"Ce poate pati un ofiter sub acoperire " din cadrul SRI

• Ce poate pati un ofiter sub acoperire care afla prea multe si pune mana unde nu trebuie
• Scris de newsreporter in 16 septembrie 2014 in Politics.  

Declaratiile presedintelui Traian Basescu, care a spus ca intre candidatii la alegerile prezidentiale se afla un ofiter acoperit, readuc in atentia opiniei publice situatia agentilor acoperiti folositi de serviciile secrete, cat de sus pot fi ei infiltrati, ce pot face si cum pot sfarsi, informeaza Cotidianul.ro.

Sursa imagine: psnews.ro

In acest context, Cazul Sorin Crivat capata o rezonanta aparte, prin numele implicate si prin deznodamantul lui.
Cine a fost Sorin Crivat?
Numele lui Sorin Crivat a devenit cunoscut in urma cu sapte ani. In anul 2007, fostul sef al Corpului de Control al Ministerului Integrarii Europene si al structurii de securitate la Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie (OPSPI) din cadrul Ministerului Economiei era deferit justitiei sub acuzatia de trafic de influenta.
Mai precis, potrivit procurorilor anticoruptie, Sorin Crivat, care avea 32 de ani, ar fi primit de la omul de afaceri Florin Daniel Guran suma de 32.000 de euro ca sa opreasca un control al Garzii Financiare si pentru interventii la DGFP Valcea in vederea obtinerii unei autorizatii de utilizator final, document necesar societatilor comerciale care cumparasera uleiuri minerale neaccizabile de la rafinarii.
Ajuns in arest preventiv la Penitenciarul de Maxima Siguranta Codlea, Sorin Crivat si-a dezvaluit calitatea de ofiter acoperit (capitan SRI) – i-a scris din penitenciar directorului SRI, George Maior – si a inceput sa faca dezvaluiri procurorilor, in urma carora ar fi planat acuzatii foarte grave asupra unor politicieni importanti ai acelor vremuri.
Scrisoarea lui Sorin Crivat catre directorul SRI George Maior

Cazul Sorin Crivat capata o rezonanta aparte Cazul Sorin Crivat capata o rezonanta aparte 1 imagini in galerie

Asa cum am spus, Sorin Crivat i-a trimis o scrisoare directorului SRI in care ii cerea o adeverinta din care sa rezulte „gradul si perioada in care am desfasurat activitati specifice informativ-operative in calitate de ofiter al SRI”. Scrisoarea poate fi considerata insa si un strigat de ajutor si, eventual, amenintarea ca va vorbi despre ceea ce a aflat in timpul deplasarii in Africa.
„Subsemnatul SORIN CRIVAT, fiul lui Adrian si Valentina, nascut la data de 06.05.1974, in Bucuresti, personal operativ acoperit sub criptonimul POPESCU MIHAI, desfasurand activitati specifice muncii de informatii din data de 01.08.2003 in subordinea generalului STANCIU VASILE si ofiter de legatura colonel [...] va rog sa binevoiti a analiza si aviza favorabil, in raport de activitatea subsemnatului, eliberarea unei adeverinte din care sa rezulte gradul si perioada in care am desfasurat activitati specifice informativ-operative in calitate de ofiter al SRI”, se arata in scrisoarea lui Crivat catre Maior.
Sorin Crivat, din penitenciar: „Mi s-a dat termen sa stau in puscarie, ca sa denunt... Am gura mare”
Potrivit unei alte scrisori, pe care a obtinut-o Monitorul Expres, Sorin Crivat isi striga disperarea. El respinge acuzatiile ca ar fi primit mita, denunta faptul ca ar fi fost dus la puscarie pentru a denunta („nu ne puteti face pe toti turnatori”) si arata ca nu poate spune mai multe, fiindca a depus un juramant, dar printre randuri se citeste amenintarea ca o va face („am gura mare”) daca nu va fi eliberat. Intr-adevar, Sorin Crivat reclamase deja faptul ca primise amenintari.
„Am 33 de ani, am familie si o rata la banca pentru un credit de 70 de mii de euro. Daca mai stau arestat, risc sa-mi pierd casa pentru niste ambitii. Sint masterand al Academiei de Politie si absolvent al Facultatii de Drept a Academiei Politice. Am discernamint si nu am legaturi cu lumea interlopa. Am un certificat OSS de buna purtare si am fost supravegheat non-stop. Credeti ca ma pretam eu la 30 de mii de euro? Ne aflam oare intr-o tara de turnatori? Mie mi s-a dat termen sa stau in puscarie, ca sa denunt. Nu ne puteti baga pe toti la puscarie si sa ne faceti informatori. Nu pot sa spun mai mult, am depus un juramint. Am gura mare si ma opun procurorului, care m-a tinut departe de familia mea in ziua de Craciun“, a scris Sorin Crivat.
Tragicul sfarsit al unui ofiter acoperit
Cand mai era mai putin de o zi pana la termenul la care Curtea de Apel Brasov ar fi urmat sa decida urmarirea lui in libertate in dosarul de trafic de influenta si luare de mita si cand Sorin Crivat ar fi putut sa faca declaratiile socotite compromitatoare in fata judecatorilor, acesta a murit in conditii considerate suspecte.
Ce s-a intamplat? Potrivit versiunii oficiale a reprezentantilor Penitenciarului Codlea, Sorin Crivat ar fi participat la „activitati sportive impreuna cu un grup mai mare de detinuti” si, la intoarcerea de pe terenul de sport, ar fi lesinat pe holul sectiei de detentie.
„S-au luat masuri de resuscitare de urgenta, fiind dus la cabinetul medical, care se afla in imediata apropiere, unde i s-au acordat ingrijiri, care au continuat si pe parcursul transportului la Spitalul Municipal din Codlea”, dar degeaba. Cauza decesului: stop cardiorespirator.
Aproape simplu, daca n-ar fi extrem de complicat. Pe de o parte, printre declaratiile colegilor de celula si ale altor detinuti se afla una care mentioneaza faptul ca, dupa ce s-a prabusit, Sorin Crivat avea spume albe la gura. A fost otravit, s-au grabit unii sa spuna.
Pe de alta parte, potrivit parintilor lui Sorin Crivat, care au dat publicitatii fise medicale ale fiului lor, acesta era un tanar robust, fara niciun fel de probleme cardiace, fost campion european la jiujitsu.
Au urmat lucruri incredibile: celula in care fusese inchis Crivat a fost sigilata, dar la desigilare lucrurile personale ale acestuia erau mutate din locurile initiale, probele alimentare au fost distruse, iar autopsia a avut concluzii cel putin bizare, fiindca, de exemplu, nu mentiona vanataile si urmele ciudate de pe cadavru, desi acestea sunt vizibile in fotografiile facute dupa deces.
Concluzia parintilor lui Sorin Crivat: moartea a fost suspecta, fiul lor a fost eliminat.
De ce ar fi fost Sorin Crivat atat de incomod incat sa fie necesara eliminarea lui?
Pentru a raspunde la aceasta intrebare este nevoie sa aruncam o privire asupra scurtei, dar spectaculoasei cariere a lui Sorin Crivat. In afara de importantele functii pe care le-a detinut, sef al Corpului de Control al Ministerului Integrarii Europene si al structurii de securitate la Oficiul Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie (OPSPI) din cadrul Ministerului Economiei, Sorin Crivat, in calitate de ofiter acoperit SRI, cu grad de capitan, ar fi avut misiunea sa raporteze superiorilor despre „zona obscura a afacerilor cu petrol si produse petroliere”.
Astfel, in luna noiembrie 2006, deci cu putin timp inainte de retinerea sa de catre procurorii DNA, ar fi avut misiunea sa faca o „documentare” in Africa si, crede familia lui, a aparut necesitatea de a i se astupa gura fiindca aflase prea multe. Apare aici insa o problema de „deontologie profesionala” pentru ca, se stie, un serviciu secret nu-si abandoneaza niciodata oamenii, in special ofiterii acoperiti! In afara de cateva situatii.
Ce ar fi putut afla Sorin Crivat?
Aici intram in zona speculatiilor. In orice caz, este interesanta coincidenta ca disparitia lui Sorin Crivat s-a produs dupa „documentarea” din Africa in domeniul petrolier, iar dosarul de trafic de influenta a fost generat de denuntul unui personaj cu afaceri in acelasi domeniu.
Un alt amanunt interesant a iesit la iveala dupa aceea, cand s-a aflat ca la locuinta lui Crivat au fost gasite un laptop doldora de informatii secrete si aproape 500 de file cu rapoarte informative legate de faptele unor persoane politice, functionari publici si magistrati.
Nume grele pe lista lui Sorin Crivat: Traian Basescu, George Maior, Theodor Stolojan, Dan Ioan Popescu
Mai jos, extrase din lista lucrurilor care au fost ridicare de la locuinta lui Crivat:
486 file reprezentand rapoarte informative care descriau continutul unor fapte ilicite savarsite de persoane de notorietate din sfera politica, magistrati, cat si functionari publici
82 de file reprezentand formule de securitate in vederea incadrarii in SRI
7 file reprezentand dosar Theodor Stolojan
27 file reprezentand dosar CNSAS-Traian Basescu
26 file reprezentand dosar Dan Ioan Popescu
Buletin SRI privindu-l pe George Cristian Maior

