henry Kissinger: „În anii preşedinţiei lui Ielţîn (1990-1999) liderii occidentali au acţionat, ca şi cum ei ar fi fost decidenţii de politici interne ale Rusiei” (?!) Deci, no win situation pentru România...

Aşadar, după decembrie 1989, în relaţiile economice cu esticii şi fosta URSS a urmat stagnare şi, apoi, regres, de la 1,5 miliarde dolari în 1990 (inerţia CAER), exporturile româneşti în Rusia au căzut la 50 milioane, în 1999. Revenirea timidă de după 1993 a fost întreruptă brusc în 1996, odată cu preluarea puterii de către Convenţia Democrată, de dreapta, aflată în siajul noii politici externe americane, de „extindere a democraţiei” şi a NATO către Est. La Bucureşti, startul anterior a fost pierdut, dialogul cu Moscova a fost transformat de către fostul preşedinte Emil Constantinescu într-o dispută istorică pe tema tezaurului românesc din Rusia şi a pactului Ribbentrop-Molotov, odată cu startul ratat s-au risipit şi primele rezultate ale noilor contacte economice româno-ruse. La Moscova, interesul faţă de România a fost zero, Ielţîn a fost total absorbit, sufocat şi trimis non-stop lângă sticla cu vodcă, de problemele interne. Totodată, în vremea preşedintelui Clinton, a crescut mult interesul occidental faţă de utilizarea geopolitică a României ca un „tampon” între NATO şi „blocul slav”, Rusia, Belarus şi Ucraina, această viziune a Washingtonului se va modifica odată cu instalarea la Casa Albă a administraţiei Bush jr., în 2000.

Apoi, în ce priveşte relaţiile româno-ruse, administraţia social-democrată 2000-2004 şi-a propus să se concentreze mai mult pe proiecte de cooperare economică, la semnarea tratatului politic de bază dintre România şi Rusia, în iulie 2003, preşedintele Iliescu a călătorit în capitala Rusiei însoţit de 250 de oameni de afaceri, un semnal puternic că se doreşte relansarea în forţă a raporturilor economice bilaterale; în 2003 au fost înfiinţate primele patru societăţi mixte româno-ruse, cu exporturi pe terţe pieţe, au fost semnate patru protocoale de colaborare în învăţământ, paza frontalieră, comerţ exterior şi pentru depozitarea rezervelor de gaze naturale; Aleksei Miller al Gazpromului a venit în 2004 la Bucureşti, interesat să investească sute de milioane şi să devină acţionarul majoritar la Distrigaz Nord şi Distrigaz Sud. Normalizarea raporturilor economice cu Rusia a început să prindă cheag şi apoi, pentru a doua oară, totul s-a dat peste cap. S-a risipit, iarăşi, totul.

La 13 decembrie 2004, în ziua instalării sale la Palatul prezidenţial, Traian Băsescu a făcut o declaraţie esenţială: „Axa Washington-Londra-Bucureşti va fi o prioritate în politica externă în următorii cinci ani”. A spus fără ocolişuri, că o serie de priorităţi est-europene ale angajatorului – administraţia neoconservatoare Bush jr. – au trecut în sarcina angajatului, preşedintele român; că autobiografia sa întunecată devine politica externă întunecată a României; şi, în ce priveşte tema cărţii de faţă, a anunţat deschiderea sezonului de vânătoare, pentru cinci ani (!), la politicile şi interesele Rusiei la Marea Neagră şi în spaţiul ex-sovietic. A spus, de fapt, că, din fostul „tampon” inert între NATO şi lumea slavă răsăriteană, în vremea preşedintelui Bill Clinton, România mercenarului Băsescu a devenit, sub Bush jr., „vârf de lance” şi participant activ la provocări, acţiuni destabilizatoare şi încercuirea directă, ostilă, a Rusiei, pe frontierele ei istorice, de la Marea Baltică, la Marea Neagră („Anaconda” policy). În ce priveşte atitudinea faţă de Moscova, ambele sale mandate au fost presărate numai cu momente negative, cu insulte la adresa liderilor de la Kremlin şi a ruşilor, venite de la un individ cu o condiţie intelectuală precară şi cu un comportament bizar, schizofrenic; cu scandaluri de spionaj, expulzări de diplomaţi, declaraţii iresponsabile, duşmănoase, despre evenimente şi personaje istorice, conflicte repetate la nivelul ministerelor de Externe etc. După 2004, în loc să ajungă o punte solidă Est-Vest la frontiera răsăriteană a Uniunii Europene, România a devenit o fortăreaţă de mucava în faţa unei superputeri întinse pe două continente şi nouă fuse orare.

În atare condiţii politice, cercetarea, analiza şi concluziile asupra raporturilor comerciale şi economice româno-ruse în perioada 13 decembrie 2004-7 mai 2012, prima venire la guvernare a USL, relevă şi ele aceeaşi situaţie negativă, deprimantă, în care a fost adusă toată economia, inclusiv comerţul exterior. În 2007, în vremea administraţiei lui Traian Băsescu, România a intrat în Uniunea Europeană, toată lumea s-a aşteptat să se întâmple de bine, şi s-a întâmplat invers. S-a întâmplat că datoria ei externă, de dezvoltare, n-a produs nici o dezvoltare, dar a ajuns la peste 100 de miliarde de euro. Apoi, s-a aşteptat o creştere economică şi iarăşi a ieşit pe dos, economia ei a devenit o „economie de subzistenţă”, iar în lipsa unei productivităţi competitive, România a ajuns în situaţia de a se transforma într-o simplă piaţă de desfacere pentru UE şi China. Şansa de a se îndrepta lucrurile pe calea cooperării economice regionale, ceva ce România făcuse pe vremuri şi a făcut bine, nu a existat în calculele de politică externă ale preşedintelui. În 2009, pe când toţi ceilalţi est-europeni au căutat să diminueze efectele crizei printr-un comerţ şi afaceri agresive în fosta Uniune Sovietică, exporturile regionale româneşti, oricum reduse, s-au prăbuşit cu 45%, faţă de 2008. Acordurile comerciale cu ţările est-europene au rămas o amintire, exporturile în fostele ţări socialiste au fost doar trei, patru procente din exporturile totale, au fost cele mai mici din toată Europa de Est, mai mici decât ale Slovaciei, sau ale ţărilor baltice, luate individual. Exporturile către Rusia, altădată un sfert din ce vindea România peste hotare, au fost o altă zonă de dezastru, în 2010 au căzut sub 900 de milioane de euro, aproape toată suma a reprezentat componente auto de la Renault (Dacia) Piteşti, pentru linia de asamblare…Renault, de lângă Moscova, Vive le commerce francais – francais! Între timp, Polonia, Cehia şi Ungaria, cu o populaţie cumulată de numai 2,5 ori mai mare decât a României, au avut în 2010 exporturi totale în Rusia de 40 miliarde de euro, de 45 de ori mai mari decât cele româneşti. Sub embargoul impus de Băsescu României asupra relaţiilor cu Moscova, raporturile economice, încătuşate, au aşteptat vremuri mai bune. În 2010, la Camera Rusă de Comerţ şi Industrii din Moscova a avut loc „Forumul de afaceri ruso-român”, participanţii au luat notă că schimburile comerciale bilaterale au scăzut de la 6 miliarde dolari în 2008, la 3,4 miliarde în 2009, dintre care 2,5 miliarde au costat gazele naturale ruseşti, cumpărate de români prin intermediari la un preţ cu 60% mai mare decât Moldova, Ungaria şi Bulgaria, şi spunea acolo domnul Viktor Trigubko, vicepreşedintele companiei Mechel, din Moscova: „România are o mare importanţă pentru businessul rusesc, ca una dintre cele mai mari ţări de pe piaţa Uniunii Europene... Companiile mici şi mijlocii româneşti ar trebui să aibă o poziţie mai activă pe piaţa rusească”.

În aceşti opt ani, decembrie 2004-2013, în urma iniţiativelor personale defectuoase şi a politicilor externe aberante ale preşedintelui, România a fost păgubită de zeci de miliarde de dolari, astfel: renunţarea la 80% din datoriile Irakului; cele mai ridicate preţuri din Europa, cu 40% peste media europeană, pentru gazele naturale ruseşti, aproximativ 11,2 miliarde de dolari în plus în opt ani, calculate la media preţurilor plătite de ceilalţi europeni; pierderea taxelor de tranzit al conductei South Stream prin România, proiect internaţional (15 ţări) iniţiat de Moscova şi refuzat de Băsescu din motive strict politice, antiruse şi, în sfârşit, profitul pierdut prin „îngheţarea” relaţiilor comerciale şi economice cu Rusia, aduse aproape de zero. În atare situaţie, DNA-ul trebuie să se autosesizeze, să investigheze lucrurile şi să formuleze, împotriva sa, acuzaţia de subminare a economiei naţionale.

La 17 mai 2012, românii au încasat, probabil, primele dividende autentice ale democraţiei de după căderea regimului totalitar Nicolae Ceauşescu: regimul antipopular Traian Băsescu, susţinut de o parte a dreptei internaţionale, coalizate, a fost obligat de jocul democratic (în sfârşit!), să cedeze guvernarea către Uniunea Social Liberală (USL), de centru-dreapta şi centru-stânga. Aceeaşi dreaptă internaţională coalizată, a impus, apoi, noului prim-ministru al USL, Victor Ponta, coabitarea cu preşedintele (demis în urma unui referendum popular), şi astfel, situaţia politică la nivel preşedinţie-guvern a devenit similară, după ani buni, cu cea din alte ţări est-europene, sau baltice: Lituania, Polonia, cu echipa preşedinte-premier Kaszyinski-Tusk, un rusofob şi un rusofil pragmatic; Cehia, cu preşedintele Vaclav Klaus, prieten al Moscovei, şi ministrul de Externe Karel Schwarzenberg, un rusofob pur sânge; Slovacia de după 2000, cu preşedintele Rudolf Schuster, rusofil şi premierul Mikulas Dzurinda, proatlanticist, şi Bulgaria, cu preşedintele filorus Pârvanov, contra prim-miniştrii „soft” rusofobi, Simeon II şi Boiko Borisov. Acolo, orientarea diferită a puterilor a adus rezultate benefice, în sensul că dezvoltarea relaţiilor cu Rusia, ex-sovieticii şi ceilalţi est-europeni a produs soluţii anticriză, economii mai sănătoase, mai mult comerţ internaţional, mai multe proiecte de cooperare economică externă şi, în final, PIB-uri naţionale/cap de locuitor substanţial mai ridicate decât al României.

