Discursul integral al lui Putin (in limba romana)

Vladimir Putin s-a adresat la Kremlin deputaţilor Dumei de Stat, membrilor Consiliului Federaţiei, regiunilor Rusiei şi reprezentanţilor societăţii civile

PREŞEDINTELE RUSIEI VLADIMIR PUTIN:

Domnilor membri ai Consiliului Federaţiei, deputaţi ai Dumei de Stat, bună ziua. Reprezentanţii Republicii Crimeea şi ai Sevastopolului sunt aici printre noi, cetăţeni ai Rusiei, rezidenţi ai Crimeei şi Sevastopolului!

Dragi prieteni, ne-am adunat astăzi aici în legătură cu o problemă care are o semnificaţie vitală, istorică pentru noi. În Crimeea, a avut loc pe data de 16 Martie un referendum, în deplină concordanţă cu procedurile democratice şi cu normele internaţionale.

A participat mai mult de 82% din electorat şi 96% din acesta a votat în favoarea reunificării cu Rusia. Aceste numere vorbesc de la sine.

Pentru a înţelege motivele care stau la baza unei asemenea alegeri, este suficient să cunoşti istoria Crimeei şi ce anume au însemnat întotdeauna Rusia şi Crimeea una pentru alta.

Totul în Crimeea vorbeşte despre istoria şi măreţia noastră comună. Aici se găseşte oraşul Kherson, unde Prinţul Vladimir a fost botezat. Curajul său spiritual de a adopta ortodoxia, a constituit fundamentul pe care s-au clădit ulterior cultura, civilizaţia şi valorile umane care unesc popoarele din Rusia, Ucraina şi Bielorusia. Aici se găsesc de asemenea şi mormintele soldaţilor ruşi, a căror vitejie a adus Crimeea în Imperiul Rus. Crimeea înseamnă de asemenea şi Sevastopol – un oraş legendar cu o istorie remarcabilă, o fortăreaţă care serveşte drept loc de naştere al Flotei Ruse de la Marea Neagră. Crimeea este Balaklava şi Kerci, Malahov şi Sapun-Gora. Fiecare dintre aceste locuri sunt dragi inimilor noastre, simbolizând gloria militară rusească şi valoarea sa remarcabilă.

Crimeea este un amestec unic al diferitelor popoare şi tradiţii. Acest lucru o face în mare măsură  asemănătoare Rusiei, unde nici un grup etnic nu s-a pierdut de-a lungul secolelor. Ruşii şi ucrainenii, tătarii din Crimeea şi celelalte grupuri etnice au trăit cot la cot în Crimeea, păstrându-şi identitatea lor proprie, tradiţiile, limbile şi credinţele.

Populaţia actuală a Peninsulei Crimeea este de 2,2 milioane de oameni, din care aproape 1,5 milioane sunt ruşi, 350.000 sunt ucraineni care predominant consideră limba rusă ca limbă maternă şi circa 290-300.000 sunt tătari, care, aşa cum a arătat referendumul, înclină de asemenea înspre Rusia.

Într-adevăr, a fost o perioadă în care tătarii au fost trataţi incorect, exact la fel ca şi alte popoare în URSS. Despre acest lucru pot spune un singur lucru: au suferit milioane de oameni de diferite naţionalităţi în timpul acestor represiuni, dintre aceştia în primul rând au fost ruşii.

Tătarii din Crimeea s-au întors pe tărâmurile natale, cred că ar trebui să luăm toate măsurile politice şi legislative pentru a finaliza reabilitarea tătarilor, să-i repunem în drepturi şi să le restaurăm bunul renume.

Avem cel mai mare respect pentru popoarele şi toate grupurile etnice care trăiesc în Crimeea. Aceasta este casa lor, ţara lor natală şi ar fi drept – ştiu că populaţia locală sprijină acest lucru- pentru Crimeea să aibă trei limbi naţionale egale: rusa, ucraineana şi tătara.

Colegi,

În inimile şi în minţile oamenilor, Crimeea a fost întotdeauna o parte inseparabilă a Rusiei. Această convingere fermă este bazată pe adevăr şi dreptate şi a fost transmisă din generaţie în generaţie, peste timp, în orice împrejurări, în ciuda tuturor schimbărilor dramatice prin care ţara noastră a trecut de-a lungul întregului secol al XX-lea.

După revoluţie, bolşevicii, din diferite motive – Dumnezeu să-i judece –, au adăugat mari părţi din Sudul istoric al Rusiei, Republicii Ucraina. Acest lucru a fost făcut fără a se lua în considerare componenţa etnică a populaţiei iar astăzi, aceste regiuni formează sudul Ucrainei. Ulterior, în 1954, s-a luat decizia de a transfera regiunea Crimeei către Ucraina, împreună cu Sevastopol, în ciuda faptului că era un oraş de subordonare unională. Aceasta a fost iniţiativa personală a conducătorului Partidului Comunist Nikita Hruşciov. Ce anume a stat în spatele acestei decizii ale sale – o dorinţă de a câştiga sprijinul clasei politice ucrainene sau de a compensa pentru represiunile în masă din Ucraina anilor ’30 – asta e treaba istoricilor să afle.

Ceea ce contează astăzi, este faptul că decizia a fost luată cu o încălcare clară a normelor constituţionale chiar şi de atunci. Decizia a fost luată în culise. Şi normal, într-un stat totalitar nimeni nu s-a mai deranjat să întrebe cetăţenii din Crimeea sau Sevastopol, ei au fost puşi în faţa faptului împlinit. Bineînţeles, poporul s-a întrebat de ce dintr-o dată, Crimeea a devenit parte a Ucrainei. Dar per total – şi trebuie să spunem acest lucru clar, îl ştim cu toţii – decizia a fost tratată ca o banală formalitate deoarece teritoriul a fost transferat în interiorul unui singur stat. Pe vremea aceea era de neconceput faptul că Ucraina şi Rusia s-ar putea vreodată despărţi ca să devină două state diferite. Oricum, acest lucru s-a întâmplat.

Din nefericire, ceea ce părea imposibil a devenit o realitate, URSS a căzut. Lucrurile au evoluat într-atâta de rapid, încât puţină lume a realizat cât de dramatice sunt şi care vor fi consecinţele lor. Multă lume, atât din Rusia cât şi din Ucraina, la fel ca în celelalte republici, au sperat că CSI creată la acea vreme va deveni noua formă de statalitate. Li s-a spus că va fi o singură monedă, un singur spaţiu economic, forţe armate unite; oricum, toate aceste lucruri au rămas goale promisiuni, în timp ce marea ţară a dispărut. Doar în momentul în care Crimeea a ajuns să fie în altă ţară, Rusia a realizat de fapt că nu e doar furată, e jefuită.

În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem faptul că Rusia, prin lansarea acestei parade a suveranităţilor, a ajutat la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Iar când această prăbuşire a fost legalizată, toată lumea a uitat de Crimeea şi de Sevastopol – principala bază a Flotei Mării Negre. Milioane de oameni au mers la culcare seara într-o ţară şi s-au trezit în altele, devenind peste noapte minorităţi etnice în foste republici sovietice, în timp ce naţiunea rusă a devenit una dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare grup etnic din lume care este despărţit prin graniţe.

Acum, după mulţi ani, am auzit rezidenţi ai Crimeei spunând că în 1991 au fost predaţi ca un sac de cartofi. Este greu să-i contrazici. Şi cum e cu statul rus? Cum e cu statul rus? A acceptat situaţia cu smerenie. Această ţară a trecut prin asemenea vremuri grele încât efectiv nu a putut să-şi apere interesele. În orice caz, poporul nu s-a putut împăca cu această nedreptate istorică strigătoare la cer. În toţi aceşti ani, cetăţeni şi multe personalităţi publice au tot revenit la această problemă, spunând că de fapt Crimeea este pământ istoric rusesc şi că Sevastopol este un oraş rus. Da, cu toţii am ştiut asta în inimile şi minţile noastre, dar trebuia să mergem înainte ignorând realitatea pentru a ne putea construi relaţiile de bună vecinătate cu Ucraina pe fundamente noi. În acest timp, relaţiile noastre cu Ucraina, cu poporul frate ucrainean au fost întotdeauna şi vor rămâne de cea mai mare importanţă pentru noi. (aplauze)

Astăzi, putem vorbi deschis despre acest lucru, şi aş dori să vă împărtăşesc câteva detalii ale negocierilor care au avut loc la începutul anilor 2000. Preşedintele de atunci al Ucrainei, dl. Kucima, mi-a cerut să grăbesc procesul de delimitare a graniţelor ruso-ucrainiene. La acea vreme, procesul practic stagna. Rusia părea că a recunoscut Crimeea ca fiind o parte a Ucrainei, dar nu avuseseră loc negocieri cu privire la delimitarea graniţelor. În ciuda complexităţii situaţiei, am emis imediat instrucţiuni agenţiilor ruseşti guvernamentale ca să-şi accelereze munca pentru a documenta graniţele, astfel încât fiecare a înţeles clar că prin acceptarea delimitării graniţelor, am admis de facto şi de jure faptul că Peninsula Crimeea era teritoriu ucrainean, închizând astfel disputa.