Detalii incendiare apar în dosarul “Roșia Montană”

Sesizări pe care SRI le făcea cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională

Procurorul militar col. (r) Gheorghe Oancea, face dezvăluiri incendiare pentru Cotidianul.ro cu referire la dosarul “Roșia Montană” pe care îl instrumenta ca ca procuror militar în secţia parchetelor militare.

În 30 de ani de activitate, procurorul militar Gheorghe Oancea nu şi-a trecut în „palmares” vreo achitare. Profesionist pur-sânge, discret, ferit de ochii presei, a instrumentat dosare grele ale României postdecembriste. A ales să iasă, dezamăgit de evoluţia lucrurilor, din magistratură, însă, aşa cum spune el, „când am dorit, pe uşa din faţă, pe unde am şi intrat”. A instrumentat şi dosarul Roşia Montană (da, există acest dosar, care ar putea lămuri rapid multe lucruri pe scena bătăliei pentru aurul românesc, dar şi pe scena politică şi a serviciilor) şi, bărbat de onoare, nu se fereşte să vorbească despre el.

Informațiile din dosarul “Rosia Montană”, conform declarațiilor procurorului militar col. (r) Gheorghe Oancea vi le prezentăm mai jos:

„Asasinii economici” ai Roşiei Montane

Eu, ca procuror militar în secţia parchetelor militare, în anul 2002 în toamnă, am fost sesizat de Serviciul Român de Informaţii cu privire la săvârşirea unor fapte penale care vizau siguranţa naţională.

Un ofiţer MAPN a cartografiat zăcămintele, a vândut şi a ajuns director la RMGC

În vizorul SRI era un maior din Direcţia Topografică a MApN care în perioada ’95-’96 – sau mai târziu, nu mai reţin chiar exact perioada exactă -, desemnat să desfăşoare misiuni topografice, făcuse în zona Roşia Montană o mulţime de cercetări de specialitate, în ideea că în acea zonă ereu amplasate şi nişte unităţi militare. Din elicopter, sau de la sol, s-au făcut fotograme, măsurători de tot felul în materia amplasării şi structurii întregii zone, chestiuni care au fost înregistrate pe nişte dischete, după care acest ofiţer îşi dă demisia din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi devine unul dintre directorii Gabriel Resources.

Sesizarea a venit la mine împreună cu alte documente care indicau faptul că acest ofiţer a săvârşit nişte fapte penale. Fireşte că am început cercetările în acea cauză şi nu m-am limitat doar la transmiterea de date secrete cu caracter militar către persoane neautorizate ce aducea atingere siguranţei naţionale.

Am pătruns mai în profunzimea acestei afaceri care se numeşte astăzi Roşia Montană.

Ce am constatat, domnule?

Ambasadorul Gâf Deac l-a adus pe Frank Timiş

Că prin 1996, când la ambasada României din Sydney a fost numit ambasador un anume domn Gâf Deac, care anterior îndeplinise funcţia de ministru secretar de stat la Ministerul Industriilor şi avea în responsabilitate activitatea minieră.

Acest domn ambasador a intrat în legătură cu un cetăţean australian de origine română, un anume Frank Timiş (n.r. – fost Vasile Timiş), care, deşi nu avea nicio specializare în domeniul minier, şi-a arătat – vai de mine – aplecarea pentru a investi în mineritul din România.

Roşia Montană, afacere de aventurier, nu proiect

Acest Frank Timiş, după datele existente la dosar la acea vreme, era suspectat de tot felul de infracţiuni legate de traficul de droguri. Fireşte că a atras atenţia autorităţilor noastre la vremea aceea, după ce şi-a început activitatea în România, dar, vedeţi dumneavoastră, instituţiile se pare că nu erau încă aşezate, în serviciile secrete se schimbau generaţii, au fost aduşi tineri care poate aveau veleităţi, dar nu aveau experienţa şi organizarea care presupuneau o activitate foarte serioasă.

