O ALTA ISTORIE ASCUNSA DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NATIONALA

INTERESANT, O ALTA ISTORIE ASCUNSA DE MARII ISTORICI AI INSTITUTULUI DE ISTORIE NATIONALA.

·                                  

Intre Ardeal si Banat pe de o parte si Moldova este o diferenta vizibila de bogatie. Taranii din Banat sint mult mai asezati,au case mai mari si mai frumoase si gospodarii bine inchegate. Aceasta situatie nu poate fi contestata. Dar ce a facut sa apara aceasta diferenta ?? Eu ma abtin in a da explicatii. Va rog sa cititi urmatoarele si sa judecati singuri.

Din rapoartele consulilor si agentilor francezi:

Rusia cere Moldovei să predea 24.000 cetverturi de făină, 58.500 de ovăz, 2450 de crupe, 560.000 oca de carne şi 4.000 vedre de rachiu.

"Numărul trupelor care în acest moment este evaluat la 90.000 oameni. Dacă se ţine seama de faptul că o armată atât de numeroasă n-a fost până astăzi urmată de nici o casă de bani, de nici o subzistenţă, nici măcar de o singură cutie de medicamente, şi că toate trebuinţile ei, până chiar şi solda trupelor, sunt îndestulate pe cale de rechiziţie militară, îşi poate face cineva o idee de împovărarea locuitorilor acestei nenorocite ţări? " (Hugot către Laferronnays, 30 mai 1828)

Pe lîngă rechiziţiile de hrană, ţăranii au fost şi ei rechiziţionaţi pentru transporturi şi săpatul tranşeelor, chiar în perioada lucrărilor de pe câmp, aşa încât recolta a fost compromisă. Ruşii au mai cerut, în plus, şi 5.500.000 puduri de fân, confecţionarea a 80.000 potcoave, pentru a potcovi 40.000 boi rechiziţionaţi tot de la ţăranii români în scopul transportării prin Balcani, a artileriei ruseşti, după care, boii înşişi trebuie să servească drept hrană soldaţilor ruşi…

" toate aceste lucruri nu costă Rusia nimica. Sunt rechiziţionate şi alcătuiesc numai o mică parte din ceea ce românii sunt îndatoraţi să furnizeze.. Dacă Ţara Românească n-ar fi închisă din toate părţile, n-ar mai rămâne într-însa după 24 ceasuri nici un locuitor altul decât boierii şi grecii "(Hugot către Laferronnays, 23 iunie 1828)

Satele aflate în calea armatei ruse încep a fi pustiite, ţăranii - cu grânele rechiziţionate şi vitele omorâte de căratul proviziilor sau lovite de epidemii - fugind în Transilvania.. . Generalul rus Jeltuhin pretinde chiar ca Ţara Românească să suporte în totalitate armata rusă şi după ce aceasta va trece Dunărea in Bulgaria.

" Când boii lipsesc sau, ceea ce se întâmplă des, mor sub jug, se înjugă în locul lor ţărani" (Viollier către Polignac, 30 iulie 1829)

Moldovei I se mai cer 24 - 25.000 de care pentru transportul a 100.000 cetverturi de făină de pe malarile Prutului pe acelea ale Dunării.. toate carele din ţară vor fi rechiziţionate.. pentru acest transport. Lipsa oricăror produse va duce la scumpiri excesie "o căruţă de lemne de foc va ajunge, de la 3 lei la 24.

"Generalul Jeltuhin administra prin lovituri de sabie, întemniţa, sughiunea, maltrata pe toti cei care nu erau ruşi" (Hugot catre Portalis, 6 iulie 1829)

Exodul Moldovenilor in 1812 dupa anexarea Basarabiei la Rusia.

,,Fenomenul migraţiei masive a populaţiei româneşti din Basarabia avea la bază mai multe motive. Unul dintre ele a fost teama ţăranului modovean de eventuala introducere a şerbiei în provincia ocupată. Din această cauză au fost cazuri în care sate întregi , în frunte cu preoţii lor, ,,au fugit piste Prut”.