Uliii rusofobiei au început să se risipească şi în România. Din toamnă şi până către sfârşitul lui 2012, lucrurile s-au mai schimbat. Ministrul Titus Corlăţean a vorbit de necesitatea contactelor la nivel de premieri şi de minister de Externe, liderul USL Crin Antonescu s-a întrebat, public, dacă e rău să ai relaţii bune cu Rusia şi China, în secunda următoare mercenarul de la Cotroceni şi resturile partidului lui au încropit, disperaţi, o campanie patetică împotriva USL-ului, cum că acesta ar vrea să scoată România de pe traiectoria euroatlantică; ministrul Agriculturii a călătorit la Moscova şi a deblocat exporturile de carne din România către Rusia. S-a dovedit ceva ce nu sesizase aproape nimeni, de ani buni, anume că apropierea româno-rusă nu este numai o chestiune strict românească, este o necesitate internaţională, în primul rând comunitară, fiind vorba de stingerea unei stări conflictuale, întreţinută de mulţi ani de un lider iresponsabil, la frontiera estică a unei Uniuni Europene paşnice, neconflictuale şi cooperante. Şi au venit, pe urmă, iarna şi 2013, „anul resetării relaţiilor româno-ruse”, cum a spus cineva. Deocamdată, a fost limpede că raporturile Bucureşti-Moscova s-au reinstalat într-un spaţiu respirabil. Oleg Malginov, simpaticul ambasador rus la Bucureşti a afirmat, că o generaţie de ruşi şi de români nu ştiu nimic unii de alţii, foarte adevărat; construcţia conductei de gaze ruseşti South Stream către Europa a început, cu 15 parteneri europeni, şi arată cum poate Rusia uni Estul cu Vestul, iar Băsescu a ţinut România afară din această megaafacere europeană, a ţinut-o afară şi mai săracă cu miliarde de dolari; construcţia conductei Nabucco a fost abandonată şi a arătat cât de dezbinat poate fi, uneori, Vestul, dar Băsescu a ţinut ca gaia maţu’ de acest proiect, a pierdut, iar românii nu s-au ales cu nimic; însuşi şeful serviciilor de informaţii ruseşti a venit la Bucureşti, şi astfel, Moscova a dat un anumit semnal, după două zile a sosit şi şeful CIA şi, astfel, Washingtonul a dat şi el un anumit semnal, în iunie 2013 „resetarea” româno-rusă, dar şi cea geostrategică, globalistă, americano-rusă, s-au jucat amândouă în acelaşi loc, la Bucureşti, nu prea a „răsuflat” nimic despre ce s-a discutat în acele două zile, dar, după alte câteva, s-a înţeles că America priveşte cu deschidere o ameliorare a relaţiilor româno-ruse.

În esenţă, aşa cum a spus ambasadorul Malginov în primăvara lui 2012, înainte de venirea USL-ului la guvernare, „România nu era o prioritate de politică externă a Rusiei”. Între timp, a devenit, dacă nu o prioritate, o temă de interes. De partea română, dificultăţile economice şi schimbarea generaţiei de politicieni duce, în mod evident, la apariţia unei atitudini mai pragmatice, iar exemplul celorlalţi est-europeni şi al occidentalilor, foarte prietenoşi cu Moscova, ar trebui să fie o mare încurajare pentru ei. Ca să nu spunem că, deja, apar opinii tot mai largi, care afirmă că situaţia economică de alertă „roşie” a României, şi îndatorarea, şi lipsa de schimburi şi cooperare cu vecinii, şi atitudinea lui Băsescu faţă de Rusia şi tot Estul, potrivnică Interesului Naţional, au amplificat starea economică proastă şi ne-au adus pagube foarte grele.

În sfârşit, în iulie recent, ministrul de Externe Corlăţean a fost invitat şi a călătorit la Moscova. Vizita nu a fost o resetare bilaterală, reaşezarea relaţiilor româno-ruse va veni după o vizită a premierului român în Rusia, în 2014, după plecarea (tehnică) a lui Băsescu, şi după o întâlnire a lui Putin cu viitorul preşedinte al României. Deocamdată, autorul acestei cărţi, după ce a văzut sute de poze ale ministrului de Externe rus, Serghei Lavrov, cu toţi miniştrii de Externe din Europa de Est şi fosta URSS, şi-a amintit fotografia oficială a lui Lavrov cu Corlăţean, cam una singură, cam aceeaşi apărută în toată presa scrisă şi pe net. Modest.

Modest, dar, la urma urmei, orice album de poze cu prieteni începe cu prima...

După numai o lună şi câteva zile, eşecul de la 26 iunie 2013 al lui Nabucco, proiectul atât de drag asasinului economic al României, Traian Băsescu, i-a dat toată dreptatea lui George Friedman, şeful Stratfor, care apucase să spună, la Bucureşti, că parteneriatele cu NATO, UE şi SUA nu sunt suficiente pentru ca românii să-şi asigure prosperitatea viitoare. După cum nici parteneriatul stategic cu americanii, vechi de peste 15 ani, şi nici prezenţa numeroasă a militarilor români în Irak şi Afganistan, nu i-a ajutat să călătorească fără vize în Statele Unite. După cum nici conversia aproape completă, de după ‘89, a comerţului exterior românesc de la Est, la Vest, nici facilităţile acordate investitorilor occidentali în schimbul unor redevenţe derizorii, şi nici cei 2,1 milioane de români la muncile cele mai de jos din Occident, nu îi ajută să fie primiţi în spaţiul Schengen; şi nici toate temele de democraţie consolidată făcute conştincios, nu i-au scutit de mega-escrocheria capitalistă, neoliberală, cu „băşica imobiliară” globală şi de continuarea ei, criza economică şi financiară. Ei bine, cu două excepţii (vizele în America pentru polonezi şi Schengenul la bulgari), nimic din toate acestea nu s-au întâmplat în fostele ţări socialiste est-uropene şi în baltice. Care au optat, toate, pentru dezvoltarea lor economică regională, ai căror cetăţeni călătoresc fără vize în America, călătoresc liberi în Schengen, iar economiile lor, datorită comerţului agresiv, investiţiilor reciproce, proiectelor strategice comune, şi cooperării economice serioase cu Rusia şi alţii din spaţiul post-sovietic, au trecut cu bine peste criză, au înregistrat creşteri ale PIB-ului şi nu au cunoscut recesiunea.

Şi astfel, după toate cele întâmplate, România s-a însingurat, s-a pierdut, a ajuns oaia rătăcită de turmă. Este de datoria oamenilor politici români de astăzi şi de mâine, să o caute, să o găsească şi să o aducă acasă, în Est, în Răsărit. Acolo, unde o aşteaptă o piaţă gigantică, de provocări şi oportunităţi nesfârşite, întinsă de la Bucureşti, Timişoara, Arad şi Oradea, din inima Europei, la Pacific.

Partea I a eseului o puteţi citi aici: Dezvoltarea economică regională şi oaia rătăcită, România

Partea II-a a eseului o puteţi citi aici: Balticele

Partea III-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Polonia

Partea a IV-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Cehia 

Partea a V-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Slovacia

Partea a VI-a a eseului o puteţi citi aici: Vişegradul - Ungaria

Partea a VII-a a eseului o puteţi citi aici: Sudul - Bulgaria

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.

DESPRE ROMANIA SPUNE CA VISANSKI S-A INTELES CU REGELE MIHAI SA-SI IA VALEA CA VA PRIMI O PENSIE IN MEXIC...

DESPRE ROMANIA SPUNE CA VISANSKI S-A INTELES CU REGELE MIHAI SA-SI IA VALEA CA VA PRIMI O PENSIE IN MEXIC..................
 

   

Cartea "Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni" de Pavel şi Anatoli Sudoplatov, a produs consternare la apariţia ei la editura Little, Brown and Co. din New York. Puţine cărţi publicate în America au provocat dezbateri atât de aprinse între istorici ca această autobiografie a generalului-locotenent Pavel Anatolievici Sudoplatov.
Printre dezvăluirile cărţii se numără: modul în care savanţii atomişti Oppenheimer, Fermi, Szilard, Fuchs şi Pontecorvo au furnizat sau au permis transferul de informaţii ştiinţifice esenţiale către URSS; cum a organizat Sudoplatov asasinarea lui Lev Troţki la ordinul direct al lui Stalin; rolul real jucat de soţii Alfred şi Ethel Rosenberg în spionajul atomic al URSS; de ce a inventat Stalin complotul medicilor şi conspiraţia sionistă din URSS, care i-a distrus pe evreii sovietici; cum a creat Stalin criza Berlinului pentru a preveni folosirea de către SUA a bombei atomice împotriva iminentei victorii comuniste în China; cum au organizat Hruşciov şi colegii lui arestarea şi împuşcarea lui Beria pentru a şterge propria lor complicitate la crimele lui Stalin.
Cine este Pavel Sudoplatov?

