Mareşalul Ion Antonescu pe site-ul oficial al Armatei Israelului

Cum este prezentat

Mareşalul Ion Antonescu pe site-ul oficial al Armatei Israelului

      În urmă cu câteva luni, amicul Puiu H.N. din Israel mi-a semnalat, emoţionat, că pe site-ul oficial al Armatei Israelului a apărut un material „favorabil mareşalului Ion Antonescu”. Un montaj de texte şi fotografii dedicat aviatorilor şi paraşutiştilor evrei căzuţi prizonieri în România în WW2, montaj în care îşi face loc şi o informaţie despre Mareşal, deloc concordantă cu imaginea unui „antisemit” şi „criminal de război”. Acelaşi domn, plecat din România în floarea vârstei – ceea ce explică, simplist privind lucrurile, simpatia şi ataşamentul său pentru multe din „nevoile” noastre româneşti, mi-a procurat la momentul potrivit un document al Yad Vashem-ului în care se făcea precizarea, de maximă autoritate aşadar, că nu există niciun motiv, niciun document, care să-l incrimineze în vreun fel pe generalul Ion Antonescu pentru cele petrecute la Iaşi în iunie 1941. Document de care m-am folosit ca să-i dau peste mâna cea bleagă lui Aurel Vainer, individ de proastă reputaţie în tot Israelul. Ce să ne mai mirăm de români că l-au ales pe Băsescu, uite că nici evreii din România nu sunt mai breji şi nu se lasă mai pre...sus ca noi, cu Vainer al lor!...

      Ne-a luat ceva timp să găsim un bun traducător din ivrit în română, l-am găsit în cele din urmă, aşa că acum putem pune la dispoziţia cititorilor site-ului nostru, www.ioncoja.ro, toată documentaţia necesară pentru a ne angaja cu toţii într-o discuţie întemeiată pe date sigure.

      Pun şi eu, de la început, întrebarea pe care mi-a pus-o domnul Puiu: ce să însemne asta? Ce să însemne că pe site-ul Armatei Israelului apare un text corect – mai exact spus: destul de corect, despre Mareşal?

      Răspunsul meu a fost, atunci, următorul: S-ar putea ca acesta să fie începutul spunerii adevărului!... Adevărul nu poate fi ţinut la obroc la nesfârşit, mai ales că nu sunt puţini evreii, de cea mai bună reputaţie, care au spus adevărul despre ce s-a întâmplat cu evreii din România în anii regimului Ion Antonescu: nici vorbă de genocid, de holocaust! Mai devreme sau mai târziu, poziţia oficială trebuie să se plieze pe adevăr sau măcar să-l caute cu sinceritate şi bună credinţă!

      Reproducem în continuare

      (1) traducerea textului din ivrit în limba română şi

      (2) comentariul nostru.

  

(1) Traducerea textului

Pag 1. Paraşutişti din chibuturi, originari din România care au fost paraşutaţi în Europa în timpul Holocaustului 1944

Pag. 2. Bombardarea câmpurilor petroliere şi a rafinǎriilor din zona Ploieşti - România. (se poate intra prin you-tube pentru a vedea un filmuleţ)Continuarea în pag. 3.1 

Pag.3.

 Pe 1 august 1943 au ieşit din Bengazi în Libia 178 de avioane de tip "Liberator" B-24 a forţelor aliate pentru a bombarda câmpurile petrolifere din zona Prahova şi rafinǎriile de lângǎ Ploieşti.. 162 au intrat în România şi celelalte au ramas pe drum. 

Continuare pagina 3.1

O alta expediţie a avut loc pe 17 august 1944 tot cu avioane "Liberator " B-17  şi B-24 şi tot în scopul de a distruge câmpurile petroliere şi rafinǎriile din Valea Prahovei şi zona Ploieşti. Au avut loc 27 de bombardamente în care forţele alíate au pierdut 300 de avioane şi au murit circa 3000 de aviatori şi luptǎtori din echipajele de zbor.

În plus au avut loc şi alte lupte aeriene şi bombardamente deasupra teritoriului României, în care au cǎzut un numar de avioane, iar echipele de zbor au cazut în mâna autoritǎţilor române şi au fost luaţi prizonieri şi închişi în închisorile româneşti . Numǎrul aviatorilor şi celor din echipele de zbor care au cǎzut pe teritoriul României  a depǎşit 1000. Parte au fost prinşi şi inchişi, iar alţii s-au ascuns, astfel încât era necesarǎ  salvarea lor. În ajutorul lor au fost trimişi paraşutiştii evrei din Palestina care au reuşit sǎ salveze cca 150 de aviatori ai forţelor alíate şi sǎ-i treacǎ graniţa. Numai la sfârşitul razboiului, adica între 31 august şi 3 septembrie autoritǎţile române au eliberat şi ceilalţi 1161 de prizonieri  (aviatori şi alţi 

Continuare pag. 3.2 

luptǎtori din forţele aeriene) dintre care: 1117 americani, 31 britanici, 12 olandezi şi un francez.

De asemenea paraşutiştii israelieni au acţionat ca sǎ-i organizeze pe evreii din România în a se apǎra şi apoi sǎ poatǎ emigra în Israel legal sau ilegal astfel încat 60000 de evrei din România au emigrat cu ajutorul lor spre Israel. 

Pag. 4. În timpul celui de-al doilea razboi mondial au fost trimişi în România 10 paraşutişti din chibuţuri din Palestina, toţi vorbitori de limbǎ românǎ:

Continuare din pag. 4

Aba Bardicev, Dov Bergher, Leova Gukovski, Baruh Camin, Mielu Kaner, Arie Fichman, Rico Lupescu, Itzhak Macarescu si Shaike Dan (Ioshua Trahtenberg). Aba Bardicev  a fost lansaţi la graniţa Iugoslavia – România, nu a reuşit sǎ treacǎ în România şi au fost prinşi în Ungaria şi trimişi la Mauthausen unde au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. Arie Fichman şi Leova Gukovski au fost lansaţi într-un loc nesigur şi au fost prinşi imediat. Au fost inchişi şi eliberaţi la sfarşitul rǎzboiului. Şi Rico Lupescu împreunǎ cu Itzhak Macarescu au fost prinşi şi închişi şi au fost eliberaţi la sfârşitul rǎzboiului. Ceilalţi paraşutişti au fost lansaţi şi nu au fost prinşi, au reuşit sǎ intre în contact cu comunitatea evreilor din Bucureşti şi s-au ocupat cu organizarea de autoaparare a evreilor , iar dupa razboi cu scoaterea legalǎ şi ilegalǎ a evreilor pentru a emigra în Palestina.

Pag. 5. Arie (Leova) Gukovski din chibuţul Iagur, a fost lansat în România, a fost prins închis şi eliberat la sfârşitul rǎzboiului

Pag. 6

Leova Gukovski şi Arie Fichman au fost lansaţi în România în noaptea de Rosh Ha Shana (anul nou 

Continuare pag.6.1

evreiesc) 1940. Din cauza unei greşeli a pilotului care trebuia sǎ-i lanseze la 60 de km de Bucureşti, au aterizat undeva într-o suburbie a Bucureştiului. Întâi a fost lansat Arie Fichman şi apoi Leova Gukovski, în jurul lor explodând obuzele tunurilor antiaeriene.  Ca sǎ nu aterizeze în piaţa aşezǎrii, a tras Leova de paraşuta şi a cǎzut pe acoperişul unei case şi de aici s-a rostogolit într-o carutǎ  cu coceni de porumb. În cǎdere şi-a rupt piciorul stâng şi n-a mai putut sǎ se mişte. A inghiţit hârtia cu planul de acţiune şi codurile secrete, când tocmai a fost înconjurat de soldaţi români care l-au luat prizonier. Întâmplǎrile din prizonierat şi din perioada de spitalizare sunt povestite într-o carte  "Pentru ce am fost chemat la datorie". Dupa 1944 Leova s-a întors în ţarǎ, în chibuţul Iagur de unde  plecase.

Pag.7. 

 Arie  Orni  Fichman, din kibuţul Beit Oren, a fost paraşutat în România, a fost prins şi eliberat la sfârşitul rǎzboiului

Continuare în pag. 8 

Pag.8. 

Arie Fichaman a cǎpǎtat gradul de cǎpitan (pe nume Jacobson) iar Iehuda Ahisher a cǎpǎtat gradul de locotenent Hanani. Cei doi au fost transportaţi în Libia şi de acolo trebuiau sǎ fie paraşutaţi în România lângǎ Arad. Acţiunea a purtat numele de "Mantilla" şi în cadrul ei cei doi trebuiau sǎ ia legǎtura cu prizonierii puterilor alíate, sǎ încerce sǎ-i organizeze în scopul evadǎrii din detenţie. 

8.1 (continuare din pag  8)

Trimişii miscǎrii sioniste trebuiau sǎ se întâlneascǎ cu cei doi, fiind în legǎturǎ cu cei care organizaserǎ acţiunea.

Acţiunea "Mantilla" era prima acţiune în seria de acţiuni a serviciului MI 9 pentru creearea unei infrastructuri în Balcani. Paraşutiştii au fost antrenaţi în paraşutare şi au trecut prin Cairo pentru a fi paraşutaţi în România.  O greşealǎ de navigaţie a pilotului a facut ca în noaptea de 1 octombrie 1943 sǎ aterizeze departe de locul de întâlnire cu trimişii organizaţiei sioniste. Cei doi au cǎzut prizonieri şi acţiunile de paraşutare din Balcani au fost oprite datoritǎ venirii iernii. 

Pag. 9 (original)

Pe 1 octombrie la ora 02:15 noaptea , cei doi paraşutişti erau în mâna jandarmeriei române. Întâi cei doi au fost lǎsaţi sǎ doarmǎ şi numai dupǎ-amiazǎ au fost preluaţi de serviciul de informaţii pentru a completa chestionare cu întrebǎri. Dovadǎ cǎ nu au fost acuzaţi de terorism, au putut sǎ poarte uniforme britanice, neavând nici un fel de haine civile şi paraşutându-se fǎrǎ arme. Iar paraşutele erau de culoare albǎ deci de salvare. Deobicei  când acţiunea de paraşutare este în scop de spionaj, paraşutele sunt de culoare albastrǎ  sau gri ca sǎ nu fie vǎzute. Pe de altǎ parte totuşi  s-au gasit la ei 123 de monezi de aur, 198 de bancnote strǎine şi 246 de bancnote în valoare de 173000 lei, o suma importantǎ la vremea aceea. De asemenea ei aveau pachete de mâncare concentratǎ  şi truse medicale pentru primul ajutor.

Cei care i-au cercetat n-au folosit  metode de torturǎ pentru a scoate de la ei declaraţii. Dosarul de  cercetare l-au transmis direct lui Ion Antonescu, conducǎtorul României, subliniind faptul cǎ cei doi

prizonieri le-au dat sǎ înţeleagǎ cǎ "viitorul României depinde de cum se vor purta cu evreii".

Antonescu refuzǎ sa-i predea pe paraşutişti Gestapoului

Ştirea prinderii celor 2 paraşutişti a ajuns imediat la urechile ambasadorului Germaniei la Bucureşti Manfred von Kilinger şi mai departe la Herman Georing. Gestapoul a cerut imediat sa le fie predaţi lor. Autoritǎţile române au reuşit sǎ scape de presiunea nemţilor prin diferite pǎcǎleli. Mareşalul Antonescu a dat ordin şefului statului major al Forţelor de Aviaţie sǎ spunǎ nemţilor cǎ paraşutiştii vor fi interogaţi de serviciile române şi rezultatele vor fi transmise forţelor aeriene germane. Nu se poate exclude posibilitatea, scrie istoricul Mihai Pelin – ca raspunsul autoritǎţilor române  se datoreazǎ  faptului cǎ cei doi prizonieri erau evrei, motiv destul de întemeiat pentru ca cei doi sǎ nu fie interogaţi de nazişti. Cu toate acestea

Pag. 9.2

autoritǎţile româneşti nu au fost în stare sǎ reziste în faţa presiunii germane şi pânǎ la urmǎ au

acceptat  ca autoritǎţile germane sǎ-l interogheze pe Arie Fichman  şi acesta sǎ fie interogat de nemţi în Germania. România  a hotǎrât sǎ înfiinţeze o comisie formatǎ din ofiţeri români care sǎ-l însoţeascǎ pe Arie Fichman (Ghideon Jacobson) şi sǎ primeascǎ informaţii asupra tehnicii şi metodele de interogare folosite de nemţi în interogarea prizonierilor de razboi ai Puterilor alíate.