Abandonarea Basarabiei de către miile de români era dictată şi de maltratările şi umilirea la care erau supuşi românii basarabeni din partea autorităţilor ţariste. Vexaţiunile cazacilor şi soldaţilor ruşi, încartiruiţi pe la casele băştinaşilor, comportamentul discrimatoriu al poliţiei ruseşti faţă de populaţia românească din tîrgurile şi satele basarabene, a constituit o altă cauză a acestui exod.,,

Cu istoria nu-i de glumit de Barbu Cioculescu

În biblioteca părintească, în mare parte alcătuită din cărţi franţuzeşti, se sufoca, strânsă în raft între tomuri voluminoase, o broşură care, adolescent fiind, îmi astrăsese atenţia prin titlul ei redundant: Ni paix, ni sécurité en Europe avec la Russie telle qu'elle est, scrisă de contele Walewski, fiul lui Napoleon Bonaparte - din cea mai mediatizată aventură amoroasă a acestuia - şi, la acea vreme, ministru de Externe al Franţei. În textul cărţuliei se mai afla şi o caricatură, pe care parcă o am în faţa ochilor: un cazac călare, trăgând cămeşoiul de pe un ţăran pe cale de a rămâne despuiat. Textul suna: "Encore ce petit sacrifice, mon cher Moldo-valaque, et je m'en vais." 

Se referea la acea ocupaţie rusească a Ţărilor Române de pe urma căreia acestea încetaseră a mai fi mari producătoare/exportatoare de vite, o dată ce generalul rus cutare raporta superiorului său că nu mai dispune de nici atâta "provision" cât să-i pună la fript un biftek. Timpul anume când ilustrul strateg Suvorov, răspunzând unor plângeri ale localnicilor, declara că vrea să lase moldo-valahilor ochii, ca să aibă cu ce plânge. Probabil, unde era de aceeaşi pravoslavnică religie! 

Într-o carte de anul acesta, datorată istoricului român din Statele Unite Aurel-Sergiu Marinescu şi intitulată 1944-1958, Armata Roşie în România, jafuri, violuri, crime, furturi, tâlhării, confiscări, devastări, rechiziţii, sechestrări de persoane - (două volume, 1.100 de pagini, edit. "Vremea"), amplul prim capitol tratează tema cronologiei prezenţelor militare ruseşti pe teritoriul României, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până în 1958, acela al părăsirii ţării noastre de către armata roşie. Relaţiile diplomatice sunt mai vechi: în 1674, ţarul moscovit Alexei Mihailovici propunea un tratat de alianţă domnitorilor Moldovei şi Ţării Româneşti, împotriva stăpânirii otomane.

 În 1688, o scrisoare adresată voievodului Şerban Cantacuzino îl încuraja pe acesta să ceară asistenţa ţarului. Dar prima pătrundere avea să se producă la 10 iunie 1711 când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând pe urmă, nimicită la Stănileşti. În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând "înmărmuriţi de beţi." 

Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova. În 1739, 1770-'74, 1787-'92, 1806-1812 - citez din cartea d-lui Aurel-Sergiu Marinescu -, ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire. Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie. Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol - şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls. Fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse. 

Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească, citez:

"Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci."

Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-49 ("Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor.").Prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova. 

La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române "pentru chestiuni de onoare".

Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne "exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani". Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, pusă sub oblăduirea baronului Budberg, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.

Anii 1877-78 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:

"În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor." 

Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă. 

Ultimei cotropiri - cea sovietică - i-am fost martor, cele consemnate în masivele volume ale d-lui Aurel-Sergiu Marinescu fiind pentru mine în special un prilej de rememorare. Datele sunt numeroase, importante, într-o largă sinteză.

Cu toate că şi pe atunci secretul de stat stătea la baza guvernării, se ştia de către o lume întreagă că având de plătit Uniunii Sovietice, ca despăgubiri de război, suma de trei sute de milioane de dolari, eşalonaţi pe un număr de ani, în timp suma a fost depăşită de câteva ori. Cererile sovieticilor se vădeau exorbitante.