Cert este că Frank Timiş vine în România, i se deschid toate uşile la Ministerul Industriilor, la Regia Cuprului şi Aurului Deva, la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi implicit la mina Roşia Montană.

Vânzarea aurului a început cu Protocolul de colaborare pentru exploatarea haldelor de steril

Prin ’97, după aceste tatonări, se realizează, domnule, un protocol de cooperare. Chiar aşa se şi numea, Protocol de Cooperare între firma Gabriel Resources, patronată de acest Frank Timiş – un off-shore care-şi avea sediul în Insula Jersey din Channel Islands -, şiRegia Cuprului şi Aurului Deva.

La momentul acela, activitatea minieră la Roşia Montană trecea prin mari dificultăţi. Toată activitatea era subvenţionată de stat. Tot aici îl cunoaşte pe Ovidiu Tender (n.a. – se spune că Tender şi Timiş sunt de fapt rude prin alianţă). Tender preluase în 1995 Institutul de Cercetări Mineralogice, institut care – vă daţi seama -, după atâţia ani de activitate, deţinea extraordinar de multe date privind mineritul din România; analize, prospecţiuni, cercetări…

Cert este că, după ce se realizează acest protocol, se observă, foarte interesant, că găsim funcţionari ai statului, foşti sau chiar activi, din Regia Cuprului şi Aurului Deva sau ANRM, în consiliile de administraţie ale Gabriel Resources şi Tender Group S.A. Foarte ciudat. Ori aşa, ori aşa!

Pe listele Gabriel Resources apare şi acest director, maiorul din MApN care-şi dăduse demisia şi transmisese, conform serviciilor, date secrete ce afectau siguranţa statului.

C.P. Tăriceanu şi R. Berceanu au avizat proiectul de societate mixtă cu Gabriel Resources

Mi-aduc aminte că în dosar se vorbea foarte clar de plângeri făcute de reprezentanţii unor firme serioase din Europa. Toate au fost tratate cu dispreţ total, în mod ciudat şi suspect. Domnule, la un moment dat prin 1997 – c-aici este problema extraordinară – se redactează un Proiect de Contract de asociere între Gabriel Resources şi Regia Cuprului şi Aurului Deva (ulterior Minvest) vizând asocierea în vederea realizării unui obiectiv – şi atenţie la o chestiune care este esenţială! -, propunerea partenerului străin, a lui Gabriel Resources, avea ca element de esenţăreexploatarea haldelor de steril, domnule!

Reexploatarea sterilului, nicidecum exploatarea perimetrului virgin, neexploatat… prin tehnologie avansată…

Acest aşa-zis contract – ţin minte că avea scris sus, în stânga, pe prima pagină, titulatura „Proiect” – a fost semnat de 6-7 persoane cu responsabilităţi majore din cadrul Întreprinderii Roşia Montană, Regiei Deva, ANRM…

Mai mult, la dosar se află două adrese semnate de doi miniştri în funcţie în acea perioadă, Călin Popescu Tăriceanu şi Radu Berceanu, care deşi văd că e vorba de o firmă fără experienţă în domeniul minier, cu sediul într-un paradis fiscal, fără să obiecteze în vreun fel, îşi dau acordul pentru constituirea acestei societăţi mixte.

La momentul respectiv, prin protocolul de colaborare şi ulterior prin proiectul de contract, societatea ce urma a fi nou înfiinţată dobândeşte dreptul de explorare, deşi – mare, mare atenţie acum la o chestiune foarte subtilă! – iniţial se stipula reexploatarea haldelor de steril. Dom’le, punct!

Pentru ca mai apoi să treacă pe şest şi la exploatare…

Asta-i cu totul altceva. Ei au previzionat de la început că vor primi şi dreptul de exploatare.

Au plecat 80 de tone de minereu pentru expertiză

Mai mult, odată cu dreptul de explorare, această companie care nu era încă înfiinţată face nişte sondaje, mai exact recoltează opt containere de minereu, circa 80 de tone, care sunt expediate în Australia. Minereul în discuţie devine obiect de cercetare a uneia dintre cele mai prestigioase firme din lume, specializată în determinarea conţinutului de metale preţioase dintr-un minereu prezentat spre analiză.

Mi-aduc foarte bine aminte că în perioada aceea am solicitat directorului adjunct al SRI ca, prin mijloacele specifice pe care dumnealor le au la dispoziţie, să-mi identifice locaţiile din zona Roşia Montană de unde s-au prelevat acele 80 de tone de minereu puse în containere. Sunt documente vamale care atestă acest transport.

Şi vin doi ofiţeri SRI la mine şi le spun că există suspiciuni, că era clar pentru mine ca anchetator că, atâta timp cât ei preconizaseră reexploatarea haldelor de steril, n-aveau ce să trimită sterilul în Australia să constate nu-ştiu-ce conţinut care deja era ştiut. Le spun de asemenea să verifice de unde s-au prelevat cele 80 de tone de minereu.

După vreo 8-10 zile au revenit cei doi ofiţeri şi mi-au spus:

”Domnu’ procuror, domnu’colonel, nu am reuşit să identificăm locaţiile şi de unde au fost expediate cele 80 de tone către Australia!”

- ceea ce mi s-a părut extraordinar de suspect.

Deja, din acel moment am intrat în nişte îndoieli majore vizând obiectivitatea cercetărilor şi a datelor care în ultima vreme nici nu mai veneau. Mai mult, pe parcursul acestor cercetări prealabile, mi-apare la dosar un document din partea MApN care, vezi tu Doamne, stabilea că datele care făceau obiectul infracţiunii pentru care era cercetat maiorul au fost desecretizate, deci nu mai sunt secrete de stat. Un alt aspect deosebit de ciudat.

De unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept?

Partea română a examinat această operaţiune? Contractul nu era în vigoare.

Clar, s-au făcut foraje extra-perimetru.

Aurul de la Roşia, dat pe preţul unei case!

Şi-acum ţineţi-vă bine!

E un lucru despre care nu vorbeşte nimeni. În acel proiect de contract este trecut preţul plătit de Gabriel Resources pentru cele 80% din acţiunile minei Roşia Montană. Şi mi-aduc aminte că este vorba de suma de un miliard şi vreo două sute şi ceva de milioane de lei vechi, sumă echivalentă la acea vreme cu circa 250.000 de dolari.

Cam aşa ceva…

Unul dintre directorii din 2003 de la Agenţia Naţională de Resurse Minerale îmi spunea:

“Păi, domnule procuror, cu aceşti bani nu s-au plătit nici eprubetele din laboratoarele minelor “.