Arie Fichman (Ghideon Jacobson) a plecat pe 9 octombrie 1943 in Germania împreunǎ cu ofiţerii români şi s-a întors la sfârşitul lui octombrie însoţit de aceeaşi ofiţeri români.  Dosarul de cercetare german semnat de Von Killinger, ministrul lui Hitler la Bucureşti,  nu conţinea nimic nou faţǎ de ceea ce ştiau românii. Iosef Hanani l-a întâlnit din nou pe Arie Fichman în lagǎrul de prizonieri ai Puterilor Aliate care se afla la Timişul de Jos (dupa ce a fost internat câteva sǎptǎmâni la spitalul din Sinaia şi Braşov). Cei doi prizonieri au fost eliberaţi pe 2 şi 3 Septembrie 1944. Au fost urcaţi împreuna cu alţi prizonieri ai Puterilor Aliate într-un  avion care a decolat de pe aeroportul din Popeşti Leordeni spre Italia.

 Pag. 10

Pe 29 iulie 1954 a avut loc o demonstraţie aviaticǎ în memoria lui Peretz Goldstein unul din paraşutiştii care fuseserǎ paraşutati în România 

Continuare pag.10

timpul celui de-al doilea rǎzboi mondial. Un avion care zbura de-asupra celor care participau la ceremonie s-a prabuşit în mijlocul mulţimii. Atunci au murit Arie (Leova) Gucovski, Arie Fichman şi Dov Berger trei dintre paraşutiştii originari din România care fuseserǎ lansaţi în timpul rǎzboiului în România. În pozǎ  se vede imaginea avionului dupǎ prabusire. Primul ministru Moshe Sharet care a fost prezent la demonstraţia aviaticǎ şi de-asupra caruia a trecut avionul la caţiva metri a interzis pânǎ a doua zi difuzarea ştirii prabuşirii.

  

(2) Comentariul nostru

      Începem acest comentariu subliniind cele două fapte sau elemente principale care se desprind din materialul preluat de pe site-ul oficial al Armatei Israelului:

      A. Ion Antonescu personal s-a implicat în cazul a doi prizonieri evrei şi a refuzat să-i predea nemţilor. A fost nevoie de intervenţia lui Goering pentru ca Ion Antonescu să accepte ca unul dintre prizonierii „săi”, ai Armatei Române deci, să fie interogat de nemţi, aliaţii săi totuşi. Numai că omul şi militarul de onoare care a fost Ion Antonescu s-a îngrijit ca prizonierul predat până la urmă nemţilor să fie mereu însoţit de câţiva ofiţeri români, asigurând astfel protecţia prizonierului, ferindu-l de eventuale abuzuri ale anchetatorilor nazişti. În felul acesta lucrurile s-au desfăşurat în acord deplin cu regulile civilizaţiei, ale unor raporturi corecte între parteneri şi adversari. Astfel că, în final, la sfârşitul războiului, cei doi prizonieri evrei, ca şi ceilalţi prizonieri din România, s-au putut întoarce teferi şi nevătămaţi acasă, în Palestina, în viitorul Israel.

       Textul de pe site susţine că acest comportament ireproşabil al mareşalului Ion Antonescu ar fi fost determinat de faptul că cei care i-au cercetat pe prizonieri l-ar fi avertizat pe şeful statului român că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”. Nu-mi inspiră încredere această inserţie, pare contrafăcută...  Dar chiar dacă ar exista un document explicit în acest sens, el vine în contradicţie cu ipoteza Holocaustului din România: când Antonescu, aşa cum pretind unii, a organizat exterminarea în masă a evreilor, uitase oare de faptul că „viitorul României depinde de cum se vor purta românii cu evreii”? Este în acest material un mic deficit de logică! Ideea că Ion Antonescu s-a purtat aşa de corect cu prizonierii evrei deoarece se temea să nu-i supere pe protectorii evrei sau ne-evrei ai prizonierilor nu concordă cu teza Holocaustului, se exclud una pe alta cele două idei! Dacă una dintre cele două idei apare pe site-ul oficial al unei instituţii atât de serioase ca Armata Israelului, înseamnă că autorii site-ului exclud cealaltă teză, în cazul de faţă teza Holocaustului. Acesta pare a fi mesajul Armatei Israelului. Un mesaj corect. În fine, corect: Ion Antonescu şi ai săi nu se fac vinovaţi de niciun holocaust, de niciun genocid.

      B. Oricum am da-o, nu există nici un document care să infirme în vreun fel faptul că prizonierii din România, indiferent de armata din care proveneau, indiferent de naţionalitate, s-au bucurat de un tratament omenos şi civilizat, în spiritul unei frumoase tradiţii româneşti, niciodată infirmată. Iar acest detaliu, că printre prizonierii din al Doilea Război Mondial s-au aflat şi mulţi evrei, devine un argument dintre cele mai serioase împotriva celor care, fără niciun document serios, valabil pentru istorici şi jurişti, susţin producerea în România a unui genocid, a unui holocaust anti-evreiesc!

      Avem sute şi mii de documente vii, adică martori, ai acestui  comportament românesc aproape unic în analele unei conflagraţii care a bătut toate recordurile de cruzime şi neomenie, de sălbăticie şi de asasinat în masă. Şi nu avem practic niciun document sau martor propriu zis, credibil, care să poată susţine şi demonstra că românii s-ar fi comportat la fel ca şi ceilalţi beligeranţi în privinţa prizonierilor sau a populaţiei civile în zonele de ocupaţie militară. Asta în timp ce, aşa cum arată chiar şi materialul de pe site-ul israelit, prizonierii ajunşi sub jurisdicţia autorităţilor din ţările vecine României au avut soarta cea mai tragică cu putinţă: moartea. Unii dintre ei chiar moartea degradantă, umilitoare, în chinuri şi tortură! La sud de Dunăre, bunăoară, mai mulţi aviatori aliaţi, căzuţi prizonieri, au fost îngropaţi de vii până la gât, iar terenul a fost arat, bieţii prizonieri găsindu-şi sfârşitul sub lama nemiloasă a plugului... Caz celebru la vremea aceea, comentat de primul ministru britanic în termenii cei mai duri: „autorii acestor crime oribile trebuie scoşi din Europa!” Nu ştim dacă printre acei prizonieri s-a aflat şi vreun evreu... Probabil că nu, de vreme ce povestea a fost uitată şi nu s-a mai făcut niciun film la hollywood pe acest subiect...

      Aş propune istoricilor de profesie acest subiect, tratat comparativ: soarta prizonierilor în lume, în general, şi în al II-lea Război Mondial în special. Care a fost tratamentul de care au avut parte? Eu nu m-aş pricepe să fac decât comparaţia dintre prizonierii români din Rusia şi prizonierii ruşi sau anglo-americani din România. Contrastul este halucinant... Sunt documente, recent puse în circulaţie, că nici cu americanii nu trebuie să ne fie ruşine, nu au fost cu nimic mai buni decât tovarăşii lor de arme sovietici... Aceste documente, ocultate cu mare grijă, abia acum încep să iasă la iveală şi propun pentru autorităţile militare americane cu totul altă imagine decât cea ştiută din cinematografia şi literatura inspirată din WW2. Ora adevărului se apropie şi pentru învingători!

      Alte comentarii, în ordinea ofertei pe care o face textul:

      1. Aşadar, 150 de aviatori anglo-americani, aliaţi, care au fost nevoiţi să se salveze părăsind avionul prin paraşutare, au reuşit să nu ajungă prizonieri ai Armatei Române, s-au ascuns bine şi au rezistat până ce au venit nişte paraşutişti evrei din Palestina, originari din România, probabil, care s-au paraşutat pe teritoriul inamic, adică românesc, i-au găsit pe cei 150 de camarazi şi i-au ajutat să treacă graniţa. O adevărată epopee!... O mică nedumerire: paraşutiştii evrei din Palestina trimişi în această misiune au nume? şi câţi au fost ei cu toţii? Fapta lor este extraordinară, homerică, şi ar merita să fie mediatizată ca lumea. Mediul românesc este cel mai interesat de acest subiect, de detalii etc. Cred că există în arhivele militare rapoarte detaliate ale unei asemenea operaţiuni care depăşeşte, nu numai prin autenticitate şi veridicitate, orice Rambo hollyhoodian! Personal sunt uimit de faptul că aceste isprăvi eroice, după câte ştiu eu, nu au avut niciun ecou literar, cinematografic etc. E de necrezut că propaganda evreiască (israelită), dar şi cea anglo-americană, a ratat un asemenea subiect! Un asemenea izvor de pilde şi elan patriotic?!

      2. Au fost peste o mie de aviatori anglo-americani prizonieri ai Armatei Române. Dintre ei 1161 au supravieţuit razboiului şi, după 23 august 1944, s-au putut întoarce  acasă. Prima întrebare: câţi dintre aceşti prizonieri nu au rezistat condiţiilor din prizonierat şi şi-au dat obştescul sfârşit ca victime ale unor condiţii inumane de detenţie la care autorităţile româneşti i-au supus? Primul răspuns: Condiţiile de viaţă din prizonieratul în România nu au pus în primejdie viaţa nici unuia dintre prizonieri! Textul publicat pe site-ul Armatei Isaraelului nu face nicio precizare în acest sens, dar suntem siguri că dacă lucrurile ar fi stat altminteri, dacă condiţia de prizonier al Armatei Române ar fi făcut victime printre militarii aliaţi, lucrul acesta ar fi fost până acum bine clamat şi mediatizat de Aliaţi.

      3. Afirmaţia care mă derutează cel mai mult: Evreii din Palestina, paraşutaţi în România, au acţionat în sprijinul populaţiei evreieşti, ajutând-o să se apere!... Să se apere de români, fireşte! Să se apere de autorităţile „fasciste” din România, de guvernul Antonescu etc.

      Aşa o fi fost, căci nu-mi închipui că Armata Israelului ar putea pune pe site-ul său poveşti de adormit copiii! Numai că nu ne putem imagina concret în ce anume putea să conste acest ajutor, atâta vreme cât în România nu se cunoaşte nicio acţiune evreiască de rezistenţă la agresiunea anti-semită. Eu şi alţii ca mine susţinem că nu se cunoaşte nimic despre o astfel de rezistenţă, o astfel de acţiune sau reacţie de apărare, pentru simplul şi slăvitul motiv că nu a existat nicio agresiune antisemită din partea autorităţilor române sau a populaţiei româneşti. (Nota bene: Cele petrecute la Iaşi în iunie 1941, act clar de agresiune, act criminal, i-a avut totuşi ca promotori şi protagonişti pe militarii germani, iar autorităţile româneşti dacă au intervenit, aşa cum au şi făcut-o, a fost pentru a diminua represiunea germană, altminteri motivată şi ea într-o oarecare măsură, dacă luăm în seamă justificarea invocată de germani. Detaliu esenţial: la Iaşi, în iunie 1941, circa 500 de evrei au fost arestaţi de jandarmeria şi poliţia română, iar restul evrilor arestaţi au fost sub jurisdicţie germană. Evreii arestaţi de autorităţile româneşti au supravieţuit cu toţii până la sfârşitul războiului, când au fost eliberaţi. Evreii care au murit în acele zile au fost numai dintre evreii arestaţi de germani.)

      Dimpotrivă, cei care contestă dimensiunile apocaliptice ale persecuţiilor la care au fost supuşi evreii tocmai acest argument îl invocă: lipsa reacţiei de apărare a celor 6 milioane de evrei holocaustizaţi, dintre care nici unul nu a protestat, nu s-a opus, nu s-a apărat! ştiu de la un alt prieten evreu din Israel – am în Israel mai mulţi prieteni evrei decât în România!, că mulţi tineri evrei se arată intrigaţi de această pasivitate cu care evreii, adică părinţii sau bunicii lor, şi-au acceptat supliciul şi chiar moartea.

      Din mai multe surse, inclusiv din memoriile lui Radu Lecca, ştim că în primăvara lui 1944 s-a deschis un proces împotriva unor evrei care găsiseră o sursă ingenioasă de câştig: scriau în Occident, în SUA mai ales, unor organizaţii sau personalităţi evreieşti, inventau poveşti despre suferinţele îndurate de evrei în România şi despre actele lor de vitejie, de „rezistenţă”, despre trenurile şi convoaiele militare aruncate de ei în aer, poduri minate etc. Cereau ajutor material pentru evreii în suferinţă şi pentru activităţile viitoare de apărarea evreilor, şi chiar primeau sume frumoase, pe care le băgau însă în buzunar fără nicio greaţă! Procesul nu a ajuns la condamnările care se prefigurau deoarece a intervenit 23 august eliberator şi pentru asemenea evrei ticăloşi... 