De ex. în mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive.

În aceeaşi lună s-au capturat ca "trofee de război" 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular. Scrie în carte: "Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei."Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi, iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa. 

În secul limbaj al cifrelor: "în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani."

În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că ruşii iau şapte piei de pe noi. Afară de plăţile legate de despăgubiri, restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce, cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.

Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii... 

Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente - numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!

 Încât "România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa." Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor. Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor: "Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)". În schimb, din înaltă umanitate se specifica: "oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe." 

În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări. O listă judeţeană din 1948, numea pe luna respectivă: agresiuni contra jandarmilor 42, devastări locuinţe, întrepridneri 7929, persoane jefuite 4105, femei siluite 213, ucişi 56, răniţi 27". Era, desigur, în ciuda liniei oficiale a unei tovărăşii pe cât de recente, pe atât de calde, replica unui război dus adânc pe teritoriul sovietic. Dar şi altceva. 

Cele peste o mie de pagini ale lucrării lui Aurel-Sergiu Marinescu, eminent istoriograf de vastă informaţie şi fost coleg de facultate, reînvie o epocă. Era, oare, necesar? Pentru simpla aducere aminte, mai puţin, pentru luminarea celor în necunoştinţă de cauză mai mult, iar ca reper în orice orientare într-un viitor ale cărui surprize mai mult ne rânjesc, decât ne surâd, tema se esenţializează. Ea ţinteşte anume constante ale situaţiei noastre în lume, în pura fatalitate a unor circumstanţe istorico-geografice date, dar şi cu egală trimitere la propriile reacţii şi decizii. Umbra trecutului stă la spate, dar nu se desparte niciodată de noi. Fie că trăim sau nu în circularitate, cu istoria nu-i de glumit. 

„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!“

(23 August 1944 - din Cotidianul)

Jaful sovietic

Nu doar o data, istoricii nostri si istorici occidentali, mai putin cei sovietici, au considerat

ca efectele loviturii de stat de la 23 august 1944 au constituit pentru Wehrmacht o

infrangere mai severa decat cea de la Stalingrad. Perfect adevarat, din punctul acesta de

vedere nu este nimic de obiectat. Numai ca, in conformitate cu statisticile Marelui Stat

Major, acelasi eveniment a provocat si Armatei Romane pierderi in oameni si material

militar considerabil mai mari decat cele pe care le indurase in batalia din Cotul Donului,

parte integranta din ansamblul operatiunilor de la Stalingrad. Dispunem de o asemenea

statistica si, cu cifrele la vedere, putem proceda la comparatiile de rigoare. De la 1

noiembrie la 31 decembrie 1942, perioada celor mai dure confruntari cu sovieticii de pe

frontul din Cotul Donului, Armata romana a inregistrat 353 ofiteri, 203 subofiteri si 6680

soldati morti in lupta, 994 ofiteri, 582 subofiteri si 30175 soldati raniti in lupta si 1829

ofiteri, 1567 subofiteri si 66959 soldati disparuti, in marea lor majoritate cazuti in

prizonierat sovietic.

Mult mai ridicate au fost pierderile Armatei romane din perioada 1iunie - 31 august 1944, cu precizarea ca intre 1 iunie si 19 august, data declansarii ofensivei sovietice, frontul din Moldova si Basarabia de Sud a fost stationar si nu s-au purtat lupte cat de cat semnificative.

Efectiv, de data aceasta a fost vorba de pierderi insumand 509 ofiteri, 472 subofiteri si 10262 soldati morti, 1255 ofiteri, 993 subofiteri si 33317 soldati raniti si 2628 ofiteri, 2817 subofiteri si 171243 soldati disparuti, in mare majoritate capturati de sovietici dupa ce regele proclamase la radio un armistitiu inexistent.

Dupa cum vedem, la toate categoriile cifrele pierderilor din 12 zile din august

1944 sunt net superioare celor din noiembrie-decembrie 1942, daca nu chiar duble.

