marți, 25 iunie 2013

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată


11 ani de la cea mai frumoasă tragedie din cultura română. Moartea poetului Ştefan Augustin Doinaş şi sinuciderea balerinei Irinel Liciu
Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş. Paris. 1976. FOTO:Pierre Oster

Dragoste, comunism, puşcării politice, delaţiuni, poezie, viaţă dublă, dragoste, moarte, sinucidere. Poetul Ştefan Augustin Doinaş şi balerina Irinel Liciu au trăit toate acestea vreme de o jumătate de secol. Când el a murit, la 25 mai 2002, ea a mers acasă şi s-a sinucis. Avea 74 de ani şi ar mai fi trăit, probabil, câţiva ani. Dar n-a mai găsit niciun motiv să o facă. La ce bun?

Doinaş a murit la 80 de ani şi o lună. A murit la Spitalul Fundeni, din Bucureşti, într-o seară de vineri spre sâmbătă. 25 mai 2002 . A făcut infarct la finalul unei operaţii. Avea cancer şi l-ar mai fi dus pe picioare dacă inima nu i-ar fi cedat. Soţia sa, Irinel Liciu, a fost chemată la spital de medicul Irinel Popescu, cel care-l operase pe poet. A ajuns la Fundeni şi l-a văzut pe Doinaş mort. S-a întors acasă, s-a îmbrăcat frumos, şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.
Duminică dimineaţă i-am telefonat lui Irinel. Mi-a răspuns o voce nelalocul ei. Era menajera familiei Doinaş. Ca un persoanj din Elias Canetti mi-a comunicat sec că tocmai o găsise pe Irinel sfârşită în bibliotecă.
Emil Hurezeanu
 
"Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide"
biletul de adio al fostei balerine Irinel Liciu
O prea mare iubire te scoate din puşcărie
Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut la mijlocul anilor '50, în Bucureştiul prăfuit de tancurile Armatei Roşii. El era încă un poet minor, fiu de ţărani din Arad. Ea era vedeta Bucureştiului, balerină la Operă, cu studii de balet făcute la Moscova şi Leningrad, curtată de Bodnăraş şi Maurer, prietenă cu Tanţi şi Lica Gheorghiu, fiicele lui Gheorghe Gheorghiu Dej. El stătea în gazdă la un balerin, aşa a întâlnit-o. Pe urmă a privit-o îndelung pe scena Operei şi a făcut o obsesie pentru ea. Se întâmplă rar, dar uneori se întâmplă: obsesia a devenit reciprocă. Femeia fatală a Bucureştiului, Irinel Liciu, la braţul unui poet care trăia din leafa de ziarist la o revistă culturală.
Şi n-a fost numai atât. La începutul anului 1957, Doinaş era condamnat la puşcărie politică. Motivul: a omis să denunţe un coleg de la revista "Teatru", care vorbea despre extinderea revoluţiei maghiare şi în România. A fost eliberat în februarie 1958 şi pe la colţuri se vorbea că eliberarea sa, după numai un an, nu e străină de Irinel Liciu. Balerina s-ar fi folosit de prietenia cu fiicele lui Gheorghiu Dej pentru a-l smulge pe Doinaş din temniţă. Poate că a fost şi asta, poate că a fost şi angajamentul de colaborare cu Securitatea pe care poetul l-a semnat în închisoare. L-a semnat, l-a denunţat pe Ion Caraion, Ion Caraion l-a denunţat pe Marin Preda, piesele de domino s-au tot prăbuşit unele peste altele.
"Domnul Irinel"
Dar viaţa lui Doinaş a continuat într-un apartament în Piaţa Unirii, în centrul Bucureştiului, bucurându-se de toate avantajele unui reeducat căsătorit cu o femeie frumoasă şi celebră. Povestea Doinaş într-un interviu, la TVR: "Ani de zile, după căsătorie, am fost prinţ consort. Nevastă-mea, Irinel Liciu, fiind prim-balerină la Opera din Bucureşti, pur şi simplu m-a întreţinut. Am trăit pe spinarea ei. Aveam interdicţie de a publica şi toate uşile îmi erau închise. Mergeam să îmi aştept soţia la Operă, după repetiţii, iar portarul mă striga ". Irinel Liciu era în culmea gloriei. Primise în 1958 titlul de Artistă Emerită de la Gheorghe Gheorgiu Dej.