Am cedat în faţa Ucrainei nu doar cu privire la Crimeea, dar şi în chestiuni mai complicate, cum ar fi graniţa maritimă în Marea Azov şi Strâmtoarea Kerci. Motivul pentru care am procedat aşa la acel moment a fost faptul că pentru noi au contat cel mai mult bunele relaţii cu Ucraina iar acestea nu trebuiau să cadă victime ale unui impas generat de dispute teritoriale. În orice caz, ne-am aşteptat ca Ucraina să rămână pentru noi un vecin bun, am sperat ca cetăţenii ruşi şi vorbitorii de rusă din Ucraina, în special din sud-est şi din Crimeea să trăiască într-un stat prietenos, democratic şi civilizat care le va apăra drepturile la nivelul standardelor legilor internaţionale. Oricum, situaţia nu a evoluat în această direcţie. Au fost făcute nenumărate încercări de a-i dezmoşteni pe ruşi de amintirile lor istorice, chiar şi de limba lor, şi să fie supuşi asimilării forţate. Ba mai mult decât atât, ruşii, ca orice alţi cetăţeni ai Ucrainei suferă din cauza crizei politice şi statale constantă care zguduie ţara în ultimii peste 20 de ani.

Înţeleg de ce poporul ucrainean a dorit schimbarea. Au îndurat destule de la autorităţile care au fost la putere pe durata anilor de independenţă a Ucrainei. S-au tot perindat preşedinţi, prim-miniştri şi parlamentari, dar atitudinea lor faţă de ţară şi de popor a rămas la fel. Au muls ţara, s-au luptat între ei pentru putere, proprietăţi şi bani şi nu le-a păsat prea mult de poporul de rând. Nu s-au mirat de ce milioane de cetăţeni ucraineni nu au văzut nici o perspectivă acasă şi au mers în alte ţări pentru a munci ca zilieri. Aş dori să subliniez acest lucru: nu au plecat în vreun Silicon Valley, dar au plecat ca să devină zilieri. Doar în ultimul an aproape 3 milioane de oameni şi-au găsit astfel de slujbe în Rusia. Potrivit unor surse, în 2013 câştigurile lor în Rusia au totalizat peste 20 de miliarde de dolari, care este aproximativ 12% din PIB-ul Ucrainei.

Aş dori să reiterez faptul că îi înţeleg pe aceia care au ieşit în Maidan cu sloganuri paşnice împotriva corupţiei, managementului de stat ineficient şi sărăciei. Dreptul la proteste paşnice, proceduri democratice şi alegeri există tocmai pentru a înlocui autorităţi care nu mulţumesc poporul. Oricum, cei care au fost în spatele ultimelor evenimente din Ucraina au avut o agendă diferită: se pregăteau pentru o altă preluare a guvernării, doreau să preia cu orice preţ puterea. Au recurs la teroare, crimă şi revolte. Cei care au executat această lovitură de stat sunt naţionaliştii, neo-naziştii, rusofobii şi anti-semiţii şi continuă să conducă în Ucraina chiar şi astăzi.

Noile aşa-numite autorităţi, au început prin a introduce un proiect de lege pentru a revizui politica limbilor, care a fost o încălcare directă a drepturilor minorităţilor. Oricum, au fost imediat „disciplinaţi” de către sponsorii străini ai acestor aşa-numiţi politicieni. Trebuie să admitem faptul că mentorii acestor autorităţi actuale sunt inteligenţi şi îşi dau bine seama la ce ar putea conduce clădirea unui astfel de stat pur etnic ucrainean. Acest proiect de lege a fost abandonat, dar în mod clar e pus de-o parte pentru viitor. Nu prea mai sunt menţionări la această tentativă acum, probabil în baza prezumţiei că poporul are memorie scurtă. Totuşi, putem cu toţii vedea clar intenţiile acestor moştenitori ideologici ai lui Bandera, complicele lui Hitler în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Este de asemenea evident faptul că la ora actuală nu există o autoritate executivă legitimă în Ucraina, nimeni cu care să discuţi. Multe agenţii guvernamentale au fost preluate de impostori, dar ei nu au controlul în ţară, câtă vreme ei – şi aş vrea să subliniez asta – sunt de cele mai multe ori controlaţi de radicali. În unele cazuri, ai nevoie de un permis special din partea militanţilor din Maidan pentru a te întâlni cu anumiţi miniştri ai guvernului actual. Nu glumesc, aceasta este realitatea.

Aceia care s-au opus loviturii de stat au fost imediat ameninţaţi cu reprimarea. Normal, prima vizată a fost Crimeea, Crimeea cea vorbitoare de limba rusă. Din această cauză rezidenţii din Crimeea şi Sevastopol s-au întors spre Rusia, cerând ajutor pentru a-şi putea apăra drepturile şi vieţile, pentru a preveni evenimente precum cele care se dezvăluiau şi încă urmează la Kiev, Doneţk, Harkov şi în alte oraşe ucrainene. Normal, nu puteam ignora acest apel; nu puteam să abandonăm Crimeea şi pe rezidenţii săi pradă deznădejdii. Aceasta ar fi fost o trădare şi din partea noastră.

În primul rând, a trebuit să ajutăm la crearea condiţiilor astfel că, pentru prima oară în istorie, rezidenţii Crimeei au putut să-şi exprime liber şi paşnic dorinţele cu privire la propriul viitor.Totuşi, ce auzim din partea colegilor noştri din Europa de Vest şi America de Nord? Ei spun că violăm normele legii internaţionale. În primul rând este un lucru bun că în sfârşit îşi amintesc că există un astfel de lucru precum legea internaţională – mai bine mai târziu decât niciodată.

În al doilea rând, şi cel mai important -  ce anume violăm noi mai exact? E adevărat, preşedintele Federaţiei Ruse a primit permisiunea Camerei Superioare a Parlamentului de a utiliza Forţele Armate în Crimeea. În orice caz, strict vorbind, nimeni n-a acţionat în baza acestei permisiuni încă. Forţele Armate ale Rusiei niciodată n-au intrat în Crimeea, ele erau deja acolo în conformitate cu o înţelegere internaţională. Într-adevăr, am trimis întăriri trupelor de-acolo; totuşi – acesta este ceva ce aş dori ca toată lumea să audă şi să ştie - noi nu am depăşit limita de personal a Forţelor noastre Armate din Crimeea care este limitată la 25.000 de oameni, deoarece nu a fost nevoie.

Următorul lucru. Consiliul Suprem din Crimeea s-a raportat la Carta Naţiunilor Unite, care vorbeşte despre dreptul naţiunilor la autodeterminare, astfel că şi-a declarat independenţa şi s-a decis să organizeze un referendum. Întâmplător, aş dori să vă reamintesc faptul că atunci când Ucraina s-a separat de URSS a făcut exact acelaşi lucru, aproape cuvânt cu cuvânt. Ucraina s-a folosit de acest drept, pe când rezidenţilor Crimeei le este refuzat. De ce asta?

Ba mai mult decât atât, autorităţile din Crimeea au făcut referire şi la binecunoscutul precedent Kosovo – un precedent pe care colegii noştri vestici l-au creat ei înşişi într-o situaţie foarte similară, când au decis că separarea unilaterală a Kosovo de Serbia, exact ceea ce face Crimeea acum, este legitim şi nu are nevoie de nici o permisiune din partea autorităţilor centrale ale ţării. Conform Articolului 2, Capitolul 1 din Carta Naţiunilor Unite, Curtea Internaţională a ONU a fost de-acord cu această abordare şi a făcut următorul comentariu în Decizia sa din 22 iulie 2010, şi citez, „nici o interdicţie generală nu va trebui să interfereze din practica Consiliului de Securitate cu privire la declaraţiile de independenţă” şi „ legea generală internaţională nu conţine nicio interdicţie cu privire la declaraţiile de independenţă”. Clar şi limpede, cum ar spune dânşii.