Oricum diferentele nu pot fi considerate un mizilic, ele fiind lipsite de importanta numai

pentru politicienii iresponsabili, care isi inchipuie ca asa se face istorie: batjocorind, prin

aruncarea lor in neant, zeci si zeci de mii de ofiteri, subofiteri si soldati ai unei natiuni.

Astazi, ceea ce ni se pare lamentabil de-a dreptul este faptul ca initiativa aniversarii

acestei catastrofe militare de mari proportii a fost avansata de soldatul neinstruit Ion

Iliescu, un personaj cu livretul militar alb, eliberat pro-forma, un avantaj de care

beneficiau mai toti activistii de marca ai regimului comunist.

Ramane sa stim si ce s-a intamplat in aceasta tara nenorocita din momentul in care

comunistii au inceput sa urle ca nebunii pe strazi:

„Stalin si poporul rus libertate ne-au adus!”, si asta in timp ce sovieticii jefuiau Romania din temelii. La aceste jafuri apocaliptice istoriografia comunista s-a referit cu o extrema parcimonie, destul de tarziu, prin anii ’70 si ’80. A avut totusi bunul simt sa nu le justifice. In schimb, la numai o jumatate de veac de la petrecerea faptelor, in 1949, s-a insinuat cu nedemnitate in postura de avocat al rusilor diplomatul italian Renato Bova Scoppa, fost ministru al Romei la Bucuresti din 1941 pana in 1946. In memoriile sale, intitulate Colloqui con due dittatori, acesta s-a grabit sa explice distrugerile si jafurile comise in Romania de rusi prin distrugerile si jafurile pe care le-ar fi savarsit Armata Romana in teritoriile ocupate din

Rusia. Penibila explicatie, fabricata de un om incapabil sa tina seama de realitati! In

retragerea lor in adancimea propriului teritoriu, ca si in vremea invaziei lui Napoleon,

armatele ruse practicasera tactica pamantului parjolit.

Cand germanii, romanii si italienii au reusit sa ajunga la fata locului, n-au mai avut ce distruge, deoarece totul era pus la

pamant. Iar din saracia mujicului rus, cu toata bunavointa, nu se putea jefui nimic. Ca sa

nu mai vorbim si de faptul ca literatura istorica a invingatorilor din al doilea razboi

mondial, in mod sistematic, s-a obstinat sa asimileze cu jaful capturile de razboi legale,

privind depozitele de munitii si subzistente, bunurile si armamentul abandonat pe

campul de lupta, apartinand Armatei sovietice. Cum dupa orice razboi, istoria este scrisa

de invingatori, n-am avut incotro si am fost nevoiti sa ne supunem verdictelor lor. Astazi,

din fericire, putem discuta si altfel despre aceste verdicte.

Intarzierea deliberata cu aproape trei saptamani a semnarii asa-zisei Conventii de

Armistitiu, de fapt un act de capitulare, a fost provocata de rusi cu intentia clara de a

oferi militarilor ei o plaja de timp cu statut incert si ambiguu, pentru a putea jefui in voie

una din cele mai bogate tari ale Europei. Nu trebuie sa uitam ca, vreme de aproape cinci

ani, de la instituirea blocadelor economice determinate de izbucnirea celui de-al doilea

razboi mondial, Romania tinuse in spate un colos asemeni Germaniei, cu petrol si ulei

mineral, cu cereale, cu oleaginoase, cu carne si peste, cu tutun etc., primind in

contrapartida masini agricole, arme si in jur de 45 de vagoane de aur.

Si asta in conditiile

in care situatia alimentara a tarii, in toti anii campaniei din est, a fost literalmente

infloritoare fata de cea a intregului continent. Cu alte cuvinte, aici, in Romania,

intr-adevar, se putea jefui din gros. Si primele ordonante emise de comandamentele ruse

au impus populatiei predarea aparatelor de radio, care au fost asezate sub paza sovietica.

Prin asta s-au impuscat doi iepuri: in primul rand, cetatenii romani erau izolati de restul

lumii civilizate.

La a doua miscare, toate aceste aparate au fost transportate in Uniunea

Sovietica, fiind considerate capturi de razboi, desi erau bunuri particulare.