Irinel Liciu, una dintre cele mai mari balerine ale României, şi Ştefan Augustin Doinaş, un poet propus pentru premiul Nobel
Irinel Liciu avea un profil filipinez, o exotică şi neverosimilă feminitate, un fel de-a fi curajos, drept şi stenic, o voiciune de neocolit în preajma goethianului dunărean care era Doinaş.
Emil Hurezeanu


Irinel Liciu - Gabriel Popescu era însă un cuplu mai celebru decât Irinel Liciu - Ştefan Augustin Doinaş. Gabriel Popescu - colegul ei de scenă, balerinul de aur al României comuniste. Ce tristeţe pentru Partid, şi ce fericire pentru Doinaş: Gabriel Popescu era homosexual. În 1965 a fost închis pentru orientarea sa sexuală, iar mai apoi a cerut azil politic în Occident. Fără Gabriel, Irinel Liciu a apărut tot mai puţin pe scenă. La sfârşitul anilor '60 a părăsit Opera din Bucureşti şi nu s-a mai întors.
Nu văd nicio incompatibilitate între poezie şi balet. Dimpotrivă. Irinel a dansat din plăcerea de a dansa. Atunci când vârsta a împiedicat-o să mai apară pe scenă niciun fel de preocupare în legătură cu baletul nu a fost continuată ca o activitate profesională. Nici lecţii de balet, nici conducere de instituţii. Cu plăcerea de a dansa s-a încheiat la ea arta de a dansa.
Ştefan Augustin Doinaş

  
Ca într-un dublu balansoar pentru copii, gloria ei apunea pe măsură ce Ştefan Augustin Doinaş îşi lua avânt spre marea literatură. Trecuseră anii purgatoriului comunist şi interdicţia de a publica. Vin în serie: primul volum de poezie publicat, prima traducere, primul premiu al Uniunii Scriitorilor, apoi premii internaţionale, medalia Goethe pentru monumentala traducere a operei "Faust", călătorii în străinătate, mari avantaje oferite de comunişti în schimbul unor mărunte compromisuri. De pildă,  poeziile de propagandă semnate Ştefan Augustin Doinaş. "Le-am scris gândind că ce fac acum pot să repar mâine", spunea poetul într-un interviu acordat Eugeniei Vodă.

Doinaş călătoreşte în Franţa şi Germania, îi întâlneşte pe Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, stă cu Cioran în mansardă şi face filosofie cu el. Merge la New York, doarme în apartamentul de protocol al lui Ceauşescu: "Am ajuns acolo graţie ministrului de Externe din acea vreme, George Macovescu, care a dispus aceasta subalternilor săi de la New York. Bineînţeles, eu şi soţia mea ne-am bucurat de televizorul în culori, care, odată deschis, ne permitea să discutăm fără teama de microfoane", mărturisea el în 1990, în dialog cu Petru Cârdu.
"Oamenii vor crede că suntem duşmani"
"Mare poet, dar îi cam plac servitoarele". Aşa se şoptea în lumea literară despre Doinaş. Se îndrăgostea de femei de condiţie modestă, iar episoadele sale de infidelitate au devenit de notorietate. Irinel Liciu află şi trăieşte cu această criminală realitate: Doinaş înşală! Are chiar un episod în care îl părăseşte şi Doinaş are, astfel, şansa să scrie una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română: "Astăzi ne despărţim".
Eu sunt de părerea poetului Fernando Pessoa, care spunea că poetul este un simulator. El simulează atât de bine iubirea şi durerea, încât ajunge să sufere din cauza durerii fictive pe care o încearcă şi ajunge să creadă că într-adevăr iubeşte. Poetul este un mare actor al sentimentelor.
Ştefan Augustin Doinaş în dialog televizat cu Eugenia Vodă
Dar Irinel Liciu şi Ştefan Augustin Doinaş rămân împreună. O iubire mare iartă trădările. Revoluţia din 1989 îi prinde galopând spre vârsta a treia. Ea respirând în ritmul vitalităţii lui. Doinaş devine membru al Academiei Române. Alexandru Paleologu şi alte personalităţi din lumea universitară românească îl propun, în 1992, pe lista pentru Nobelul literar. Intră în politică şi între 1993 şi 1996 e senator al României din partea Partidului Alianţa Civică. Îşi dă seama la timp şi admite la final: "calitatea mea de senator e nesatisfăcătoare". Primeşte premii literare şi distincţii, conduce o revistă, "Secolul 20". scrie tablete săptămânale în "Cotidianul". Rămâne poet până la finalul vieţii.
Ultima poezie a lui Doinaş
ACUM
Acum, că mi-a fost dată la o parte
albeaţa de pe ochi, aceea care
mă făcea să nu mai văd adevărul,
pot să aştept în deplină linişte.

