luni, 12 noiembrie 2012

UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT


UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT

De Nichifor Crainic


Întrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ :
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a vântul : “Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor”.


Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfînt :
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a ciocârlia :”S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns”.


Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvînt :
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?
- Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a bufniţa : “Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea”.

*


Am făcut zilele trecute 70 de ani!... Motiv de satisfacţie, desigur, mai ales că stau bine cu sănătatea, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt bine în pielea mea! Dar şi motive, multe, de înnegurare a privirilor, a gândurilor!... Poate cel mai greu de suportat este gândul la cei care n-au apucat să facă 70 de ani. La taică-meu, în primul rând, mă gândesc! Dar şi la mulţi prieteni şi colegi, chiar şi la unii care împliniseră de mult 70 de ani când s-au dus... S-au dus şi nu ne mai văzusem de ani de zile, mulţi... Ce mult aş vrea să mă mai văd cu ei, cu fiecare pentru alte vorbe care au rămas între noi neschimbate, nerostite... Simt nevoia unui pomelnic, simt că sufleteşte voi rezolva o problemă tot mai grea, dacă voi face publică, vă rog să mă iertaţi, jalea care mă încearcă mai ales la orele de nesomn, dinspre ziuă...
Jalea după Ţaiu şi CMI-ilă, cu ei aş începe jelania mea! Mihai Şainian şi Cornel Mihai Ionescu... Unul coleg de liceu, altul, coleg de profesorat. Dacă i-aş mai întâlni o dată, la Capşa probabil, aş încerca să le povestesc cât de mult au contat pentru mine întâlnirile noastre... N-am reuşit să-i pun măcar o dată la aceeaşi masă, să-i ascult vorbind şi să încerc şi eu să pricep ceva din ce-şi spun!... Singurii oameni cu care am stat la lungi şuete, deloc stânjenite de vinul din pahare, iar eu am rămas cu sentimentul că nu totdeauna reuşeam să-i înţeleg în toate subtilităţile gândului aproximat în cuvinte neputincioase, prea neştiutoare de gândurile ne mai gândite până atunci cu care se confruntau, dinainte învinse... Falimentare!
Şi cu toate astea, de fiecare dată mă simţeam un om norocos cu astfel de convivi!... Fericit că, una peste alta, trecusem examenul şi făcusem faţă momentului: în mod evident, poate şi declarat dacă mai ţin eu bine minte, amândoi mi-au spus că multe din cele ce discută cu mine nu prea au cu cine altcineva să le împartă!... şi vice-versa, îi asiguram. Adică comunicam! Făceam comune ideile fiecăruia! În ambele sensuri! şi ne simţeam înţeleşi!... Lucru atât de rar! şi încă la ce nivel de tensiune şi rafinament, pentru mine maxim!... Nec plus ultra.
Cu CMI-ilă am fost de câteva ori prea sever, ironic, în vecinătatea imediată a rănii pe care o pot provoca cuvintele!... Jucam cu el puţin teatru, făceam pe durul, pe golanul din port care a descoperit farmecele intelectualităţii, dar nu-şi reneagă, ci dimpotrivă, se făleşte, ostentativ, cu baştina, ridicând golănia în metafizică!... Majoritatea colegilor cu care m-a fericit Dumnezeu în facultate şi după, au aşteptat de la mine să mă port în aşa fel încât să se simtă că vin de pe malul mării!... M-am străduit să nu-i dezamăgesc! Să-i las să creadă că aşa suntem noi, constănţenii, toţi! Am descoperit astfel că, oriunde apare un constănţean, ceilalţi sunt atinşi, cuprinşi de un sentiment sau complex chiar, de inferioritate. Toţi ştiu sau se aşteaptă ca şutul din faţa lor să aibă ceva în plus din plecare! Iar ei simt, tot aprioric, un handicap imposibil de recuperat! Nici măcar nu mai încearcă! („şutul”? În argoul de la poarta 2 înseamnă ins, individ, persoană...)