Nu-mi place să mă bazez pe citate dar, în acest caz, nu pot să mă abţin. Aici este un citat dintr-un alt document oficial: în Declaraţia Scrisă a Statelor Unite ale Americii din 17 aprilie 2009, introdusă la aceeaşi Curte Internaţională a ONU în legătură cu audierile în cazul Kosovo. Şi din nou citez, „Declaraţiile de Independenţă pot, şi de cele mai multe ori o fac, încălca legislaţia domestică. Oricum, acest lucru nu le face să fie şi încălcări ale legilor internaţionale” închei citatul. Ei au scris asta, au împrăştiat-o în toată lumea, au convins pe toţi iar acum sunt ultragiaţi. În legătură cu ce? Acţiunile poporului crimeean se încadrează perfect în aceste instrucţiuni, aşa cum erau. Din anumite motive, lucruri cărora li s-au permis albanezilor kosovari (şi avem tot respectul pentru ei), ruşilor, ucrainenilor şi tătarilor din Crimeea nu le sunt permise. Din nou, ne mirăm de ce.

Continuăm să tot auzim din partea Statelor Unite şi a Europei de Vest faptul că Kosovo este vreun caz special. Ce anume îl face atâta de special în ochii colegilor noştri? Aflăm că este din cauza faptului că în Kosovo au fost aşa de multe pierderi de vieţi omeneşti. Este acesta un argument legal? Regulile Curţii Internaţionale nu fac referire la aşa ceva. Acesta nu este nici măcar dublu standard, ci este un cinism uimitor, primitiv, brut. Unii ar trebui să nu mai facă chiar absolut orice pentru a-şi urmări interesele, numind exact acelaşi lucru ca fiind alb astăzi şi negru mâine. Pornind de la această logică, ar trebui să ne asigurăm de-acum încolo că fiecare conflict conduce la pierderi de vieţi omeneşti. O voi spune clar -  dacă unităţile locale de auto-apărare crimeene nu ar fi luat situaţia sub control, acolo ar fi putut fi de asemenea pierderi de vieţi omeneşti. Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat. Nu a fost nici măcar o singură confruntare armată în Crimeea şi nici o victimă. De ce credeţi că a fost aşa? Răspunsul este simplu: pentru că a fost foarte greu, practic imposibil să lupţi împotriva voinţei poporului. Aici aş  dori să le mulţumesc soldaţilor ucraineni – şi este vorba de 22.000 de oameni sub jurământ, complet înarmaţi. Aş dori să le mulţumesc acelor militari ucraineni care s-au abţinut de la vărsarea de sânge şi nu şi-au năclăit în sânge uniformele.

Referitor la acest lucru, îmi mai vin în minte şi alte gânduri. Ei tot vorbesc despre o intervenţie rusă în Crimeea, un fel de agresiune. Este ciudat să auzi aşa ceva. Nu-mi pot aminti din istorie despre nici măcar un singur caz de agresiune în care să nu se tragă nici măcar un singur foc şi să nu existe nici o victimă umană.

Colegi,

Situaţia din Ucraina reflectă în oglindă ceea ce se întâmplă şi s-a întâmplat în lume de-a lungul ultimelor decade. După dispariţia bipolarităţii de pe planeta noastră, nu mai avem stabilitate. Instituţiile internaţionale cheie nu devin mai puternice, dimpotrivă, în multe dintre cazuri acestea se degradează în mod trist. Partenerii noştri vestici, conduşi de Statele Unite ale Americii preferă să nu se lase ghidaţi de legile internaţionale în practicile lor politice, ci de regula pistolului. Au ajuns în exclusivitatea şi excepţionalismul lor să creadă că pot decide destinele lumii, că doar ei pot avea dreptate. Acţionează la bunul lor plac peste tot, utilizează forţa împotriva statelor suverane, construiesc coaliţii bazate pe principiul „dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră”. Pentru a face această agresiune să pară legitimă, forţează rezoluţiile necesare din partea organizaţiilor internaţionale şi, dacă din diverse motive acest lucru nu funcţionează, pur şi simplu ignoră Consiliul de Securitate şi ONU, în general.

Acest lucru s-a întâmplat în Iugoslavia, ne amintim 1999 foarte bine. A fost greu de crezut, chiar şi văzând cu proprii ochi, că la sfârşit de secol XX, una din capitalele europene, Belgradul; a fost sub atac de rachete timp de câteva săptămâni, şi doar după aceea a urmat intervenţia adevărată. A fost vreo Rezoluţie a Consiliului de Securitate pe acest subiect, permiţând aceste acţiuni? Nimic de acest gen. Şi după aceea au lovit Afghanistan, Irak şi au încălcat în mod direct rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU referitoare la Libia unde, în loc să impună aşa-numita zonă de „cer închis” deasupra ţării, au început de asemena să o bombardeze.

A fost o serie întreagă de revoluţii controlate „colorate”. În mod clar, oamenii naţiunilor unde acestea au avut loc erau obosiţi de tiranie, de sărăcie şi de lipsa perspectivelor, dar de aceste sentimente s-a profitat în mod cinic. Acestor naţiuni le-au fost impuse standarde care în niciun caz nu au corespuns cu modul lor de viaţă, tradiţiile sau culturile acestor popoare. Drept urmare, în loc de democraţie şi libertate, în acele locuri a fost haos, răbufniri de vioolenţă şi revolte. Primăvara Arabă s-a transformat în Iarna Arabă.

O situaţie similară s-a dezvăluit şi în ucraina. În 20054, pentru a împinge candidatul necesar în alegerile prezidenţiale, s-au gândit la un fel de runda a 3-a care nu era stipulată în lege. A fost absurdă şi o batjocură la adresa Constituţiei. Iar acum, au aruncat în joc o armată de militanţi bine organizată şi echipată.

Înţelegem ceea ce se întâmplă, înţelegem că aceste acţiuni au fost îndreptate împotriva Ucrainei, a Rusiei şi împotriva Integrării Eurasiatice. Şi toate acestea în timp ce Rusia se dădea de ceasul morţii să angajeze un dialog cu colegii noştri din Vest. Noi propunem în mod constant cooperare în toate problemele-cheie, vrem să întărim nivelul nostru de încredere reciprocă şi ne dorim relaţii egale, deschise şi corecte. Dar nu am văzut nici un gest de reciprocitate.

Dimpotrivă, ne-au minţit de multe ori, au luat decizii pe la spatele nostru, ne-au pus în faţa faptelor împlinite. Acest lucru s-a petrecut cu expansiunea NATO către Est, la fel cu plasarea de infrastructură militară la graniţele noastre. Continuă să ne spună acelaşi lucru: „Ei bine, acest lucru nu vă priveşte.”. Este foarte uşor să zici acest lucru.

S-a întâmplat cu amplasarea scutului anti-rachetă, în ciuda tuturor temerilor şi protestelor noastre, proiectul este în lucru şi avansează. S-a întâmplat cu tergiversarea nesfârşită a discuţiilor referitoare la emiterea de vize, cu promisiunile referitoare la concurenţa loială şi accesul liber la pieţele mondiale.

Astăzi, suntem ameninţaţi cu sancţiuni, dar deja suferim multe limitări, unele care sunt chiar de mare importanţă pentru noi, economia şi naţiunea noastră. De exemplu, încă de pe vremea Războiului Rece  SUA şi, implicit alte naţiuni, au restricţionat la vânzarea către URSS a unei liste lungi de tehnologii şi echipamente, creând în acest sens lista Comitetului de Coordonare pentru Controlul Multilateral al Exportului. Astăzi, deşi acestea au fost eliminate de formă, în realitate multe limitări încă-şi produc efectele.

Pe scurt, avem toate motivele să credem că politica infamă de închidere şi izolare, dusă în secolele XVIII, XIX şi al XX-lea, continuă şi în zilele noastre. Ei încearcă în mod continuu să ne înghesuie într-un colţ, deoarece avem o poziţie independentă, pentru că ne-o menţinem şi pentru că numim lucrurile deschis, aşa cum sunt ele, şi nu ne angajăm în ipocrizii. Dar există o limită la orice. Iar în cazul Ucrainei, partenerii noştri vestici au încălcat limita acţionând în mod iresponsabil şi neprofesional.