      Tot din surse evreieşti actuale ştiu că istoriografii evrei sunt foarte preocupaţi să găsească dovezi despre acţiunile de rezistenţă şi de apărare ale evreilor din acei ani. Şi nu prea găsesc nimic, iată, de aproape 70 de ani... În România mai ales! S-ar putea spune că aşa sunt de neam evreii, lipsiţi de curaj, fără spirit de luptă etc. Numai că faptele de arme ale evreilor în Palestina şi în războaiele de după 1948 infirmă asemenea presupoziţii, cândva curente. Evreii ştiu să se bată în Orientul Mijlociu. Iar dacă, aşa cum susţin unii, gangsterismul din America este o creaţie a interlopilor evrei, bărbăţia şi virtuţile militare evreieşti sunt dovedite suficient de convingător pentru a ne mira în continuare de ce evreii nu au produs niciun act de rezistenţă la acţiunea de exterminare deslănţuită împotriva lor în anii 1939-1945?

      4. „Paraşutiştii israelieni au acţionat ca să-i organizeze pe evreii din România(...) să poată emigra în Israel legal sau ilegal astfel încât 60.000 de evrei din România au emigrat cu ajutorul lor spre Israel”... Cunosc bine calculele zăpăcite care se fac pentru a inventa holocaustul din România. Ele se bazează pe comparaţia unor cifre, a evreilor din România înainte de război şi după. Diferenţa, la rândul ei, este amendată prin scăderea evreilor care s-au refugiat în Rusia, cifră de nimeni stabilită cu documente, ci „la ochi”! Precum şi a evreilor emigraţi în Palestina în timpul războiului. Cred că ar trebui luaţi în calcul şi evreii care lipseau la inventar pentru că emigraseră ilegal în Palestina cu ajutorul faimoşilor paraşutişti... Parcă n-am întâlnit până acum în niciun calcul holocaustic această cifră, 60.000 de evrei, emigraţi cu ajutorul paraşutiştilor israelieni! Cine îi contabilizează?

      De ce am spus că este vorba despre „calcule zăpăcite”? Pentru că punctul de plecare al acestor calcule este numărul evreilor din România înregistrat în 1939 şi la începutul anului 1940. Numărul oficial al acestora era cam de 750.000. Din alte surse, inclusiv din Jurnalul lui Mihail Sebastian, unul dintre evreii cei mai bine informaţi, avem alt număr, altă cifră: două milioane! Legionarii, prin vocea cea mai autorizată, a Căpitanului, vorbesc şi ei tot de două milioane de evrei! Dacă introducem în ecuaţia Holocaustului această cifră, se schimbă în mod corespunzător şi rezultatul final: numărul evreilor ucişi de români, de Antonescu. Acest număr, după socotelile de mai sus, ale mele, nu mai poate fi „numai” 400.000 – cum scrie la Templul Coral şi la Monumentul Holocaustului. Mint amândouă oficinele. Mint cu neruşinare! Aşa cum mint şi în multe alte privinţe şi ocazii, în aproape toate!

      Să fim drepţi şi să recunoaştem adevărul cel mai adevărat! Numărul real, după sursele cele mai credibile – Mihail Sebastian şi Corneliu Zelea Codreanu, este de cel puţin un milion şi jumătate: 1.5000.000 de evrei au fost holocaustizaţi de părinţii noştri. Ceilalţi, vreo 350.000, au supravieţuit cum a putut fiecare. Circa 150.000 nu se ştie cum au murit, se pare că ne-au scăpat!... Deh, nimeni nu este perfect!

      Pe cale de consecinţă – cum se zice pe la noi, trebuie modificată şi cifra totală a victimelor Holocaustului: nu şase milioane, ci cel puţin şapte milioane! şapte, număr cu multiple semnificaţii ezoterice, toate potrivite, căci nimic nu este pe lumea asta întâmplător!

      ...Dixi et salvavi animam meam!

      5. Cazul paraşutatului Aba Bardicev este semnificativ, definitoriu: „Aba Bardicev  a fost lansat la graniţa Iugoslavia – România, nu a reuşit să treacă în România şi a fost prins în Ungaria şi trimis la Mauthausen unde a fost judecat şi condamnat la moarte”. Sunt mulţi evreii, paraşutişti sau oameni obişnuiţi, care „nu au reuşit să treacă în România” şi din această cauză şi-au găsit sfârşitul, cei mai mulţi fără a li se mai face onoarea unui proces, a unei judecăţi publice! Iar şi mai mulţi sunt evreii care au reuşit să treacă din Ungaria în România şi asta a însemnat viaţă, salvarea de la moarte.

      6. Ne-am lămurit cu „autoapărarea evreilor”, nu ne rămâne decât să ne mai mirăm o dată că această invenţie, în sine o escrocherie, a unor evrei şmecheri din Bucureşti, găseşte pe site-ul Armatei credibilitate şi onorabilitate. Cum e posibil?!

      7. Povestea paraşutiştilor Leova Gukovski şi Arie Fichman, deşi rezumată la câteva fraze, este semnificativă şi ea în acelaşi sens. Când ajung noaptea în arestul jandarmeriei, unul dintre ei „cu piciorul stâng rupt”, „cei doi au fost lăsaţi să doarmă şi numai după amiaza au fost preluaţi de servicial de informaţii pentru a completa chestionare cu întrebări.” Consemnarea pare corectă, este favorabilă „adversarului”, cu atât mai credibilă, şi concordă cu sensul general al materialului, destul de explicit cu privire la omenia românilor intraţi în contact cu paraşutiştii şi prizonierii evrei. Aventura celor doi evrei a fost povestită mai apoi în cartea Pentru ce am fost chemat la datorie. O carte care ar merita să fie mai cunoscută, tradusă în limba română etc. M-aş mira să confirme aiurelile inventate de cei care susţin invenţia cea mare: Holocaustul din România! Oamenii care au văzut moartea cu ochii pe front, care au ales să se confrunte cu ea, iar dintre ei mai ales aviatorii, sunt oameni de onoare, greu de câştigat pentru o cauză falsă, mincinoasă!

      8. Pe 29 iulie 1954 s-a produs însă o tragedie cutremurătoare, la un miting aviatic dedicat eroilor evrei, aviatori şi paraşutişti, din al Doilea Război Mondial, un avion a scăpat de sub controlul pilotului şi s-a prăbuşit în mijlocul mulţimii, omorând şi trei dintre paraşutiştii evrei care au fost prizonieri în România: Leova Gucovski, Arie Fichman şi Dov Berger. Domnul Puiu, după ce mi-a povestit cele petrecute, a legat această tragedia de o discuţie anterioară, în care dînsul mi-a explicat de ce este ateu! Evreu ateu, aşadar!... Acum, pornind de la tragedia în care au murit acei tineri eroi, domnul Puiu m-a interpelat, cu obidă: „Ce mai ziceţi, domnule profesor, în faţa unei tragedii atât de nedrepte?!... Cum a putut lăsa Dumnezeu să se întâmple aşa ceva?!” Cu alte cuvinte, zicea amicul nostru din Tel Aviv, iată o dovadă nouă că Dumnezeu un există?!...

      Răspunsul meu a fost următorul: Dimpotrivă, domnule Puiu, eu văd ptea bine mâna lui Dumnezeu în această tragedie! Pentru că la Procesul Marii Trădări Naţionale, la care Ion Antonescu a fost acuzat de crime de război, de persecutarea şi asasinarea a zeci de mii de evrei, normal era să se prezinte ca martori ai apărării Mareşalului şi câţiva dintre evreii dintre au simţit pe pielea lor cât a fost de antisemit premierul român. Iar cei mai în măsură să depună mărturia cea mai edificatoare erau paraşutiştii evrei care au fost prizonieri în România şi au avut ocazia să cunoască nu numai omenia oamenilor de rând, ci şi respectul autorităţilor româneşti pentru haina militară, pentru adversar! Desfăşurarea procesului a fost cunoscută în mediile evreieşti! Aveau motive, chiar obligaţia morală de a se prezenta la proces din proprie iniţiativă nu numai prizonierii evrei, ci şi cei mai importanţi lideri evrei, în frunte cu Wilhelm Filderman, Alexandru Şafran, Mişu Benvenisti, care cunoşteau şi alte fapte care îl dezincriminau pe Mareşal şi pe colaboratorii săi! Lipsa de recunoştinţă evreiască faţă de Ion Antonescu, faţă de George Alexianu a fost însă strigătoare la cer, iar Cerul a reacţionat!... 

      Aşadar, Arie Fichman, evreul pentru care Ion Antonescu a intrat în dezacord cu propriii săi aliaţi, evreul pentru a cărui viaţă autorităţile militare româneşti au făcut tot ce au putut ca să-l salveze şi au reuşit, a murit totuşi acolo unde se aştepta mai puţin: la el acasă, în ograda propriei case, în floarea vârstei şi nevinovat!...  Ale cui păcate le-a plătit bietul băiat?!

      Printre cei trăzniţi din înaltul cerului s-a numărat şi Leova Gucovski, autorul cărţii mai sus pomenite. Mărturia sa mi se pare cu atât mai interesantă. Sunt convins că a mărturisit sincer, cinstit! Că nu pentru păcatele sale a plătit!

      …Evreii au această ingenuitate, când îi loveşte o nenorocire şi se lamentează, nu le trece prin minte că vinovaţii s-ar putea afla printre cei loviţi „de soartă” sau printre apropiaţii acestora… Adică printre ei, aleşii lui Dumnezeu!

  

      Cam aceasta este concluzia mea, comentariul meu la afirmaţia amicului ateu…

(În paranteză fie spus, mă întreb dacă un evreu ateu mai este ateu? Dar un evreu creştinat mai rămâne evreu? Care dintre cei doi evrei este mai puţin evreu sau mai evreu?... Închid paranteza, lăsând altora şi pe altdată aflarea răspunsului şi mai ales comentariile, dezbaterea…)

      9. Încă o vorbă, de data aceasta despre Mihai Pelin, fostul meu coleg de la „Naţiunea”, la începutul anilor ’90, pomenit pe site-ul Armatei Israelului. Înţeleg că faptele prezentate pe site au fost, cel puţin parţial, preluate din scrierile lui Mihai. Fireşte, după ce au fost judicios confirmate din alte surse… Am mai multe amintiri despre Mihai Pelin legate de contenciosul româno-evreiesc. Una se referă la prezenţa lui Mihai Pelin pe „lista neagră” alcătuită de rabinul roşu, adică de Moses Rozen… De la Mihai Pelin am aflat de existenţa acestei liste şi de faptul că amândoi eram colegi de listă!... Probabil că Mihai Pelin ştia mult mai bine decât mine ce înseamnă să te încondeieze rabinul, aşa că Mihai a făcut toate eforturile să fie scos, şters de pe lista fatidică. N-a rezistat şantajului rabinic… Eu am rezistat, din ignoranţă: n-am ştiut ce preţ va fi să plătesc…

                                                                                                         Ion  Coja

21 octombrie 2012

Notă: Pentru conformitate, puteţi accesa materialul în forma în care a apărut pe site-ul Armatei Israelului,

מצגת לזכר הצנחנים הישראליים שצנחו באירופה בתקופת השואה

www.zanhanim.org.il/vf/ib_items/189/ww2.pps

Emil Cioran şi Holocaustul din România

Comentariul apartine D-lui Profesor, ION COJA

„E timpul să spunem răspicat că i-am ajutat pe evrei să nu fie exterminaţi! Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem decât să recunoască adevărul!”