Deci asta reprezenta preţul minei, 80% din asociere, două sute şi ceva de mii de dolari.

80% dintr-un activ subevaluat. Care ar fi realitatea în privinţa zăcămintelor din subsolul Roşiei?

80% din mina Roşia Montană, din Întreprinderea Minieră Roşia Montană, ăsta este obiectul contractului.

Au mărit perimetrul minei de câteva ori

Pe vremea împărătesei Maria Tereza şi până la acest moment, mina Roşia Montană a avut un perimetru strict determinat de 12 km², până la finalizarea contractului, perimetrul acestei mine s-a extins în 2-3 rânduri. La final perimetrul este de 42,3 km².

De unde s-au recoltat probele de minereu încărcat în cele opt containere care-au plecat în Australia şi cu ce drept?

Suspiciune de fraudă bursieră

Frauda bursieră – delict federal

Deci ei au listat la bursă o fantomă…

Pentru a forma dosarul de listare a societăţii Roşia Montană la bursa de metale preţioase la Vancouver au avut nevoie de rezultatele analizei firmei australiene care a făcut examinarea probelor de minereu şi care – vă spun sigur – au generat un conţinut aurifer şi argintifer surprinzător de mare, ceea ce atestă clar că probele au fost recoltate din perimetru virgin, nicidecum din haldele de steril sau din mina în mare parte exploatată. La momentul acela se achiziţionau terenuri, case, şcoli în acel perimetru. Se cumpărau când noi nu aveam bătut în cuie contractul de asociere.

Dosarul de listare al societăţii la bursă trebuia să cuprindă: contractul de asociere între Gabriel Resources şi autorităţile statului român, analizele din Australia, datele topometrice, topografice de la ofiţerul nostru cercetat, datele de cercetări, prospecţiuni anterior geologic dobândite de la Insitutul de Cercetări Mineralogice şi Geologice a lui Tender şi alte ceva documente.

În 2002, Întreprinderea Minieră Roşia Montană era subvenţionată de stat.

Se alocau sume de la bugetul Ministerului Industriilor care subvenţionau activitatea.

Certitudinea mea, pe datele efectuate în acel dosar, este următoarea: Frank Timiş, prin Gabriel Resources, a săvârşit o infracţiune de fraudă bursieră, care este o infracţiune foarte gravă, infracţiune federală în spaţiul nord-american.

Proiectul de contract a fost prezentat unui cabinet notarial din Alba Iulia

A fost tradus fără precizarea „proiect” şi legalizat, şi alături de celelalte documente despre care am vorbit, a fost întocmit un dosar pentru listarea acţiunilor societăţii şi au început să curgă banii.

Afacerea Roşia Montană şi intrarea în NATO

Nu dai aurul, nu intri în NATO

Era evident faptul că se încearcă muşamalizarea…

Găsisem o fraudă uriaşă.

Apăruseră însă Legea 78 privind actele de corupţie, Ordonanţa 43/2002 privind înfiinţarea PNA (actualul DNA). Având date şi indicii privind acte de corupţie, de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, fals şi înşelăciune, dosarul trebuia declinat la organismul competent.

M-am dus la Joiţa Tănase, procurorul general din acea perioadă, şi spun cum stau lucrurile, că trebuie să predau dosarul în urma desecretizării actelor în cazul ofiţerului de la Topografie, iar pentru restul aspectelor să se continue cercetarea penală.

Domnul Joiţa Tănase îmi spune:

”Domnule colonel, faceţi-mi o notă să-l informez pe primul ministru pentru că mi se par foarte delicate problemele pe care le-aţi identificat dumneavoastră”.

Zic: ”Domnule procuror general, vă fac o notă şi vă predau dosarul”.

„Nu, nu, fă-mi o notă şi ţine dosarul până când îţi spun eu”,

- mi-a replicat domnul Tănase. Am redactat o notă de 4-5 pagini şi i-am remis-o.

N-am mai ştiut nimic despre problemă vreo lună-două, cert este că mă duc într-o zi la ANRM să discut tot ceva legat de dosar cu doamna preşedintă Stratulat, prilej cu care mi-am dat seama că hârtia mea ajunsese pe biroul domnului prim-ministru.

Doamna preşedintă îmi spune următorul lucru…

„Domnule procuror, am primit de la domnul prim-ministru o notă vis-a-vis de modul de iniţiere şi derulare a contractului cu Gabriel Resources, care prim-ministru (n.r. – Adrian Năstase) printr-o rezoluţie pe nota respectivă spune că oprirea contractului cu Gabriel Resources va constitui un impediment major pentru intrarea României în NATO”.

Mi-a mai spus că s-a întâlnit la Londra cu prim-ministrul canadian Chretien, care i-ar fi spus acest lucru domnului Adrian Năstase. Când am auzit aşa ceva am rămas perplex!

Prin octombrie 2003 s-a schimbat din funcţie procurorul general. A doua zi, vă rog să mă credeţi, am făcut o adresă de declinare către PNA a dosarului existând probe pentru fapte grave de corupţie. S-a aşezat praful de trei degete pe el.Nu se bagă nimeni!

Aveţi câteva concluzii? Cum se „închide” acest caz?

Concluzia mea este următoarea: atât timp cât în această afacere sunt implicaţi jucători la bursă americani şi canadieni, şi soluţionarea clară a acestei cauze presupune date concrete ale dosarului de listare a societăţii Roşia Montană Gold Corporation la Bursa din Vancouver, fapt care va pune în pericol interesele acestor jucători, nu se va ajunge niciodată la clarificarea lucrurilor. Singura soluţionare a cauzei presupune o cooperare între autorităţile române, canadiene, dar şi americane.

„Acoperire” la nivel înalt…

Prin atitudinea celor de la ANRM şi a ofiţerilor de la SRI care n-au dat date despre locul din care s-au recoltat probele de minereu, se constată că s-a făcut o presiune deosebită. S-a urmărit nesoluţionarea dosarului.

Experţii în situri istorice au tras doar un chiolhan la Câmpeni

În 2003, Academia Română a desemnat un colectiv de specialişti pentru a se deplasa în perimetrul Roşia Montană şi a întocmi un raport vizând efectul acestei activităţi faţă de siturile istorice. Mi-au spus cei de la SRI că echipa s-a oprit la un han de la Câmpeni, au tras un chiolhan pe cinste şi n-au mai ajuns la mină. E trist!

