Deceniul care a umbrit gloria unui secol Au pierdut americanii alegerile?

Naţiunea care construieşte arme ce pot distruge planeta şi cu cei mai multi adulţi ce cred că îngerii sunt reali, naţiunea cu cei mai mulţi deţinuţi, dar care s-a sacrificat pentru libertatea altora alege o nouă interfaţă a propriului complex militaro-industrial şi de lobby

După un secol de strălucire şi un deceniu îngrozitor, SUA au atins în acest an electoral punctul în care realitatea vieţii de zi cu zi contrazice imaginea de “cea mai mare naţiune din lume”, de care încep să se se îndoiască chiar şi cei mai mari patrioţi, scrie Der Spiegel.

Ravagiile produse de uraganul Sandy, despre care se pune ca au sporit şansele lui Obama, au arătat deja că Statele Unite sunt un stat slăbit, scrie revista germană. Infrastructura din New York a cedat înainte ca vijelia să lovească coasta americană. “Am călătorit, săptămâna trecută cu trenul, Amtrak Acela, scuza noastră pentru ceea ce se numeşte tren rapid, un tren în care am ratat într-atâtea convorbiri telefonice de parca aş fi fost pe o insulă pustie şi nu pe drumul de la Washington la New York City. Când am ajuns la Union Station, lifturile către parcare erau defecte. Poate că aţi încetat să observaţi toate astea. Eu nu. Ţara noastră are nevoie de o înnoire”, scria Thomas Friedman, editorialistul lui The New York Times.

“Nu există probe care să suţină ca suntem cea mai mare naţiune. Suntem pe locul şapte la alfabetizare, pe 27 la matematică, pe 22 la ştiinţe exacte, pe 49 la speranţa de viaţă, pe 78 la mortalitatea infantilă, pe locul patru la forţa de muncă şi pe locul patru la exporturi. Conducem doar la trei categorii: numărul de cetăţeni în detenţie raportat la numărul de locuitori, numărul adulţilor care cred că îngerii sunt reali şi la cheltuielile militare. Cheltuim mai mult decât următoarele 26 de state luate împreună”, arăta în emisiunea sa televizată scenaristul Aaron Sorkin.

Semnele epocii post-americane

În acest momet, SUA investesc mai puţin decât Europa în întreţinerea infrastructurii rutiere şi energetice şi, cu toate că americanii sunt mândri de naţiunea şi drapelul lor, simţul comunităţii a dispărut atunci când vine vorba despre solidaritate şi plata impozitelor percepute de guvernul federal. Au trecut zilele în care Fraklin D. Roosevelt propunea o variantă a statului bunăstării care astăzi ar fi denunţată drept socialism, au trecut zilele în care Lyndon Johnson declara război sărăciei, iar JFK promitea trimiterea unui american pe Lună, printr-un program care a presupus un efort financiar al întregii naţiuni.
Americii de astăzi îi lipsesc curajul şi voinţa socială de a recurge la asemenea programe, scrie Fareed Zakaria, editorialist la Time. Acesta este fondul pe care americanii trebuie să răspundă la întrebarea: “America are nevoie de un guvern mai slab sau mai puternic?” Adică taxele mai mari pentru distribuirea poverii sociale sunt profund antiamericane sau nu?

Barack Obama a susţinut că este nevoie de un guvern mai puternic, pe când Mitt Romney a demonizat această idee. Revenirea în forţa a acestei dispute nu demonstrează decât că coeziunea naţiunii a început să scadă, scrie Der Spiegel. Este o dispută care pare că a rezistat latent timp de 150 de ani, timp în care americanii au trăit cu certitudinea că fiii lor vor trăi mai bine. Din cauza ei, preşedintele Obama nu a reuşit să-şi ţină promisiunea de a uni politic naţiunea, iar marile sale reforme, precum ce a asigurărilor din sănătate, au fost diluate mult prin concesiile făcute republicanilor.

În învăţământ s-a ajuns la situaţia în care 1,3 milioane de studenţi renunţă la celebrele universităţi americane, pentru că nu-şi permit plata taxelor. S-au acumulat 1.000 de milioane de dolari în datorii ale studenţilor americani, mai mult decât tot ce au americanii pe cărţile lor de credit în acest moment.

Imigranţii reprezintă 12% din populaţia SUA şi nu orice parte din această populaţie. Peste jumătate dintre inginerii din Silicon Valley sunt imigranţi. Iar ei încep să se întoarcă în ţările lor, în special India şi China, după încheierea studiilor. De înlocuit nu are cine să-i înlocuiască, pentru că absolvenţii americani preferă “fast money” şi se îndreaptă către Wall Street şi sectorul financiar.
Mitt Romney a promis că secolul 21 va fi unul american, când Fareed Zakaria susţine că deja a început epoca post-americană. În ciuda regimului autoritar, China a reuşit să construiască o clasă de mijloc prosperă, care nu va contesta rolul conducător al comuniştilor, iar multe ţări se uită către Beijing şi nu către Washington când caută acum un model pentru ieşirea din criză. La finalul lui 2012, dacă taberele din Congresul SUA nu vor ajunge la un comprmis pe buget, va intra automat în vigoare una dintre cele mai dure măsuri de austeritate-economisirea a 900 de miliarde de dolari. Primii 600 de miliarde vor fi reţinuţi din banii alocaţi sănătăţii, învăţământului, teatrelor, muzeelor, universităţilor şi aeroporturilor. Austeritatea va costa SUA nu mai puţin de 5% din PIB, mai mult decât în cazul oricărei ţări din zona euro. Chiar şi FMI, adeptul măsurilor dure, avertizează împotriva unui asemenea program.