Jafurile intreprinse de militarii sovietici din initiativa personala si pe cont propriu,

niciodata sanctionate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe romani,

deseori frizand nebunia.

Confiscau in nestire automobile particulare si ale statului – au

furat pana si masina de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcata in fata Ministerului de

Interne – si, pentru ca nu stiau sa conduca, le faceau tandari, izbindu-le in primul

obstacol din cale. In cazul cand reuseau sa depaseasca primul impact, ajungeau la

momentul cand se epuiza benzina din rezervoare si atunci automobilele erau abandonate

si impinse de regula intr-o rapa, unde se faceau praf.

Furau sub amenintarea armei cai

din gospodariile taranesti si-i calareau pana cand se toceau potcoavele bietelor animale, si

cand acestea incepeau sa schioapete, bateau caii cu violenta pe crupa, ii izgoneau din

coloane si-i lasau de izbeliste. In primii ani de dupa razboi, padurile din Muntenia si din

Oltenia erau pline de cai nebuni, alienati de durerea atroce din copitele neingrijite. Sa nu

fi stiut rusii ca un cal se mai duce din cand in cand pe la potcovar, ca mai are nevoie si de

o furca de fan, si de un pumn de graunte?

Caii, mai ales caii ii fascinau pe sovietici si cele mai mari lovituri le-au dat garnizoanei

Cislau, unde se aflau hergheliile de prasila ale armatei. Incepand cu 1 septembrie 1944,

in trecere prin localitate, diversi militari ai armatei de ocupatie au jefuit garnizoana de

armasarii si iepele de reproductie si chiar de cabalinele tinere, de un an si jumatate sau

doi, nededate la calarie, sub pretextul ca se grabesc sa cucereasca Berlinul, ca si cum

Berlinul s-ar fi aflat peste deal. Le-au folosit la ceva acele animale nefericite? Aiurea. Au

calarit armasarii, iepele, manjii pana la totala epuizare, nu le-au lasat nici un ragaz de

odihna, nu i-au hranit, abandonandu-i infometati prin satele de jur-imprejur, unde au fost

salvati de tarani si recuperati mai tarziu de personalul hergheliilor de la Cislau. Daca

salbaticia cu care erau tratati oamenii putea fi oarecum explicabila, romanii se aflau de

trei ani in razboi cu Rusia si resentimentele trec foarte greu, salbaticia cu care tratau

sovieticii niste animale nevinovate nu se poate scuza. Nimeni nu putea intelege de unde

venea si ce hram purta stirpea aceasta de oameni, pentru ca tarani nu pareau sa fie si nici

oraseni. Parea ca vin direct din niste caverne din varstele ancestrale ale umanitatii.

Uneori, hotiile rusilor se derulau la un nivel de meschinarie greu de imaginat. Iata ce s-a

intamplat in seara unei singure zile, 2 septembrie 1944, la Calarasi. La ora 21.30, in holul

Hotelului Regal din localitate, Cristian Panghezi, un brailean sosit acolo cu treburi, a fost

jefuit de ceas de un ofiter si trei soldati rusi. La ora 22.30, alti trei soldati rusi au intrat

prin efractie in frizeria lui Leon Rusten din str. Petre Enescu nr. 21 si i-au furat patru

brice, doua foarfece, trei masini de tuns si 2000 lei. In sfarsit, la ora 23.00, doi soldati

rusi au intrat prin forta in casa lui Enciu Mavrodin din cartierul garii si, cu revolverele in

mana, l-au deposedat de o fata de masa si de un borcan cu dulceata. Asta pentru ca n-au

mai gasit altceva. Alti ostasi ai asa-zisei armate „eliberatoare“ se instalau intre timp in alte

locuinte din Calarasi, spargeau toate mobilele, spre a-si arata muschii, cerandu-le apoi

proprietarilor rachiu si femei. Cu toate ca proprietarii in speta nu erau patroni de

bordeluri, ci niste gospodari ca toti gospodarii din Romania. Sa fim intelesi, aici nu era