        În revista „Cadran politic”, anul VII, nr. 65-66 din aprilie-martie 2009, sunt publicate câteva fragmente din interviul dat de Emil Cioran în 1988, la Paris, dlui Ion Deaconescu. Inutil să mai spunem ceva despre valoarea acestui document, mai degrabă l-aş felicita pe autor pentru reuşita de a-i lua un interviu marelui însingurat de la Paris. Adevărul este că Cioran face figura schimnicului din inima Parisului, mulţi aşa îl văd, iar această imagine a unui Cioran greu de abordat pentru un interviu pare să fie imaginea curentă aflată în circulaţie. În realitate, cel puţin din partea subsemnatului vorbind, e de revăzut şi de retuşat această poză. Am stat de trei ori de vorbă cu Emil Cioran, în fiecare dintre vacanţele mele pariziene de dinainte de 1990, şi nu mi-a fost deloc greu să obţin întrevederea solicitată. E drept că am uzat de un passepartout care mi-a deschis la Paris multe uşi: eram un fel de mesager al lui Petre Ţuţea. Cred că am povestit ce era mai interesant despre aceste discuţii în cartea Marele Manipulator şi asasinarea lui Nicolae Iorga, Nicolae Ceauşescu şi Ioan Petru Culianu. Textul publicat de dl Ioan Deaconescu îmi oferă acum posibilitatea de a reveni, cu precizări şi comentarii mai apăsate. Mă invită la acest remember îndeosebi fragmentul următor din acest interviu care, sunt convins, va face istorie:

„Ion Deaconescu: Şi totuşi ce ar trebui făcut ca România să nu cadă din timp, acum, la întretăierea dintre milenii?

Emil Cioran: Să nu mai fim paraziţii unor glorii desuete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi. (...) Şi încă ceva important: să rezolvăm cazul evreilor din cel de al doilea război mondial. E timpul să spunem răspicat că nu am fost barbari. Că i-am ajutat pe evrei să nu fie decimaţi. Trebuie să scriem cărţi, să luăm legătura cu cei care ne defăimează în legătură cu acest subiect. Evreii ne sunt datori. Dar nu le cerem nimic. Să recunoască doar adevărul. Dacă se va înţelege exact poziţia României în anii patruzeci, vom sta cu fruntea sus. Dacă nu, vom fi culpabilizaţi mereu, cu efecte îngrozitoare.”

        

            Aşadar, zice Emil Cioran, e timpul să spunem răspicat adevărul, adevărul că nu am fost barbari şi nu am participat la exterminarea evreilor, la care ne invitase insistent Hitler, ci dimpotrivă, i-am ajutat pe evrei să se salveze, pe acei evrei a căror soartă a depins cât de cât de noi! Drept care, consideră Emil Cioran, în acord cu bunul simţ cel mai comun, evreii ar trebui să se simtă datori faţă de români! Iar nu să ne defăimeze pe toate drumurile!

             Iată însă că evreii nu se simt datori! Iată-i că nu sunt în stare să trăiască starea de normalitate a fiinţei umane! Recunoştinţa este o povară prea grea pentru evrei! E mult mai profitabil ca din debitor să te transformi în creditor! De ce să fie dumnealor datori la români, când i-ar putea scoate pe români datori şi vinovaţi faţă de evrei?! Aşa se vor fi gândit acei evrei despre care Cioran spune că „ne defăimează în legătură cu acest subiect”, subiectul fiind holocaustul din România. N-a fost holocaust în România? Să fie ei sănătoşi românii, că le inventăm noi un holocaust să nu-l poată duce! Căci doar asta este menirea presei libere, a mass mediei internaţionale! ...

         Cioran, care a scris o mulţime de lucruri deosebit de interesante şi de „pozitive” despre evrei, care, deci, îi cunoaşte bine pe evrei, nu se miră şi nici indignat nu pare de această manevră mizerabilă, ci ne îndeamnă pe noi, românii, „să luăm legătura cu cei care ne defăimează”, nu este clar în ce scop! Noi însă, adică românii care ştim că în România nu a fost nici urmă de holocaust, chiar aşa am făcut: am luat legătura „cu cei care ne defăimează” şi am încercat să angajăm un dialog, o confruntare senină a argumentelor. Din păcate nu am putut menţine „legătura”, căci nici unul dintre preopinenţii defăimători nu a vrut să răspundă la dovezile noastre, considerând că simplul fapt de a nu le accepta acuzaţiile îi jigneşte pe ei, pe acuzatori, după o logică imposibil de împăcat cu un comportament raţional şi onest...

        Oare la fel vor proceda şi cu declaraţia lui Cioran, declaraţie atât de netă, de neechivocă, a marelui Cioran?! Nu le va fi uşor celor „care ne defăimează” să se facă din nou că plouă!       

        ...Da, sunt convins că ne aflăm în faţa unei declaraţii decisive pentru discuţia care se poartă pe tema holocaustului din România. Nu este prima oară când trăiesc acest sentiment, ceea ce dovedeşte cât de mult m-am înşelat de fiecare dată când am crezut că evidenţa ar avea vreo forţă de convingere, ar clinti pe cineva din ceea ce crede sau crede că ştie. Dar cred, simt că picătura adăugată de Cioran face să se reverse paharul răbdării noastre. Desfid pe omul onest care, convins până acum de teza holocaustului din România şi luând acum cunoştinţă de declaraţia lui Emil Cioran, nu va cere sau măcar nu va accepta reexaminarea probelor invocate în această dispută. Căci nu cerem mai mult decât atât: un examen corect şi cinstit al argumentelor. Când spun „corect” am în vedere regulile cercetării ştiinţifice, ale raţionamentului deductiv, iar când spun „cinstit” mă gândesc la capacitatea de a recunoaşte că ai greşit atunci când sensul evident al faptelor şi al argumentelor te contrazice. Cine nu va purcede nici măcar acum la revizuirea condamnării noastre pentru un genocid atât de contestat şi imposibil de dovedit în faţa justiţiei şi a istoriei, contestat, iată, şi de Emil Cioran, nu merită să-şi mai zică intelectual, om cu idei şi convingeri judicios edificate, nu merită să-şi mai zică om – evreu sau român etc.!

           ...Să revenim la text! Nu cunosc interviul în întregime ca să-mi dau seama de eventuale conexiuni cu alte declaraţii ale lui Cioran. Avem tot timpul s-o facem mai târziu, căci este vorba – cum spuneam, de un text care va stârni nenumărate comentarii. Rândurile de faţă nu urmăresc decât să lanseze aceste discuţii şi să constate, cu o satisfacţie deplină, imposibil de ascuns, o satisfacţie pe care o fac publică, satisfacţia că la lista nesfârşită de negaţionişti ai holocaustului din România se adaugă acum numele unui mare şi deosebit reprezentant al speciei om, care el singur este mai convingător, mai impozant, decât laolaltă toţi cei care intră în corul detractorilor neamului românesc, acuzându-ne pe noi, „blândul popor român”, de crima cea mai nemernică: genocidul. Nu numai că nu l-am comis, că nu am ucis evrei, dar atât cât ne-am implicat în istoria evreimii am făcut-o mereu ca binefăcători, iar în anii „patruzeci” ca salvatori ai evreilor. Evreii – au mai spus-o şi alţii, dar acum o spun e şi marele Cioran, evreii ne sunt datori cu recunoştinţa lor şi nu sunt puţini evreii care au recunoscut această datorie de onoare şi de omenie.

         Numai că dinspre evrei se aude cel mai tare corul evreilor ne-evrei, care au inventat stratagema, atât de ticăloasă, că este mult mai profitabil să-l acuzi în primul rând pe cel care te-a ajutat şi chiar te-a salvat, că în loc de recompensa pe care ar putea să ţi-o ceară, e mai  convenabil să i-o iei înainte şi să-l acuzi tu pe binefăcător că a făcut echipă cu cel, cei care te-au chiar suprimat! Astfel că la ceasul aritmeticii finale tu nu vei avea nimic de dat, ci vei putea cere şi obţine despăgubiri încă şi mai mari, nu numai de la prigonitorii ucigaşi, ci şi de la cei care ţi-au sărit în ajutor! Treaba lor dacă au fost proşti şi nu s-au îngrijit să se acopere cu toate actele doveditoare posibile! Cu toate certificatele de bună purtare! E riscul lor dacă nu dau multe parale pe justiţia omenească, palpabilă, şi se lasă pe mâna justiţiei divine, atât de ipotetică! Să-şi ceară dreptatea la Judecata de Apoi, adică, în termeni precreştini, la calendele greceşti! Cine-i pune pe românii ăştia imbecili să creadă în viaţa de apoi, în justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu?! Dumnezeu? Care Dumnezeu? Ăla inventat de noi? Să fim serioşi şi să nu ne furăm singuri căciula!... Nu există plată şi răsplată decât aici, pe pământ!... Iar cine-i prost şi crede altfel, să plătească!... Că are cui! Taxa pe prostie noi am inventat-o! La noi ajunge!...

         ...Pun aici capăt, deocamdată, altor comentarii care bântuie prin creieraşii mei. Deocamdată cred că este mult mai ...productiv – horribile dictu, să fac câteva conexiuni, conexiuni între acest magnific interviu si ce am scris eu sau îmi mai aduc aminte despre discuţiile cu Cioran, purtate în vara lui 1984 la telefon, iar în 1986 şi 1988 faţă către faţă. La prima discuţie nu s-a spus nimic despre evrei. Mai mult de o jumătate de ceas Cioran mi-a vorbit numai despre Petre Ţuţea... Regret şi azi că nu m-am priceput să pun în funcţiune instalaţia gazdei mele, Victor Smatoc, de înregistrare a convorbirilor telefonice purtate de la acel aparat. Doamne, ce l-a mai lăudat Cioran pe Ţuţea, pe ideea că era altceva decât toţi ceilalţi, că le era ca un fel de cenzor suprem din interiorul generaţiei, Nae Ionescu fiind din altă generaţie, a dascălilor, mentor necontestat. Ţineau cu toţii să-i ştie părerea şi îşi validau ideile numai după ce le discutau cu „Petrache”. Căci Petrache avea un ascendent asupra celorlalţi: nu scria! (sic!) Nu sacrificase actul gândirii pentru actul consemnării prin cuvinte a gândului oprit din zborul său lin, planat... Cât s-a mai necăjit Cioran când a aflat că i-am adus un text semnat de Ţuţea (cu pseudonimul Boteanu), publicat într-un almanah literar... Deci cedase! Se apucase Ţuţea de scris!...

         La a doua întâlnire, în Jardin de Luxembourg, a trebuit să-l aştept până a încheiat discuţia pe care o purta la câteva bănci distanţă. Pasămite, cu un evreu, din America, pictor cu procupări metafizice. Mi-a relatat, pe scurt, ca o scuză a întârzierii, că a trebuit să-i dea amănunte în legătură cu ideea care i-a venit atunci când interlocutorul i s-a plâns că se înmulţesc dovezile unui antisemitism american în creştere... „Aveţi grijă, ce se va întâmpla când (sau dacă – nu mai ţin bine minte) americanii îşi iau mâna de pe evrei? Mâna azi atât de protectoare!” Mai mult nu am discutat despre evrei în 1986.

       Am făcut-o în 1988, iată, anul când Cioran i-a dat dlui Ion Deaconescu istoricul interviu. Eu am purtat discuţia mea în august, poate început de septembrie. Discuţia a pornit de la situaţia din ţară. Am încercat să retuşez tabloul sumbru al României care circula în toată mass media apuseană, să-i prezint lucrurile dintr-o perspectivă mai optimistă. De ce am făcut asta? Mai întâi pentru că asta era perspectiva lui Petre Ţuţea asupra României. Şi am considerat că asta îl va interesa de fapt pe Cioran: ce crede Petrache despre lumea în care trăim? Mai apoi, eu însumi împărtăşeam acest optimism. Am constatat că Cioran primea cu bucurie veştile bune din ţară, dovezile că dracul nu-i chiar aşa negru. Absolut memorabilă satisfacţia cu care a luat cunoştinţă de calitatea tineretului din România. În mod deosebit a fost impresionat să afle că un mare număr de tineri roiau în jurul lui Ţuţea, îl „ţuţăreau” cu devotament şi cu mare interes pentru ideile lui nea Petrache. Iar când a aflat că tinerii aceştia, de capul lor, organizaseră un servicu ad hoc de asistenţă la domiciliu lui Petre Ţuţea, că în fiecare zi doi dintre ei veneau şi-l ajutau să se scoale, să se îmbrace, să iasă la plimbare, să mergă la masă etc., dar mai ales ca să aibă un conlocutor interesat de cee ce avea de spus nea Petrache,  Emil Cioran a exclamat: „Aşa ceva este de neimaginat la Paris!”  Şi a continuat spunând că aceste informaţii, primite de la mine, confirmau optimismul lui Mircea Eliade cu privire la rolul pe care curând îl va juca tineretul din Europa de Răsărit! Mult mai apt să facă istorie decât tineretul dezabuzat din Occident... La acest punct al discuţiei eu am avut de răspuns la întrebarea lui Cioran, o întrebare pe care şi-o pun astăzi mulţi români: de ce mass media din toată lumea este preocupată să răspândească în lume despre România o imagine denigratoare, deformată cu intenţia de a ne calomnia în toate felurile posibile şi la fiecare prilej?