La urma urmei, erau perfect conştienţi de faptul că există milioane de ruşi care trăiesc în Ucraina şi Crimeea, trebuie că le-a lipsit cu desăvârşire instinctul politic şi bunul simţ ca să nu intuiască consecinţele propriilor acţiuni. Rusia s-a găsit într-o situaţie din care nu mai putea da înapoi. Dacă vei comprima arcul de tot, până la limită, acesta se va destinde brusc, cu putere. Trebuie să vă reamintiţi acest lucru întotdeauna.

Astăzi, este imperativ să punem punct acestei isterii, să dezminţim retorica Războiului Rece şi să acceptăm un fapt evident: Rusia e un participant independent şi activ în cadrul afacerilor internaţionale; la fel ca şi celelalte ţări are propriile interese naţionale care trebuiesc luate în seamă şi respectate.

În acelaşi timp, suntem recunoscători tuturor celor care au înţeles acţiunile noastre în Crimeea, suntem recunoscători poporului chinez, ai cărui lideri au apreciat tot timpul situaţia din Ucraina şi Crimeea luând în considerare contextul complet istoric şi politic, apreciem în mod deosebit abţinerea şi obiectivitatea Indiei.

Astăzi, aş dori să mă adresez poporului Statelor Unite ale Americii, poporul care încă de la constituirea propriei naţiuni şi adoptarea Declaraţiei de Independenţă, a ţinut mândru libertatea deasupra a orice altceva. Dorinţa liberă a rezidenţilor Crimeei de a-şi decide singuri propria soartă nu este un astfel de deziderat? Vă rugăm să ne înţelegeţi.

Cred că europenii, în primul rând şi cel mai tare, germanii, mă vor înţelege de asemenea. Permiteţi-mi să vă reamintesc faptul că pe parcursul negocierilor politice pentru unificarea Germaniilor de Est şi de Vest, la nivel de experţi, la un nivel foarte înalt, anumite naţiuni care le erau şi atunci şi acum aliate, nu au sprijinit unificarea. În orice caz, naţiunea noastră a sprijinit în mod neechivoc dorinţa sinceră, de neoprit a germanilor pentru unitate naţională.Sunt sigur că nu aţi uitat acest lucru şi mă aştept ca cetăţenii Germaniei să sprijine de asemenea aspiraţiile ruşilor, ale Rusiei istorice de a-şi restaura unitatea.

Aş dori de asemenea să mă adresez poporului Ucrainei. Aş dori la modul sincer să ne înţelegeţi: nu vrem să vă facem rău în niciun fel sau să vă rănim sentimentele naţionale. Am respectat întotdeauna integritatea teritorială a statului ucrainean, întâmplător nu în acelaşi mod în care au făcut-o cei care au sacrificat unitatea Ucrainei pentru scopurile lor politice. Flutură tot felul de sloganuri despre măreţia Ucrainei, dar ei sunt cei care au făcut totul ca naţiunea să se dividă. Nesupunerea civică de astăzi le stă în întregime pe conştiinţă. Aş dori să mă auziţi dragi prieteni. Nu-i credeţi pe cei care vă spun să vă temeţi de Rusia, strigând în gura mare că vor urma alte regiuni după Crimeea. Nu dorim să dividem Ucraina, nu avem nevoie de asta. Cât despre Crimeea, aceasta va rămâne un teritoriu rusesc, ucrainean şi tătar. O repet, exact aşa cum a fost pentru secole, va fi casa tuturor popoarelor care trăiesc acolo. Ceea ce nu va fi şi nu va face niciodată, este să calce pe urmele lui Bandera!

Crimeea este moştenirea noastră istorică şi un foarte important factor în stabilitatea regională. Iar acest teritoriu strategic trebuie să facă parte dintr-o lungă şi stabilă suveranitate care, astăzi, poate fi doar rusească. Altfel dragi prieteni (mă adresez atât Ucrainei cât şi Rusiei), atât voi cât şi noi – ruşii şi ucrainienii – am putea pierde Crimeea cu totul, iar asta s-ar putea întâmpla într-o perspectivă istorică apropiată. Vă rog să vă gândiţi la acest lucru.

Permiteţi-mi să specific şi faptul că am auzit declaraţii de la Kiev despre Ucraina care în curând va adera la NATO. Ce ar fi însemnat acest lucru pentru Crimeea şi Sevastopol în viitor? Ar fi însemnat că marina NATO ar fi fost chiar acolo în acest oraş al gloriei militare ruseşti iar acest lucru ar fi creat nu doar o iluzorie, ci şi o cât se poate de reală ameninţare pentru toată Rusia de sud. Toate aceste lucruri puteau deveni realitate dacă nu ar fi fost alegerea poporului crimean şi aş dori să le mulţumesc pentru aceasta.

Totuşi aş dori să spun că nu ne opunem cooperării cu NATO, în mod clar nu e cazul de aşa ceva. Din cauza tuturor proceselor interne din interiorul organizaţiei, NATO rămâne o alianţă militară iar noi suntem împotriva faptului de a avea o alianţă militară care se instalează ca acasă fix în curtea din spatele casei noastre sau pe teritoriul nostru istoric. Pur şi simplu nu pot să-mi imaginez că vom călători la Sevastopol pentru a vizita marinari NATO. Bineînţeles, mulţi dintre ei sunt nişte tipi nemaipomeniţi, dar mai degrabă aş dori să vină ei să ne viziteze, să fie oaspeţii noştri, decât invers.

Aş dori să vă spun deschis că ne doare inima să vedem ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina, să vedem suferinţele poporului şi nesiguranţa lor despre cum vor trece de ziua de astăzi şi ce-i aşteaptă mâine. Îngrijorarea noastră este de înţeles deoarece nu numai că suntem vecini apropiaţi, dar cum am mai zis, suntem acelaşi popor. Kievul e mama oraşelor ruseşti. Originea noastră comună e Rusia Antică şi nu putem trăi unii fără alţii.

Permiteţi-mi de asemenea să mai spun un lucru. În Ucraina trăiesc milioane de ruşi şi vorbitori de limba rusă şi vor continua să o facă. Rusia le va apăra întotdeauna interesele, utilizându-şi mijloacele politice, diplomatice şi legale. Ar fi în interesul propriu al Ucrainei să se asigure în mod prioritar că drepturile şi interesele acestor oameni sunt protejate în totalitate. Acest lucru este garanţia stabilităţii şi integrităţii teritoriale a Ucrainei.

Vrem să fim prieteni cu Ucraina şi ne dorim ca Ucraina să fie o ţară puternică, suverană şi autosuficientă. La urma urmei, Ucraina este unul dintre cei mai mari parteneri ai noştri. Avem multe proiecte comune şi cred în succesul acestora, indiferent de dificultăţile curente. Şi cel mai important, dorim ca în Ucraina să domnească pacea şi armonia şi suntem pregătiţi să lucrăm împreună cu alte ţări pentru a facilita şi sprijini acest lucru. Dar, cum am mai spus, doar însuşi poporul ucrainean poate să-şi facă ordine în propria casă

Rezidenţi ai Crimeei şi Sevastopolului, întreaga Rusie v-a admirat curajul, demnitatea şi eroismul. Voi aţi decis viitorul Crimeei. Am fost foarte apropiaţi zilele acestea, sprijinându-ne unii pe alţii. Acestea au fost sentimente sincere de solidaritate. Trebuie să existe astfel de puncte de turnură istorice ca o naţiune să-şi demonstreze maturitatea şi puterea de spirit. Poporul rus şi-a arătat această maturitate şi putere prin sprijinul lui unit pentru proprii compatrioţi.

Fermitatea poziţiei de politică externă a Rusiei în această problemă îşi trage fermitatea din voinţa a milioanelor de oameni ai poporului nostru, unitatea noastră naţională şi din sprijinul principalelor forţe politice şi publice ale ţării noastre. Aş vrea să mulţumesc tuturor pentru acest spirit patriotic, tuturor fără nicio excepţie. Acum, ar trebui să continuăm şi să menţinem acest fel de consolidare astfel încât să putem surmonta toate misiunile pe care ţara noastră le va avea de înfruntat pe drumul său înainte.

