Cum şi-a risipit Banca Naţională credibilitatea pe miza infimă a Bank of Cyprus

Andrei Postelnicu

Cu măiestrie şi aplomb, Dan Popa a explorat câteva din dimensiunile evidente ale monumentalei bâlbe de comunicare comise de Banca Naţională la începutul săptămânii, pe tema operaţiunilor mioritice ale Bank of Cyprus. Incidentul este însă mult prea grav pentru a nu merita o examinare şi mai atentă – şi fără mănuşi de catifea.

Pentru necunoscători, venerabila instituţie din strada Doamnei (această adevărată Threadneedle Street a Bucureştilor) s-a lăudat iniţial, prin vocea distinsului domn Adrian Vasilescu, că a „negociat” o soluţie foarte favorabilă astfel încât „deponenţii din România” ai BoCy să aibă parte de o soartă ceva mai amabilă decât cei de pe alte meleaguri. Aceşti deponenţi urmau să fie salvaţi de către un cumpărător care va fi preluat atât activele cât şi pasivele „deponenţilor din România” ale BoCy.

Trebuie de la bun început menţionat că Banca Naţională nu are prerogativele legale de a „negocia” aşa ceva. Cum bine a spus Dan Popa, BNR poate cel mult încuia nişte bancheri într-un beci fără ferestre, spunându-le că nu au voie la toaletă până nu ajung la un rezultat favorabil (vezi Federal Reserve of New York şi LTCM, sau tot Federal Reserve şi Bear Stearns). Mai mult, operaţiunile din România ale Bank of Cyprus nu intră sub incidenţa regulilor BNR, ci ale omoloagei sale de la Nicossia – asta deoarece BoCy în România este o simplă sucursală a băncii mamă.

Generozitatea fără temei legal, şi fără motive, a BNR

Acestea fiind menţionate, citind povestea temerarei negocieri duse de BNR, nu pot să nu mă întreb de unde atâta mărinimie pe capul BNR încât să se deranjeze într-atât şi să negocieze tranzacţii pe care nu are dreptul să le negocieze, întru salvarea unor deponenţi faţă de care nu are nici o obligaţie legală. La urma urmei, aceştia tocmai au flat că din postura de cetăţeni europeni care au drepturi, ei bine, pot să şi încaseze niscaiva lovituri dure – la fel de europene. Cum bine a punctat Mişu Negriţoiu, vineri, în ZF, de la un nivel încolo, deponenţii devin investitori, conştienţi de riscurile asumate.

Mărinimia BNR, de a se deranja pentru „deponenţii din România” ai BoCy, este cu atât mai suspectă dacă luăm în considerare alte două aspecte. În primul rând, ponderea BoCy în sistemul bancar românesc nu este atât de mare încât să se pună problema contagiunii. În al doilea rând, nu e un mare secret că Ciprul le-a făcut cu ochiul destul de multor cetăţeni români (sau „deponenţi din România,” dacă acesta e termenul preferat) cu bani multişori, care bani au nişte caracteristici definitorii: sînt câştigaţi de o manieră nu tocmai salubră şi sînt aşadar foarte răi la frigul de Bucureşti sau alte jurisdicţii similare. Aceşti bani se simt mult mai bine sub soarele mediteranean, la umbră de prea multe întrebări indiscrete.

Întreaga magnitudine a gafei de comunicare comise de BNR se iveşte abia când o juxtapunem cu aceste două considerente – ale riscului de contagiune infim pe care îl prezintă BoCy pentru România şi a caracterului oarecum pitoresc alt deponenţilor din România cu afinităţi spre Cipru.

Cine sînt „deponenţii din România” şi de ce trebuie ei salvaţi de ulcer?

Pus faţă în faţă cu această fascinantă juxtapunere de fapte şi întâmplări, un jurnalist economic cu minim de competenţă îşi va pune imediat întrebarea care ar trebui să pricinuiască aprigi arsuri pe culoarele BNR: Cine se află printre deponenţii din România ai BoCy, de necesită elanul negociator al Băncii Naţionale ca să evite gravele probleme de sănătate cauzate de blocarea banilor lor în Cipru? Altfel spus, care este motivul real al implicării BNR în aceste negocieri? Pe cine vrea, de fapt, Banca Naţională să salveze, şi de ce? Mai mult, BNR şi dl Vasilescu tind să-şi aleagă cuvintele cu mare atenţie. De aceea, expresia „deponenţi din România” (şi nu deponenţi români, bunăoară), e foarte intrigantă. Ea ne duce, repejor, la întrebări retorice legate de persoanele fizice şi juridice care se treziră blagoslovite de flerul întru negocieri al BNR.