În acest caz, conform spuselor dumneavoastră, putem vorbi lejer de înaltă trădare, subminarea economiei naţionale, dacă mai avem economie… Iar comisia parlamentară pentru Roşia Montană trebuie să se dizolve de urgenţă, parlamentul să respingă proiectul de lege ce i-a fost înaintat şi să înceapă „curăţenia de toamnă” prin mai toate instituţiile…

Suntem în război, domnule colonel?

În primul rând vreau să vă spun un lucru.

Problematica Roşia Montană este extrem de complexă şi vizează un lucru esenţial; interese străine de România.

Dacă nu se-nţelege acest lucru, înseamnă că nu s-a’nţeles nimic. România, din punctul meu de vedere – şi în atâţia ani de profesie în care am soluţionat multe cauze economice mi-am dat seama -, este, de douăzeci de ani, într-un război economic în care pierde bătălie după bătălie, iar Roşia Montană nu face excepţie de la această regulă.

- Procuror militar col. (r) Gheorghe Oancea

Viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit

DUMITRU CONSTANTIN DULCAN 

Este medic neurolog şi psihiatru, cercetător în domeniul conştiinţei, o fire curioasă şi temerară, ce a îndrăznit să caute răspunsuri despre om în teritorii ale cunoaşterii încă neexplorate.
Distinse cu premii şi declarate bestsellers, cărţile domniei sale au schimbat viziunea ştiută despre univers, punând pe gânduri o întreagă comunitate ştiinţifică. Cea mai recentă apariţie, Mintea de dincolo, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive,
cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale.
“Moartea clinică este o trecere între două lumi”
- Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?
- Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligenţa materiei, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coor­do­nează totul. Şi că această Raţiune e Dum­nezeu. Dacă Dum­nezeu există, atunci şi noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte,În căutarea sensului pier­­dut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial şi economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea Min­­tea de dincolo a fost să
arăt că experienţa morţii cli­­nice vine să susţină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală – idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care tre­buie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a re­duce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un ade­văr incomplet.
- Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică?
Oferind autografe pe “Inteligenţa materiei”
- Moartea clinică este acea experienţă în urma că­reia individul traversează toate etapele morţii bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ţă spontan sau prin inter­venţie medicală, iar func­ţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­ţelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.
- Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce “văd” de fapt aceste persoane?
- La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se  întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­şti­entizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decor­po­ra­lizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital şi, spune el, “m-am în­trebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.
- În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?
21 aprilie 1981. O mică parte din rândul imens de persoane care aşteaptă să participe la lansarea cărţii “Inteligenţa materiei”
– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi cal­dă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.
- …care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.
- Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asu­pra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­seşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv
durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recu­noştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.
- Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?
- Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ . Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.
- Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?
În Bucegi
- După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. “Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, “Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experienţe e atât de covârşitor, încât ră­mân con­şti­enţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.
“Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte”
- Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?
- Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în cre­ier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­ştientizarea lor. Cu alte cuvinte , decizia de execu­tare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului pre­cede, oa­recum, voinţa noastră de a acţiona, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem
gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.
- S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.
Celebrat în mijlocul oamenilor de ştiinţă
- Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, şti­inţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila,
de Platon sau de persoane din zilele noastre.
- Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?
- Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o con­ştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Ex­pe­­rienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate ex­plora instantaneu la orice distanţă. Această vedere pa­noramică apare nu
numai la cei care au o moarte cli­nică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştri spirituali ai Orientului. Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­rienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei im­pli­cate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. În timpul vieţii noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de
redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conştiinţei, care se ex­tin­de dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorşi la viaţă.
- Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos?
- Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. Du­pă o
vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se es­tom­pează şi intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie şi de iubire necon­di­ţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­ţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi
vieţile pe care le-a avut până atunci.
“Suntem cu adevărat «lumină din Lumină»”
- Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?
- Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţi­nă­torii ei. Există însă argumente ce ţin de im­presia fiecăruia din­tre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, une­ori, când întâlnim o anu­mită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cerce­tă­toa­rea Sandra Anne Tay­lor aduce în
dis­cu­ţie un caz foarte in­te­re­sant, al unui tânăr a­rab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă lo­calitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior.
Ba mai mult, dintr-un im­puls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a iden­tificat pe nume pe cei care o lo­cuiau, le-a arătat lo­cul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia res­pectivă era atunci în­tr-un proces de sta­bi­lire a unui hotar între pă­mânturi. El şi-a a­min­tit unde era ve­chiul hotar. A fost atât de con­vin­gător, încât şi justiţia i-a acceptat măr­turia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, ve­chea persoană fusese ucisă. Reîn­car­narea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand James­ton Shields, care în tim­pul unei morţi cli­ni­ce retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e ce­le­bru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la
secţia de medicină psihi­a­trică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vin­decată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri vă­zute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.
- Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar conti­nuăm să tră­im sub altă formă.
- Continuăm să tră­im în corpul subtil, care e format din lu­mină de înaltă frec­ven­ţă. Cei care au vă­zut cor­pul
subtil, ceea ce nu­mim în mod tradi­ţio­nal “suflet”, în timpul experienţelor extra­cor­porale, l-au descris ca fiind format din milioane de punc­te lu­minoase. Dacă în ceea ce priveşte trupul nos­tru s-a spus că “pă­­mânt suntem şi în pă­mânt ne vom în­toar­ce”, în ceea ce pri­veş­te sufletul, “lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Sun­tem cu adevărat “lumină din Lumină”. E valabil şi dacă ex­tra­polăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frec­venţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pil­dă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se si­tuează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi re­cep­tează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar del­finii comunică pe frecvenţe situate
peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frec­ven­ţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mă­ri­nimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din ca­re putem vedea universul, din care ni se oferă des­chi­­de­rea.
- Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dum­nezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?
- Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noas­tre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spi­ri­tuală a universului, să demonstreze că istoria uni­ver­sului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că om şi univers au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii cli­nice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pen­tru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cu­noaş­terii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care în­trea­ga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armo­nie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natu­ra.

Pericolul Moscova-Berlin – alianţa născută din complexul singurătăţii

comentariu de RADU GOLBAN

La ce să ne așteptăm de la Berlin astăzi, după 75 de ani de la semnarea Tratatului Molotov-Ribbentrop, dacă experţii germani numesc „văicăreală” urmările acestui pact pentru România? „Consecințele Tratatului Hitler-Stalin sub forma de discurs al victimei în România”, adică o lamentaţie pe fondul cedării Basarabiei și Bucovinei, a fost în 2009 titlul unei dezbateri la Universitatea din Leipzig. Această traumă națională a românilor ar fi așadar, în conceptul de „pax germanica”, o ipocrizie şi un bocet nefondat. În ceea ce-l priveşte, Berlinul pretinde că dreptul la propria istorie aparține exclusiv hegemonului.