Evident, ne vom lovi de opoziţie externă, dar asta este o decizie pe care va trebui să o luăm pentru noi înşine. Suntem pregătiţi pentru a ne apăra interesele naţionale în mod corespunzător, sau ne vom preda de fiecare dată, retrăgându-ne cine ştie unde? Câţiva politicieni vestici deja ne ameninţă nu numai cu sancţiuni, dar şi cu perspectiva creşterii unor probleme serioase pe plan intern. Aş dori să ştiu mai exact ce anume au în cap: acţiunea prin intermediul unei coloane a 5-a, această adunătură disparată de „trădători naţionali”, sau doresc să ne pună într-o situaţie de înrăutăţire a situaţiei economice şi sociale astfel încât să se provoace nemulţumiri publice? Considerăm astfel de afirmaţii ca fiind iresponsabile şi în mod clar de un ton agresiv şi le vom răspunde în mod corespunzător. În acelaşi timp, niciodată noi nu vom căuta confruntări cu partenerii noştri, fie din Est sau din Vest, dimpotrivă, vom face tot ceea ce putem pentru a clădi relaţii de vecinătate civilizate şi bune aşa cum se presupune a fi în lumea modernă.

Colegi,

Înţeleg oamenii din Crimeea care au pus întrebarea de la referendum în cel mai clar mod posibil: Crimeea ar trebui să fie cu Ucraina, sau cu Rusia? Putem spune cu siguranţă că autorităţile din Crimeea şi Sevastopol, autorităţile legislative, atunci când au formulat întrebarea, au dat deoparte interesele de grup şi politice şi au lăsat în faţă doar interesele fundamentale ale poporului. Circumstanţele specifice din punct de vedere istoric, al populaţiei, politic şi economic ar fi făcut ca orice altă opţiune propusă, oricât de tentantă – dar fragilă şi temporară- ar fi fost la prima privire, ar fi dus în viitor la o înrăutăţire a situaţiei de-acolo, care ar fi avut efecte dezastuoase asupra vieţii oamenilor. Astfel, oamenii din Crimeea au decis să pună întrebarea într-un mod ferm şi fără compromisuri, fără zone gri. Referendumul a fost corect şi transparent iar poporul Crimeei şi-a exprimat în mod clar şi convingător voinţa şi au spus că vor să fie cu Rusia.

De asemenea, Rusia va avea de luat o decizie grea luând în seamă diversele considerente de ordin intern şi extern. Ce anume cred oamenii aici în Rusia? Aici, ca în orice altă ţară democratică, oamenii au puncte de vedere diferite, dar aş vrea să subliniez faptul că majoritatea absolută a poporului nostru sprijină ceea ce se întâmplă. Cele mai noi sondaje de opinie efectuate aici în Rusia, arată că 95% din populaţie crede că Rusia ar trebui să protejeze interesele ruşilor şi al celorlalte grupuri etnice din Crimeea – 95% dintre cetăţenii noştri. Mai mult de 83% dintre ei cred că Rusia ar trebui să facă acest lucru, chiar dacă ar complica relaţiile noastre cu alte ţări. Un total de 86% din poporul nostru vede Crimeea ca şi cum încă ar fi teritoriu rusesc şi parte a pământurilor ţării noastre. Şi o altă cifră în mod special importantă, care corespunde exact cu rezultatul referendumului din Crimeea: aproape 92% din poporul nostru susţine reunificarea Crimeei cu Rusia. Prin aceasta, vedem că majoritatea covârşitoare a poporului din Crimeea şi majoritatea absolută a poporului Federaţiei Ruse sprijină reunificarea Rusiei cu Republica Crimeea şi oraşul Sevastopol. 

Acum, acest lucru este o problemă a deciziei politice proprii a Rusiei şi orice decizie în acest caz poate fi bazată doar pe voinţa populară, deoarece poporul este izvorul de bază al oricărei autorităţi.

Membri ai Consiliului Federaţiei, deputaţi ai Dumei de Stat, cetăţeni ai Rusiei, rezidenţi ai Crimeei şi Sevastopolului, astăzi, în acord cu voinţa poporului, voi remite Adunării Federale o cerere de a lua în considerare o Lege Constituţională pentru crearea a două noi entităţi constituente în cadrul Federaţiei Ruse: Republica Crimeea şi oraşul Sevastopol şi ratificarea Tratatului de admitere a Crimeei şi a Sevastopolului în cadrul Federaţiei Ruse, care deja este pregătit pentru a fi semnat. Mă bazez în continuare pe sprijinul dumneavoas

 

Ilie Şopandă, România

Ucraina intr-un raport antebelic al SSI

Un raport al serviciilor româneşti de informaţii despre Ucraina

Harta cu variantele de graniţe ale Ucrainei în 1939

Proclamarea „Republicii Populare a Doneţkului” arată că Rusia nu se mulţumeşte cu Crimeea şi că procesul de dezmembrare a Ucrainei va continua. De când au început tulburările din Ucraina am spus că pentru a înţelege ce se întâmplă acolo trebuie să privim la istoria locurilor şi mai ales la războiul civil din timpul revoluţiei bolşevice (aici).

Dar şi evoluţia interbelică a Ucrainei este cât se poate de relevantă pentru evenimentele din ziua de azi. Iar aici vă propun spre lectură un raport despre Ucraina alcătuit de Serviciul Secret de Informaţii de la Bucureşti în ianuarie 1939. Este un fragment dintr-o analiză mai amplă care se referea la intenţiile Germaniei faţă de Europa de Est, iar Ucraina juca un rol extrem de important în ofensiva germană. Aşa că analiştii S.S.I. au făcut o istorie a teritoriilor ucrainene din cele mai vechi timpuri, inclusiv o relatare a războiului civil ucrainean de după Primul Război Mondial. Analiza continuă cu o prezentare a intenţiilor politice ale Poloniei faţă de Ucraina, ca şi cele ale Germaniei în oglindă cu dorinţele naţionaliştilor ucraineni.

Raportul de care vă vorbesc s-a aflat pe biroul regelui Carol al II-lea, dar şi cel al premierului Armand Călinescu. Cel puţin concluziile acestui raport mi se par valabile şi pentru ziua de azi, indiferent dacă numele unor ţări trebuie înlocuite:

În general, faţă de problema ukrainiană, Germania a adoptat un plan amănunţit şi unitar conceput, pentru a cărui realizare sunt prevăzute următoarele etape:

1. Constituirea pe teritoriul Ukrainei Subcarpatice a unor puternice organizaţiuni naţionaliste ukrainiene, prin concentrarea elementelor extremiste din rândurile emigraţiei şi minorităţii ukrainiene de pretutindeni.

2. Provocarea de tulburări şi răscoale printre cei 7 milioane de ukrainieni din Polonia, care să fie îndemnaţi să ceară sprijin din afară pentru obţinerea autonomiei.

3. Somarea guvernului din Varşovia, pe baza principiului autodeterminării popoarelor, să admită creearea unui Stat Ukrainian independent, care să înglobeze teritoriile ukrainiene din Ceho-Slovacia şi Polonia şi

4. Întrebuinţarea aceluiaş sistem pentru deslipirea Ukrainei Sovietice de URSS şi formarea finală a Statului Ukrainei Mari.

Serviciul Secret de Informaţii, ianuarie 1939

Raportul merită citit, fie şi pentru sinteza istoriei Ucrainei.

Raportul Serviciului Secret de Informaţii despre Ucraina, ianuarie 1939

Romania se afla sub dictatura corporatiilor

Trăim într-un sistem care îi ţine pe oameni să muncească cel puţin 8 ore pe zi, cel puţin 5 zile pe săptămână. E cineva care crede că în Occident sau în ţările “civilizate” cu bunăstare nu se munceşte? Ba da, se munceşte şi acolo. Nu vă imaginaţi munca şi sclavia prin imaginea unui om legat cu lanţuri care dă cu un târnăcop în stâncă! Munca modernă este inclusiv la birou, iar sclavia modernă include ORICE tip de muncă din prezent. Se munceşte peste tot pe planetă! Doar că unii oameni (sclavi), pentru munca lor, primesc în schimb bunăstare, să zicem un trai decent… Ideea e că lumea este condusă de către o mână de oameni din umbră. Acei oameni controlează mari corporaţii, instituţii publice şi entităţi private, guverne, şefi de stat, imperii (SUA, UE) etc. Noi suntem toţi nişte sclavi ai lor, direct sau indirect.

