MIHAI EMINESCU - PATRIOT ŞI MARTIR

MIHAI EMINESCU - PATRIOT ŞI MARTIR

Prof. Ion C. HIRU

Atenţie, istorici literari, făuritori de programe şi manuale şcolare! Nu credeţi că a venit timpul să se reducă din atenţia dată criticii lui Maiorescu şi să se extindă şi să se aprofundeze studiul operei lui Eminescu?

Conform unui şablon convenabil, Eminescu a fost mereu prezentat ca o fiinţă labilă, neadaptabilă, un alcoolic care ar fi murit nebun, bolnav de sifilis. Eroare! Eminescu a fost o fiinţă puternică şi de o luciditate ieşită din comun. El a fost  bine ancorat în viaţa politică, destul de zbuciumată, a vremii lui, a fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal, pentru unitate. A fost un mare ziarist şi un vizionar.

Genialul poet a fost declarat nebun într-un moment decisiv pentru ţară, când Guvernul României urmărea semnarea pactului umilinţei cu Austro-Ungaria, prin care urma să se renunţe la drepturile asupra Ardealului, iar toţi naţionaliştii care se opuneau deveniseră indezirabili. Eminescu nu a acceptat compromisuri, devenind astfel periculos. El plănuia înfiinţarea unei organizaţii, alta decât cea a francmasonilor, care să trezească spiritul românilor şi care să încerce refacerea Daciei Mari.       

P. P. Carp îi transmitea lui Maiorescu, de la Viena: Mai potoliţi-l pe Eminescu! Şi ordinul a fost executat de francmasonul Maiorescu pe 23 iunie 1883, când Eminescu avea 33 de ani. Carp era la Viena ca să încheie un contract secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania, Italia), conform căruia România trebuia să se orienteze politic spre Austro-Ungaria, nemaiputând astfel să revendice Ardealul. Ardelenilor, veniţi în număr mare la Bucureşti, nu li se mai permitea să lupte din capitală pentru drepturile lor, nu mai aveau voie să-şi ridice glasurile pentru a cere eliberarea Ardealului. Tratatul le-o interzicea. Printre multele voci din Regat care cereau libertate pentru Ardealul nostru, poate cea mai rezonantă era cea a lui Eminescu. Deci trebuia declarat nebun.

La 28 iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore. Cancelarul Bismark îl ameninţa pe Carol I cu război. Au avut loc percheziţii la sediile organizaţiilor care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţi, unde activa Eminescu. Emil Galli este expulzat din ţară şi ziarul său „L’indépendance roumaine” este închis. Unii ardeleni, cum ar fi Simţian, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu, pentru a-şi scăpa pielea, trădează cauza. La fel, Grigore Ventura, ziaristul criticat de Caragiale prin personajul Rică Venturiano. Toţi aceştia s-au implicat în internarea lui Eminescu la ospiciu. Trebuia executată comanda Vienei: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Ministrul P. Grădişteanu, aflat şi el la Viena , îşi cere în public scuze pentru organizarea sărbătorii dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare care avusese loc la Iaşi. Aici Eminescu a citit poezia manifest Doina. Poetul este urmărit mereu de poliţie, mai ales că făcea parte din multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară: Românismul,Orientul, România jună, Societatea Carpaţi. Din aceasta din urmă făcea parte şi Ioan Slavici. În organizaţie erau infiltraţi informatori, ca Ocăşanu, cel care a adus la cunoştinţă lui Maiorescu întrunirea publică a societăţii, din 4 iunie 1882. La rândul lui, Maiorescu îl informează pe ministrul Casei Imperiale austro-ungare, contele Kalnoky.