vorba despre cazuri intamplatoare si izolate, ci despre actiuni multiplicate in zeci si zeci

de mii de ipostaze, la scara intregului teritoriu al tarii. Abuzurile fiind incurajate deschis

de la cele mai inalte esaloane ale conducerii armatei de ocupatie. Nu intamplator,

autoritatile militare sovietice au negat sistematic ca faptele raportate de autoritatile

romanesti ar fi fost comise de soldati rusi si le-au impus sa precizeze, si in documentele

interne, si in comunicatele de presa, destinate opiniei publice, ca nu era vorba despre

soldati rusi, ci despre „indivizi necunoscuti, imbracati in uniforme militare sovietice

furate“.

Intrucat existenta de toata ziua a oamenilor curgea inainte si nu putea fi tinuta in loc de

razboi, si toamna lui 1944 a fost in Romania un sezon fastuos al nuntilor. In repetate

randuri, serviciile informative ale Armatei romane au semnalat comportamentul abject al

militarilor rusi cand se intampla sa dea buzna intre niste nuntasi. De regula, mai de frica,

mai dintr-un spirit ospitalier ancestral, erau invitati la masa si omeniti dupa datina. Insa,

dupa ce se chercheleau bine, scoteau automatele dintre genunchi, ciuruiau tavanele cu

rafale prelungi si asezau toti nuntasii la zid. Urma deposedarea tuturor de verighete si

ceasuri, nefiind iertati nici mirele si mireasa. La Bucuresti, aceiasi militari rusi s-au dedat

la hotii de o stranietate marcata.

Mai multe biserici au fost jefuite de odajdiile preotilor.

Icoanele nu i-au interesat, ca sa nu fie nevoiti sa dea socoteala, probabil, propriilor lor

comisari politici. Un subofiter rus a navalit in atelierul unui croitor de le str. Theodor

Sperantia si l-a somat cu arma in mana sa-i faca pe loc cadou un costum civil la trei ace.

Pentru ca nici unul din costumele existente in atelier nu s-a potrivit cu statura

subofiterului rus, croitorul a fost impuscat, pur si simplu. Din Teatrul Alhambra, rusii au

furat costume de epoca, utilizate in piese cu subiecte istorice, si costume de... Mos

Craciun! Mai multi militari sovietici au jefuit pe Calea Victoriei, in plina zi, un magazin

de pantofarie de dama, fiecare plecand de acolo cu 10-15 perechi de pantofi cu toc si cu

toate brizbrizurile la moda pe vremea aceea. Era greu de stiut la ce puteau sa le

foloseasca, de vreme ce vivandierele lor purtau uniforme soldatesti si cizme cazone. In

sfarsit, este greu de crezut, dar o banda de militari rusi a jefuit in totalitate si un magazin

de ciorapi de dama, de corsete si sutiene. De data aceasta, pe b-dul Elisabeta si tot la

amiaza zilei.

Nu doar o data, asemenea escapade de jaf, pentru sovietici, s-au incheiat in mod tragic,

nu numai datorita rezistentei romanilor cu viata si averea amenintata, ci si din cauza

neghiobiei jefuitorilor. Un singur exemplu ni se pare revelator. Aproape un pluton intreg

de militari rusi, in septembrie 1944, a navalit in pivnitele exploatarii viticole de la Minis, a

mitraliat sirul lung de butoaie, continand fiecare cateva mii de litri de vin, si au inceput sa

soarba lichidul miraculos chiar din jeturile care tasneau prin gaurile facute de gloante.

Treptat, pivnitele au fost inundate de continutul butoaielor pana la carambul cizmei

jefuitorilor, si au murit toti inecati in vin, la gramada, doborati din picioare de gazele de

fermentatie care tasneau din budane laolalta cu vinul. Bineinteles, accidentul a fost

imputat personalului exploatatiei viticole, care n-ar fi vrut sa-i serveasca pe rusi la pahar,

oferindu-le si o gustare pe langa vin.