Deşi URSS, sub Gorbaciov, s-a dezis formal de infamul pact, Berlinul a evitat până în zilele noastre condamnarea lui. Interesant doar că în Europa reapare astăzi teama de alianţa ruso-germană. Fără a-şi face complexe pe urma unor traume ale trecutului, Berlinul este tot mai preocupat de construirea noului său rol în lume. Şi cum ar putea Germania să debuteze pe parchetul politicii mondiale și să depășească imaginea unei simple puteri regionale sau economice? În căutarea unui nou statut al Berlinului în lume, poziția de aliat al Americii devenise din ce în ce mai incomodă. Instrumentarea unui fals conflict sau non-conflict oferă cel mai bun prilej pentru a facilita ascendentul Germaniei la nivel mondial. Pentru aprinderea motorului german de mare putere politică este însă nevoie de o igniție intensă pe care nu o poate oferi decât Rusia. Prin regizarea bine cântărită a decuplării Europei de America, servită audienţei prin gălăgioasa critică a Berlinului în urma interceptărilor (de altfel reciproce) între prieteni, observăm că trecerea de la adolescență la maturitate politică a Germaniei nu funcţionează fără pierderi colaterale. Rețeta „Merkel si poporul rus libertatea ne-au adus” este cât se poate de simplă: se alege o țară tânără, dependentă de Rusia, dar totuși cu o imagine de aspirant la occidentalism, multietnică și cu risc limitat de contagiune în zonă. Ghinionul Ucrainei, ca și cel al Greciei, iar mai înainte al defunctei Iugoslavii, este de a fi tolerat experimente de ascensiune politică ale Germaniei, pentru ca Berlinul să aibă prilejul să-şi proiecteze în faţa lumii o politică tot mai ambiţioasă.

Referindu-ne mereu la Tratatul Molotov-Ribbentrop din 1939 riscăm să pierdem din vedere motivele complexe de apropiere ale acestor două mari puteri europene. Izolarea Germaniei, dar şi a Uniunii Sovietice după Primul Război Mondial a creat cele mai favorabile condiţii pentru această alianţă nefastă, aşa cum s-a întâmplat în 1922 prin Tratatul de la Rapallo – spre surprinderea marilor puteri occidentale, Germania este primul stat din lume care recunoaşte Rusia Bolşevică, iar Moscova îşi deschide porţile pentru produsele şi tehnologia germană. Situaţia economică şi politică după Primul Război Mondial a fost predestinată pentru o astfel de alianţă, dat fiind faptul că modul prin care America şi Franţa s-au impus în Europa prin Tratatul de la Versailles nu a fost agreat nici de Berlin, nici de Moscova. Noua arhitectură de pace în Europa după război a urmărit din perspectiva diplomaţiei germane şi sovietice remedierea greşelilor făcute la Versailles şi înlăturarea izolării lor. Iar de la Rapallo la Molotov-Ribbentrop ne mai desparte doar un mic pas, Tratatul de Prietenie de la Berlin din 1926, care a exprimat trecerea de la solidaritatea între două state izolate la ambiţiile lor pe plan extern de a-şi aservi Europa. Aşadar carantina simultană impusă Uniunii Sovietice şi Germaniei a creat un focar de insecuritate în Europa de care nu ne putem feri până în zilele noastre. Excepţionalismul, anticapitalismul si antiamericanismul german cultivat de Hitler nu putea identifica pe plan mondial un aliat mai bun decât Uniunea Sovietică, un alt duşman de clasă politică şi economică al Americii. Imaginea Germaniei greu de desluşit este expresia poziţiei centrale în Europa care o obligă pe de o parte la o colaborare cu vestul, dar şi cu estul continetului, iar pe cealaltă parte impune totodată şi o politică de „Sonderweg” (cale aparte), mereu în contratimp cu aliaţii şi diferită de aşterptarile partenerilor. Iar noi ce concluzii putem trage din angajamentul Germaniei astăzi în Ucraina? Sindromul singurătăţii atât al Berlinului, cât şi al Moscovei sunt expresia dorinţei de neînrolare în structurile politice, economice şi juridice pe plan mondial, bine defintite prin standarde anglo-saxone.

In concluzie, efectele izolării Germaniei şi a Uniunii Sovietice în prima jumătate a secolului al XX-lea sunt identice cu aspiraţiile la un „Sonderweg” politic diferit de restul lumii din zilele noastre, riscul la nivel mondial fiind probabil mai mare decât scenariul uncrainean. Ironia sorţii este că exact lipsa propriei istorii pe plan politic, în mod normal o critică adusă lumii noi, se potriveşte mai degrabă Germaniei şi Rusiei. Lipsa propriei istorii – în acest context nefiind definită atât de vechimea culturii acestor două popoare cât de nesiguranţa şi stângăcia pe parchetul politicii mondiale – şi parvenitismul politic generat de un belşug trecator sunt adevaratele motive de îngrijorare pentru întreaga planetă. O uniune din singuratate. Artificialitatea statului german înfiinţat doar la 1872, născut din condeiul lui Bismarck, fără posibilitatea de ascensiune mondiala într-o lume deja împarţită, nu putea să gasesasca un numitor comun decât cu un aliat de asemenea încă nedefinit, însă cu o întindere teritorială mai mare decât toate coloniile la un loc.

Din cautarea cu obstinaţie a unei politici proprii, a unei definţii limpezi şi a unui profil vizibil, Germania a făcut până în prezent, prin relaţia cu Rusia, mai mult rău decat bine. De aceea, se impune prudenţă faţă de pacifismul german! Doar tot dintr-un avânt de pacifism l-au dus nemţii pe Lenin în Rusia ca, printr-o Revoluţie, să înceteze războiului în estul Europei! Şi aşa s-a ales Germania cu un aliat fidel, iar noi nu ne-am mai dorit decât să ne păzească nemţii de ruşi. Un plan magistral!

Tandemul Prezidential

Călin Georgescu în tandemul prezidențial?

Situația politică este de așa natură încât în noiembrie, ca să știe cât de cât cu cine votează și de ce, alegătorii noștri mai au nevoie de o informație cu privire la fiecare candidat: în caz de reușită, pe cine se gândesc să-l pună prim ministru în locul lui Victor Ponta?