În ziarul Timpul, Eminescu a scris un articol în care îndemna pe studenţii ardeleni veniţi la studii în România ca, în timpul vacanţelor, să militeze pentru a orienta populaţia în direcţia Daciei Mari, ceea ce a condus la desfiinţarea Societăţii Carpaţi. Ziarul Timpul, devenit cotidian naţional, era o pârghie pentru propagarea ideilor lui Eminescu. El demascase aici corupţia politicienilor, comisioanele încasate la concesionarea căilor ferate, condiţiile umilitoare impuse României de către puterile europene. Chiar în dimineaţa când avea să fie dus la balamuc, îi apare în Timpul articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului” care demasca măsurile represive ale guvernului Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli. Varianta care s-a vehiculat a fost următoarea: pe 28 iunie, Eminescu (care stătea de câtva timp la Slavici acasă) s-a sculat dimineaţa şi, într-un acces furibund de nebunie, a început o ceartă cu soţia lui Slavici, unguroaica Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta, la şase dimineaţa, îi trimite un bilet lui Maiorescu şi îi cere să o scape de Eminescu. Maiorescu merge direct la doctorul Şuţu şi, pentru trei sute de lei, aranjează cu acesta internarea lui Eminescu, şi nu examinarea lui, cum ar fi fost normal.

Lui Maiorescu i-a fost teamă că planul său nu va reuşi, deoarece în acea dimineaţă Eminescu şi-a schimbat traseul său obişnuit şi s-a dus la Capşa, lângă care era sediul Ambasadei S.U.A., precum şi reşedinţele mai multor ambasadori occidentali (e vorba, mai ales, de Eugene Schuler, mare apărător al drepturilor omului şi pe care Eminescu îl cunoştea personal), unde poetul mai semnalase abuzurile guvernului român. La Capşa este abordat de Grigore Ventura care apoi declară minciuni, cum că Eminescu a ţinut acolo un discurs politic, a scos un pistol şi a ameninţat-o pe soţia patronului, strigând că va merge să-l împuşte pe rege, aceasta fiind singura soluţie de a rezolva situaţia. Ventura, în loc să-l liniştească, îi ţine isonul şi îi propune să meargă amândoi la Cotroceni. Regele însă nu era acolo, fiind plecat din Bucureşti. Ventura îl duce apoi pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, unde îl lasă singur. A anunţat apoi poliţia spunând că un nebun s-a închis în băile publice. Siderescu şi Ocăşanu, ştiind despre ce e vorba, au venit cu cămaşa de forţă şi l-au dus pe Eminescu la doctorul Şuţu, unde deja i se rezervase un loc.  

Ventura a minţit însă. El nu apare în procesul-verbal la poliţiei ca martor. Cei doi care au venit cu cămaşa de forţă spun că nu ştiu ce s-a întâmplat înainte, ei nefiind de faţă. Povestea cu pistolul era o invenţie. Soţia patronului de la Capşa nu menţionează în declaraţia ei scena ameninţării cu pistolul. Şi era puţin probabil ca Eminescu, ziarist fiind, să nu ştie că regele nu era în Bucureşti. Nu se mai aminteşte nimic despre armă. Oricum, misiunea dată de Maiorescu fusese îndeplinită. Poliţia a percheziţionat casa poetului, umblându-i prin manuscrise, cu speranţa că vor găsi ceva compromiţător. La ospiciu, tratamentul aplicat de doctorul Şuţu îl transformă pe Eminescu într-o legumă.

           

Peste ani, fiica lui Maiorescu, Livia, trăitoare la Câmpulung, îi scria marelui eminescolog Ilie Torouţiu: toţi cei care au încercat să cerceteze mintea lui Eminescu au avut un mare cusur  căutau miezul zilei la ora paisprezece. (Trebuie să menţionez aici că Ilie Torouţiu a petrecut, împreună cu soţia, mai multe veri la Domneştii de Argeş, îndrăgostiţi fiind de pitorescul locului şi de firea localnicilor. Au locuit la familia Ion Piuaru căruia Torouţiu îi botează fiul, punându-i numele său, Ilie. Soţii Torouţiu s-au sinucis mai apoi, în casa lor din Bucureşti, în urma ameninţărilor Securităţii comuniste şi a percheziţiei făcute la domiciliul lor, când biblioteca, actele, manuscrisele lor au fost aruncate la gunoi.

Informaţiile le deţin din scrierile  domnului prof. univ. dr. Nae Georgescu). Maiorescu însuşi ştia că Eminescu nu era nebun. Poetul este transferat în noiembrie 1883 la un sanatoriu din Viena. Medicii vienezi ştiau şi ei adevărul, dar considerau că este mult mai convenabil să-l ţină departe de ţară. Când avea să se întoarcă în ţară, îi va scrie lui Gheorghe Panu: Zvonuri fără fundament, în afară de suferinţa mea de picioare nu am absolut nimic. Medicii de la Viena, până la urmă, îl declară sănătos. Dar Maiorescu nu avea niciun interes să-l aducă în ţară, chiar dacă medicul Obstreiner insista. Poetul nu-şi avea locul printre bolnavii psihici. Poate de aceea, toate fişele lui medicale au dispărut în mod misterios, pentru ca cei interesaţi să susţină, în continuare, mitul nebuniei lui Eminescu.