De fapt, comandantii sovietici pareau a nu fi in stare sa-si tina trupele in mana si sa le

imprime o conduita de oameni civilizati. Un raport din 8 septembrie 1944, al colonelului

Victor Andreescu, comandantul Regimentului de pontonieri, ne lamureste cam ce fel de

raporturi existau intre ofiterii sovietici si trupele din subordinea lor.

„Nu exista nici un

fel de disciplina in Armata rusa – consemna colonelul roman, in raportul nr. 334. Nici

macar unul din 200 nu-si saluta superiorii, fie ei chiar generali; ca sa am o discutie

personala cu dl general Ignatiev, comandantul geniului Armatei 46 ruse, am schimbat de

trei ori locul pe camp si totdeauna am fost inconjurati de zeci de ostasi care tineau sa

auda convorbirea; acestia se scobeau in nas si scuipau in fata generalului, fara ca cineva

sa le faca vreo observatie.“ La randul lui, statul major al Armatei a 3-a romane, in

raportul operativ din aceeasi zi, semnat de generalul I. D. Mihaescu, preciza: „Modul de

comportare al trupelor ruse lasa de dorit; astfel: in comunele unde cantoneasa sau pe

unde trec, jefuiesc populatia de vite, cereale, imbracaminte, bani etc. Autoritatile romane

nu sunt respectate si sunt obligate a executa diferite servicii degradante. In garnizoana

Slatina, magazia Regimentului 8 vanatori a fost sparta cu forta, iar continutul a fost luat

de o coloana in trecere prin acel oras. Desi in garnizoana Craiova s-au instalat o

comenduire si patrule ruse, totusi actele de betie, jaf si amenintare nu au incetat inca.

Toti comandantii si ofiterii rusi dau asigurari pentru o purtare demna a Armatei sovietice

si un tratament omenos fata de populatia civila. In realitate, insa, ostasii si subofiterii se

dedau la tot felul de jafuri si samavolnicii, care au adus populatia in stare de alarmare si

neliniste continua. Daca de la unitati si formatiuni militare ridica cu mai putina

indrazneala tot ce vor, la populatia civila de la periferiile oraselor si in special la sate

jefuiesc si batjocoresc fara nici un menajament. In majoritatea satelor pe unde trec, iau

cai, carute, trasuri, bani, ceasuri, inele etc., tot ce gasesc si le place, cu revolverul in

mana.“ De la conacul mosiei Scarisoreanca, din Ulmeni, Ilfov, au jefuit o caleasca

vieneza din veacul trecut, o adevarata bijuterie, piesa de muzeu pur si simplu. A fost

gasita facuta praf la intrarea in Bucuresti, aruncata in santul soselei. Colac peste pupaza,

padurile Codlei foiau de numerosi dezertori din armata sovietica. Acestia se combinasera

cu trenarzi din armata germana si devastau in nestire toate satele de jur-imprejur.

In primele zile ale lui septembrie 1944, totusi, situatia promitea sa se aseze intr-un fagas

nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofiter de legatura al comandamentului Frontului 2

ucrainean pe langa Marele Stat Major de la Bucuresti si una din misiunile lui principale

chiar asta era, cel putin teoretic: sa ancheteze si sa infraneze toate conflictele dintre

armata de ocupatie si civilii si militarii romani. Insa, de fiecare data cand ii erau

prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic raspundea stereotip: „Nu recunosc

culpa Armatei Rosii in provocarea de incidente. Din cercetarile sumare intreprinse s-a

constatat ca aceste nereguli au fost savarsite de banditii lui Vlasov si dezertorii romani

sau germani travestiti in uniforme sovietice.“ Conform logicii sale, la data aceea,

Romania ar fi trebuit sa fie cutreierata de mii de ostasi sovietici in maieu si izmene,

carora „dezertorii romani sau germani“ le furasera vestoanele si pantalonii. Cat privea

armata lui Vlasov, aceasta nu se repliase prin Romania din teritoriile ruse si se afla

demult in refacere, in nordul Italiei si in Slovenia. Mult mai dureros era faptul ca

asemenea atitudini erau incurajate si de declaratiile de o lasitate inspaimantatoare ale

noilor autoritati romane. „Armata sovietica – clama un manifest lansat de Grigore