Clipele şi-au recucerit nisipul
uitat in clepsidră, iar sicofanţii
au devenit de prisos. în suflet mi
s-au limpezit strigăte de uimire.

De multă vreme trebuia să aibă
loc apocalipsa. Dar uguitul
cătorva guguştiuci a-ntârziat-o.

Acum tronurile aşteaptă pustii.
Un fulger brusc imi oferă-n zigzag o
scăriţă pe care încep să cobor.


Joi, 16 mai 2002, orele 18.30
"Mistreţul cu colţi de argint" m-a dat gata. M-a dat gata şi gata sunt şi acum.Un poet, dacă nu e genial, e impostor.
Alexandru Paleologu

"Nu peste mult are să bată vânt"
Doinaş îşi dă seama că trec secolele şi trece timpul vieţii lui. Schimbă numele revistei pe care o conduce, din "Secolul 20" în "Secolul 21". Urmează  accidente vasculare, medicamente, cancer, mers în baston. Îşi dă seama că moare. Într-un discurs public, într-un ianuarie, de ziua lui Eminescu, spune: "E acest vers eminescian care, pentru mine, continuă să fie un miracol al limbii române şi al poeziei, în general, pentru că el se compune din trei verbe, plus un adverb de timp, adică din patru abstracţiuni: ".
Îl văzusem pe Doinaş relativ recent, ultima oară - la spitalul Elias, unde mergeam amândoi la controale de-astea, ambulatorii. L-am întâlnit acolo într-o zi. Nu mai ştiu ce banc a spus el - care-i plăcuse şi pe care-l aflase de curând, mai fără perdea. Era un banc porcos şi tâmpit. Am râs de ne-am prăpădit la spital, pe culoarele alea, mergând amândoi cu bastoane. A fost ultima oară când ne-am întâlnit.
Alexandru Paleologu

Pentru filmul "Amour", regizorul Michael Haneke a primit marele premiul la Cannes, anul trecut. E filmul ultimelor zile pentru doi bătrâni. Răzbate obsesia nedreptăţii că doi oameni trăiesc o viaţă împreună dar trebuie să moară separat. Unul se îmbolnăveşte mai repede, celălalt trebuie să rămână în aceeaşi casă cu toate amintirile.
Când şi-a dat seama că Doinaş va muri, Irinel Liciu şi-a dat seama că şi ea va muri, căci spunea adesea că nu i-ar putea supravieţui. Şi nu i-a supravieţuit. Era sâmbătă seara. Ea şi-a corectat cu fard imperfecţiunile bătrâneţii, de parcă urma să iasă la cină pe Victoriei. S-a aşezat la biroul lui Doinaş, în bibliotecă, a scris câteva cuvinte pe o foaie de hârtie. Apoi a luat un pumn de somnifere, s-a aşezat pe pat şi a murit. A găsit-o în zori menajera.
Au fost decoraţi post-mortem. El cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Mare Cruce. Ea cu Ordinul Naţional Serviciul Credincioşilor. El a fost făcut general de brigadă, ea locotenent. Regimentul 30 Gardă şi Protocol i-a purtat pe ultimul drum. S-a cântat cu fanfara, s-au tras salve. Pentru ea, Partiarhia Română a dat dezlegare să fie înmormântată creştineşte, chiar dacă a comis suicidul. Sunt înmormântaţi în cimitirul Bellu, pe Aleea Academicienilor. Gabriel Popescu, balerinul homosexual cu care dansa Irinel Popescu la Operă în anii 50-60, s-a întors din exil şi le-a făcut un mic monument. Acum e mort şi el şi a fost înmormântat alături.
Gestul lui Irinel Liciu mi se pare cutremurător de frumos. Toată lumea ştie că sinuciderea e un foarte mare păcat. Rişti să nu te mai întâlneşti dincolo cu cel iubit. Eu cred însă că Dumnezeu e mai deştept ca noi.
Alexandru Paleologu
                                        