Chevron este una dintre cele şase mari companii energetice din lume. În anul 2011 această companie fost locul doi în lume în ceea ce priveşte profitul obţinut. Această corporaţie americană este activă în peste 180 de ţări, desigur şi în România. Standard Oil of California, redenumită Chevron, este corporaţie membră a Council on Foreign Relations (Consiliul pentru Relaţii Internaţionale), care, la rândul ei, este deţinută de către David Rockefeller încă din anul 1949.
Compania Chevron a început operaţiunile de explorare în România în anul 2010, obţinând concesiuni pentru trei zone de la malul Mării Negre.

Preşedinţii SUA sunt marionetele Comisiei Trilaterale

Fostul preşedinte american Jimmy Carter (foto dreapta) a fost invitat să facă parte din grup cu un an înainte de a fi ales preşedinte, fiind considerat cel mai adecvat candidat în acest sens. Este binecunoscut faptul că, în ciuda imaginii populiste de lider al muncitorilor, de om simplu şi sincer, pe care a mizat Jimmy Carter, campania sa prezidenţială a fost finanţată de Comisia Trilaterală. Acest preşedinte a cărui deviză era „nu o să vă mint niciodată!” a intrat în cursa prezidenţială la sugestia Comisiei Trilaterale şi a fost chiar de la început o marionetă a acestor forţe oculte. 

Prin susţinerea financiară, mediatică şi politică de care a beneficiat în acest mod, a devenit posibil ca un obscur guvernator din Georgia să ajungă preşedintele SUA în 1977.
Ascensiunea lui Jimmy Carter a însemnat preluarea puterii de către Comisia Trilaterală în SUA: nu mai puţin de 18 oficiali cheie ai administraţiei Carter erau membrii ai acesteia (acest număr este cu atât mai impresionant având în vedere că iniţial erau în total numai 54 de membri americani). 

Dintre preşedinţii SUA care au urmat, toţi sunt membri ai Comisiei sau au legături declarate cu aceasta, cu excepţia lui Ronald Reagan – însă chiar şi în timpul mandatului său, vicepreşedinte era un membru al Trilateralei, George Bush (ulterior preşedinte SUA). Bill Clinton este un alt membru al Comisiei care a fost preşedinte SUA.

Remarcăm de asemenea atragerea unor nume importante din Serviciile Secrete. Preponderenţa, evidentă şi în 1973, dar şi acum, revine reprezentanţilor cartelurilor bancare: preşedinţi ai Băncii Mondiale, directorii Fondului Monetar Internaţional, chairmani ai Federal Reserve Bank, directorii celor mai proeminente bănci (şi aceasta fără a socoti şi băncile comerciale sau de investiţii). Reprezentarea “elitei” financiare într-o asemenea măsură într-o grupare globalistă nu este întâmplătoare, deoarece banii reprezintă principalul instrument al globalizării. Prin membrii săi, Comisia Trilaterală controlează resursele financiare ale întregii planete, în fiecare ţară.

Deja la nivel mondial este pus în aplicare un plan de exerminare a unei părţi din populaţia omenirii, prin SĂRĂCIE, PENSII MIZERE, SISTEM MEDICAL DEZASTRU ŞI CORUPT, TRATAMENTE NEMERNICE (pentru bani – profituri uriaşe în industria medicală) care omoară oamenii, VACCINURI, CHIMICALE în APĂ şi ALIMENTE, CODEX ALIMENTARIUS, OMG (organisme modificate genetic) etc etc etc, pentru că Noua Ordine Mondială presupune eliminarea celor care nu “produc” (găuri în buget) şi celor care se opun sistemului…Ştiu că e greu de conceput, de înţeles şi de acceptat că în secolul 21, în “civilizata Uniune Europeană”, SUNTEM folosiţi pe post de SCLAVI, dar din păcate ăsta este adevărul.

UE vrea ca statele zonei euro să semneze contracte.
Din motiv de criză, şi Europa se pregăteşte pentru un control mai eficient al guvernelor. 

Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?!

Ce înseamnă „Statul român s-a privatizat”?

- Statul român de după 1990 s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea înainte de 1989 controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-și prin „privatizare” ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic.

România se află sub dictatura corporaţiilor fără patrie, având conducători corupţi pentru a fi dirijată foarte uşor.

- Cu ce ajută proiectele Roşia Montană şi gazele de şist economia românească?

- În primul rând, nu sunt proiecte ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în stransă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum.

Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Au cumpărat conştiinţa omului cu 1 kg de făină şi de orez şi cu 1 litru de ulei. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc.

Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi?

Pentru menţinerea verticalităţii familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

Sursa: 
http://xaeus.wordpress.com/2013/07/17/sclavagism-pe-paine-ro/

KOSOVO = CRIMEEA = TINUTUL SECUIESC

Acum se poate observa cel mai bine greşeala fatală a SUA în conflictul din Kosovo (1999) şi susţinerea independenţei unei provincii autonome din cadrul unui stat suveran Serbia. Americanii au creat premisele unui precedent, care aruncă Europa în aer. Conform Conferinţei de pace de la Paris din 1946, graniţele statelor europene erau indestructibile şi inviolabile până la momentul Kosovo, unde o miliţie radicală albaneză înarmată de CIA şi islamişti au creat un stat independent, rupându-l din Serbia suverană. Atunci, SUA pentru interesele teroriştilor albanezi au bombardat cu sânge rece o ţară suverană şi Belgradul după 50 de ani de la bombardamentele din Londra sau Dresda. Au murit zeci de mii de tineri, bătrâni, femei şi copii, precum şi sute de jurnalişti sfârtecaţi de bombe în clădirea televiziunii de stat sârbă, numai ca o porţiune dintr-un teritoriu suveran să fie ruptă în numele autodeterminării şi să se proclame independentă, cu numele Kosovo. Acest precedent creat de americani în 1999 devine azi letal pentru UE.
Poate asta a dorit Washingtonul să arunce mărul otrăvit al separatismelor pe bătrânul continent ca să exploateze şi dinamiteze proiectul european. În cazul Crimeea, preşedintele Putin aplică modelul kosovar. Ruşii se autoproclamă independenţi, fac referendum şi cer unirea cu Moscova. Modelul a fost brevetat în 1999 de americani în Kosovo. Atunci, americanii plângeau de mila albanezilor şi bombardau Belgradul pentru dreptul kosovarilor la autodeterminare, azi când ruşii din Crimeea, care sunt majoritari, fac aceelaşi lucru după modelul kosovar, cerând independenţa, deodată americanii nu mai sunt de acord, vor unitatea Serbiei, pardon a Ucrainei, şi critică ipocrit poziţia Moscovei, care nu face altceva decât ceea ce a făcut Washingtonul în Kosovo anului 1999.
Pentru noi, românii, precedentul Kosovo şi iată al Crimeii este deosebit de periculos. Incidentele de zilele trecute de la Tg. Mureş arată clar că maghiarii au prins curaj şi se radicalizează, ieşind în stradă şi manifestând violent, pe principiul kosovar pentru a internaţionaliza problematica Ţinutului Secuiesc şi a obţine sprijinul marilor puteri în obţinerea autonomiei, ca prim pas spre independenţă, în chiar inima României. Radicalii maghiari, cu feţele acoperite de cagule au scandat slogane profund antiromâneşti, precum “Să piară Trianonul”, “Ţinutul Secuiesc nu este România”, “Autonomie” sau “Ţiganilor, plecaţi acasă!” extremiştii au fost ţinuţi cu greu de forţele de ordine.
E tardivă cererea preşedintelui Traian Băsescu ca Jobbik să fie interzisă pe teritoriul României. De ani de zile presa naţionalistă şi bloggerii patroţi au demascat Garda Maghiară, Organizaţia celor 64 de Comitate, Jobbik şi duplicitatea perfidă a UDMR, fără ca autorităţile române, instituţiile statului şi serviciile secrete să intreprindă măsuri preventive, fapt care a dus la concluzia fermă în minţile multor români că acestea sunt subordonate intereselor Budapestei. E prea târziu pentru o clasă politică coruptă şi subordonată protocoalelor secrete cu UDMR de circa 24 de ani să mai fie credibilă în faţa românilor ardeleni. Românii ardeleni, după precedentele Kosovo şi Crimeea, aşteaptă cu înfrigurare şi teamă ascuţirea spre violenţă a manifestărilor radicale maghiare în Ţinutul Secuiesc, pentru dezmembrarea României, cu ajutorul unor servicii secrete străine care pescuiesc în ape tulburi. Victor Ponta a şi promis că se va flutura steagul secuiesc pe clădirile oficiale şi va fi modificat art. 1 din Constituţie prin recentul protocol încheiat cu UDMR. Singura reacţie autentică la trădarea de ţară făcută de PSD este cea a presei naţionaliste, ofiţerilor români, organizaţiilor patriotice din Ardeal şi a tinerilor naţionalişti, care sunt gata să apere unitatea naţională cu viaţa, în faţa unei clase politice decrepite şi în genunchi faţă de interesele Budapestei în Transilvania.