         Răspunsul meu – valabil şi azi, a sunat cam aşa: Pentru că antiromânismul nu mai este o atitudine ocazională şi personală, a unor indivizi care, din varii motive, nu mai încap de răul românilor. Anti-românismul nu este antipatia viscerală a unui individ, provocată de anumite accidente biografice, ci antiromânismul a devenit o instituţie, creatoare de locuri de muncă, cu buget şi sedii în mai multe ţări, inclusiv în România, cu angajaţi care ies la pensie după ce o viaţă întreagă au  petrecut-o plănuind şi acţionând împotriva românilor, a intereselor României.

          Dacă, prin  mecanica relaţiilor paradigmatice, cuvîntul anti-românism te duce vrând-nevrând la anti-semitism, trebuie spus din capul locului că antisemitismul în România, condamnat prin lege, este practic inexistent, nu cunoaşte forme instituţionalizate şi, dacă se manifestă când şi când, asta se întâmplă sporadic şi neorganizat, în forme le-aş numi spontane, chiar naive prin sinceritate şi directitate. Asta în timp ce anti-românismul se manifestă în mod subtil, apelând la tehnici de manipulare ori de sabotaj dintre cele mai sofisticate şi mai eficiente, antrenând efective umane numeroase, abil disimulate îndeosebi în structurile de stat menite prin statut să apere şi să promoveze componenta românească a planetei noastre. În România de azi anti-românismul este practic subvenţionat de statul român şi nu este condamnat prin lege, ci este ignorat şi trecut sub tăcere, pentru a nu deveni subiect de discuţii publice, pentru ca nu cumva românii să se dumirească de caracterul anti-românesc al multor legi şi evenimente, de caracterul anti-românesc al guvernării. Introducerea conceptului de anti-românism în conştiinţa publică ar fi să-i ajute pe români să priceapă esenţa răului de care au parte ca societate, ca neam, ca ţară...

         Atunci, în 1988, câte i-oi fi spus eu lui Cioran au fost deajuns că el să-mi dea dreptate şi să „cadă pe gânduri”, declarându-mi că acum pricepe ce şi de ce i s-a întâmplat acelei ziariste americance care, ştiindu-l român, îl vizitase cu puţină vreme în urmă spre a-i cere lămuriri într-o poveste de neînţeles pentru ea. Povestea era cam următoarea: ziarista, al cărei nume nu-l mai ştia Cioran, în orice caz una dintre cele mai importante din Statele Unite, a aflat că există în Europa o ţară şi un popor care, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, deşi aflaţi în mare prietenie cu Germania hitleristă, în alianţă militară cu aceasta, nu au acceptat să i se alăture Germaniei în politica nazistă faţă de evrei. Nu numai că nu a desfăşurat programul de exterminare a evreilor, dar au iniţiat şi desfăşurat un program de salvare a evreilor. Ziaristă autentică, autentică şi ca evreică, a priceput valoarea umană excepţională a basmului despre omenia românească, aşa că a trecut imediat la verificarea informaţiei: a luat avionul şi a aterizat la Bucureşti, unde s-a interesat în stânga şi în dreapta, a cerut detalii, s-a întâlnit cu liderii evrei din Bucureşti, cu evreii cei mai în vârstă, etc. Pe scurt, s-a edificat, bucuroasă că i se confirmă povestea atât de frumoasă despre o ţară şi ea atât de frumoasă, despre care până atunci, frumoasă şi ea, evreica lui Cioran nu ştiuse mai nimic! („O femeie foarte frumoasă”, a precizat cu o lucire ştrengară în ochi răşinăreanul...)

           Surpriză mare însă la întoarcerea în America: nici o publicaţie nu a vrut să publice reportajul ei despre România! Despre ciudaţii ăia de români care s-au purtat atât de îngereşte – cuvântul îmi aparţine, nu numai cu evreii ajunşi la necaz, dar şi cu prizonierii de război, ruşi sau anglo-americani! Nici măcar revista pe a cărei cheltuială făcuse deplasarea în România, nu i-a acceptat textul care vorbea atât de frumos despre români. Alte reviste, care mereu până atunci îi ceruseră o colaborare cât de neînsemnată, au refuzat-o şi ele, fără nicio explicaţie. Ajunsă la Paris, americanca s-a gândit că explicaţia i-ar putea-o oferi românul cel mai important din Occident: De ce, domnule Cioran, nimeni nu au vrut să-mi publice în Occident mărturia mea despre omenia aproape neomenească a românilor?, va fi sunat întrebarea angelicei evreice.

          Cioran mi-a declarat că nu a avut răspuns la întrebarea ziaristei de la New York. Regreta că nu a ştiut să i-l dea pe cel potrivit, invocând argumentul de care aflase abia acum, de la emisarul lui nea Petrache: realitatea dureroasă şi absurdă a unui anti-românism instituţionalizat la scară planetară. Halal planetă...

          Aşadar, un Cioran preocupat de problema Holocaustului din România? De ce ar fi fost preocupat Cioran de acest subiect? Din n motive putea să fie, dar mai ales pentru că îşi dădea bine seama de „efectele îngrozitoare” pe care le are faptul că „vom fi culpabilizaţi mereu” pentru o barbarie pe care nu am comis-o. De aceste efecte nu le pasă belferilor din clasa politică românească, în frunte cu însuşi preşedintele Ţării, incapabili să îngăime măcar o şoaptă neauzită în apărarea demnităţii noastre de români, pusă în balanţă cu acuzaţia cea mai gravă. 

Eleonora Cioran - scrisoare deschisa adresata lui Gabriel Liiceanu

“In realitate, afara de biografia lui Emil Cioran, nu ai patruns in profunzimile operei lui”

Eleonora Cioran a simtit nevoia sa ofere un raspuns energic actiunilor agresive pe care domnia sa considera ca Gabriel Liiceanu le-a indreptat in mod direct asupra sa, iar, ca rezultat al mercantilismului acestor actiuni, asupra prestigiului si operei lui Emil Cioran. ______________________________________

Raspuns domnului Gabriel Liiceanu,

Fiind recomandat ca unul dintre cei mai buni discipoli ai lui Constantin Noica, nasul nostru, te-am primit in casa ca prieten. Nu inteleg agresivitatea dezlantuita asupra mea. Te-a suparat faptul ca eu sunt legatar universal al lui Aurel Cioran si reduc cumva beneficiile tale? Cred ca niciun scriitor nu si-a permis ceea ce ti-ai permis dumneata.

Aceasta imi aduce aminte de o povestioara pe care o spunea Constantin Noica. Era vorba despre un acrobat care evolua pe o sarma, atent sa-si mentina echilibrul. in plin spectacol, el vede jos un cetatean cu o tava, adunand banii privitorilor. La sfarsit, ajungand jos, acrobatul a constatat ca cetateanul care stransese banii spectatorilor disparuse.

Cam asa mi s-a intamplat si mie, singura Cioran in viata. Profitul dupa opera filosofului Emil Cioran a fost luat de Gabriel Liiceanu, Laurence Tacou si Simone Baulez. Nicidecum de mine. si tot tu esti revoltat, aruncand injurii inadmisibile, pana si in ultima carte cu cele 27 de interviuri.

Cum este posibil sa falsifici neincetat adevarul, fara sa te jenezi? Oare nu ti-au ajuns beneficiile importante dobandite?

Conform dorintei lui Emil si Aurel Cioran, din aceste beneficii trebuia sa dai doua burse anual unor studenti saraci. Ai dat cateva burse sporadic, fara un bilant declarat al veniturilor din tiparirea operei lui Emil Cioran. in plus, ai afirmat mincinos ca si eu beneficiasem din acest profit.

Lumea a inceput sa se lamureasca cine este marele scriitor Gabriel Liiceanu, care a beneficiat de burse in strainatate, in timp ce foarte multi intelectuali erau inchisi in temnitele comuniste. Mai mult, ai primit de la domnul Silviu Brucan Editura Politica. in ce calitate, domnule Gabriel Liiceanu? Pentru care merite?

Mai recent, revoltatoare a fost reactia pe care ai avut-o la aparitia, in cadrul Academiei Romane, a operelor scrise de Emil Cioran in Romania. Este cea mai frumoasa editie pe care eu am vazut-o cu creatia cumnatului meu. Este o editie de lux, excelent elaborata.

Multumesc Domnului Academician Eugen Simion si cercetatorului Marin Diaconu pentru realizarea lor. in loc sa te bucuri si sa apreciezi aceasta realizare editoriala de exceptie, ai trimis avocati, pretinzi fara jena despagubiri materiale descurajante, convins fiind ca numai dumneata ai dreptul sa publici opera lui Emil Cioran.

In realitate, afara de biografia lui Emil Cioran, nu ai patruns in profunzimile operei lui. Nu ai participat timp de 20 de ani la analiza operei lui Emil Cioran, caci la Colocviile Cioran de la Universitatea din Sibiu, organizate de profesorul Eugene van Itterbeck, ai participa fugitiv si intamplator. Filmul facut de tine cu Sorin Iliesiu este dupa multi un “film necioplit, banal, primitiv, cu aspecte de modern, un esec”. In mod evident, nu ati patruns in opera lui Emil Cioran.

Scrisoarea trimisa Monei Musca este calomnioasa.

Asa ca, domnule Liiceanu, esti pentru mine o deceptie totala. Nu sunt singura care gandeste astfel, ci, din pacate, multa lume are convingeri similare, chiar si Herta Müller. Te-am cunoscut om de cultura, nu om de afaceri. in ce calitate iti permiti sa faci pe justitiarul? Cine esti dumneata?

Daca taceai, filosof ramaneai!Eleonora Cioran

Sunt pro european, dar pro adevar, nu pro ipocrizie.

FRANTA: putere coloniala care a controlat, la un moment dat, aproape

13.000.000 kilometri patrati, aproximativ 9% din intreaga suprafata a

uscatului mondial. Un numar impresionant de tari au fost ocupate cu forta de

catre francezi. Prosperitatea Frantei se bazeaza intr-o buna masura si pe

crimele si jaful din fostele tari coloniale. Iata cateva dintre acestea -

Algeria , Camerun, Ciad , Gabon , Niger , Senegal , Tunisia , Madagascar , Maroc,

Vietnam , Laos s.a.

In plus jumatate din Franta a fost colaboratoare cu Germania in al 2lea

razboi mondial si asta nu pare sa deranjeze atat de mult cat alianta

Romaniei cu Germania .

A facut masacru in coloniile din Nordul Africii cand acestea si-au cerut

independenta si chiar dupa dobandirea independentei au intervenit direct sau

indirect in evenimentele politice ale fostelor colonii.

ANGLIA : cel mai mare imperiu colonial si sclavagist pentru o perioada de

timp(in America ) - a cuprins peste 20%!!! din suprafata uscata a Terrei.

Prosperitatea Marii Britanii se bazeaza intr-o buna masura si pe crimele si

jaful din fostele tari coloniale. Iata cateva dintre acestea - India ,

Australia , America de Nord, Africa de Sud, Birmania s.a.

RUSIA: tara in care s-a nascut comunismul, o pacoste si o nenorocire pentru

Romania . Si-a consolidat pozitia de putere mondiala si prin crimele si jaful

la care si-a supus tarile vasale. Iata cateva dintre tarile exploatate de

Uniunea Sovietica - Romania , Moldova , Polonia, Ucraina , Belarus , Georgia,

Lituania, Letonia , Estonia , Armenia , Kazakstan , Uzbekistan , s.a..