„SPECIAL TASKS. The Memoirs of an unwanted witness: a Soviet Spymaster” (MISIUNI SPECIALE. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni), de Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, publicată de editura Little, Brown and Co. din New York, 509 pagini
Cititorul se va întreba cine este acest autor şi cum a avut el acces la secrete atât de mari, multe dintre ele rămase neelucidate până acum? Pavel Sudoplatov a fost director-adjunct al spionajului extern sovietic între anii 1939-1942. La 15 iulie 1941, el a fost numit director general al Administraţiei Misiunilor Speciale din Ministerul Afacerilor Interne (NKVD) al URSS. Apoi a devenit directorul general al Direcţiei a IV-a din NKVD, însărcinată cu războiul de partizani contra Germaniei naziste, care invadase URSS la 22 iunie 1941.
În perioada 1944-1946, Sudoplatov a fost şeful Biroului de Informaţii al Comitetului Special al URSS pentrul Proiectul Atomic, care a reprezentat principala sursă de informaţii pentru dezvoltarea tehnico-ştiinţifică a armelor atomice sovietice. Sfera de activitate în care era angajat Sudoplatov a fost realmente extraordinară: răpire şi asasinare; sabotaj şi război de partizani în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial; înfiinţarea de reţele ilegale de spioni sovietici în SUA şi Europa Occidentală. Însă domeniul crucial de activitate în care a fost angrenat Sudoplatov a fost spionajul atomic pe teritoriile SUA, Angliei şi Canadei.
Pavel Sudoplatov a fost arestat după căderea de la putere a lui Lavrenti Beria. În pofida torturii şi a izolării complete în închisoare, acesta a refuzat să se „confeseze”, insistând că acuzaţiile aduse contra lui sunt deformări ale activităţilor sale pentru care el a fost decorat şi promovat până la gradul de general-locotenent. A fost eliberat din închisoare după 15 ani de temniţă grea, dar abia în anul 1992 va reşi să-şi obţină reabilitarea. A rămas un adept al comunismului, el atribuind căderea URSS-ului faptului că oameni inferiori lui Stalin au ajuns la conducerea statului sovietic (pag. XIII). În acest sens el scrie că: „cei care pretind a scrie istoria noastră nu pot reabilita imperiul ţarist şi pe Lenin cu scopul de a-l prezenta pe Stalin drept un criminal, este prea facil, având în vedere intelectul şi viziunea lui. Cârmuitorii victorioşi ai Rusiei au avut întotdeauna trăsături combinate de criminali şi de oameni de stat. În această privinţă se trece cu vederea că Stalin şi Beria, care au jucat roluri tragice şi criminale în istoria noastră, au jucat în acelaşi timp un rol constructiv, transformând Uniunea Sovietică într-o superputere nucleară. Or, tocmai această realizare este cea care a determinat evoluţia ulterioară a evenimentelor din lume” (pag. 5). Acest concept a fost cel mai bine prezentat lumii de către Winston Churchill prin aceste cuvinte: „Când Stalin a venit la putere, Rusia ara pământul cu plugul de lemn. Când Stalin a murit, ţara sa era cea mai mare superputere militară a lumii, întrecută doar de Statele Unite ale Americii”.
Sudoplatov a refuzat să-i ajute pe istoricii ruşi să se descurce în labirintul arhivelor secrete din Moscova, pe considerentul că Stalin nu poate fi judecat obiectiv prin prisma standardelor de azi şi că el trebuie evaluat în contextul timpurilor în care a condus ţara. De acelaşi refuz ferm s-a izbit şi Jerrold Schecter, şeful biroului din Moscova al revistei americane „Time”, când l-a vizitat pe Sudoplatov la spitalul unde se trata de insuficienţă cardiacă, la vârsta de 85 de ani. Acesta ar fi dus cu el în mormânt tot ce a dezvăluit în această carte dacă Jerrold Schecter nu s-ar fi dus la fiul lui Pavel Sudoplatov, academicianul rus Anatoli Sudoplatov, căruia i-a cerut ajutorul direct şi personal în a-l convinge pe tatăl său să spună ce ştie înainte de moartea sa iminentă.

Robert Oppenheimer a fost directorul proiectului Manhattan, proiect care a dezvoltat prima bombă atomică
Cum au furat sovieticii secretul primei bombe atomice
Editorii americani ai acestei cărţi semnalează de la primele pagini ale introducerii că aspectul inedit, adus la cunoştinţa publicului de acest autor militar, este modul concret în care au procedat sovieticii pentru a fura secretele atomice descoperite de savanţii de la Los Alamos, pentru construirea primei bombe atomice. Este clar acum că, fără participarea voluntară la trădare a savanţilor participanţi la Proiectul Manhattan, sovieticii n-ar fi putut copia aşa repede bomba atomică americană. Prima bombă atomică detonată de sovietici în anul 1949 a fost o copie fidelă a bombei americane. Le-au trebuit savanţilor sovietici zece ani pentru detonarea cu succes a celei de-a doua bombe atomice, care a fost în totalitate un produs sovietic.
Prima bombă atomică a fost rezultatul unui efort colectiv intens, coerent şi insistent, care a costat 2 miliarde de dolari şi la care au participat zeci de mii de ingineri, tehnicieni, fizicieni şi alţi specialişti americani. Munca lor a ajuns de-a gata în mâinile spionilor sovietici, care au dus-o la Moscova cu riscul vieţii lor (soţii Alfred şi Ethel Rosenberg au fost curierii sovietici care au sfârşit pe scaunul electric când s-a aflat ce transportau în valizele lor). Mai mult de 90% dintre agenţii recrutaţi de sovietici în străinătate erau de origine evreiască, a căror ură contra lui Hitler i-a făcut să-şi rişte viaţa şi avutul pentru a ajuta URSS-ul în lupta contra Germaniei (pag. 4).
Cum a fost posibil ca savanţii atomişti să transfere sovieticilor descoperirile lor ştiinţifice? Sudoplatov povesteşte că s-a acţionat pe trei idei principale: 1) teama viscerală a savanţilor că Hitler ar putea fi primul care să obţină bomba atomică; 2) egalitatea statutului de puteri nucleare dintre SUA şi URSS va contribui la pacea mondială, altfel s-ar fi anihilat reciproc; 3) exploatarea aroganţei depistate de sovietici la discuţiile secrete cu savanţii atomişti, care se considerau o specie nouă de oameni de stat, al căror mandat depăşea graniţele ţărilor din care proveneau ei (pag. XIV). Deci n-a fost vorba de bani sau alte valori pentru obţinerea colaborării savanţilor atomişti de la Los Alamos. A fost o colaborare voluntară şi gratuită, deşi Stalin era pregătit să plătească eventual sumele necesare pentru transferul tehnologiei nucleare. Chiar dacă directorul Proiectului Manhattan, prof. dr. Robert Oppenheimer, era decedat din anul 1967, familia acestuia l-a acţionat în justiţie pe Sudoplatov la apariţia acestei cărţi, pentru a salva reputaţia savantului. Şi n-a fost singurul scandal provocat de această carte. Statul ucrainian s-a sesizat din oficiu şi l-a dat în judecată pe Sudoplatov pentru asasinarea lui Evghen Konovaletz, eroul naţional al Ucrainei, despre care nu se ştia cine l-a ucis în exil. Sudoplatov descrie în detaliu cum l-a ucis pe Konovaletz, la Amsterdam, din ordinul direct şi personal al lui Stalin, pentru că era liderul ucrainienilor din exil cu acces direct la Hitler şi Hermann Göring.
Misiune în Mexic: uciderea lui Troţki

Ramon Mercader, cel care, trimis de Stalin, l-a omorât pe Troţki în Mexic, unde acesta din urmă se afla în exil

Un capitol întreg al cărţii este consacrat de Sudoplatov modului cum a organizat şi instruit echipa trimisă în Mexic cu misiunea uciderii celui mai mare duşman al lui Stalin şi unul dintre fondatorii statului sovietic: Leon Davidovici Bronstein, intrat în istorie sub numele conspirativ de Troţki. Se cunoaşte faptul că şi Lenin se temea de Troţki, care-l întrecea ca orator şi ca organizator de geniu al Armatei Roşii. Întrebat de un jurnalist cum explică el succesul constant al cuvântărilor sale în faţa unor săli pline cu oameni atât de diferiţi ca pregătire, Troţki a dat următorul răspuns: „Eu când mă urc la tribună îmi imaginez că sunt în faţa unei săli pline cu idioţi şi că trebuie să vorbesc în aşa fel încât să fiu înţeles de ultimul idiot din ultimul rând al sălii respective”. Cel care l-a ucis pe Troţki, la 20 august 1940, a fost agentul lui Sudoplatov, un comunist catalan cu numele de Ramon Mercader, care n-a reuşit să fugă din locuinţa lui Troţki după ce l-a rănit mortal. A fost prins, judecat şi condamnat de mexicani, care l-au închis timp de 20 de ani. A fost bătut în fiecare zi în închisoare până au reuşit să scoată de la el informaţia capitală: cine a fost ordonatorul crimei comise de el. A petrecut ultimii ani de viaţă la Moscova cu o pensie de general KGB şi a decedat în 1978 la 65 de ani.
Eduard Beneş şi Imre Nagy, agenţi ai Moscovei
Sudoplatov mai dezvăluie că printre agenţii lui plătiţi s-a numărat şi preşedintele Cehoslovaciei, Eduard Beneş, recrutat de NKVD în anul 1938, şi care a facilitat cedarea către URSS a unei părţi din teritoriul ţării sale (pag. 104). Când Cehoslovacia a fost cotropită de nazişti, Beneş a fost scos din ţară de oamenii NKVD-ului, pe căi cunoscute numai de ei. Nimeni n-a ştiut cum a ajuns el la Londra. Sudoplatov scrie că, la plecare, lui Beneş i s-a înmânat suma de 10.000 de dolari, o avere pentru acele vremuri şi i s-a cerut o chitanţă. Cu acei bani Beneş a trăit confortabil la Londra pe toată durata războiului. În anul 1945 s-a dus la Moscova împreună cu Jan Masaryk cu convingerea că va fi repus în funcţia de preşedinte, numai că Stalin îl pregătea pe comunistul ceh Klement Gottwald pentru funcţia supremă a Cehoslovaciei.
După încheierea războiului, Sudoplatov este trimis de Molotov la Praga cu misiunea de a-l determina pe Eduard Beneş să se retragă în linişte din viaţa politică a Cehoslovaciei. În acest scop, Sudoplatov a luat cu el, la Praga, pe Piotr Zubov, ofiţerul NKVD care-l recrutase pe Beneş, şi, mai ales, n-a uitat să ia chitanţa contra căreia îi înmînase acestuia cei 10.000 de dolari. Pentru cazul că Beneş ar putea opune rezistenţă cererii lui Molotov, autorul cărţii scrie că a luat cu el 400 de militari îmbrăcaţi în civil, care ar fi intevenit dacă ar fi fost nevoie. Totul s-a desfăşurat în secret şi fără incidente, Eduard Beneş anunţând public că se pensionează pe motive de sănătate. A murit în anul 1948 (pag. 233-235).
Un alt lider european care este demascat de Sudoplatov ca fiind agent plătit al NKVD este Imre Nagy al Ungariei, despre care scrie următoarele: „Beria avea de asemenea planuri de schimbări în conducerea Ungariei. El a avansat propunerea ca Imre Nagy să fie candidat la postul de prim-ministru. Încă din anii 1930, Nagy a fost un agent NKVD cu normă întreagă, cu numele de cod Volodea, ale cărui servicii erau considerate de mare valoare. Ideea lui Beria era de a avea prin Nagy pe omul său într-o poziţie cheie în conducerea Ungariei. Nagy va executa supus instrucţiunile Moscovei” (pag. 367).
Tito către Stalin: „eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”