În principiu, dacă fac public numele persoanei la care s-au gândit, candidații au de câștigat sau de pierdut, în funcție de calitatea celui nominalizat. Mi se pare însă că alegătorii au dreptul la un răspuns, fie el și provizoriu sau aproximativ, la această întrebarea: cu cine va face tandem președintele? Avem experiența a mai bine de 6 ani, din cei 10 ai prezidențiatului Băsescu, când acesta a trebuit să joace, împreună cu Tăriceanu sau Ponta, în fabula Câinele și pisica.

În primul rând Victor Ponta, candidatul cel mai bine cotat în acest moment, dacă va câștiga alegerile va fi obligat să propună un candidat la funcția de prim ministru! La cine se gândește?

Victor Ponta n-a fost în stare să pună un ministru mai de Doamne, ajută!, în cele două guverne pe care le-a încropit cu greu și cu care prea multă brânză nu a făcut!... Nu cred că are în minte pe cineva care să-i aducă voturi în plus! Teamă mi-e că dimpotrivă, dacă va face cunoscut numele viitorului prim ministru, va pierde mult din susținerea pe care o are acum! Drept care va ocoli un răspuns clar! Iar dacă va deveni președinte, va avea grijă să lase guvernul pe mâna unui premier mai nepricput, mai incapabil decât a fost el! Ca să nu deranjeze comparația. Inevitabilă!

Așadar, putem fi siguri că oricare dintre candidați, odată ajuns la Cotroceni, nu va accepta de bună voie ca Victor Ponta să se permanentizeze în Piața Victoriei. Cred că fiecare candidat are obligația să ne dea numele sau măcar lista de posibili premieri la care se gândește când se închipuie câștigător al alegerilor. Pe cine ar pune să fie prim ministru în locul lui Victor Ponta? Un Victor Ponta pe care îmi place să-l imaginez că-și va da demisia dacă va pierde alegerile prezidențiale. Noblesse oblige, Victor!

La principalii adversari, adică în tabăra lui Vasile Blaga și Crin Antonescu, e destul de probabil că e vorba de Cătălin Predoiu să fie vizat ca prim ministru. Era mai bun să candideze pentru Cotroceni. În confruntare directă cu Victor Ponta e mai mult ca sigur că-l surclasa!... Așa însă, bietul Johannis nu va face față nici măcar unei confruntări directe cu Elena Udrea!...

...De ani de zile și mai ales în ultima vreme este tot mai des rostit numele lui CĂLIN GEORGESCU, ca un bun prim ministru in spe. I-am publicat cu totul întâmplător, în urmă cu vreun an, un interviu pe site-ul meu. Zic „întâmplător”, adică nu în cadrul unei campanii mediatice care se pare că se organizează acum în jurul și în susținerea acestui nume. Am urmărit cu atenție reacția comentatorilor de pe site. Ideile domnului Călin Georgescu au plăcut, la fel cum mi-au plăcut și mie! Ce n-a plăcut unora a fost ideea că dumnealui este un factor important al Clubului de la Roma, celebrul!... Ceea ce unora li se pare că rimează cu o vastă diversiune anti-românească, masonică, anti-naționalistă etc., etc.

Eu nu știam, am aflat din comentariile altora, că domnul Călin Georgescu este sculă mare în vestita organizație. Mi-aduc aminte la înființare, în urmă cu vreo 40 de ani, că ideea constitutivă a Clubului de la Roma a făcut o bună impresie în toată lumea. Mi-a plăcut și mie. Mai apoi nu am mai urmărit subiectul în mod special! Dar m-a mirat foarte mult reacția unor „naționaliști” de pe site-ul meu: nu se bucurau că un românaș de-al nostru, cu ideile pe care le susține domnul Colin Georgescu, este într-o înaltă funcție într-un conclav mondial cu aspirații atât de înalte!

Cu alte cuvinte, între oameni serioși, apartenența dlui Călin Georgescu la Clubul de la Roma mi se pare nu un punct slab, ci dimpotrivă, un atu extrem de important pentru viitorul politic al domniei sale! Și pentru viitorul nostru, dacă vom ști să prețuim ca lumea privilegiul oferit de domnul Călin Georgescu lumii noastre românești.

Alte reproșuri, ca privire la colegii săi, sunt neserioase. Povestea cu „spune-mi cu cine te întovărășești ca să-ți spun cine ești” nu prea mai funcționează în politică. La noi, în niciun caz! Eu, în PDAR sau în Vatra Românească, am fost coleg cu persoane care nu meritau nici bună ziua să le dau, dar nu eu le-am ales, să fie alături de mine! Așa că... Subiect închis,deci!

Așadar, constat că avem un candidat foarte serios la funcția de prim ministru! Mult mai serios decât toți candidații anunțați până acum pentru cursa prezidențială! Nu i s-ar fi potrivit să candideze și dînsul la prezidențiale, din mai multe motive. Locul său pare a fi mult mai potrivit în fruntea celor care fac! În executiv! Acolo de unde trebuie inițiate și aplicate măsurile de salvare a Țării. Măsurile potrivite! Ceea ce este treabă de meseriaș, de profesionist, de om care a gândit strategic la viitorul României!

Până acum nu am avut niciun premier sau președinte care să fi fost preocupat de „viitorul României”! S-a gândit fiecare numai la propriul viitor, eventual și la viitorul găștii de mercenari și profitori care îl adusese la putere! Atât!...

Dintre cei anunțați pe „piața candidaturilor”, nu-mi inspiră încredere niciun prezidențiabil. În starea aceasta se află, cred, majoritatea compatrioților! Cum spuneam, ar trebui să avem și o listă paralelă a posibililor premieri. Nu avem această listă, dar avem în schimb un nume, o persoană, despre care se spune că ar fi premierul de care avem nevoie. Iar cei care spun asta sunt oameni de tot felul, inclusiv oameni serioși, demni de luat în seamă.

Situația este paradoxală: avem alegeri prezidențiale peste câteva săptămâni, iar numele care stârnește tot mai mult interesul și asentimentul public este al celui care s-ar potrivi cel mai mult să ne fie prim ministru!...

Este verosimil scenariul următor: domnul Călin Georgescu să-și aleagă candidatul pe care să-l susțină, care să-i ofere cele mai bune șanse de a ajunge primul premier al României post-decembriste potrivit în funcția de prim ministru, funcție care, în următorii ani, ar putea să devină cea mai importantă, cu consecințele cele mai vizibile în devenirea României Viitoare.

Cu oricine domnul Călin Georgescu va decide să facă tandem, acela ar putea să fie candidatul la preșidenție care să merite a fi votat de noi! De va face tandem cu Ponta, sau chiar și cu un Johannis (!!!), va fi pentru  mine ca un fel de pariu pierdut și mă voi vedea nevoit să fac campanie electorală contre coeur! Dar numai dacă va exista garanția că viitorul prim ministru va fi mai sus numitul domn! Doamne, ajută!