                                                                                 FOTO: Emil Şimăndan
Synchronicity
Gabriel Liiceanu  i-a cunoscut pe Augustin Doinaş şi Irinel Liciu. A scris în jurnalul său, "Uşa interzisă", câteva rânduri despre cum mor oamenii şi despre mersul triumfal, tot înainte, al lumii prin ceaţa amintirilor şi-a fumului de mici.

25 mai 2002
Doinaş era, pentru un poet, nespus de insensibil la tema morţii, iar perspectiva propriului său sfârşit părea că nu-l impresionează deloc. Mi-l imaginez pătrunzând în sala de operaţie a doctorului Popescu cu gândurile în altă parte. Ce se va întâmpla însă cu Irinel, care optase pentru comportamentul unei plante de seră (nu mai ieşea deloc) şi care respira în ritmul ieşirilor şi revenirilor acasă ale lui Doinaş?

26 mai 2002Aflu că Irinel s-a sinucis astă-noapte. Îmi vine în minte, brusc, o seară la ei în care Irinel, râzând, ne spune celor de faţă: "Am hotărât cu Doinaş că, dacă unul din noi moare, celălalt se sinucide. Numai că Doinaş, fiind bărbat, adică laş, nu o să fie în stare s-o facă." Şi a râs din nou, cu poftă. Şi, iată, acum a făcut-o: ca pe o variantă extremă a lui "tenir la promesse". A plecat de la spital de îndată ce, infarctul survenit, Doinaş a murit. Apoi şi-a pregătit harakiri-ul (în variantă europeană, cu luminal). A murit pesemne către ora 11 seara, timp în care noi mâncam mici în craşma "La Cocoşatu". Synchronicity.

Astăzi ne despărţim (Ştefan Augustin Doinaş)

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu,
ca ţărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

„Lebăda“ şi „mistreţul“, dragoste dincolo de moarte
Autor:  Doinel Tronaru

„LACUL LEBEDELOR“
La Opera Naţională Bucureşti, de la ora 18.30, va avea loc un spectacol omagial dedicat fostei prim-balerine a Operei, Irinel Liciu, care anul acesta ar fi împlinit 80 de ani. Acum cinci ani, pe 25 şi 26 mai, o dublă moarte şoca lumea, datorită unei sfâşietoare poveşti de dragoste. 

Renumitul poet şi filosof Ştefan Augustin Doinaş s-a stins din viaţă pe 25 mai 2002, răpus de un infarct, la o lună după ce împlinise vârsta de 80 de ani. A doua zi după tragedie, partenera sa de-o viaţă, fosta balerină Irinel Liciu, a fost găsită moartă în apartamentul lor din bulevardulI.C. Brătianu, după ce se sinucisese luând teribilul Luminal.

Pe biletul de adio al sinucigaş ei scria: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide“. Poate şi influenţată de această mărturie tulburătoare, Biserica Ortodoxă Română a hotărât să treacă peste dogme şi i-a înmormântat creştineşte pe amândoi. Poetul e renumit prin poezia sa „Mistreţul cu colţi de argint“.

S-au cunoscut prin ’50


Ştefan Augustin Doinaş şi Irinel Liciu s-au cunoscut în întunecaţii ani ’50, mai exact în 1955, la Bucureşti. Întâmplarea a făcut ca provincialul Ştefan Popa (numele adevărat al viitorului mare poet), proaspăt sosit în Capitală, să stea în gazdă tocmai la vărul lui Irinel Liciu. Fata, maimică cu şase ani decât el, era deja o celebritate, pentru că, în calitate de prim-balerină a Operei Bucureştene, fusese deja laureată a Premiului de Stat. Ştefan s-a îndrăgostit de Irinel la prima vedere.