SUA: Intemeiata pe genocidul indurat de indienii americani carora europenii

le-au ocupat pamintul pe care locuiau de mii de ani.  Populatii intregi

exterminate, infometate, alungate in rezervatii ca niste animale salbatice

ca sa faca loc foamei de inavutire a colonistilor europeni. Cea mai mare

tara cu oranduire sclavagista dupa caderea Imperiului Roman ce inca a

practicat segregarea rasiala pana prin anii 60. Exemplu al democratiei si

iubirii crestine? Poate o ora Dumineca la biserica. Aventurile militare

germane din cele doua razboaie mondiale i-au accelerat industrializarea si

inarmarea si i-au transformat in jandarmul planetar. Fortati si de

expansionismul Rusiei si Chinei comuniste SUA, dupa Al Doilea Razboi

Mondial, a purtat mai mult de 10 razboaie importante - Vietnam , Iugoslavia,

Irak, Afganistan s. a., alaturi de diverse alte interventii militare in

toate colturile planetei mai mult sau mai putin legitime. A rasturnat

regimuri instalate democratic si de frica comunismului a sustinut

dictatori corupti si sangerosi atat pe continentul american( Chile , Argentina etc) cat

si Africa(Mobutu in Congo ) sau Asia . Au finantat in America Centrala grupari

armate teroriste vinovate de crime pe banda rulanta. Nu le-a pasat ca poate

oamenii saraci din acele tari aspira la acelasi nivel de prosperitate si

democratie ca in SUA. Sub masca apararii drepturilor omului si cu ajutorul

institutiilor financiar bancare multinationale au pus mana pe resursele

naturale ale mai multor tari. Este emblematica pentru politica SUA

declaratia publica facuta de un partizan al acestor razboaie, Donald Trump:

"Sa le luam petrolul libienilor!".  In Afganistan mai important decat Bin

Laden erau minereurile strategice de care complexul militaro-industrial

american are nevoie ca de aer sau ca de petrol pentru a-si mentine

suprematia. Desigur ca se pune si intrebarea ce se intampla cu planeta daca

nu contrabalansau amenintarea  expansionismului altor mari puteri. Ar fi fost

o lume mai buna? Putin probabil daca ne uitam ce a insemnat gulagul Sovietic

si revolutia culturala din China unde se taiau degetele pianistilor.

GERMANIA : izvor al culturii si tehnicii europene a provocat doua razboaie

mondiale cu consecinte catastrofale - zeci de tari ruinate, genocid planetar

zeci de milioane de morti si alte sute de milioane cu vietile distruse!!! Au

infaptuit holocaustul prin care milioane de oameni au fost facuti sclavi

epuizati prin munca silnica, au fost gazati, si arsi in cuptoare precum

gunoaiele. Este un fapt ce nu se va sterge din memoria colectiva a lumii

pana la sfarsitul istoriei universului. L-au ajutat pe Lenin sa revina in

Rusia ca sa il submineze pe tar si stim ce a urmat. Au impartit Polonia si

Romania cu Rusia si Ungaria. Atacandu-l l-au fortat pe Stalin sa transforme

URSS in superputere mai repede decat isi imaginase el. 

La incetarea ostilitatilor tragedia in spatele cortinei de fier a continuat pentru tarile

ocupate de armata rosie in timp ce Germania ajutata de fostul dusman SUA s-a

recladit si a prosperat. Noi am platit 10 ani datorii de razboi URSS-ului ca

tara invinsa.

AUSTRIA si UNGARIA: - Imperiul Austro-Ungar a avut sub stapanire

Cehoslovacia, partea nordica a Regatului Sarbilor, Croatilor si Slovenilor,

Transilvania, Bucovina, parti din Banat , Crisana si Maramures, Tirolul de

Sud. Prosperitatea Austriei si a Ungariei se bazeaza si pe crimele si jaful

din teritoriile ocupate. Toti cei care trudeau si erau taxati astfel incat

balurile vieneze sa functioneze nu prea o faceau de bunavoie si cand se

rasculau ori erau impuscati ori eviscerati(trasi pe roata) si alte lucruri

ce nu prea au incaput in partiturile muzicii clasice ale epocii. In rest

ordine curatenie si civilizatie nu?

SPANIA si PORTUGALIA : vinovate de un urias genocid prin exterminarea

indienilor din America Centrala si de Sud masacrati torturati  arsi pe rug

convertiti cu forta la crestinism transformati in sclavi ca si negrii adusi

din Africa urmata de jefuirea sistematica a resurselor naturale si in deosebi

a aurului si argintului care au relansat economia nu doar din peninsula

Iberica ci din toata Europa Occidentala. Descoperirea Americii ar trebui

marcata cu o zi de doliu la nivel planetar nu cu serbarile indecente pentru

inceputul genocidului american. Ambele tari si nu numai, poarta uriasa

rusine a comertului cu sclavi destinati plantatiilor din SUA, America

Centrala si de Sud care au prosperat prin munca acestor oameni vanati ca

animalele si adusi in lanturi de la mii de kilometri(cei care supravietuiau

calatoriei). Tari profund crestine cu catedrale pana la cer nu?

ITALIA: a avut colonii in Africa de Est si a visat ca alaturi de Germania

sa participe la marele jaf planetar dar desi  au fost initiatorii fascismului

european NU au fost considerati tara invinsa pentru ca italienii si-au

tradat aliatul si pe IL DUCE la timp. Atat italienii cat si nemtii i-au

sustinut in masa pe Musolini si pe Hitler crezand ca nemernicia se va

infaptui fara costuri prea mari in sunet de fanfara pas de defilare cativa

everi si comunisti asasinati si falfait de steaguri si cam atat. Romania n-a

avut acest noroc si cand ar fi vrut sa paraseasca alianta nu i s-a permis.

SUA si URSS erau intelese deja. Cand i s-a permis era prea traziu si oricum

fusesem vanduti deja la schimb.

OLANDA : Mai intai colonia Africa de Sud (pierduta in favoarea Britanicilor)

si apoi coloniile din Asia de Sud Est au fost o mana cereasca aducand

profituri uriase pentru micul stat care nu ne vrea astazi in Schengen.

Romania a fost invitata la masa bogatilor lumii sa puna pe masa tot ce

are oameni resurse naturale etc, dar ca sa aseze scaunele, sa scuture fata de

masa, sa curete covoarele si sa manance resturile la masa servitorilor. 

BELGIA; A exploatat din greu resursele minerale (cupru diamante etc),si

naturale ale fostului Congo Belgian(capitala Kinshasa ). Plecarea lor a lasat

o tara in razboi civil care a fost impinsa in dictatura aspra si corupta a

lui Mobutu(sustinut de CIA ca sa nu intre rusii) dupa a carui disparitie a

revenit la razboiul civil, interetnic si saracie. Detine minerale strategice

pe care multi si le doresc. Ghinionul lor.

ELVETIA: pe langa ceasuri si ciocolata a mai adapostit in banci si aurul

nazistilor si al americanilor al rusilor al oricui, al infractorilor si

mafiotilor de pretutindeni si nenumarate bunuri si valori furate din toate

colturile lumii. Cand ai atatia bani in banci parca iti vine sa iti speli si

sa iti apretezi rochita de doua ori pe zi. Cum sa nu tii lectii de morala si

eficienta manageriala sarantocilor?

JAPONIA: Tarile din Asia poarta o vie amintire din razboiul mondial legata

de atrocitatile comise de inalta civilizatie japoneza care a aruncat asupra

lor nu flori de cires si poezie ci bombe si a trecut prin baionete si copii

si femei si a supus la torturi si umilinte inimaginabile polulatiile

ocupate. Casa imperiala ar trebui saptamanal sa ceara iertare acestor

natiuni pentru tragedia de care este si ea direct raspunzatoare dar se

abtine pana in ziua de azi. Probabil ca originea divina le interzice acest

lucru. Sunt detestabili.

La fel ca si Germania fostul inamic SUA i-a ajutat sa redevina

ce au fost si mai mult decat atat.

CHINA : inchisa in ea insasi mii de ani acum incepe sa scrie pagini

surprinzatoare in istoria lumii si deja a  modificat niste echilibre

economice ce dainuiau de ceva vreme. Ramane de vazut pana unde si ce va

induce asta in insasi structura sociala si politica a Chinei. Sa speram ca

fara convulsii pentru ca ar fi tragic pentru noi toti. Partidul unic insa

este o garantie ca vor fi convulsii, dar nici un astfel de colos fie si

pluripartinic nu garanteaza linistea si pacea, mai ales daca se pune pe facut

politie internationala in slujba democratiei.

Exista o singura regula, toate aceste mari puteri democratice, sau nu, isi

urmaresc doar propriile interese economice si strategice. Naivii cred

altceva.

Noi ne lipim cand de unii cand de altii in speranta ca ne vom realiza si noi interesul national. OK dar putina demnitate nu ar strica.

Desigur, lista ororilor infaptuite de tarile "dezvoltate/civilizate" din Occident si Extremul Orient care si-au consolidat puterea si prosperitatea pe crima si jaf este mai larga .

Prin urmare,ar trebui sa privim lucrurile mai in profunzime si sa nu mai acceptam impertinenta talharilor moralisti ai planetei care ne tot dau lectii pe diverse teme.

 Pana la urma ei reprezinta tari care au "mainile" patate de sange si prin ce au facut nu de mult sunt antiteza a ceea ce predica.

Daca adevarul ar fi respectat, toti acestia ar trebuie sa le spuna pentru inca 500 de ani celor din tarile pe care le-au asuprit, cu fiecare ocazie,
 "va rugam sa ne iertati!".

Astazi atacurile si invaziile nu se mai fac doar cu armata ci si prin

instrumente economice financiare bancare si bursiere controlate tot de cei mentionati anterior.

Si daca e sa privim la acel trecut care ne reprezinta pe noi, romanii, iti amintesc, cititorule,  ca suntem urmasii unui popor care

NU AVEA SCLAVI,

UNDE FEMEIA ERA EGALA BARBATULUI SI CARE CREDEA IN NEMURIRE INAINTE DE CRESTINARE.

Asta este ceea ce defineste natura noastra profunda si depinde de noi ca traditia inalt spirituala a DACILOR sa reinvie.

 Sau macar spiritul de la Marea Unire.

Din pacate se pare ca treptat ne transformam nu in europeni ci in altceva o masa amorfa de locuitori inerti ai unei tari manelizate si care ne apartine din ce in ce mai putin.

Apreciem si beneficiem de confortul civilizatiei europene, dar mai devreme sau mai tarziu trebuie sa constientizam cu ce costuri s-a realizat sicine plateste factura ca sa fie mentinuta si dezvoltata.

UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT

UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT

De Nichifor Crainic

Întrebat-am vântul, zburătorul,

Bidiviu pe care-aleargă norul

Către-albastre margini de pământ :

- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a vântul : “Aripile lor

Mă doboară nevăzute-n zbor”.

Întrebat-am luminata ciocârlie,

Candelă ce leagănă-n tărie

Untdelemnul cântecului sfînt :

- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a ciocârlia :”S-au ascuns

În lumina Celui nepătruns”.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric

Tainele neprinse de cuvînt :

- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a bufniţa : “Când va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea”.

*

Am făcut zilele trecute 70 de ani!... Motiv de satisfacţie, desigur, mai ales că stau bine cu sănătatea, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt bine în pielea mea! Dar şi motive, multe, de înnegurare a privirilor, a gândurilor!... Poate cel mai greu de suportat este gândul la cei care n-au apucat să facă 70 de ani. La taică-meu, în primul rând, mă gândesc! Dar şi la mulţi prieteni şi colegi, chiar şi la unii care împliniseră de mult 70 de ani când s-au dus... S-au dus şi nu ne mai văzusem de ani de zile, mulţi... Ce mult aş vrea să mă mai văd cu ei, cu fiecare pentru alte vorbe care au rămas între noi neschimbate, nerostite... Simt nevoia unui pomelnic, simt că sufleteşte voi rezolva o problemă tot mai grea, dacă voi face publică, vă rog să mă iertaţi, jalea care mă încearcă mai ales la orele de nesomn, dinspre ziuă...

Jalea după Ţaiu şi CMI-ilă, cu ei aş începe jelania mea! Mihai Şainian şi Cornel Mihai Ionescu... Unul coleg de liceu, altul, coleg de profesorat. Dacă i-aş mai întâlni o dată, la Capşa probabil, aş încerca să le povestesc cât de mult au contat pentru mine întâlnirile noastre... N-am reuşit să-i pun măcar o dată la aceeaşi masă, să-i ascult vorbind şi să încerc şi eu să pricep ceva din ce-şi spun!... Singurii oameni cu care am stat la lungi şuete, deloc stânjenite de vinul din pahare, iar eu am rămas cu sentimentul că nu totdeauna reuşeam să-i înţeleg în toate subtilităţile gândului aproximat în cuvinte neputincioase, prea neştiutoare de gândurile ne mai gândite până atunci cu care se confruntau, dinainte învinse... Falimentare!

Şi cu toate astea, de fiecare dată mă simţeam un om norocos cu astfel de convivi!... Fericit că, una peste alta, trecusem examenul şi făcusem faţă momentului: în mod evident, poate şi declarat dacă mai ţin eu bine minte, amândoi mi-au spus că multe din cele ce discută cu mine nu prea au cu cine altcineva să le împartă!... şi vice-versa, îi asiguram. Adică comunicam! Făceam comune ideile fiecăruia! În ambele sensuri! şi ne simţeam înţeleşi!... Lucru atât de rar! şi încă la ce nivel de tensiune şi rafinament, pentru mine maxim!... Nec plus ultra.