Caricatură înfăţişându-l Tito, vândut americanilor. Preşedintele Iugoslaviei era cunoscut pentru părerile contrare lui Stalin
Pagini întregi sunt dedicate descrierii planurilor lui Stalin de asasinare a mareşalul Iosip Broz Tito, preşedintele Iugoslaviei. După trei încercări nereuşite, efectuate de alte cercuri din anturajul lui Stalin, acesta decide să apeleze la Sudoplatov pentru uciderea lui Tito. Îl cheamă la Kremlin şi-i arată o scrisoare olografă şi nesemnată, care cuprindea o propunere de atentat la viaţa lui Tito. După citirea scrisorii, Sudoplatov a demonstrat punct cu punct toate detaliile care probau că autorul scrisorii este fără experienţă în domeniu. Stalin a fost impresionat de sistemul puternic de apărare construit în jurul liderului iugoslav, informaţii pe care Sudoplatov le avea de la un agent al său aflat în garda personală a lui Tito. Chestiunea ridicată de Sudoplatov era că în condiţii de pace se pune problema morală a trimiterii unui agent sovietic la moarte sigură, întrucât el nu avea nicio şansă de a scăpa neprins. În plus, se cunoştea că Tito nu va intra în panică având experienţă personală de luptă în război (pag. 339). Două zile mai târziu, planurile contra lui Tito au fost abandonate de îmbolnăvirea lui Stalin şi decesul său la 5 martie 1953. În biroul lui Stalin de la vila Kunţevo s-a găsit, printre alte documente personale, următoarea scrisoare de la Tito: „Aţi trimis aici trei oameni ca să mă ucidă şi toţi trei au fost capturaţi. Dacă nu încetaţi, eu voi trimite la Moscova un singur om şi nu va mai fi nevoie de altul”. Şochează limbajul specific corespondenţei dintre doi gangsteri.
Finlanda a facilitat Pactul Molotov-Ribbentrop
La 8 aprilie 1938 – povesteşte Sudoplatov – Boris Rîbkin, şeful rezidenţei NKVD din Finlanda, este convocat la Kremlin, unde Stalin şi alţi membri ai Biroului Politic îi încredinţează oficial misiunea de a oferi verbal guvernului finlandez un pact secret, fără participarea ambasadorului sovietic la Helsinki. În schimbul semnării de către Finlanda cu URSS a unui Pact de Asistenţă Mutuală Militară şi Economică în caz de atac din partea unei terţe puteri, sovieticii ofereau finlandezilor siguranţa eternă contra unui război din partea puterilor europene şi privilegii economice reciproce pe o bază permanentă. În această ofertă s-a inclus împărţirea sferelor de influenţă militară şi economică din zona ţărilor baltice care se aflau între Finlanda şi URSS. Guvernul Finlandei a respins oferta, preferând o colaborare cu Germania.
Mareşalul Carl Gustav Mannerheim, preşedintele Consiliului de Apărare al Finlandei, l-a informat pe Hitler despre pactul propus de Stalin, fără să evalueze consecinţele indiscreţiei sale. Hitler a tras concluzia că Stalin este apt pentru o asemenea abordare cu Germania, din moment ce un pact similar fusese oferit Finlandei. Aşa a ajuns Ribbentrop la Moscova, unde a semnat cu Molotov pactul care le poartă numele. Deşi refuzată de Mannerheim, oferta sovietică a produs o sciziune profundă în conducerea Finlandei, fapt care va fi speculat de sovietici la încheierea unei păci separate cu Finlanda în anul 1944. Ca urmare a înfrângerii în război, Finlanda a pierdut 22.000 de mile pătrate din teritoriu în favoarea URSS-ului, iar frontiera de stat dintre cele două ţări a fost mutată cu mult mai spre nord de oraşul Leningrad (azi Sankt-Petersburg) decât prevedea pactul propus de Stalin în anul 1938.

Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1939. Molotov, ministul de externe rus, se află pe scaun, în spatele său este Ribbentrop (în centrul imaginii, cu cravată), ministrul de externe al Germaniei naziste; Stalin se află în stânga lui
Sudoplatov aduce şi detalii inedite privind negocierile secrete purtate de Stalin cu Hitler în lunile premergătoare invaziei URSS de către Germania. Astfel, la 10 ianuarie 1941, Molotov semnează cu ambasadorul german la Moscova, Friederich Werner von der Schulenburg, un protocol secret prin care Germania cedează URSS-ului, în schimbul a 7,5 milioane dolari-aur, teritorii ale Lituaniei care aparţineau Germaniei, precum şi dezvoltarea cooperării economice pe toată durata anului 1941. Alt detaliu inedit oferit de Sudoplatov este acela că în consultările secrete dintre Hitler, Ribbentrop şi Molotov privind o alianţă strategică între Germania, Japonia şi URSS, au fost manifestări care l-au condus pe Stalin la iluzia că va putea cădea la o învoială cu Hitler. Din rapoartele spionilor sovietici la Londra (Philby şi Cairncross), Stalin ştia că Hitler căuta insistent o formulă paşnică de soluţionare a litigiilor Germaniei cu Imperiul Britanic înaintea atacării URSS-ului pentru evitarea unui război pe două fronturi. Asta l-a făcut pe Stalin să calculeze greşit că mai are cel puţin un an până la agresiunea nazistă contra URSS. În sprijinul acestei teorii, că Stalin se baza pe contactele sale personale cu Hitler în a-l convinge să nu atace URSS, Sudoplatov aduce şi următorul detaliu semnificativ: în luna mai 1941, Stalin se autonumeşte prim-ministru al guvernului URSS, iar în declaraţia agenţiei TASS privind această schimbare în conducerea guvernului sovietic se comunică publicului larg că Stalin este gata de negocieri internaţionale şi că el va conduce personal tratativele cu Germania. Toate aceste detalii aruncă o lumină nouă asupra circumstanţelor care l-au făcut pe Stalin să ignore toate avertismentele privind iminenta invazie a URSS-ului de către Germania nazistă.
Otrăvurile fără urmă, o specialitate sovietică
Sudoplatov scrie că absolut toţi cârmuitorii sovietici de la Lenin la Gorbaciov au manifestat un mare interes pentru otrăvuri şi administrarea lor secretă oamenilor deveniţi indezirabili. În acest subiect autorul se pronunţă cu competenţă şi autoritate ca specialist militar însărcinat pe linie de serviciu să folosească otrăvuri puternice ca instrumente de asasinare rapidă, secretă şi eficientă a celor condamnaţi politic să dispară.
La ordinul direct al lui Lenin, în secretariatul lui de la Kremlin s-a înfiinţat un laborator în subordinea primului-ministru, numit „Speţialnîi Kabinet”, care avea ca obiect de activitate cercetarea, proiectarea şi fabricarea de otrăvuri puternice. De la acest laborator a cerut Lenin să i se aducă otravă la vila sa de la Nijni-Novgorod (azi oraşul Gorki), unde zăcea paralizat şi informat de medici că sifilisul de care suferea duce în final la demenţă. Stalin a supus spre examinare această cerere Biroului Politic, care a refuzat s-o aprobe. În 1937, acest laborator a fost transferat la NKVD, în subordinea directă a ministrului securităţii statului. Între anii 1960-1970, acest laborator special de otrăvuri purta numele strict-secret de „Laboratorul Toxicologic nr. 12”, aflat în structurile KGB.
Notorietatea acestui laborator continua să fascineze preşedinţii URSS-ului, Gorbaciov fiind interesat despre acesta când aflase că Brejnev afirmase public că Hruşciov era mai uşor de îndepărtat de la putere prin Laboratorul 12 decât printr-o Plenară a C.C. al PCUS. Otrăvurile acestea nu lăsau urme, iar la autopsie se constatau indiciile unui infarct miocardic sau o comoţie cerebrală. Aşa a fost ucis diplomatul suedez Raoul Wallenberg, la ordinul lui Molotov, care se temea că va povesti în Suedia despre procedeele prin care NKVD a încercat să-l recruteze ca agent de influenţă. La fel a fost ucis jurnalistul bulgar Markov, care, fiind angajat al televiziunii britanice, îl critica constant pe preşedintele Bulgariei, Teodor Jivkov. Otrava a fost administrată prin vârful unei umbrele cu care Markov a fost împuns „din greşeală” pe un pod din Londra. La autopsie n-au apărut urme toxicologice. Cazul a ajuns celebru graţie generalului KGB Oleg Kalugin, care a emigrat în SUA şi a povestit acolo că el a furnizat otrava colegilor săi din Bulgaria.
Potrivit lui Sudoplatov, pe lista celor otrăviţi de autor sunt agenţi-dubli şi opozanţi politici de-ai lui Stalin, Molotov şi Hruşciov. Cadavrele lor au fost incinerate şi îngropate la o groapă comună. „Autorităţile au admis şovăielnic că figuri proeminente ca Iakir, Tuhacevski, Uborevici, Meyerhold şi alţii au fost trimişi pe lumea cealaltă în această manieră. Întrucât până în anul 1965 «Donskoi» era singurul crematoriu din Moscova, este probabil că cenuşa lui Wallenberg, Iejov şi Beria este îngropată în aceeaşi groapă comună” (pag. 271).
Reciclarea spionilor la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial
La invazia URSS-ului de către germani era o lipsă mare de specialişti în domeniul spionajului. Sudoplatov cere – şi Beria aprobă – scoaterea din închisori a 140 de foşti ofiţeri NKVD arestaţi în anii 1930. „Dosarele arătau că ei au fost arestaţi la iniţiativa şi din ordinul direct al lui Stalin şi Molotov. Din nefericire, Shpigelglas, Karin şi Maly, preotul maghiar, fuseseră deja împuşcaţi” (pag. 127). Preotul Maly a fost omul care i-a recrutat şi dirijat la Londra pe spionii britanici MacLean şi Philby din reţeaua Universităţii Cambridge. MacLean a lovit sever interesele economice ale României pe vremea când ea era pe lista ţărilor beneficiare ale Planului Marshall. Ca şef al cancelariei ambasadei britanice la Washington, MacLean avea acces la corespondenţa secretă a ambasadei cu şefii de la Londra. Astfel, dintr-o telegramă cifrată primită de la ministrul britanic Bevin, MacLean află că URSS nu va mai primi din Germania reparaţiile de război convenite la Ialta ca să fie plătite de nemţi timp de 5 ani, deoarece refacerea economiei URSS şi a Europei de Est se va face prin Planul Marshall.
Fiind în solda NKVD, MacLean trimite lui Stalin o copie a telegramei de la Bevin. Sudoplatov descrie consecinţele dramatice ale acestei telegrame: „Asta era total inacceptabil deoarece va împiedeca consolidarea controlului nostru în Europa răsăriteană. Însemna că partidele comuniste deja instalate în România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria vor fi deposedate de pârghiile economice ale puterii. Şase luni după ce Planul Marshall a fost refuzat de Uniunea Sovietică, regimul pluripartidelor din Europa de Est lua sfârşit. La instrucţiunile lui Stalin, Vîşinski a trimis un mesaj cifrat lui Molotov, aflat la Paris, care cuprindea în sumar raportul lui MacLean. Pe baza informaţiei lui MacLean, Stalin l-a instructat pe Molotov să obstrucţioneze implementarea Planului Marshall în Europa răsăriteană. Vîşinski personal a condus tratativele cu Regele Mihai al României pentru abdicarea lui, garantându-i o parte din pensia sa” (pag. 232). Aşa a pierdut România miliardele de dolari nerambursabili ale Planului Marshall.
„Sora” NKVD-ului era serviciul de spionaj al Armatei Roşii, cunoscut după iniţialele sale în rusă: GRU. Sudoplatov scrie că şi GRU se ocupa de asasinate, cu precădere ale dezertorilor şi ale agenţilor dubli, inclusiv în perioada postbelică, atunci când însărcinat cu aceste misini de suprimare era generalul-maior Markelov (pag. 425). Ilustrativ pentru orizontul global al lui Stalin este următorul dialog citat de Sudoplatov: „Mi s-a redat de către Vetrov, aghiotantul lui Molotov, ulterior ambasador în Danemarca, ce a spus Stalin lui Molotov: «Hai să ne dăm acordul pentru înfiinţarea Statului Israel. Asta va fi o durere în cur pentru statele arabe şi le va face să întoarcă spatele către britanici. Pe termen lung asta va submina total influenţa britanică în Egipt, Siria, Turcia, Irak.»” (pag. 296). Au trecut 63 de ani de atunci şi influenţa britanică în ţările menţionate mai sus a rămas o amintire.
Gorbaciov, un lider urât de ruşi
Sudoplatov oferă detalii negative pentru reputaţia lui Gorbaciov ca şef de stat. De exemplu, Gorbaciov a refuzat să le spună polonezilor ceva despre actele privind genocidul comis de sovietici la Katyn, unde au fost ucişi 21.857 de ofiţeri polonezi, la care trebuie adăugat numărul civililor polonezi împuşcaţi acolo, preoţi, magistraţi, profesori, elita Poloniei, un total înfricoşător de 35.000 de victime nevinovate (pag. 277). Abia Elţîn a făcut asta, după căderea URSS, dând Poloniei copiile actelor din arhivele KGB. „Gorbaciov şi Iakovlev s-au comportat ca şefi de partid obişnuiţi, exploatând numele democraţiei pentru a-şi întări propria lor bază de putere. Au fost naivi ca oameni de stat şi au trăit sub iluzia că pot să-şi depăşească rivalii şi să se menţină la putere... El şi Şevardnadze au fost incapabili de a negocia concesii economice din partea Occidentului, în schimbul retragerii Uniunii Sovietice din Europa de Est” (pag. 428). Când Gorbaciov a văzut, în toamna lui 1990, că scapă din mână controlul ţării a ordonat KGB-ului şi forţelor armate să pregătească legea marţială. Ca să-şi asigure sprijinul lor, a dublat salariile tuturor celor care aveau un grad militar (pag. 425). A scos dosarul lui Beria de la Procuratura Supremă şi l-a dus la cabinetul său de la Kremlin, de unde a dispărut. Gorbaciov nu are un bun renume printre concetăţenii săi şi sondajele de opinie din Rusia confirmă constant acest lucru.

Lumea în 2030 aşa cum o văd serviciile secrete americane Declinul Occidentului, ascensiunea Chinei

La fiecare patru ani, la debutul fiecărui mandat prezidenţial în SUA, National Intelligence Council (NIC), birou de analiză şi anticipaţie geopolitică şi economică al CIA, publică un raport care devine automat o referinţă majoră pentru toate cancelariile din lume. Ultimul raport, prezentat preşedintelui Barack Obama în ianuarie, a apărut sub titlul „Global Trends 2030 – Alternative Worlds“ („Tendinţe mondiale 2030 – noi lumi posibile“). Cum va fi lumea peste un deceniu, sau două sau mai mult? Pentru a răspunde, CIA îşi desfăşoară spionii pentru a colecta informaţii la nivel mondial, care prefigurează viitorul şi mizele geopolitice. Şi, la fiecare patru ani, agenţia americană de informaţii oferă raportul de perspectivă, Global Trends. Deşi este vorba de o viziune parţială, cea a Washingtonului, elaborată de o agenţie, CIA, a cărei misiune principală este apărarea intereselor SUA, raportul strategic al NIC prezintă un interes indiscutabil pentru că rezultă din reunificarea şi revizuirea datelor provenite de la toate agenţiile americane de informaţii şi a studiilor elaborate de experţi independenţi de la mai multe universităţi şi din numeroase state (Europa, China, India, Africa, America Latină, lumea arabo-musulmană, etc). Documentul găsit de preşedintele Barack Obama pe biroul de la Casa Albă la 21 ianuarie, când a început cel de al doilea mandat, a apărut acum sub titlul „Global Trends 2030. Alternative Worlds” (Tendinţe mondiale 2030, noi lumi posibile). Constatarea principală este declinul Occidentului. Pentru prima oară din secolul al XV-lea, ţările occidentale vor pierde puterea în faţa ascensiunii noilor puteri emergente. Începe faza finală a unui ciclu de cinci secole de dominaţie occidentală în lume. Chiar dacă SUA vor rămâne una dintre principalele puteri planetare, vor pierde hegemonia economică în favoarea Chinei. De asemenea, nu vor mai exercita „hegemonia militară”, aşa cum au făcut-o de la sfârşitul Războiului Rece (în 1989). Ne îndreptăm spre o lume multipolară în care noi actori – China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud – au vocaţia de a constitui poli regionali solizi şi de a disputa supremaţia internaţională cu Washingtonul şi aliaţii săi istorici – Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia. Cifrele oferă o imagine clară a rapidităţii declasificării occidentale care se anunţă: partea ţărilor occidentale în economia mondială va trece de la 56% cât este în prezent, la 25% în 2030. În mai puţin de două decenii, Occidentul va pierde peste jumătate din preponderenţa sa economică şi una din principalele consecinţe va fi faptul că SUA şi aliaţii nu vor mai avea mijloacele financiare pentru a-şi asuma rolul de jandarmi ai lumii. Această schimbare structurală, agravată de profunda criză economică actuală, ar putea reuşi acolo unde au eşuat URSS şi Al Qaeda – slăbirea durabilă a Occidentului. Era Asiei Se confirmă era Chinei forte, CIA descriind Imperiul de Mijloc ca locomotiva unei Asii triumfătoare, mai puternică decât SUA şi Europa reunite în termeni de populaţii, PIB, cheltuieli militare şi investiţii tehnologice. Raportul rezervă un loc proeminent pentru SUA, evidenţiind independenţa lor energetică datorată gazului şi petrolului de şist. Statele Unite ar putea chiar deveni primul producător mondial de brut la orizontul anilor 2020, depăşind Arabia Saudită, actualul lider mondial, şi poate provoca o bulversare a raporturilor de forţe cu consecinţe inedite. Criza europeană Potrivit acestui raport al CIA, criza în Europa va dura cel puţin un deceniu, adică până în 2023 şi nu este sigur că UE va reuşi să-şi menţină coeziunea. Între timp, se confirmă emergenţa Chinei ca a doua economie a lumii şi care va deveni curând prima. Simultan, alte ţări din grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India şi Africa de Sud) se vor instala pe a doua linie şi vor intra în competiţie directă cu fostele imperii dominante din grupul JAFRU (Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie). Pe a treia linie apar o serie de puteri intermediare, cu demografii în creştere şi puternice rate de creştere economică, chemate să devină şi ele poli regionali hegemonici şi cu tendinţa de a se constitui în grup de influenţă mondială, CINETV – Columbia, Indonezia, Nigeria, Etiopia, Turcia, Vietnam. Superputerea internetului Până în 2030, în noul sistem internaţional, unele dintre cele mai mari colectivităţi din lume nu vor mai fi ţări, ci comunităţi reunite şi legate între ele prin internet şi reţelele sociale. „Facebookland” va avea peste un miliard de utilizatori, Twiterland peste 800 milioane, şi ca atare, influenţa lor în jocul politicii mondiale ar putea fi decisivă. Structurile de putere se vor risipi din cauza accesului universal la Reţea şi a utilizării noilor tehnologii numerice. Raportul CIA anunţă apariţia de tensiuni între cetăţeni şi unele guverne, tensiuni calificate de sociologi ca „post-politice” sau „post-democratice”. Tehnologia va continua să fie marele criteriu de diferenţiere a statelor, dar viitori regi ai internetului, asemenea celor ai Google sau Facebook, vor deţine munţi de date şi vor manipula în timp real mult mai multe informaţii decât statele. Din acest motiv, CIA recomandă SUA să se pregătească să înfrunte marile întreprinderi private care controlează internetul activând Special Collection Service, un serviciu ultrasecret, care ar depinde de NSA (National Security Service), de SCE (Service Cryptologie Elements) şi de forţele armate specializate în captarea clandestină de informaţii de origine electromagnetică. Dacă un grup de întreprinderi private ajunge să controleze masa de date care circulă pe internet, SCS poate condiţiona comportamentul unei mari părţi a populaţiei mondiale, chiar entităţi cyberteroriste. CIA este îngrijorată că terorismul djihadist ar putea fi înlocuit de un cyberterorism mult mai înfricoşător. Chiar dacă ameninţările militare nu vor dispărea, pericolele care apasă societăţile vor fi de tip nemilitar – schimbarea climatică, conflicte economice, crima organizată, războaie electronice, noi pandemii, epuizarea resurselor naturale... Raportul CIA pune în evidenţă evoluţia riscului conflictelor. Vom asista la o creştere a riscului conflictelor în ţări unde resursele naturale ca apa şi pământul (terenurile) sunt foarte limitate şi unde populaţiile sunt foarte tinere. Sunt vizate trei regiuni – Orientul Mijlociu, Africa subsahariană şi Asia de Sud-Est. 8,4 miliarde În lumea de mâine, 60% din persoane vor trăi, pentru prima oară în istoria umanităţii, în oraşe, de fapt în megapolisuri, cu circa 30 de megaregiuni metropolitane ce vor curpinde 2-3 ţări. Spaţiul urban îşi va tripla suprafaţa actuală. În 2030, locuitorii Terrei vor fi 8,4 miliarde, dar creşterea demografică va înceta pretutindeni cu excepţia Africii. Printre ţările cele mai populate în 2030 se află, fără surpriză, India şi China. Iar în clasamentul primelor zece, pe ultimul loc se află Rusia. Va fi o îmbătrânire a populaţiei mondiale şi în schimb relaţia dintre fiinţa umană şi „tehnologiile protetice” va accelera punerea la punct de noi generaţii de roboţi şi apariţia de „supraoameni” capabili de dovezi fizice şi intelectuale inedite. Viitorul este rar previzibil, dar trebuie să fim pregătiţi să reacţionăm la diverse circumstanţe posibile. CIA deţine propriul punct de vedere subiectiv în ce priveşte evoluţia lumii, punct de vedere condiţionat de imperativul apărării intereselor americane, dar acest raport constituie o unealtă de lucru extrem de folositoare.