Niculescu-Buzesti, la 13 septembrie 1944 – a fost primita in Romania in spiritul cel mai

amical. Noi ne dam seama ca, in perioada operatiunilor militare in curs, mici incidente

pot in mod necesar sa se produca. Dar noi nu ne asteptam sa le atribuim o semnificatie

oarecare. Este vorba despre incidente episodice si fara importanta. Guvernul roman are

profunda convingere ca tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi integral respectat.“

Asa „episodice si fara importanta“ cum erau incidentele, au afectat cateva sute de mii de

romani si pe multi i-au costat viata. Pe de alta parte, Guvernul roman nu convenise nimic

cu cel al URSS: prevederile asa-zisei Conventii de Armistitiu i-au fost impuse. Si atat de

respectate au fost incat am platit despagubiri de razboi de cinci ori mai mari decat cele la

care am fost obligati in noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicandu-se

pana la un nivel incredibil, daca luam in consideratie si jafurile asupra particularilor,

imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot intalni intr-o

istorie scrisa exclusiv dupa documente de cabinet, in care destinul unei natiuni este privit

de sus, de acolo de unde se estompeaza tot ceea ce reprezinta un relief. Din astfel de

documente aflam ca regele a facut, ca Sanatescu a dres, ca Neagu Djuvara a fost trimis la

Stockholm, ca Emil Ciurea a fost trimis la Ankara si asa mai departe. Insa, despre

tragedia adevarata a acestei natiuni inca nu se stie prea mare lucru. Ceea ce le permite

unor diversionisti contemporani ai politicii romanesti sa sarbatoreasca ziua de 23 august

1944 drept „o victorie fenomenala impotriva nazismului“, cand ea ramane, in realitate,

simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de romani. Si mai ridicol, Ion Iliescu ne-a

exprimat si temerea lui referitoare la o eventuala modificare a geografiei, in cazul cand

complotistii de la Bucuresti nu si-ar fi luat inima in dinti si nu ar fi asasinat pe la spate

armatele desfasurate in Moldova si Basarabia. De fapt, Ion Iliescu se teme ca n-ar mai fi

avut peste ce sa troneze vreme de un deceniu si jumatate, fara sa faca nimic, lasand

coruptia sa curga in dorul lelii, in timp ce juca bambilici cu consilierii prezidentiali de la

Cotroceni. Ar fi totusi cazul ca Ion Iliescu sa renunte la temeri: cei ce au luptat pana la

capat nu au pierdut niciodata.

In decembrie 1971 ma aflam la Moscova, ca ziarist in misiune, si am fost invitat la un mic

banchet de un redactor sef adjunct de la Komsomolskaia Pravda. Din vorba in vorba,

rusul se imbatase si incepuse sa ma ia peste picior in mod grosolan, acuzandu-mi

compatriotii si acuzandu-ma si pe mine ca suportam in tacere si fara reactii tirania lui

Ceausescu. Ca si cum Ceausescu ar fi fost varul tatalui meu. Inainte de a pleca la

Moscova, abia revenisem de la München si Köln si i-am replicat interlocutorului meu,

foarte calm: „Draga Ivane, daca lasam de o parte ce se intampla in Romania, care e

treaba noastra, uite care e situatia: am fost si in Germania Occidentala, am fost de cateva

ori si la voi si pot sa-ti comunic, in cunostinta de cauza si cu mana pe inima, ca voi ati

pierdut razboiul, nu nemtii.“ In clipa aceea, rusul a ramas siderat si, pe neasteptate, a

inceput sa planga in hohote, ingaimand printre lacrimi: „Asa este! Si eu am fost in

Germania Occidentala si am vazut cum se traieste acolo. Noi am pierdut razboiul, nu ei!“

Si asa a ramas, pana in zilele noastre.

(Datele de mai sus provin din arhiva Marelui Stat Major, Dosarele 1554, 1555 si 1556, si

din arhiva Sectiei 2 informatii a aceleiasi institutii militare.