Cu alte cuvinte, întreaga trebuşoară ajunge să plaseze tot prestigiul Băncii Naţionale într-o vecinătate deosebit de stânjenitoare, cea a noţiunilor sulfuroase precum spălare de bani sau corupţia.

Există, e drept, un element de despicare a firului în patru în aceste considerente. Există, de asemenea, şi un element de speculaţie în aceste întrebări. Dar, pe de altă parte, aceste aspecte sînt irelevante şi nu aleviază gravitatea extremă a gafei de comunicare comise de BNR.

De ce?

Dur, dur d’être bébé – sau BNR

În primul rând, pentru că orice bancă centrală cât de cât respectabilă înţelege (sau ar trebui să înţeleagă) că îi va fi despicat în şaisprezece absolut orice demers de comunicare. Disciplina în comunicare a unei bănci centrale este indisolubil legată de credibilitatea şi reputaţia acesteia. Iar credibilitatea şi reputaţia unei bănci centrale sînt mai preţioase decât rezerva valutară. Se câştigă greu şi se pierd repede. O bancă centrală credibilă îşi controlează destinul în pieţele financiare într-o măsură mult mai mare decât o bancă centrală în caare câte un divers se trezeşte că are ceva de spus, pe la vreun microfon, doar pentru că e soare afară şi a venit primăvara.

În al doilea rând, din cauza acestei legături intime între modul în care comunică o bancă centrală şi credibilitatea acesteia, este în interesul respectivei bănci să nu dea absolut nici un prilej vreunui jurnalist afurisit să îşi pună întrebări incomode, în care apar acele vorbe otrăvitoare (spălare de bani, corupţie).

În al treilea rând, una din regulile de căpătâi ale comunicării este că atunci când trebuie să îţi explici mesajul, ai pierdut bătălia. Or,  BNR a simţit nevoia de a ieşi la rampă nu numai cu un alt text al dlui Vasilescu, dar şi cu in interviul acordat de Nicolae Cinteză, directorul direcţiei de supraveghere.

Întrebările şi mai incomode, pentru BNR şi nu numai

Întreaga chestiune a Bank of Cyprus şi a „negocierilor” facilitate de BNR ridică însă un set de întrebări cu mult mai incomode decât tot ceea ce am scris până acum. Aceste întrebări ţin de starea jurnalismului (economic şi nu numai) în România şi de credibilitatea BNR în rândul instituţiilor statului.

Ştim deja că în toată floarea cea vestită a presei economice nu s-a găsit o voce, cât de timidă, care să ţipe ca din gură de şarpe la aflarea „negocierilor” puse la cale de BNR. Această laşitate stupefiantă ne arată, ca şi cum mai era nevoie de încă o dovadă în acest sens, magnitudinea falimentului moral în care se află presa românească în general, şi cea economică în special. Într-un sector în care profesionalismul a devenit un subiect de discuţii nostalgice şi în care se scrie şi se vorbeşte cam după ureche peste tot şi despre orice, o potenţială ştire explozivă a trecut neobservată ca proverbialul măgar în ceaţă. Acest lucru este demonstraţia supremă că până şi Ziarul Financiar se bucură de prestigiul pe care îl are deoarece are meritul de a fi doar împăratul chior peste împărăţia orbilor.

Coma profesională (în mare parte autoindusă) a presei economice trebuie să îi fi bucurat pe unii oameni din cadrul BNR, care vor fi vrut să treacă cât mai repede momentul incomod fără ca nimeni să sufle nimic. Dar această stare de fapt înseamnă că pe lângă scena politică nepăzită de vreun jurnalist cu puls, nici peisajul economic financiar nu are parte de o examinare cât de cât competentă a unor eventuale nefăcute. O presă vinovată de falimentul moral al incompetenţei nu este altceva decât o invitaţie la abuz.

Despre factorii multipli care au dus la erodarea presei româneşti s-a mai scris. Unul anume, foarte relevant pentru subiectul de faţă, este modul în care Banca Naţională a gestionat propria relaţie cu presa. Pentru asta, e nevoie de un pic de istorie.