Deep Purple - Child in Time (Official Video) [HQ]

http://www.youtube.com/v/4wAPTsjhrjM?version=3&autohide=1&showinfo=1&autohide=1&autoplay=1&feature=share&attribution_tag=4kUizqgT0k4YoGs_wy18Ug

Opţiunea românilor: între baschet şi poker?

de Radu Golban

 

Zilele trecute s-a întâmplat încă un fapt care a îndepărtat mai mult malurile Atlanticului dintre Washington şi Berlin. Ministerul de finanţe al Statelor Unite ale Americii a atacat dur politica economică a Germaniei în Europa. Aceste acuzaţii apar pe un fond tensionat în urma interceptărilor americane ale cancelarului german. În raportul semestrial de aproximativ 35 de pagini al acestei instituţii,Washingtonul susţine că Germania ar fi realizat un excedent comercial în urma crizei din zona euro pe spinarea statelor europene. Germania ar fi o „piatră de moară atârnată de gâtul Europei” şi ar genera un efect deflaţionist în zona euro afectând grav chiar şi economia mondială. Guvernul de la Berlin ar trebui să se concentreze mai mult pe viitor, pentru a stimula creşterea economică internă şi a consolida zona euro. De altfel, Statele Unite de mai multă vreme şi-au arătat dezaprobarea faţă de politica de austeritate impusă de cancelarul german în Europa. Fără stimulare economică, statele europene aflate în criză nu au şanse de reînviorare a economiei. Responsabilitate bugetară da, însă nu fără investiţii publice şi intervenţii ale statului pentru creştere economică.

Ce înseamnă însă acest apel al Americii la adresa Europei şi ce am avea noi de făcut în afară de a tăcea din timidiatea strămoşească? Tensiunuile actuale dintre America şi Germania trec aproape neobservate la periferia Europei. Tocmai ţări precum România, a căror statalitate pare să fie grav afectată de problemele economice, ar trebui să ştie să atragă un maxim de beneificiu şi un plus de stabilitate din acest conflict. Poziţionându-se clar alături de o parte a baricadelor şi renunţând la oportunismul tradiţional ar fi mai mult decât doar o sursă de credibilitate pe plan extern. Identificând exact problemele cu care se confruntă România, am înţelege că o axare politică în viitor alături doar de un singur aliat este mai importantă decât habotnicia euroatlantică a "monoplolistului pe relaţii externe ale ţării", care s-a dovedit a fi o fantasmagorie, deoarece SUA şi Europa de mult nu mai au un interes comun. Când euroatlantismul este produsul analizei strategice a ţării, nu este de mirare că ne fuge pământul de sub picioare nu doar prin retrocedări, dar şi prin pasivitatea faţă de deciziile la nivel interanţional. Inaugurarea proiectului de la Deveselu, neavând nicio rădăcină etimologică în vreo stare de veselie, impune pentru o amplificare şi intensificare a relaţiei transatlantice mai mult decât un salut de infanterist în dreptul unei staţii de radar. Nivelul de înţelegere al unei mari puteri din lume asigură şi modul în care această putere îşi tratează aliaţii. Din timpurile glorioase ale Imperiului Britanic ştim că englezii îşi tratau aliaţii după sentimentul lor de valoare de sine mai mult decât după devotamentul pentru coroană. La capitolul devotament, România ar putea ocupa printre primele locuri din lume, lupatând pentru aliaţi, precum Germania, chiar şi fără un tratat militar.

Acutizarea crizei impune din ce în ce mai mult României să ia o decizie de parteneriat fidel, arătându-se capabilă în a înţelege şi nevoile protectorului ei, fie el german sau american – care îi sunt slăbiciunile şi vulnerabilităţile înainte de a-şi transforma ostaşii din nou în carne de tun pentru un război în numele unei alianţe imaginare. Chiar şi fără multă carte cunoaştem două lucruri: 1) că istoria se repetă şi 2) că alături de Germania pe cât de fideli am fost tot nu ne-a iertat şi ne-a dat Ardealul Ungariei, Cadrilaterul Bulgariei, Basarabia şi Bucovina Uniunii Sovietice, şi că din restul ramăşiţei de ţara din jurul Bucureştiului mai doreau să înfiinţeze un stat german „Donauland”. Doar graţie propagandei tot noi ne simţim vinovaţi pentru 23 august şi regretăm că nu am mers de tot de râpă alături de Hitler. Atât ieri, cât şi în zilele noastre, lipsa de credibilitate pe plan extern provine din fotbalizarea politicii şi din oportunismul clasei politice dâmboviţene. Proverbul românesc care se referă la partea posterioară a corpului, aflată în două luntri, este chiar o minimalizare a unei realităţi româneşti în care mai fiecare organ este imprăştiat pe câte o plutitoare. Indecizia în privinţa orientării politice ne va lăsa din nou descoperiţi, în ciuda apartenenţei la o construcţie instabilă şi nedetermintată, supranumită Uniunea Europeană.

Cu toate că atât baschetul lui Ponta, cât şi pokerul lui Antonescu, preocupări extraprofesionale ale celor mai prefabricaţi candidati la preşedinţia ţării, sunt de origine americană – viziunea lor în privinţa politicii americane în Europa este diametral opusă atât înălţimii coşului de baschet, cât şi instinctului elementar impus de şeptica tulceană. Ambele fiind paralizate - fie la unul în disciplina de echipă a unui partid de tip stalinist, fie la altul tributară principiului de cotizaţie la masa de poker.

Trebuie să ne întrebăm care din obiectivele noastre şi priorităţile naţionale pot fi mai degrabă atinse alături de SUA sau alături de Bruxelles-ul experimental. Având în vedere că atât interceptările americane, cât şi dorinţa Germaniei după hegemonie, deghizată în
europenism sunt două realităţi indubitabile, am face bine atunci când ne şoptim reciproc ceva să fim patrioţi, şi nu conformişti. Pentru lipsa de viziune politică am plătit mai mult decât preţul pentru exploatarea străină a resurselor noastre naturale. Evitând oportunismul arhaic al clasei politice româneşti, este explicabil că marile puteri vizează cu precădere resursele naturale ale solului, şi mai puţin valoarea românilor.