Cea mai scumpă campanie prezidenţială

În aceste condiţii, campania prezidenţială din 2012 a fost cea mai scumpă din istoria SUA. Fiecare candidat a depăşit pragul de un miliard de dolari (George W. Bush şi John Kerry au avut bugete de doar 350 de milioane de dolari). La fel ca şi în sondaje, fondurile acumulate sunt la o distanţă de doar câteva milioane de dolari. Totul se datorează unei decizii din 2010 a Curţii Supreme, care a autorizat crearea de super-comitete politice de acţiune, care susţin indirect candidaţii. Aceste comitete pot contribui în campaniile lor cu fonduri nelimitate. Este drept însă că transparenţa finanţării este una foarte ridicată. Astfel se poate observa că pentru Mitt Romney au cotizat Goldman Sachs, Bank of America, Morgan Stanley, JP Morgan Chase & Co, Credit Suisse Group. Pentru Obama au contribuit Micrososft Google Inc., Harvard University, University of California. Este relevant că 56% dintre fondurile lui Obama vin de la donatori care au contribuit cu până la 200 de dolari, în timp ce doar 23% din fondurile lui Romney au fost acumulate astfel.

Talibanii Vestului

Este greşit însă a vedea o luptă între bine şi rău în campania de peste Atlantic. Indiferent de rezultat, americanii au pierdut sau au câştigat, în funcţie de modul în care privesc capitalismul, adevăratul lider al SUA. Nici Obama şi nici Romney nu pot lupta cu capitalismul şi cu situaţia în care SUA construiesc arme care pot distruge lumea în timp ce la New York mai există stâlpi de electricitate din lemn, daţi jos de un uragan Sandy. Capitalismul are propriile reţele de alimentare şi nu sufera niciodată din cauza intemperiilor.

Complexul militaro-industrial asupra căruia avertiza preşedintele-general Dwight Eisenhower nu i-a permis lui Obama să închidă închisoarea de la Guantanamo, să ridice imunitatea oficialilor erei Bush suspectaţi de crime de război şi nici să rglementeze pieţele financiare. Nici măcar operaţiunile care au dus la falimentul Lehman Brothers nu au fost reglementate. Militarii, băncile şi producătorii de arme au fost cei care au dictat cursul politicii SUA în ultimele decenii, iar pentru Europa schimbarea preşedintelui SUA are efecte relativ reduse ca importanţă.

“Adevărul este că Europa nu mai înţelege America. Este o cultura străină. Sistemul politic este în mâna marilor afacerişti şi a lobbyştilor. Opinia publica este dominată de un amestec pervers de iresponsabilitate, lăcomie şi bigotism, excesiv în cazul conservatorilor, adevăraţi talibani ai Vestului”, se arată într-un articol de opinie din Der Spiegel.

O naţiune obosită de atâtea războaie

Cât priveste rolul internaţional, se pare ca au fost uitate vremurile în care JFK promitea că SUA vor îndura orice greutăţi pentru a apăra libertatea. Succesorii săi au devenit foarte selectivi în a apăra libertatea, după eşecul din Vietnam. Ronald Reagana a retras militarii din Liban după un atac sinucigaş, la fel a făcut-o şi Bill Clinton după ce imaginea unui militar american mort târât pe străzile din Mogadiscio a făcut înconjurul lumii. Pentru a nu mai vorbi despre intervenţiile din timpul preşedinţiei lui George W. Bush. Natiunea este obosită de atâtea războaie, spunea fostul secretar de Stat Madeleine Albright. Obama nu a făcut decât să recunoască că “nu ne mai putem permite intervenţii masive decât dacă supravieţuirea naţiunii este în joc.”

Cu alte cuvinte, declinul economic dus la schimbarea agendei internaţionale a SUA şi a dus la retragerea trupelor din Irak şi a celor din Afganistan, preconizată de Obama pentru 2014. Actualul preşedinte laureat al Nobelului pentru Pace preferă războiul cu drone, de parcă ar conta daca victimele sunt ucise de militari sau de maşini.

În 1999, Congresul a creat o comisie pentru construirea unui muzeu Dwight Eisenhower, generalul care a condus armata americană în cea mai sângeroasă campanie pentru eliberarea unui continent care astăzi critică dominaţia SUA, cel care a fost primul comandant al forţelor NATO din Europa şi presedintele care a luptat pentru ca armata şi industria armamentului să nu aibă un cuvânt de spus în politică.

Cândva se va dezveli cu siguranţă o statuie în memoria primului preşedinte american de culoare, Barack Hussein Obama, însă pe placa sa se va citi că el a avut neşansa de a conduce ţara în momentul în care gloria imperiului american devenea deja amintire.