Relaxarea dulce a autosuficienţei

Reputaţia de lumină călăuzitoare a naţiunii, de care BNR se bucură de (prea?) mult timp, a fost clădită de-a lungul anilor. Ea se datorează nu numai realei competenţe de care banca naţională a dat dovadă în materie de politici economice, ci şi faptului că restul instituţiilor statului au fost, aproape tot timpul – dacă e să utilizăm un termen tehnic – cam varză.

Într-un dezolant peisaj în care aproape nimeni nu ştia despre ce vorbeşte când venea vorba despre economie, BNR, guvernatorul Mugur Isărescu şi alte câteva voci din interorul băncii au ajuns să beneficieze de o aură de infailibilitate similară cu cea a Vaticanului.

Pesemne din bucurie că mai au un partener de discuţii decente, unii jurnalişti par să se fi pus cu botul pe labe în relaţia cu BNR. Rarisime au fost materialele care puneau sub vreun semn de întrebare mare şi jenant, de durată, acţiunile sau statura impunătoare a băncii naţionale – de o manieră credibilă, nu vorbim aici de atacuri sau mizerii evident manipulate. În ceea ce priveşte instituţia, după ce devine evident că nimeni nu pare dispus să pună întrebări incomode, devine totodată inevitabilă o anumită relaxare.

Această relaxare, pe plan de comunicare, este evidentă în accesele periodice de logoree ale diverşilor reprezentanţi ai BNR, care ies zburdalnic prin presă ca şi cum banca nu ar beneficia de serviciile nimănui, în materie de comunicare. Se fac declaraţii contradictorii cu poziţii oficiale, ies chiar membrii ai Consiliului de Administraţie şi spun cam ce au chef şi când au chef, apoi mai publică şi câte un consilier ceva, să nu rămânem noi restul fără de înţelepciuni zămislite în Strada Doamnei. În ansamblu, impresia creată este a unei bănci centrale care relaţionează cu presa de o manieră aproape haotică.

BNR – la fel de brează ca restul?

Problema este că BNR a angajat destul de mulţi profesionişti ai comunicării. Nume redutabile ale presei economice au fost recrutate tocmai pentru a optimiza cacofonia comunicaţională a băncii centrale, pentru a transforma behăitul actual într-un sunet ceva mai plăcut auzului, ceva să aducă măcar a nechezat de mânz tânăr şi plin de vigoare, sau alt sunet mai plăcut urechilor.

Faptul că aceşti oameni nu-şi fac simţită prezenţa reflectă ceea ce ar putea fi poate cea mai îngrijorătoare trăsătură a Băncii Naţionale a anului de graţie 2013. Este vorba de realitatea descumpănitoare că, cel puţin din anumite privinţe, BNR este cam la fel cu toate celelalte instituţii publice româneşti: împărţită pe căprării şi silozuri, populată de tot felul de diletanţi ajunşi acolo fiindcă cuiva undeva i se datora un favor cândva – iar de la un favor la altul, s-a ajuns la o saturate cu incompetenţă care ocupă întru vecie sfinte scaune de care nimeni nu mai îndrăzneşte să se atingă. Simplu spus, au cam apus vremurile alea de glorie în care BNR era cu adevărat un centru de excelenţă între instituţiile statului din România. Dacă BNR se bucură încă de o reputaţie bună, aste se datorează aceluiaşi fenomen de „chior în ţara orbilor”- o competenţă măsurată în termeni relativi, faţă de etaloane deloc încurajante. Dacă cineva din conducerea BNR crede altceva, se îmbată cu apă rece.

O posibilă explicaţie pentru această deosebit de tristă stare de fapt ar putea fi noţiunea că BNR la nivel colectiv, şi chiar domnul Isărescu la nivel personal, ajunseseră să creadă mitologia seducătoare care avea ca personaje principale Banca şi Al Ei Guvernator, pe post de gardieni ai credibilităţii de care se mai bucura România în locurile de care era nevoie de credibilitate.