Sfârşitul programat al democraţiei

1.Puterea a trecut în alte mâini

Adevăraţii stăpâni ai lumii nu mai sunt guvernele ţărilor, ci conducătorii grupurilor multinaţionale financiare sau industriale şi ai unor instituţiilor internaţionale "opace" (FMI, Banca Mondială, OCDE, OMC, băncile centrale). Prin urmare, cei care conduc lumea nu sunt aleşi în mod democratic,  în ciuda impactului deciziilor lor asupra vieţii populaţiei.

Puterea acestor organizaţii se exercită la o dimensiune planetară, în timp ce puterea statelor e limitată la o dimensiune naţională. De altfel ponderea societăţilor multinaţionale în fluxurile financiare a depăşit-o de mult pe cea a statelor.

La dimensiune transnaţională, mai bogate decât statele şi reprezintând principalele surse de finanţare ale partidelor politice de orice orientare în majoritatea ţărilor, aceste organizaţii se situează de fapt mai presus de legi şi de puterea politică, mai presus de democraţie.

Iată lista cifrelor de afaceri ale unor organizaţii multinaţionale, comparate cu PIB-ul statelor. Ea spune multe despre puterea planetară pe care aceste societăţi sunt în curs s-o capete. O putere tot mai mare, datorată accelerării fuziunii între organizaţiile multinaţionale.

Cifre de afaceri sau PIB, în miliarde de dolari

General Motors	178,2		Singapore	96,3
Danemarca	161,1		Toyota	95,2
Tailanda	157,3		Israel	92
Ford	153,5		General Electric	90,8
Norvegia	153,4		Filipine	83,1
Mitsui & Co	142,8		IBM	78,5
Polonia	135,7		NTT	77
Africa de Sud	129,1		Axa - UAP	76,9
Mitsubishi	129		Egipt	75,2
Royal Dutch Shell	128,1		Cile	74,3
Itoshu	126,7		Irlanda	72
Arabia Saudita	125,3		Daimler-Benz	71,5
Exxon (Esso)	122,4		British Petroleum	71,2
Wall Mart	119,3		Venezuela	67,3
Ford	100,1		Groupe Volkswagen	65,3
Grecia	119,1		Noua Zeelanda	65
Finlanda	116,2		Unilever	43,7
Marubeni	11,2		Pachistan	41,9
Sumimoto	109,3		Nestle	38,4
Malaezia	97,5		Sony	34,4
Portugalia	97,4		Egipt	33,5
Singapore	96,3		Nigeria	29,6

Ansamblul celor mai mari 5 firme din lume	526,1
Orientul Apropiat si Africa de Nord	454,5
Asia de Sud	297,4
Africa Sub-Sahariana	269,9

Cifrele datează din 1999, în afară de cele scrise cu italice care datează din 1992.

Surse: Banca Mondială (World Development Rapport 1998-1999), Forbes, The Nation, Institutul de Cercetare al Naţiunilor Unite pentru dezvoltare socială (Statele Disarray, Geneva, 1995), Le Courier National, Le Monde Diplomatique.

2.Iluzia democraţiei

Democraţia a încetat deja să mai fie o realitate.

Responsabilii organizaţiilor care exercită puterea reală nu sunt aleşi în mod democratic şi publicul nu e informat în ceea ce priveşte deciziile lor.

Raza de acţiune a statelor este din ce în ce mai redusă datorită existenţei unor acorduri economice internaţionale în privinţa cărora care cetăţenii n-au fost nici consultaţi, nici informaţi.

Toate aceste tratate elaborate în ultimii cinci ani (GATT, OMC, AMI, NTM, NAFTA) vizează un scop unic: transferul puterii statelor către organizaţii non-alese, cu ajutorul unui proces numit "globalizare".

Suspendarea proclamată şi explicită a democraţiei n-ar fi exclus să provoace o revoluţie. Acesta e motivul pentru care s-a decis menţinerea unei democraţii de faţadă şi o deplasare a puterii reale către alte focare de putere.

Cetăţenii continuă să voteze, dar votul lor a fost golit de orice conţinut. Ei votează pentru alegerea unor responsabili care nu mai deţin practic adevărata putere. Tot astfel,  deoarece nu mai este nimic de hotărât, programele politice de "dreapta" şi de "stânga" au ajuns să se asemene atât de mult în toate ţările occidentale.

Pentru a rezuma, nu putem alege felul de mâncare, dar putem alege sosul. Mâncarea pe care suntem forţaţi s-o consumăm se numeşte "noul sclavagism", asezonat cu sos picant - de dreapta - sau dulce acrişor - de stânga.

3. Dispariţia informaţiei 

De la începutul anilor '90 informaţia a dispărut în mod progresiv din media destinată marelui public.

Ca şi alegerile, jurnalele televizate continuă să existe, dar ele au fost golite de conţinut.

Un jurnal televizat conţine maxim 2-3 minute de informaţie reală. Restul este constituit din subiecte "de revistă", din reportaje anecdotice, din fapte diverse, din mici bârfe şi reality-show-uri.

Analizele jurnaliştilor specializaţi ca şi emisiunile de dezbatere a informaţiilor au fost aproape în totalitate eliminate.

Informaţia se reduce de acum doar la anumite segmente din presa scrisă, citită de către o minoritate de persoane.

Dispariţia informaţiei este semnul clar că regimul nostru politic şi-a schimbat deja natura.

4. Strategii şi obiective pentru controlul lumii

Responsabilii puterii economice provin aproape în totalitate din aceleaşi cercuri, din aceleaşi medii sociale. Ei se cunosc între ei, se întâlnesc, împărtăşesc aceleaşi idei şi aceleaşi interese.

Deci în mod natural ei toţi împărtăşesc aceeaşi viziune a ceea ce ar trebui să fie lumea viitoare ideală (pentru ei).

În consecinţă este firesc ca ei să cadă de acord în privinţa unei strategii şi să-şi sincronizeze respectivele acţiuni către obiective comune, inducând situaţii economice favorabile realizării obiectivelor lor. Iată câteva elemente ale strategiei lor:

Slăbirea statelor şi a puterii politice. Destabilizare. Privatizarea serviciilor publice.

Dezangajarea totală a statelor din economie, incluzând aici sectoarele educaţiei, cercetării, şi la un moment dat al poliţiei şi al armatei, destinate să devină sectoare exploatabile de către întreprinderi private.

Îndatorarea statelor cu ajutorul corupţiei, a lucrărilor publice inutile, a subvenţiilor date întreprinderilor fără justificare, sau a dispenselor militare. Când se acumulează un munte de datorii, guvernele sunt constrânse la privatizare şi la desfiinţarea serviciilor publice. Cu cât un guvern este mai mult sub controlul "Stăpânilor lumii", cu atât mai mult el trebuie să mărească datoria ţării sale.

Sărăcirea angajaţilor şi menţinerea unui nivel de şomaj ridicat, întreţinut prin  dislocarea şi mondializarea pieţei muncii. Aceasta măreşte presiunea economică asupra salariaţilor, care sunt atunci gata să accepte orice salariu şi orice condiţii de muncă.

Reducerea ajutoarelor sociale, pentru a creşte motivaţia şomerilor de a accepta orice muncă pentru orice salariu. Ajutoare sociale prea ridicate împiedică şomajul să facă presiune în mod efectiv asupra pieţii muncii.

Împiedicarea creşterii revendicărilor salariale în Lumea a Treia, menţinând aici regimuri totalitare sau corupte. Dacă lucrătorii din Lumea a Treia ar fi mai bine plătiţi, acest lucru ar contraveni principiului însuşi al dislocării şi al pârghiei  pe care ei îl exercită asupra pieţei muncii  şi al societăţii în Occident. Acesta este deci o cheie strategică esenţială care trebuie păstrată cu orice preţ. Faimoasa "criză asiatică" din 1998 a fost declanşată cu scopul de a păstra această cheie.

5. Artibutele puterii

Organizaţiile multinaţionale private se dotează în mod progresiv cu toate atributele puterii statelor: armate (1), reţele de comunicaţii, satelite (2), servicii de informaţii, fişiere ale indivizilor (3), instituţii judiciare (stabilite de OMC şi AMI, acord conform căruia o astfel de organizaţie multinaţională va putea să târască un stat în faţa unei curţi de justiţie internaţionale speciale).

Etapa următoare - şi ultima - pentru aceste organizaţii ar fi să obţină puterea poliţienească şi militară care corespunde noii lor puteri, creând propriile lor forţe armate, deoarece armatele şi poliţiile naţionale nu sunt adaptate pentru apărarea intereselor acestor organizaţii în lume.

La un moment dat, armatelor li se va solicita să devină întreprinderi private, prestatoare de servicii, lucrând pe bază de contract cu statul, ca şi cu orice alt client privat capabil să le plătească serviciile. Dar, în etapa ultimă a planului, aceste armate particulare vor servi intereselor marilor organizaţii multinaţionale şi vor ataca statele care nu se vor plia pe regulile noii ordini economice.

Deocamdată acest rol este asumat de armata Statelor Unite, ţara cea mai bine controlată de societăţile multinaţionale.

Note:

A - Armate particulare

Armatele particulare există deja în Statele Unite. Este vorba de societăţile DynCorp, CACI şi  MPRI, prototipuri ale viitoarelor armate particulare. DynCorp a acţionat în numeroase regiuni unde Statele Unite doreau să intervină din punct de vedere militar, fără a purta responsabilitatea directă (în America de Sud, în Sudan, în Kuweit, în Kosovo, în Irak.). La sfârşitul anului 2002  DynCorp a fost răscumpărat de către  Computer Sciences Corporation, una dintre cele mai importante societăţi americane de servicii de informatică. În mai 2004, DynCorp şi MPRI au fost implicate în torturarea prizonierilor irakieni. Armatele particulare (numite "antreprenori" de către Pentagon) reprezintă 10% din efectivele americane trimise în Irak.