BOMBĂ! UDMR

BOMBĂ! UDMR nu mai are dreptul constituțional să participe la guvernare

         O observație de ultimă oră contestă dreptul UDMR de a participa la guvernare.

          Totul pleacă de la Art. 16 din Constituția României care prevede că funcțiile guvernamentale pot fi ocupate doar de cetățeni români.

          Se știe însă că liderii UDMR au dublă cetățenie, iar spiritul Constituției respinge această situație.

Iată ce spune Art. 16 :
Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Detalii: http://legeaz.net/constitutia-romaniei/articolul-16-constitutie
După cum se poate observa, cetățenii străini și, în spiritul legii, cei cu dublă cetățenie pot deține funcții doar în administrațiile publice locale. 

Luându-și dublă cetățenie, liderii UDMR și-au pierdut dreptul de a mai participa la guvernare.

MAFIA RUSĂ E MAI TARE CA ARMATA ROŞIE

MAFIA RUSĂ E MAI TARE CA ARMATA ROŞIE

 

În investigaţiile desfăşurate în anii 1991-1992, comisia parlamentară de anchetă a descoperit că Serviciul de Informaţii Externe (Slujba Vneşnei Razvedki”, SVR) a fost un factor esenţial în spălarea de bani pe scară mare între anii 1989 şi 1991 (cînd purta titulatura de Directoratul General I al KGB) şi că SVR acoperise de atunci întreaga operaţiune. Potrivit anchetatorului A. E Surkov, care a descris un sistem foarte sofisticat de contracte false, companii-fantomă şi conturi de tip off-shore prin toată Europa în anul 1992:
„Partidul a transferat în străinătate peste 60 de tone de aur, 8 tone de platină, 150 de tone de argint, iar în seifurile din băncile occidentale sînt depozitate resurse ale Partidului Comunist cuprinse între 15 şi 50 de miliarde de dolari. Au existat încălcări grave ale regimului metalelor preţioase, consemnate în Registrul de Stat pentru Metale Preţioase. Astfel, lingouri de aur au fost transferate KGB-ului. Pe 30 octombrie 1990, KGB-ul a primit 502 kilograme de obiecte preţioase. Printre acestea s-au numărat lingouri de aur, dolari (monede) americani depozitaţi pentru ocazii speciale, şi care n-au mai fost restituiţi la timp, o broşă din aur cu 31 de diamante, un inel din aur cu 20 de diamante, o broşă din aur cu 12 diamante şi 2 smaralde, un colier din aur cu 104 diamante, o broşă din aur cu 60 de diamante şi aşa mai departe… Şi există motive întemeiate pentru a crede că Uzina de Aliaje Speciale din Moscova n-a fost ocolită de atenţia KGB-ului şi, evident, de a funcţionarilor de partid. Noii bani erau depozitaţi în băncile nou-înfiinţate, din care 80%, potrivit Departamentului de Stat SUA şi reportajului BBC News din 21 noiembrie 1998, se găseau sub controlul grupărilor de crimă organizată. În Uniunea Sovietică dinainte de perestroika, sistemul bancar consta în esenţă dintr-o singură bancă, Gosbank, condusă simplu şi deţinută de guvern, în care ruşii nu aveau, din instinct, încredere. „Instinctul” acesta are legătură mai degrabă cu natura fatalistă a sufletului rus decît cu vreo dovadă concretă. Întrucît salariile erau plătite numai în numerar, iar acestea erau folosite exclusiv pentru plăţi, ruşii aveau pe bună dreptate tendinţa de a îndesa banii în saltele şi ciorapi, ceea ce tacticienii din KGB au înţeles că nu era fezabil.
Una dintre acele „bănci nou-înfiinţate” de Partidul Comunist şi de aparatul KGB a fost Menatep, concepută pentru transferurile de fonduri. Bărbaţi cu vîrste în jur de 30 de ani au fost învestiţi cu autoritatea necesară şi banii au curs non-stop. Sistemul nu se schimbase, şi nici beneficiarii. Fostul colonel KGB Viktor Kicikin, care a făcut parte din Directoratul General I responsabil cu implementarea ideologiei, a asistat direct la proces: „în 1989-1990, majoritatea societăţilor mixte sovieto-occidentale au fost create de Directoratul nostru, cu excepţia celor înfiinţate de Comitetul Central al Partidului Comunist”.
Procesul a fost atît de complet, încît fostul general KGB Timofeiev a comentat: „Piaţa va fi ocupată de aparatul conducător şi de KGB, deoarece ei deţin oportunităţile de controlare a procesului de privatizare şi de creare de întreprinderi noi. Ei deţin licenţele şi influenţa necesară. Asta nu se face atît de dragul Partidului, cît pentru supravieţuire”. Şi a adăugat: „Neîndoielnic, aici există un element de retragere organizată… potrivit căruia forţa care se retrage încearcă să menţină un fel de ordine şi posibilitatea păstrării unui nucleu, pentru ca după aceea, poate, în timp, să revină la strea anterioară. Este posibil ca pînă la 6.000 dintre acei cekişti KGB „în retragere” să se afle în poziţii importante. (Într-un interviu apărut pe 11 decembrie 2006 în ziarul britanic „Independent“, Jonathan Stern, expert în probleme ruse de la Oxford Institute for Energy Studies, a consemnat schimbările petrecute după epoca Elţîn: „Putin a numit oameni în care avea încredere, deoarece în anii ’90 existau cowboy tineri şi lipsiţi de principii, care au ajuns foarte bogaţi pe seama celorlalţi… Şi nu mai poţi repeta aşa ceva.”). „Cekiştii” au fost membrii Poliţiei Secrete sovietice sub Felix Dzerjinski în anii 1920 şi, de atunci, termenul a fost utilizat peiorativ pentru orice aparatcik din Serviciile Secrete. Lista numirilor făcute de KGB/Putin pare o trecere în revistă a elitei KGB-ului: Vladimir Putin, preşedinte al Rusiei, fost colonel KGB; Nikolai Patruşev, director al FSB (noua denumire a KGB-ului); Igor Sechin, şeful celei de-a doua mari firme producătoare de petrol, Rosneft; Valeri Golubiev, fost general KGB numit în fruntea gigantului energetic de stat, Gasprom; Iuri Zaostrovţev, director-adjunct al FSB; Viktor Ivanov, secretar-general adjunct al administraţiei Kremlinului; Boris Grîzlov, ministrul de Interne; Serghei Ivanov, ministrul Apărării; Vladimir Ustinov, procuror-general; Serghei Stepaşin, şeful Autorităţii de Audit; Serghei Pugaciov, preşedinte al Băncii Mezhprombank; Nikolai Negodov, ministru-adjunct al Transporturilor; Vladimir Iakunin, prim-vicepreşedinte al Căilor Ferate Ruse; Konstantin Romodanovski, şeful Securităţii Interne din Ministerul de Interne; Viktor Cerkesov, şeful Serviciului Federal de Control al Drogurilor; şi preşedintele de la momentul acela al companiei aeriene naţionale Aeroflot.
Mafia rusă, cunoscută ca Vorovskoi Mir sau „Lumea Hoţilor”, o federaţie aproximativă de gangsteri sovietici, a priceput imediat că „retragerea” comunismului anunţa pentru ea o nouă şi glorioasă ordine criminală mondială.
La numai un an după alungarea lui Mihail Gorbaciov, peste 2.600 de „clanuri ale crimei”, cuprinzînd peste 3 milioane de infractori, apăruseră şi se răspîndiseră ca un pojar scăpat de sub control prin fostul imperiu sovietic, potrivit unei lucrări scrise de un colectiv din prestigiosul Institut Hoover. Patruzeci dintre ele sînt egale sau depăşesc ca mărime atît Mafia siciliană, cît şi pe cea americană. Luate împreună, alcătuiesc cea mai puternică societate de crimă organizată de pe pămînt.
De fapt, directiva secretă a Partidului Comunist sublinia necesitatea stabilirii unei legături cu mafia prin intermediul resurselor vaste ale fostului KGB. Asta se întîmpla la începutul anilor 1990, în primele etape ale domniei lui Elţîn.
În 1997, Uniunea Sovietică decedase de 6 ani. Apăruse o lume nouă, în care doar Statele Unite aveau rangul de supraputere, totuşi, Rusia continua să rămînă o ameninţare – un obstacol potenţial în calea impunerii complete a voinţei economice şi militare a SUA. În cartea „Marea tablă de şah“ de Zbigniew Brzezinski, publicată în 1997, „Rusia” şi „rezervele energetice vitale” sînt menţionate mai frecvent decît oricare altă ţară şi subiect.