Ion Coja

O ALTA ISTORIE ASCUNSA DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NATIONALA

INTERESANT, O ALTA ISTORIE ASCUNSA DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NATIONALA.

·                                  

Intre Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de bogatie. Taranii din Banat sint mult mai asezati,au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate. Aceasta situatie nu poate fi contestata. Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ?? Eu ma abtin in a da explicatii. Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri.

Din rapoartele consulilor si agentilor francezi:

Rusia cere Moldovei să predea 24.000 cetverturi de făină, 58.500 de ovăz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne şi 4.000 vedre de rachiu.

"Numărul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacă se ţine seama de faptul că o armată atât de numeroasă n-a fost până astăzi urmată de nici o casă de bani, de nici o subzistenţă, nici măcar de o singură cutie de medicamente, şi că toate trebuinţile ei, până chiar şi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziţie militară, îşi poate face cineva o idee de împovărarea locuitorilor acestei nenorocite ţări? " (Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828)

Pe lîngă rechiziţiile de hrană, ţăranii au fost şi ei rechiziţionaţi pentru transporturi şi săpatul tranşeelor, chiar în perioada lucrărilor de pe câmp, aşa încât recolta a fost compromisă. Ruşii au mai cerut, în plus, şi 5.500.000 puduri de fân, confecţionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziţionaţi tot de la ţăranii români în scopul transportării prin Balcani, a artileriei ruseşti, după care, boii înşişi trebuie să servească drept hrană soldaţilor ruşi…

" toate aceste lucruri nu costă Rusia nimica. Sunt rechiziţionate şi alcătuiesc numai o mică parte din ceea ce românii sunt îndatoraţi să furnizeze.. Dacă Ţara Românească n-ar fi închisă din toate părţile, n-ar mai rămâne într-însa după 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii şi grecii "(Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828)

Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, ţăranii - cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii - fugind în Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria.

" Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani" (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829)

Moldovei I se mai cer 24 - 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de făină de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunării.. toate carele din ţară vor fi rechiziţionate.. pentru acest transport. Lipsa oricăror produse va duce la scumpiri excesie "o căruţă de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24.

"Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruşi" (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829)

Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia.

,,Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului modovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată. Din această cauză au fost cazuri în care sate întregi , în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit piste Prut”.

Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste. Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, comportamentul discrimatoriu al poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din tîrgurile şi satele basarabene, a constituit o altă cauză a acestui exod.,,

Cu istoria nu-i de glumit de Barbu Cioculescu

În biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu'elle est, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte - din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia - şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei. În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat. Textul suna: "Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m'en vais." 

Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta "provision" cât să-i pună la fript un biftek. Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge. Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie! 

Într-o carte de anul acesta, datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane - (două volume, 1.100 de pagini, edit. "Vremea"), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie. Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane.

 În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului. Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti. În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând "înmărmuriţi de beţi." 

Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova. În 1739, 1770-'74, 1787-'92, 1806-1812 - citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire. Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol - şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse. 

Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez:

"Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci."

Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 ("Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.").Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova. 

La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române "pentru chestiuni de onoare".

Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne "exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani". Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.

Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:

"În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor." 

Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. 

Ultimei cotropiri - cea sovietică - i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.

Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.

De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive.

În aceeaşi lună s-au capturat ca "trofee de război" 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: "Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei."Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa. 

În secul limbaj al cifrelor: "în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani."

În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi. Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.

Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii... 

Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente - numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!

 Încât "România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa." Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: "Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)". În schimb, din înaltă umanitate se specifica: "oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe." 

În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări. O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27". Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva. 

Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează. Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit. 

„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!“

(23 August 1944 - din Cotidianul)

Jaful sovietic

Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat

ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o

infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de

vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat

Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material

militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului,

parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea

statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1

noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe

frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680

soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829

ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in

prizonierat sovietic.

Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1iunie - 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative.

Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent.

Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august

1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.

Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai

pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin

aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.

Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii

acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion

Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care

beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.

Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care

comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi:

„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din

Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In

retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon,

armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit.

Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la

pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa

nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi

mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale,

privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe

campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa

de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi,

din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.

Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de

Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a

oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie

una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci

ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea

razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei

mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in

contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.

Si asta in conditiile

in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente

infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania,

intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse

au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.

Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul

lumii civilizate.

La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea

Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.

Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu,

niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,

deseori frizand nebunia.

Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au

furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de

Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul

obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la

momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate

si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.

Furau sub amenintarea armei cai

din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si

cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din

coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din

Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu

fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de

o furca de fan, si de un pumn de graunte?

Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei

Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944,

in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de

armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau

doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum

Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au

calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de

odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost

salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca

salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de

trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau

sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde

venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici

oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.

Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a

intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul

Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost

jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat

prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru

brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati

rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in

mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au

mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte

locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi

proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de

bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era

vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci

de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis

de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator,

autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile

romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele

interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre

soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice

furate“.

Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de

razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate

randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al

militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica,

mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa,

dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu

rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si

ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat

la hotii de o stranietate marcata.

Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.

Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor

comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor

Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace.

Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura

subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au

furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de... Mos

Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin

de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu

toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le

foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In

sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin

de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la

amiaza zilei.

Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic,

nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza

neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg

de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a

mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa

soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.

Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei

jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de

fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost

imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar,

oferindu-le si o gustare pe langa vin.

De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le

imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului

Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de

raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.

„Nu exista nici un

fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici

macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie

personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de

trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa

auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva

sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in

raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de

comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe

unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane

nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana

Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat

de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o

comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca.

Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice

si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se

dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si

neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina

indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate

jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau

cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in

mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca

vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost

gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza,

padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera

cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.

In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas

nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2

ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale

chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre

armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau

prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc

culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a

constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani

sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,

Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene,

carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea

armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla

demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca

asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale

noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore

Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai

amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente

pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie

oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are

profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“

Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de

romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic

cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de

respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la

care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se

pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor,

imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o

istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit

de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de

documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la

Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre

tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite

unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august

1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate,

simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a

exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand

complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate

armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi

avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand

coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la

Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la

capat nu au pierdut niciodata.

In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic

banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba,

rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi

compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui

Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la

Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu,

foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e

treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva

ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati

pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a

inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in

Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“

Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si

din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.