B - Sateliţi

Microsoft a renunţat în final la proiectul său  Teledesic, o reţea de 288 sateliţi de comunicaţie care trebuiau să constituie o urzeală în jurul întregii planete. Dar alte companii multinaţionale se pregătesc să creeze reţele similare de sateliţi de comunicaţie. De asemenea, sateliţi de observaţie particulari sunt gata instalaţi. Două societăţi comercializează imagini de rezoluţie mare din orice loc de pe planetă susceptibil de a-i interesa pe cumpărători.

C - Fişiere individuale

Numeroase societăţi fondate în aceşti ultimi ani (în principal în Statele Unite) sunt specializate în colectarea informaţiilor individuale, oficial cu scopuri comerciale. Dar aceste fişiere private încep să reunească milioane de profile individuale foarte exacte ale consumatorilor repartizaţi în zona ţărilor occidentale. Informaţiile din aceste fişiere sunt vândute oricui doreşte să le cumpere.

6. Adevărata realitate a banilor

Banii sunt astazi în mod esential virtuali. Ei au ca singura realitate un sir de 0 si 1 în computerele bancilor. Marea majoritate a comertului mondial are loc fara bani fizici si doar 10% din tranzactiile financiare zilnice corespund unor schimburi economice în "lumea reala". Pietele financiare ele însele constituie un sistem de creatie a banilor virtuali, a unui profit care nu se bazeaza pe crearea unei adevarate bogatii. Gratie jocului pietelor financiare (care permite transformarea în beneficii a oscilatiilor cursurilor bancare), investitorii avizati pot fi declarati mai bogati , printr-o simpla circulatie a electronilor în computere. Aceasta creatie de bani fara a crea o bogatie economica corespunzatoare este însasi definitia crearii artificiale a banilor. Ceea ce legea interzice falsificatorilor de bani si ceea ce ortodoxia economica liberala interzice statelor este deci posibil si legal pentru un numar restrâns de beneficiari. Daca dorim sa întelegem ce este în mod real banul si la ce serveste el, e sufiecient sa inversam vechea zicala: " timpul înseamna bani".Banii înseamnă timp.

Banii reprezinta ceea ce permite cumpararea timpului altora, timp care a fost necesar sa se creeze produse sau servicii de consum.

Banii, Timpul si Sclavii Din punct de vedere tehnic banii reprezinta o unitate de calcul intermediara pentru schimbul timpului contra timp, fara a fi posibila compararea directa a timpului unora cu al altora. Deoarece fiecare conversie între bani si timp se face pe baza unei estimari subiective, care variaza în functie de raportul fortei economice si informationale între cumparator si vânzator. În practica acest raport de forte este întotdeauna defavorabil consumatorului - salariat. Când un individ dintr-o categorie medie cumpara un produs el plateste timpul care a fost necesar pentru a fabrica acest produs la un pret mai ridicat decât salariul care îi este lui platit pentru o fractiune echivalenta din propriul lui timp. De exemplu, daca o masina este produsa în 2 ore de 20 de salariati (întelegându-se aici munca comerciantilor si munca depusa pentru echipamentele de productie folosite), salariul fiecarui salariat pentru aceste doua ore ar trebui sa fie egal cu 1/20 din pretul masinii, adica 500 E daca masina a costat 10000 E. Ceea ce înseamna un salariu orar teoretic de 250 E (1600FF). Pentru cea mai mare parte a salariatilor, suntem foarte departe de aceasta socoteala. Când un salariat occidental presteaza 10 ore din timpul lui, el primeste numai echivalentul unei ore. Pentru un salariat din Lumea a Treia, raportul scade la 1000 contra unu. Acest sistem este versiunea moderna a sclavagismului. Beneficiarii timpului furat salariatilor sunt întreprinderile, precum si statele atâta timp cât banii preluati prin impozite si taxe nu sunt utilizati în interesul general.

7. Punctul de non-retur ecologic va fi depăşit

Este evident că începem să ne izbim de limitele ecologice în activitatea economică.

Un sistem economic liberal, al cărui scop este căutarea profitului pe termen scurt pentru interese particulare, nu poate să ia în considerare costurile pe termen lung cum ar fi degradarea mediului.

Modelele economice actuale sunt totodată incapabile să estimeze la justa sa valoare "producţia" naturii, indispensabilă supravieţuirii noastre: producţia de oxigen, fixarea gazului carbonic de către păduri şi ocean, reglarea temperaturii, protecţia împotriva razelor solare, reciclarea chimică, repartiţia ploilor, producerea apei potabile, producerea alimentelor etc.

Dacă modelele economice ar integra costul real al distrugerii naturii, al poluării, al  modificărilor climatice, aceasta ar schimba în mod radical estimarea noastră în legătură cu ceea ce este "rentabil " şi ce nu.

Producţia naturii a fost evaluată la 55.000 miliarde de dolari pe an de către un grup de oameni de ştiinţă al Institutului pentru Economii Ecologice al Universităţii din Maryland în 1997.

8. Distrugerea naturii se face intenţionat

Dispariţia naturii este inevitabilă, deoarece distrugerea naturii este dorită de noua putere economică. De ce? Din trei motive:

-     Dispariţia naturii şi creşterea poluării vor face individul încă şi mai dependent de sistemul economic şi va da naştere unor noi profituri (datorită mai ales unui consum în creştere de medicamente şi de prestări medicale.)

-     De altfel natura reprezintă o referinţă într-o altă ordine, cea a universului. Contemplarea frumuseţii şi a perfecţiunii naturii este subversivă pentru această nouă putere economică: ea o ameninţă prin aceea că individul poate respinge urâţenia medilor urbanizate şi pune la îndoială ordinea socială care în concepţia ei trebuie să rămână singura referinţă. Urbanizarea mediului permite plasarea populaţiei într-un spaţiu totalmente controlat, supravegheat şi în care individul este total scufundat într-o proiecţie a ordinii sociale.

-     În sfârşit, contemplarea naturii incită la visare şi intensifică viaţa interioară a indivizilor, dezvoltându-le propria sensibilitate şi deci liberul lor arbitru. Ei încetează din acest moment să mai fie fascinaţi de mărfuri, ei refuză programele televizate destinate să-i abrutizeze şi să le controleze spiritele. Eliberaţi de lanţurile lor, ei încep să-şi imagineze o altă societate posibilă, fondată pe alte valori decât profitul material.

Tot ceea ce poate să determine indivizii să gândească şi să trăiască prin ei-înşişi este în mod potenţial subversiv pentru această nouă putere economică. Cel mai mare pericol pentru ordinea socială este spiritualitatea, deoarece ea îi bulversează individului sistemul de valori şi deci comportamentul, în detrimentul valorilor şi comportamentelor precedente induse de condiţionările sociale.

Pentru stabilitatea "noii ordini sociale", tot ceea ce poate stimula trezirea spiritulală se doreşte a fi eliminat.

9. Alternativele ultimei şanse

Pentru a nu fi total excluse din joc, contra-puterile acestei puteri economice (sindicate, asociaţiile de consumatori, mişcările ecologiste) trebuie să răspundă plasându-se pe acelaşi nivel de organizare, la nivel mondial şi nu naţional ca până acum, unificându-şi şi sincronizându-şi acţiunile, la scara grupurilor de state apăsând o greutate suficientă în fluxurile economice mondiale.

Le rămâne puţin timp pentru a acţiona, deoarece toate mijloacele de control necesare unei viitoare dictaturi mondiale sunt deja instalate.

10.     2000 de ani de istorie

În timpul acestor ultime două milenii, civilizaţia a trecut prin patru epoci succesive marcând patru forme de putere politică:

 - Epoca triburilor   Puterea exercitată prin forţă (şi mai rar prin înţelepciune sau cunoaştere)

 - Epoca imperiilor şi a regatelor   Putere ereditară. Naşterea noţiunii de stat.

 - Epoca statelor-naţiune  Epocă deschisă de monarhia parlamentară în Marea Britanie în 1689, de către revoluţia franceză din 1789 şi prin fondarea Statelor Unite. Într-un stat-naţiune, puterea nu mai este ereditară ci exercitată de către conducătorii ce se consideră că reprezintă poporul şi desemnaţi prin alegeri (stat-naţiune democratic), sau printr-un sistem de cooptare în sânul unui partid unic (stat-naţiune totalitar).

 - Epoca conglomeratelor economice  Eră iniţiată începând cu 1954, pusă în practică în cursul anilor 70 şi 80 şi operaţională total începând cu anii 90. Puterea nu mai este de tip reprezentativ sau electiv şi nu mai este nici localizată din punc de vedere geografic (contrar triburilor, regatelor, statelor-naţiune).

Ea este exercitată direct de către cei care controlează sistemul financiar şi producerea mărfurilor. Instrumentele acestei puteri sunt controlul asupra tehnologiei, al energiei, al banilor şi al informaţiei.

Ca orice putere nouă, ea se erijează în a înlocui puterea precedentă, menită dispariţiei.

În sfârşit, această nouă putere este globală, planetară. Nu există deci nici alternative, nici supape. Ea constitue un nou nivel de organizare a civilizaţiei, un fel de super-organism.

Rezolvarea marilor probleme ecologice, economice şi sociale par să necesite efectiv instaurarea unei strategii sau a unei forme de putere globale. De asemenea, unificarea lumii prin economie şi declinul statelor-naţiune au fost justificate parţial de o cauză nobilă: a face imposibil un nou război mondial care, în era atomică, ar însemna sfârşitul civilizaţiei.

Dar chestiunea este de a şti în serviciul căror obiective şi a căror interese se pune această nouă putere, prin cine trebuie ea să fie exercitată şi prin ce contra-puteri trebuie să fie echilibrată şi controlată.

Mondializarea (sau globalizarea) nu este negativă prin ea însăşi. În mod potenţial ea poate să permită stabilirea unei păci mondiale durabile şi a unei mai bune gestiuni a resurselor. Dar dacă ea continuă să fie organizată în beneficiul unei elite şi dacă îşi păstrează orientarea non-liberală actuală, ea nu va întârzia să genereze un nou tip de totalitarism, transformarea completă a fiinţelor umane în mărfuri, distrugerea totală a naturii, forme inedite de robie.