Cu CMI-ilă am fost de câteva ori prea sever, ironic, în vecinătatea imediată a rănii pe care o pot provoca cuvintele!... Jucam cu el puţin teatru, făceam pe durul, pe golanul din port care a descoperit farmecele intelectualităţii, dar nu-şi reneagă, ci dimpotrivă, se făleşte, ostentativ, cu baştina, ridicând golănia în metafizică!... Majoritatea colegilor cu care m-a fericit Dumnezeu în facultate şi după, au aşteptat de la mine să mă port în aşa fel încât să se simtă că vin de pe malul mării!... M-am străduit să nu-i dezamăgesc! Să-i las să creadă că aşa suntem noi, constănţenii, toţi! Am descoperit astfel că, oriunde apare un constănţean, ceilalţi sunt atinşi, cuprinşi de un sentiment sau complex chiar, de inferioritate. Toţi ştiu sau se aşteaptă ca şutul din faţa lor să aibă ceva în plus din plecare! Iar ei simt, tot aprioric, un handicap imposibil de recuperat! Nici măcar nu mai încearcă! („şutul”? În argoul de la poarta 2 înseamnă ins, individ, persoană...)

Cu Ţaiu, cu Mihai, constănţean, ai fi zis că relaţia trebuie să fi fost alta!... Dar nu! Bietul Mihai, până în clasa a opta, când a venit la Liceul Mircea, fusese cu străşnicie ţinut în casă, să nu se amestece cu golanii de pe stradă!... Torturat să exerseze la pian ore nesfârşite! Inteligent, deosebit de inteligent cum era, a ştiut să nu se lase „manipulat” şi pianul nu i-a devenit duşman, ci prietenul cel mai bun, probabil. Atât de bun, atât de intim numai al lui, că n-a fost niciodată în stare să cânte la pian în public!... Numai pentru sine şi, uneori, pentru prieteni... La Ambasador, de câteva ori, după ce pleca orchestra şi rămâneam numai noi, două-trei mese de retarzi, se punea la pian şi făcea din minutele ce urmau clipele de neuitat!... Când jazz, când Bach... Putea să fie unul dintre marii pianişti ai lumii! şi chiar a fost, cred! A plecat din lume ducând cu sine acest secret!...

Moartea fiecăruia, a lui Ţaiu pe la mijlocul anilor ’90, a lui CMI mai încoace, m-a îndurerat cu acelaşi regret, că mai aveam să le spun o mulţime!... Ei, desigur, la fel!... Cu sentimentul net că, în absenţa lor, vor rămâne pe veci nerostite acele gânduri, acele comentarii la spectacolul vieţii şi al cărţilor... Că nu le mai pot schimba cu altcineva! M-au lăsat şi au plecat atât de departe... Fără ele, fără mine.

Undeva, în Marele Manipulator parcă, spun că am întâlnit în viaţa mea trei persoane pe care le-am simţit cu un cap mai deştept decât al meu: Petre Ţuţea, Mihai Şainian şi Ioan Petru Culianu... Trebuia să-l pun pe listă şi pe Cornel Mihai Ionescu. Trăia însă, aşa că am amânat!... Îl trec acum şi las lista deschisă...

Mai mult decât te-ai fi aşteptat, mă gândesc la Georgescu Niculina, colega de liceu cea mai sfioasă cu putinţă. Nu pentru că era ţigancă şi cea mai înaltă fată din clasă... N-am întâlnit o persoană mai asemănătoare cu propria sa umbră... Se confundau. A trecut pe tărîmul umbrelor înaintea tuturora! Prima din clasa noastră care a... Nu cred că vreo colegă sau vreun coleg a ştiut când, ca să-i fi pus o floare... Încerc eu, acum, după atât amar de ani, să-i fac un semn, să-i prind privirea mereu plecată în pământ...

Sunt atât de mulţi cei care nu mai sunt!... Când „supravieţuitorii” promoţiei 1960 se întâlnesc la „Zorile”, în fiecare ultimă vineri a lunii, ne amăgim că sunt cu noi şi Papuc Istrate-Lălăul, şi Mihai Vizireanu, Coca Ciuncan, şi Geta Timofan, şi Ţiţimeaua Moc, şi... şi... Mai întârzie, cum îi era nesmintit obiceiul, Drigissa Petru, cu numele ei unic, de prinţesă traco-getică... Chiar aducea!

Dar poate că nu-i amăgire deşartă...

Din anii studenţiei rămaşi, cel mai des mă „văd” cu Gioni Cotomschi. De câte ori trec pe Griviţa, spre centru, trec şi prin faţa curţii nesfârşite în care locuia bunica sau mătuşa lui Gioni!... Cum am ajuns eu să aflu de asta, nu mai ţin minte!... Un camarad pe cinste, cu patima, pasiunea aş zice, a prieteniei, a colegialităţii. Armata făcută la Topraisar în vara lui 1963 ne-a făcut prieteni, încântaţi unul de celălalt. Gara şi Şoseaua Căţelu mi-aduc mereu aminte de pomul din curtea casei părinteşti care a pus capăt unei existenţe despre care nimeni nu ştiuse în ce fel devenise de nesuportat pentru bietul Gioni... Când cortegiul funerar se pregătea să pornească, cineva de-al casei a retezat de la rădăcină pomul sacralizat de legănarea lui Gioni... Gioni, Gioni...

Cel mai dor mi-e de Lucică Pavel însă! Nu-i pot ierta că a murit cu zile, din nesăbuinţa unor medici pârîţi. El, care se pricepea la proşti ca nimeni altul, cum de s-a lăsat pe mâna unor neisprăviţi?!... Uit mereu că nu mai este pe aici şi dau să-l caut să-i povestesc, să ne crucim amândoi pe ce planetă am nimerit... Avea un umor, un haz, nemaiîntâlnit. Unic. Ce faţă! Cât de mult o înfrumuseţa rîsul său de chiabur înstalat la catedră!

Mi-e dor şi de profesori. De toţi. Mai ales de cei plecaţi în ultimii ani, după ce ne-am pensionat parcă prea devreme şi ani de zile n-am mai ştiut unii de alţii. Am fi putut să ne mai vedem... De Elena Slave, să mă certe cu voioşie, de Paul Miclău, să se mire, bănăţeneşte, de făcutele şi nefăcutele mele... De Dominte mi-e dor...

O vorbă în plus pentru Elena Slave... Ce rău îmi pare că nu i-am spus vorba asta în plină şedinţă de catedră, anume cât a însemnat pentru mine de mult! Viaţa mea a luat altă turnură datorită dumneaei, doamna Elena Slave. Am tot amânat să-i mulţumesc... Eram în anul I, m-am dus cu grupa la întâlnirea de dinainte de examen cu titularul cursului – aşa se obişnuia pe atunci... La consultaţie, parcă aşa se numea... Cam lipsisem de la curs şi, când ne-a întrebat dacă mai avem ceva neclar din materia pentru examen, am zis şi eu o trăznaie, ca să mă ţină minte la examenul de a doua zi, pentru care nu prea citisem. Statagemă ieftină, dar eficientă. Prea eficientă a fost atunci! I-a plăcut doamnei profesoare, a ştiut să se mire de întrebarea pe care i-o pusesem! Femeie deşteaptă şi generoasă! M-a luat de mână şi m-a dus la catedră unde se afla Alexandru Graur şi m-a pus să repet dinaintea marelui profesor ce-i spusesem dînsei mai devreme. Aşa am intrat – şi tare bine am dus-o, sub privirile mereu binevoitoare ale lui Alexandru Graur. Sub tutela pe care şi azi o resimt, ocrotitoare... Nici lui Graur nu m-am învrednicit să-i arăt câtă recunoştinţă merita... Mă gândeam că nu i-ar fi fost pe plac să devin ...liric. Mi-ar fi mai bine acum să-mi pară rău că am făcut-o decât că n-am făcut-o!... Cele nefăcute dor cel mai tare!

Ce dor mi-e şi de rude!... Unchi, Ghiţă, Fane, Mitică, veri, verişoare... De Maria Coja... De vecini, de Gigel Tesici primul! Ce mulţi sunt! Au lăsat mahalaua Cuza Vodă pustie... Faleza de la Cazino la fel... Plaja... Holul facultăţii... Umblu pe Calea Victoriei, pe Magheru, şi zăresc siluete cunoscute, tresar, şi nu-mi dau seama imediat că nu-i cine mi s-a părut! N-are cum să fie! Căci nu mai sunt cei care au fost cândva şi nu mai sunt!...

Mă salută din ce în ce mai multe figuri necunoscute... Mă întreabă de sănătate şi adăst cu plăcere!... Profit de orice ocazie ca să aduc vorba de cei ce nu mai sunt... Simt că este puţinul care mai poate fi făcut ca să răzbată ceva până acolo unde sunt cei care nu mai sunt...

                                                                               ION  COJA

6 noiembrie 2012

Post scripum, 10 noiembrie 2012: Aflu că a plecat într-acolo şi Ovidiu Oprescu, cel supranumit Tauru. I se potrivea porecla în toate felurile. Unul dintre cele mai reuşite exemplare de constănţean, de lemebist... A plecat să cucerească America şi nu i-a lipsit mult s-o facă... Dacă n-a reuşit este pentru că America nu merita această onoare...

Europa este condusă de oameni periculoşi

Nigel Farage: 

Proiectul politic european vine în contradicţie cu realităţile economice ale continentului, însă liderii de la Bruxelles persistă în promovarea unei strategii care nu va aduce decât ruină, a declarat săptămâna trecută europarlamentarul britanic Nigel Farage. Într-un interviu acordat pentru postul de televiziune Russia Today, el a spus că Europa este condusă de oameni periculoşi, dispuşi să sacrifice interesul alegătorilor lor pentru realizarea unui proiect comunitar care se sustrage tot mai mult democraţiei.

“Cred că oricine se uită la economie dintr-o perspectivă fundamentală poate spune că această zonă euro nu ar fi trebuit alcătuită în felul în care a fost şi, sincer, nu poate rezista. Singura întrebare este cât de mult va dura agonia”, a spus Farage, adăugând că îngrijorarea sa este că aceasta va dura mulţi ani, poate chiar un deceniu, întrucât proiectul uniunii monetare este susţinut cu fanatism de către politicieni.

Vor risca totul pentru moneda euro

Farage spune că iniţial a crezut că pieţele financiare vor forţa ieşirea Greciei din zona euro, însă acest lucru nu s-a întâmplat tocmai datorită susţinerii politice. El a mai amintit că preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a declarat că va face totul pentru a salva moneda euro, iar acest lucru este adevărat; europarlamentarul crede că oficialul are dreptate, iar liderii Uniunii vor risca totul pentru proiectul uniunii monetare.

Nici măcar Germania şi Franţa nu vor putea rămâne împreună

Nigel Farage a ironizat decernarea Premiului Nobel pentru Pace în acest an Uniunii Europene, tocmai într-un moment în care statele membre sunt antagonizate tot mai mult. Iniţial, UE a fost concepută ca un pact franco-german având intenţii onorabile, respectiv prevenirea unor noi războaie. Totuşi, extinderea proiectului a fost înţeleasă greşit întrucât cetăţenii ţărilor europene nu vor să primească o identitate nouă, iar un stat nu se poate forma fără consimţământul general al cetăţenilor lui.
În spaţiul european se cască diferenţe nu numai între Germania şi Grecia sau între Germania şi Spania, dar chiar şi între Germania şi Franţa. Farage spune că, în final, nici măcar cele două ţări care au pus temelia Uniunii nu vor rezista împreună într-o formulă economică, politică şi militară comună.

Economia Greciei, sacrificată pe altarul ideilor comunitare

Europarlamentarul britanic, recunoscut pentru ideile sale eurosceptice, a spus că recent a întrebat-o pe Angela Merkel, cancelarul german, dacă nu ar fi bine pentru contribuabilii germani  care timp de 20 de ani au susţinut integrarea economică a Germaniei de Est, ca acum să fie scutiţi de a mai trimite cecuri în alb în restul Europei, iar dacă, în acelaşi timp, nu ar fi o eliberare pentru Grecia să iasă din zona euro şi, printr-o drahmă devalorizată, să îşi recâştige competitivitatea. Răspunsul lui Merkel a fost negativ: “Dacă Grecia iese, vor ieşi şi alte ţări şi va fi sfârşitul visului european”.
Declaraţia cancelarului german trădează, în opinia lui Farage, încremenirea într-un proiect politic, dar în subsecvent trebuie interpretată şi altfel: liderilor europeni nu le pasă că şomajul tinerilor din Grecia este de peste 60% sau că 25% din firmele private elene au dat faliment în ultimii cinci ani; nici măcar nu le pasă dacă întreaga economie a Greciei s-ar opri, atât timp cât proiectul uniunii monetare este menţinut.