Cu Ţaiu, cu Mihai, constănţean, ai fi zis că relaţia trebuie să fi fost alta!... Dar nu! Bietul Mihai, până în clasa a opta, când a venit la Liceul Mircea, fusese cu străşnicie ţinut în casă, să nu se amestece cu golanii de pe stradă!... Torturat să exerseze la pian ore nesfârşite! Inteligent, deosebit de inteligent cum era, a ştiut să nu se lase „manipulat” şi pianul nu i-a devenit duşman, ci prietenul cel mai bun, probabil. Atât de bun, atât de intim numai al lui, că n-a fost niciodată în stare să cânte la pian în public!... Numai pentru sine şi, uneori, pentru prieteni... La Ambasador, de câteva ori, după ce pleca orchestra şi rămâneam numai noi, două-trei mese de retarzi, se punea la pian şi făcea din minutele ce urmau clipele de neuitat!... Când jazz, când Bach... Putea să fie unul dintre marii pianişti ai lumii! şi chiar a fost, cred! A plecat din lume ducând cu sine acest secret!...
Moartea fiecăruia, a lui Ţaiu pe la mijlocul anilor ’90, a lui CMI mai încoace, m-a îndurerat cu acelaşi regret, că mai aveam să le spun o mulţime!... Ei, desigur, la fel!... Cu sentimentul net că, în absenţa lor, vor rămâne pe veci nerostite acele gânduri, acele comentarii la spectacolul vieţii şi al cărţilor... Că nu le mai pot schimba cu altcineva! M-au lăsat şi au plecat atât de departe... Fără ele, fără mine.
Undeva, în Marele Manipulator parcă, spun că am întâlnit în viaţa mea trei persoane pe care le-am simţit cu un cap mai deştept decât al meu: Petre Ţuţea, Mihai Şainian şi Ioan Petru Culianu... Trebuia să-l pun pe listă şi pe Cornel Mihai Ionescu. Trăia însă, aşa că am amânat!... Îl trec acum şi las lista deschisă...
Mai mult decât te-ai fi aşteptat, mă gândesc la Georgescu Niculina, colega de liceu cea mai sfioasă cu putinţă. Nu pentru că era ţigancă şi cea mai înaltă fată din clasă... N-am întâlnit o persoană mai asemănătoare cu propria sa umbră... Se confundau. A trecut pe tărîmul umbrelor înaintea tuturora! Prima din clasa noastră care a... Nu cred că vreo colegă sau vreun coleg a ştiut când, ca să-i fi pus o floare... Încerc eu, acum, după atât amar de ani, să-i fac un semn, să-i prind privirea mereu plecată în pământ...
Sunt atât de mulţi cei care nu mai sunt!... Când „supravieţuitorii” promoţiei 1960 se întâlnesc la „Zorile”, în fiecare ultimă vineri a lunii, ne amăgim că sunt cu noi şi Papuc Istrate-Lălăul, şi Mihai Vizireanu, Coca Ciuncan, şi Geta Timofan, şi Ţiţimeaua Moc, şi... şi... Mai întârzie, cum îi era nesmintit obiceiul, Drigissa Petru, cu numele ei unic, de prinţesă traco-getică... Chiar aducea!
Dar poate că nu-i amăgire deşartă...
Din anii studenţiei rămaşi, cel mai des mă „văd” cu Gioni Cotomschi. De câte ori trec pe Griviţa, spre centru, trec şi prin faţa curţii nesfârşite în care locuia bunica sau mătuşa lui Gioni!... Cum am ajuns eu să aflu de asta, nu mai ţin minte!... Un camarad pe cinste, cu patima, pasiunea aş zice, a prieteniei, a colegialităţii. Armata făcută la Topraisar în vara lui 1963 ne-a făcut prieteni, încântaţi unul de celălalt. Gara şi Şoseaua Căţelu mi-aduc mereu aminte de pomul din curtea casei părinteşti care a pus capăt unei existenţe despre care nimeni nu ştiuse în ce fel devenise de nesuportat pentru bietul Gioni... Când cortegiul funerar se pregătea să pornească, cineva de-al casei a retezat de la rădăcină pomul sacralizat de legănarea lui Gioni... Gioni, Gioni...