Problema majoră este că acest fenomen creează premisele unui dolce far niente în care nu se schimbă nimic. De ce să se schimbe? Păi nu sîntem cei mai buni şi frumoşi? Nu ştim noi tot ce trebuie să ştim, de ce să învăţăm de la alţii? O dovadă aparent trivială a unei adevărate încremeniri în proiect a Băncii Naţionale ar putea fi chiar faptul că meniul unei recepţii oficiale din toamna lui 2011, era identic cu meniul unei recepţii similare, din iarna lui 2004. Dacă nici măcar catering-ul nu evoluează în şapte ani, ce aşteptări mai putem avea din alte privinţe?

Provocarea supremă penru Guvernator

Încremenirea în proiect nu ar fi o problemă gravă dacă BNR nu ar trebui să evolueze într-un spaţiu şi pe pieţe aflate în continuă schimbare, în care apar în permanenţă idei noi, produse noi, fraude noi, şamd.

Dar BNR se află într-un context în perpetuă schimbare. Lucruri care păreau erezii acum vreo zece ani – cum ar fi, bunăoară, ideea că Alan Greenspan nu e semizeu incontestabil – devin teze credibile. Aşa-zisa ambiguitate constructivă – termenul fiţos pentru prolixitatea dlui Greenspan – a devenit o abordare discreditată a comunicării dintre o bancă centrală şi restul lumii. O recentă dovadă a dinamismului acestei lumi este însăşi decizia guvernului britanic de a angaja un străin la cârma Băncii Angliei – deoarece s-a ajuns la concluzia că nici un britanic nu era suficient de bun pentru postul scos „la concurs.”

Acest întreg context creează pentru dl Isărescu o provocare demnă de ultimii săi ani ai actualului mandat: salvgardarea locului în istorie al domniei sale. Aşa cum stau lucrurile, toată munca depusă cu destul succes de dl Isărescu riscă să se ducă de râpă. Instituţia căreia acesta şi-a dedicat cariera şi viaţa se află pe o pantă descendentă. Dl Isărescu deţine deja recordul de a fi cel mai longeviv şef de bancă centrală din lume. Dar acest lucru nu va conta prea mult, dacă după dânsul va urma potopul. Mândria de a fi rezistat cel mai mult într-un scaun este, sau ar trebui să fie, derizorie.

Înţelepciunea pasului înapoi

Gafa cu Bank of Cyprus ar trebui aşadar să reprezinte un semnal de alarmă cum că „aşa nu mai merge”. Dacă ţine cu adevărat la destinul Băncii Naţionale, Dl Isărescu trebuie să preia frâiele acestei instituţii, şi asta repede. În ce priveşte incidentul cu negocierea care nu a fost să fie, cauzat de o remarcă extreme de nefericită a dlui Vasilescu, prestigioasa revistă americană Foreign Policy, la care probabil că BNR are abonament şi pe care dl Vasilescu probabil că o citeşte, îi oferă pe tavă raţionamentul următorul pas pe care acesta ar trebui să îl ia în considerare.

Plecând de la şocanta demisie a Papei Benedict al XVI-lea, Foreign Policy atrage atenţia asupra pericolului pe care îl prezintă deteriorarea de-a lungul vieţii a facultăţilor cognitive. Foreign Policy concluzionează astfel că impactul acestei deteriorări riscă să fie cel mai pronunţat şi negativ exact în cele mai nefaste situaţii cu putinţă. De aceea, companii precum General Electric impun strict o limită la care liderii lor trebuie să se retragă – şi nici măcar legendarul Jack Welch nu a făcut excepţie de la regulă. Morala? Nimeni nu este de neînlocuit. Chiar dacă nu avem de-a face cu un Papă, şi chiar dacă nu toţi decidenţii sînt la fel, mesajul respectivului articol este destul de simplu: cei aflaţi în poziţii de influenţă au la dispoziţie foarte puţine căi pentru a fii genii, şi foarte multe pentru a greşi grav. În aceste circumstanţe, când viaţa ne demonstrează de o manieră atât de dramatică inabilitatea de a mai face faţă cu brio noilor provocări, gestul nobil este de a ne retrage, înainte de a ne face de râs.

E prea târziu pentru BNR să spere să evite partea cu făcutul de râs, dar nu e prea târziu pentru a evita să facă din asta un obicei.

Andrei Postelnicu a fost jurnalist la Financial Times şi Bloomberg News, a publicat în Newsweek, Foreign Policy, Dilema Veche şi Evenimentul Zilei. Acum lucrează în sectorul serviciilor financiare la Londra.