Titu Maiorescu aranjează apoi plecarea lui Eminescu în Italia, pentru ca acesta să se refacă, chipurile. La întoarcere, poetul vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu îl ţine departe. Eminescu îi cere cu insistenţă lada lui cu cărţi şi manuscrise, dar criticul rămâne neînduplecat. Eminescu nu se potoleşte şi este trimis cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ, fiind internat ca alienat, deşi nu era adevărat. Din noiembrie 1886 până în aprilie 1887 este sechestrat în acest ospiciu. Gardienii aruncau pe el găleţi cu apă rece, este bătut cu funia udă, toate sub pretextul că trebuie calmat. Face o tentativă să fugă din ospiciu. Se obţine mutarea lui la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac care-i pune diagnosticul sifilis congenital matern. Aceasta pentru ca Eminescu să fie total anihilat, să nu mai poată publica în ziarele vremii.

Acelaşi doctor Iszac a fost cel care i-a administrat lui Eminescu doze mari de mercur (în jur de 5-7 grame), motivând că îi tratează sifilisul. Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Sozin, fără măcar să-l cunoască personal pe Eminescu, doar din corespondenţa cu Henrieta, sora sa, ajunge la următoarele concluzii aberante: psihopat ereditar, nopţi albe, orgii, mistuit de narcotice şi excitante, psihopat alcoolic, sifilitic.

Tocmai Eminescu care era un mare adversar al narcoticelor şi alcoolului. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să-l smulgă din mâinile din mâinile doctorului Iszac şi îl duce la Bucureşti. Aici , Eminescu începe iar să publice dar, în urma unui articol virulent împotriva guvernului, apărut în România liberă, poetul este internat iar cu forţa tot la spitalul doctorului Şuţu, unde de altfel va şi muri nu peste mult timp.  Moartea a survenit în urma unei lovituri la cap cu o piatră. Doctorul Marinescu, cel care i-a făcut autopsia, nu a făcut analiza la microscop a creierului ca să dovedească dacă poetul fusese sau nu bolnav. Înainte de a arunca la gunoi creierul geniului, medicul a fost totuşi nevoit să consemneze mărimea impresionantă a creierului. Actul de deces este semnat de amprentele degetelor a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Întrebare: De ce publicistica lui Eminescu a fost trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? Activitatea lui de jurnalist a avut aceeaşi amploare ca opera lui poetică. Dar publicistica lui a fost total interzisă, după cel de-al doilea război mondial. Efectele acestei interdicţii se văd şi astăzi, când nişte întunecaţi la minte spun despre cultul lui Eminescu cum că ar fi o dimensiune confecţionată. Prin diversiune, se creează impresia că eminescianismul este un element nefast, un inamic al democraţiei şi al evoluţiei statului român.

Gheorghe Grigurcu, un adevărat mercenar antieminescian, compara cultul pentru Eminescu cu acela al lui Ceauşescu. La fel, românul Horia Patapievici care fără pic de ruşine îl numeşte pe Eminescu „cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm, dacă vrem să intrăm în Europa”.

Spun unii că Eminescu ar fi fost mason. Nu. El lucra pentru crearea unei organizaţii româneşti, numită „Societatea Matei Basarab”, în afara masoneriei. Ţinta acestei organizaţii era unirea tuturor românilor. În cartea sa „Amintiri de la Junimea”, Gheorghe Panu notează unul dintre sfaturile date de Eminescu: Panule, să ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui...

           

Dacă toate acestea se ştiu, de ce să nu-i acordăm poetului, în continuare, cinstirea şi respectul care i se cuvin? Sau, cum am mai spus, de ce nu s-ar putea, mai puţin Maiorescu şi mai mult Eminescu? Răspundeţi, români de bună credinţă!

Prof. Ion C. HIRU