Idioţi, cârpe şi oameni răi

Întrebat dacă are relaţii amiabile cu ceilalţi lideri europeni, deşi este foarte vehement în discursurile sale parlamentare, Farage a răspuns că nu are legături de ordin personal cu oamenii pe care îi critică.
El spune că nu este vorba despre oameni care au idei diferite pe care le susţin cu bună-credinţă şi împreună cu care poţi dezbate pentru a ajunge la unele concluzii comune. “Eu cred că aceşti oameni care conduc Europa sunt oameni răi; cred că sunt oameni periculoşi”, a spus europarlamentarul britanic adăugând că acestora nu le pasă de votul popular şi că acţionează pentru distrugerea democraţiei.
În poziţiile sale publice, de altfel, Farage a afirmat că Uniunea Europeană tinde să se asemene tot mai mult cu Uniunea Sovietică prin ignorarea realităţilor economice, tendinţele centralizatoare şi încercarea de sustragere a politicienilor de sub controlul electoratului din ţările de origine. Exprimarea sa a fost totdeauna tăioasă, iar uneori chiar la limita injuriei. Spre exemplu, în iunie a.c., într-o intervenţie pentru Fox Business, Farage l-a numit pe şeful Comisiei Europene, Manuel Barroso, un idiot comunist care se autoiluzionează, făcând trimitere la tinereţea acestuia când, în calitate de lider al studenţilor portughezi, şi-a exprimat deschis adeziunea la ideile maoiste. Europarlamentarul britanic l-a contestat şi pe preşedintele Uniunii Europene, Herman Van Rompuy, despre care spune că nu are niciun fel de reprezentativitate politică. Farage chiar a primit o amendă de 3.000 de euro din partea Parlamentului European după ce, în februarie 2010, a declarat în plen că Van Rompuy are charisma unei cârpe umede şi aparenţa unui mărunt funcţionar bancar.

Nassim Taleb: Moneda euro, o idee groaznică ce a încurajat îndatorarea excesivă

Uniunea Europeană a fost calificată recent drept “un proiect oribil şi prostesc” şi de către Nassim Taleb, fost trader pe Wall Street şi autor al best-seller-ului “Lebăda Neagră”. “Ideea că unificarea ar fi creat o economie care să poată concura China şi să arate mai mult cu cea a Statelor Unite este de-a dreptul un gunoi”, a declarat acesta pentru ultima ediţie a revistei americane de politică externă Foreign Policy.
Ceea ce a ruinat China de-a lungul istoriei a fost politica de sus în jos, iar ceea ce a asigurat măreţia Europei a fost tocmai diversitatea ei politică şi economică. Acum liderii europeni merg exact pe ideea centralizării care induce fragilitate. Modelul UE nu ar trebui să fie unul centralist, ci unul aflat la îndemână în inima Europei, respectiv cel al Elveţiei; acolo deciziile sunt luate la nivel local şi nu au nevoie de un Bruxelles. Ideea uniunii monetare a fost, de asemenea, una groaznică, în opinia lui Taleb, încurajând supraîndatorarea generalizată pe întreg continentul.

Agatha Christie, mic copil

CEL MAI MARE SECRET AL LUI BASESCU

SECRETIZAT PE 50 DE ANI !!!

Imediat dupa ce a fost ales presedinte, la inceputul anului 2005, BASESCU s-a hotarat sa dea prima lovitura dubla, o lovitura de imagine, ca eliberator si salvator al unor cetateni romani rapiti in Irak dar si o lovitura financiara, preluand o parte din averea lui hayssam si 100 milioane dolari, suma platita ca recompensa “rapitorilor” si care de fapt au primit doar 5 milioane $.

OVIDIU EDUARD OHANESIAN (n. 1 ianuarie 1968, Bucureşti), era jurnalist la cotidianul România Liberă când a fost răpit în Iraq, la 28 martie 2005, împreună cu SORIN MISCOCI (cameraman), jurnalista marie jeanne ion şi ghidul Muhamad Munaf. Ei au fost eliberaţi la 22 mai 2005.
Se pare ca exista si telegrame Wikileaks despre aceasta afacere,trimise atat de la Bucuresti dar si din Irak.
Ovidiu Eduard Ohanesian: Răpirea a fost iniţiată la Bucureşti cu concursul serviciilor secrete şi al unui cerc restrâns de politicieni sub acoperire din vechea Securitate din jurul Palatului Cotroceni. Preşedintele ţării Traian Basescu a declarat imediat după eliberarea noastră că acţiunea a fost instrumentată în România. Am să vă fac o dezvăluire din volumul 2 al cărţii mele Răpirea din Irak – Terorism de Stat cu Luare de Ostatici – Ancheta.

Unul dintre iniţiatorii răpirii este generalul (r) Ion Ştefănuţ, fost şef al Direcţiei Antitero din cadrul SRI. Numele său figurează în raportul generalului (r) Ion Maranda, fost şef al Direcţiei de Protecţie Internă din SRI in anul 2005.

Omar Hayssam a fost doar o unealtă, o rotiţă în mecanismul răpirii. Conform declaraţiilor sale olografe date în 2007-2008 în faţa unui notar libanez, asupra lui Hayssam s-au făcut presiuni imense să treacă de la PSD la PD (actual PD-L) la începutul anului 2005. A fost înlocuit cu dr. Yassin Mohammad, un apropiat al lui Traian Basescu, încă de când acesta era primar al Bucureştiului. Spun înlocuit pentru că Yassin nu a preluat numai o mare parte din averea lui Hayssam, ci şi responsabilităţile acestuia in afacerile Cotrocenilor pe zona Hamas-Hezbollah.

Într-o primă fază, răpitorii au fost membrii şi prieteni ai familiei americanului Mohamad Munaf iar recompensa de 100 milioane $ ar fi ajuns usor in conturile lui Basescu. Ulterior ziaristii rapiti au fost preluaţi de o echipă condusă de un ofiţer al trupelor speciale ale lui Saddam Hussein, poreclit Abu Sahar. Aceştia i-au dus in zona Triunghiul Mortii (zona Iskandaria, Yussufia, Mahmudia), la 29 Km sud de Bagdad. Acolo au putrezit 51de zile în susbolul unei ferme. Ohanezian a reuşit să faca rost de un film din beci, realizat de trupele speciale americane Hostage Working Group. Abu Sahar este posibil să fi fost membru în brigăzile Moudh Ibn Jabal. Cert este ca a participat la execuţia britanicului Kenneth Bigley din 07 Octombrie 2004.

Răpitorii urmareau să obţină bani, un milion $/persoana.

S-a dovedit faptul că Basescu a folosit evenimentul Răpirii în scopuri personale,financiare si electorale, acoperind adevăraţii vinovaţi şi dovezile pentru 50 de ani.
Basescu a platit o suma foarte mare rapitorilor cca 100 milioane $,, nu se stie cat din ea a ajuns la rapitori si cat a ajuns in alte conturi secrete ,oficial rapitorii cereau retragerea trupelor, neoficial se cereau bani. Eliberarea s-a produs în momentul în care Basescu a platit rascumpararea printr-un ofiter al serviciilor secrete romane care negociase cu rapitorii si poliţia irakiană, condusă de colonelul Moaied Abdel Kazem şi serviciul secret al Ambasadei SUA în Irak Hostage Working Group, condus de Daniel O’Shea au arestat o parte din răpitori şi au ajuns la familiile şi prietenii lui Abu Sahar.In realitate Basescu a platit doar 5 milioane $,cate un milion pentru fiecare din cele 5 persoane aflate in ascunzatoare, adica cei 3 jurnalisti,Mohamad Munaf,si jurnalista franceza Florence Aubenas ,restul de 95 milioane $ au fost depusi intr-un cont bancar pe numele PROPHET, (adica "Profesorul" in limba araba).Sa fie intamplator ca Hayssam ii spunea "Profesorul" lui Basescu ,ulterior, in convorbirile telefonice?
Pe jurnalista franceza Florence Aubenas au gasit-o în beci. Era răpită cu vreo 3 luni înaintea romanilor. Cel mai probabil ea este ofiţer sub acoperire. Ea a dat declaraţie semnată că a fost cu jurnalistii romani în beci.

Acum a dispărut de la ziarul Liberation, unde lucra. Au mutat-o. Altfel, o femeie deosebită.

Multe servicii secrete irakiene, americane, româneşti (SIE, SRI, DGIPI), au fost implicate

in aceasta actiune. Din păcate, unii ofiţeri din cadrul acestor servicii, politicieni, jurnalişti, afacerişti sub acoperire au facut joc dublu.
MUNAF este cetăţean american şi cel mai probabil, agent infiltrat pe langă teroristul Omar Hayssam pentru controlul acestuia. Munaf a fost doar o unealtă ca şi Hayssam. Împreună cu fratele său Yussuf au concretizat prima răpire în teren, adică în cartierul Al Yarmook din centrul Bagdadului, zonă cunoscută ca Patru strazi, lângă Universitate. Munaf a fost obiectul unui troc între serviciile SUA şi cele româneşti. A fost predat după eliberearea jurnalistilor romani, la ordinul Cotroceniului, de pe pamânt romanesc, de către fostul ambasador al Romaniei în Irak – ofiţerul deplin conspirat al SIE Mihai Stefan Stuparu acum ambasador NATO al lui Basescu. Este în mâinile forţelor americane la închisoarea din Camp Crooper din 2005. Munaf a fost judecat şi condamnat de tribunalul irakian Shark El Kanat la moarte.

In 2008 S-AU PIERDUT DOCUMENTELE DE LA DOSARUL IRAKIAN AL LUI MOHAMAD MUNAF !!!!! Muşamalizare totală. Condamnarea la moarte a fost casată.

Se reia ancheta. Asta ca să vedeţi ce implicare uriaşă internaţională are cazul Rapirea din Irak.

Au existat contradictii, dupa eliberare,intre declaratiile celor trei jurnalisti. Doi dintre jurnalişti au încercat să ascundă adevărul, adică implicarea lor în diversiune. Se doreau eroi naţionali. Unul singur a spus adevarul,Ohanezian, şi a facut un pas lateral imediat ce şi-a dat seama de implicarea celorlalţi. Azi Miscoci este cameramanul lui Basescu la Cotroceni, de Marie Jeanne Ion nu se mai stie nimic, doar Ohanezian a scris doua carti despre rapire, a facut dezvaluiri incendiare care confirma ipoteza implicarii lui Basescu si se judeca cu statul roman. Hayssam este in Syria dupa ce Basescu l-a facut “scapat” din puscarie ,tot ca sa-i inchida gura si sa nu mai vorbeasca despre “profesorul” care a condus intreaga afacere, si, desi s-a cerut de sanchi extradarea lui in Romania, Hayssam si-a gasit un culcus bun “in puscarie” in Syria pentru vreo 4 ani .Cine l-a ajutat pe Basescu sa-l faca scapat pe Hayssam? Razvan Mihai Ungureanu.

O organizaţie privată, percepută ca o organizaţie puternică, Conferinţa Preşedinţilor Principalelor Organizaţii Evreieşti din America, îi trimite o scrisoare ministrului de externe de atunci, Mihai Răzvan Ungureanu, cerînd o favoare specială pentru un avocat israelian al familiei lui Omar Hayssam. Teodor Baconski, la acea vreme secretar de Stat în MAE, trimite la rîndul său scrisoarea procurorului general şi biroului DIICOT, ordonîndu-le, practic, să se supună. Între timp, acestui avocat din Tel Aviv i se permite să se întîlnească de 3 ori, în secret (de două ori în puşcărie), cu Omar Hayssam, fără ştirea DIICOT – împotriva procedurilor penale din dreptul românesc. Apoi, in baza unui referat medical aranjat, si a cererii exprese a procurorului de caz (?),Hayssam este eliberat si imediat fuge din tara cu avionul pe ruta: Bucuresti,Chisinau,Viena,Liban (Beirouth).

Americanii stiu insa tot, ne mai miram atunci ca BASESCU este la mana lor?