Cel mai dor mi-e de Lucică Pavel însă! Nu-i pot ierta că a murit cu zile, din nesăbuinţa unor medici pârîţi. El, care se pricepea la proşti ca nimeni altul, cum de s-a lăsat pe mâna unor neisprăviţi?!... Uit mereu că nu mai este pe aici şi dau să-l caut să-i povestesc, să ne crucim amândoi pe ce planetă am nimerit... Avea un umor, un haz, nemaiîntâlnit. Unic. Ce faţă! Cât de mult o înfrumuseţa rîsul său de chiabur înstalat la catedră!
Mi-e dor şi de profesori. De toţi. Mai ales de cei plecaţi în ultimii ani, după ce ne-am pensionat parcă prea devreme şi ani de zile n-am mai ştiut unii de alţii. Am fi putut să ne mai vedem... De Elena Slave, să mă certe cu voioşie, de Paul Miclău, să se mire, bănăţeneşte, de făcutele şi nefăcutele mele... De Dominte mi-e dor...
O vorbă în plus pentru Elena Slave... Ce rău îmi pare că nu i-am spus vorba asta în plină şedinţă de catedră, anume cât a însemnat pentru mine de mult! Viaţa mea a luat altă turnură datorită dumneaei, doamna Elena Slave. Am tot amânat să-i mulţumesc... Eram în anul I, m-am dus cu grupa la întâlnirea de dinainte de examen cu titularul cursului – aşa se obişnuia pe atunci... La consultaţie, parcă aşa se numea... Cam lipsisem de la curs şi, când ne-a întrebat dacă mai avem ceva neclar din materia pentru examen, am zis şi eu o trăznaie, ca să mă ţină minte la examenul de a doua zi, pentru care nu prea citisem. Statagemă ieftină, dar eficientă. Prea eficientă a fost atunci! I-a plăcut doamnei profesoare, a ştiut să se mire de întrebarea pe care i-o pusesem! Femeie deşteaptă şi generoasă! M-a luat de mână şi m-a dus la catedră unde se afla Alexandru Graur şi m-a pus să repet dinaintea marelui profesor ce-i spusesem dînsei mai devreme. Aşa am intrat – şi tare bine am dus-o, sub privirile mereu binevoitoare ale lui Alexandru Graur. Sub tutela pe care şi azi o resimt, ocrotitoare... Nici lui Graur nu m-am învrednicit să-i arăt câtă recunoştinţă merita... Mă gândeam că nu i-ar fi fost pe plac să devin ...liric. Mi-ar fi mai bine acum să-mi pară rău că am făcut-o decât că n-am făcut-o!... Cele nefăcute dor cel mai tare!
Ce dor mi-e şi de rude!... Unchi, Ghiţă, Fane, Mitică, veri, verişoare... De Maria Coja... De vecini, de Gigel Tesici primul! Ce mulţi sunt! Au lăsat mahalaua Cuza Vodă pustie... Faleza de la Cazino la fel... Plaja... Holul facultăţii... Umblu pe Calea Victoriei, pe Magheru, şi zăresc siluete cunoscute, tresar, şi nu-mi dau seama imediat că nu-i cine mi s-a părut! N-are cum să fie! Căci nu mai sunt cei care au fost cândva şi nu mai sunt!...
Mă salută din ce în ce mai multe figuri necunoscute... Mă întreabă de sănătate şi adăst cu plăcere!... Profit de orice ocazie ca să aduc vorba de cei ce nu mai sunt... Simt că este puţinul care mai poate fi făcut ca să răzbată ceva până acolo unde sunt cei care nu mai sunt...

                                                                               ION  COJA

6 noiembrie 2012


Post scripum, 10 noiembrie 2012: Aflu că a plecat într-acolo şi Ovidiu Oprescu, cel supranumit Tauru. I se potrivea porecla în toate felurile. Unul dintre cele mai reuşite exemplare de constănţean, de lemebist... A plecat să cucerească America şi nu i-a lipsit mult s-o facă... Dacă n-a reuşit este pentru că America nu merita această onoare...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Iti multumesc pentru comentariu!