Şi-a ars toate fotografiile


Norii negri ai represiunii comuniste nu ocolesc însă nici dragostea lor. În 1957, Doinaş este condamnat la un an de închisoare pentru „omisiune de denunţ“. Irinel Liciu şi-a folosit toată influenţa dată de poziţia ei artistică pentru a-l scoate pe iubitul ei cât mai repede din închisoare. A mers chiar până la o intervenţie la temutul „mahăr“ bolşevic Leonte Răutu. Pe 5 februarie 1958, Ştefan Popa este eliberat şi pe 8 aprilie acelaşi an se căsătoreşte cu Irinel Liciu. Vor fi împreună timp de 44 de ani şi vor pleca tot împreună chiar şi în moarte.

În 1969, Irinel Liciu a părăsit brusc scena Operei pentru totdeauna. Se spune că şi-a ars toate fotografiile, cronicile, documentele, atunci când a decis să se retragă de pe scenă. Irinel Liciu a trăit peste 30 de ani în umbra soţului ei, ducând împreună o viaţă foarte discretă, şi aales să-l urmeze şi în moarte.

INFLUENŢĂ

Virgil Nemoianu, prieten apropiat al cuplului,
 îşi aminteşte că Doinaş, copil de la ţară, a fost cizelat de soţia sa

Căsătoria între Irinel Liciu şi Doinaş a durat, cum se ştie, aproape 44 de ani. Ea nu a fost lipsită de furtuni maritale, mai ales în primii 10 ani. Era vorba aici de legătura între două personalităţi extrem de bine conturate, definite şi destul de net diferite; oameni care se iubeau, dar care erau totuşi altfel! În consecinţă, a luat naştere oîntreagă dialectică complexă. Irinel a renunţat curând (şi fără urmă de regret sau resentiment!) la strălucita ei carieră artistică şi la gloriile vieţii publice. Cerea însă implicit un echivalent: o modificare oarecum asemănătoare a partenerului conjugal. Modificare pe care a obţinut-o, dar nu fără greutăţi şi dispute. O căsătorie creştină în integritatea şi seninătatea ei, o simbioză totală, s-a instalat abia în a doua jumătate a acestei uniuni, care atunci a devenit chiar simbiotică, după ce fusese numai pasionată (de ambele părţi, de fapt) în prima jumătate. (…)

Doinaş era un om de un debordant erotism, de o puternică sexualitate, pe care el uneori o lega de creativitatea sa poetică: subconştient, alteori chiar articula verbal această convingere.

Am devenit curând un intim al familiei Doinaş, mergeam adesea seară de seară, uneori ca să lucrăm, căci citeam împreună, traduceam, am publicat, mai târziu am scris o carte (singura monografie de până acum parcă - nici mie nu-mi vine să cred!), l-am introdus în enciclopedii importante din Apus.

Doinaş era copil de la ţară (fie el chiar de „chiabur“), iar încă pe la 30 şi ceva de ani era un om, da, destul de necioplit. Nu din punct de vedere intelectual: cunoştea multă literatură (universală, ca şi română), cunoştea istoria filosofiei în chipserios, că doar avusese studii excelente, cu oameni de valoare, cu colegi de valoare.

Dar abia când s-a căsătorit a început să se modeleze personalitatea lui, cea nouă, şi anume în chip decisiv sub influenţa soţiei sale, aşa cum spuneam. Zone întregi existenţiale: artele, muzica, gustul în sine, comportamentul social, manierele, moda, toate acestea au fost insinuate sau chiar impuse de Irinel Liciu. Apoi el a devenit mult mai deschis politic şi existenţial decât fusese în trecut.

Doinaş a fost, sigur, un liberal încă din tinereţe, dar ideologic era cam indiferentist, da, acesta e cuvântul. Irinel, care era mult mai „progresistă“, l-a făcut să accepte cu normalitate perfectă grupuri care în România de atunci nu erau prea tare „prizate“: inclusiv homosexuali, evrei şi alţii.Sigur, el era potenţial deschis spre astfel de acceptări, deci nu a fost vorba aici de o luptă între ei. 
(fragment dintr-un interviu realizat de criticul Daniel Cristea-Enache)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Iti multumesc pentru comentariu!