O dată în plus, imperativele energetice şi controlul geopolitic aveau să joace un rol esenţial în vieţile a sute de milioane de oameni.
Brzezinski apreciase că acţiunea de monopolizare a rezervelor energetice mondiale trebuia întreprinsă în vecinătatea Rusiei, în republicile fostei Uniuni Sovietice din Asia Centrală. Istoria omenirii arătase dintotdeauna că dominaţia centrului Eurasiei reprezenta cheia pentru controlul întregului glob. Azerbaidjan, care conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice şi Asiei Centrale, are o poziţie esenţială. Independenţa statelor din Asia Centrală poate fi aproape lipsită de sens dacă Azerbaidjanul devine complet subordonat Moscovei. Deşi motivaţiile s-au schimbat în 20 de secole, importanţa strategică a acestei regiuni rămîne practic aceeaşi. Brzezinski indicase problema acută care impulsiona politica americană: „O putere care domină Eurasia va controla două dintre primele trei regiuni mondiale cele mai avansate şi mai productive din punct de vedere economic. O simplă privire a hărţii sugerează de asemenea că un control asupra Eurasiei va atrage aproape automat subordonarea Africii, trimiţînd emisfera vestică şi Oceania la periferia geopolitică a continentului central al globului. Aproximativ 75% din populaţia Pămîntului trăieşte în Eurasia şi majoritatea bogăţiilor fizice ale planetei se află tot acolo, atît ca spirit întreprinzător, cît şi ca rezerve subterane. Eurasia reprezintă 60% din produsul naţional brut mondial şi aproximativ trei sferturi din resursele energetice mondiale cunoscute.
Tema energetică reapare în cartea lui Brzezinski: „Consumul mondial de energie va creşte enorm în următoarele două-trei decenii. Estimările Departamentului de Energie al SUA anticipează că va creşte cererea mondială cu peste 50%, între anii 1993 şi 2015, iar saltul cel mai important se va manifesta în Orientul îndepărtat. Avîntul dezvoltării economice a Asiei generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea de noi surse de energie”. Incluzînd implicit Orientul Mijlociu, dar minimalizîndu-1 în analiză, Brzezinski subliniase importanţa Eurasiei centrale, mai ales pentru obiectivul esenţial al diversificării surselor energetice: „în plus, ele (republicile din Asia Centrală) prezintă importanţă din punctul de vedere al securităţii şi ambiţiilor istorice pentru cel puţin trei dintre vecinii lor imediaţi şi puternici, respectiv Rusia, Turcia şi Iran, China dovedind de asemenea un interes politic tot mai mare pentru regiune. Însă Balcanii eurasiatici sînt infinit mai importanţi ca un potenţial trofeu economic: în regiune se află o concentrare enormă de rezerve de gaze naturale şi petrol, alături de minerale importante şi metale preţioase, printre care aurul“.
Era oare posibil ca eventuala dezmembrare şi slăbire a Rusiei, pînă în punctul în care nu s-ar mai fi putut opune operaţiunilor militare americane, care acum şi-au asigurat cu succes controlul rezervelor de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală, să fi făcut parte dintr-un plan pentru dominarea globală care se întindea pe mai multe decenii? În ultima vreme am auzit frecvent sintagma „Weimar Rusia” – o referire la Germania de după cel de-al II-lea război mondial, cînd despăgubirile şi jafurile aliaţilor distruseseră baza economică a ţării, creînd hiperinflaţie şi sfîşiind ţesătura socială. Unii experţi au descris acest jihad economic împotriva Rusiei ca pe o tentativă deliberată de a readuce supraputerea care se clătina la statutul unei ţări din Lumea a Treia.
Mai întîi, a fost găina, apoi oul, apoi omniprezentul castravete rusesc, apoi Teatrul Bolşoi, şi în cele din urmă petrolul. Cu petrolul au sosit reformele de piaţă, orchestrate de unii dintre cei mai strălucitori finanţişti din lume, ca Jeffrey D. Sachs şi Anders Aslund. Într-o protodemocraţie neconsolidată şi cu dezvoltare lentă, cum este cea a Rusiei, reformele de piaţă au generat, în mod inevitabil, colapsul economiei ruseşti. Populaţia a fost aruncată în ghearele disperării, iar capacitatea statului de a întreţine o forţă militară de clasă mondială a fost distrusă, ceea ce, inevitabil, a însemnat o invitaţie pentru colonialism. Această colonizare, impusă sub masca reformelor, a distrus instituţiile fundamentale ale societăţii ruse în următoarele direcţii:
1. Distrugerea sistemului financiar al statului, prin creşterea nesfîrşită a piramidei datoriei de stat, micşorarea bazei de impozitare, adîncirea crizei neplăţilor şi dezorganizarea sistemului monetar.
2. Distrugerea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al ţării, prin reducerea repetată a finanţării de către stat a ştiinţei, colapsul integrării cooperării tehnologice şi producţiei ştiinţifice în cursul privatizării de masă şi refuzul guvernului de a avea orice fel de politică ştiinţifică şi tehnică, industrială sau structurală.
3. Vinderea către companii străine de pachete de acţiuni care să asigure controlul asupra principalelor şi celor mai valoroase firme ruseşti în industrie, energie electrică şi telecomunicaţii.
4. Transferul către corporaţii transnaţionale al dreptului de exploatare a celor mai valoroase depozite de materii prime ruseşti.
5. Stabilirea controlului străin asupra bursei ruseşti.
6. Stabilirea controlului străin direct asupra modelării politicii economice interne şi externe a Rusiei.
Dintre politicile guvernării Elţîn, nici una n-a discreditat într-o măsură atît de mare noţiunea de reformă ca programul cu totul corupt „loans-for-shares”. Acesta a fost conceput de Vladimir Potanin, fost funcţionar comercial sovietic devenit bancher, fiind apoi dezvoltat de un consorţiu de bănci ruseşti noi. „Loans-for-shares” a fost condus de Anatoli Ciubais, aliat esenţial al Administraţiei Clinton, cunoscut în primul rînd pentru rolul jucat sub Igor Gaidar, ca viceprim-ministru al guvernului rus în epoca Elţîn. La mijlocul anilor 1990, Gaidar şi Ciubais au fost autorii privatizării prin „terapie de şoc” şi ai creării oligarhilor ruşi care, peste noapte, au lăsat în paupertate şi foamete 40% din populaţia rusă. Termenul „terapie de şoc” se referă la dispariţia bruscă a controlului asupra preţurilor şi monedei naţionale, combinată cu dispariţia subvenţiilor de stat şi liberalizarea imediată a comerţului intern – toate ingredientele necesare pentru pauperizarea societăţii ruse. Întrucît nu s-a opus programului „loans-for-shares” şi a continuat să-1 susţină pe Ciubais după eşecul presărat de scandaluri al terapiei sale de şoc, Administraţia Clinton a aprobat, în mod tacit, mijloace care au subminat fundamental obiectivul declarat public al Statelor Unite: de a ajuta fosta Uniune Sovietică, şi în special Rusia, să-şi îndeplinească „cu succes” tranziţia la capitalism. După cum s-a dovedit, eforturile SUA aveau ca intenţie transferul unor bogăţii însemnate din ţară şi slăbirea Rusiei, în cele din urmă, Rusia, citîndu-1 chiar pe Elţîn, a devenit o „supraputere a crimei”, o „mafiocraţie”, nu numai din cauza absenţei legislaţiei adecvate (sau a presupusei perioade a baronilor-jefuitori, despre care unii apologeţi afirmă că reprezintă o etapă naturală a dezvoltării economice), ci din cauza naturii inerent corupte a organelor de aplicare a legii şi securităţii şi a serviciilor de informaţii. Deşi seminţele fuseseră sădite de Administraţia George H. W. Bush aflată pe picior de plecare, programul de asistenţă al SUA pentru facilitarea tranziţiei Rusiei spre capitalism a demarat sub noua administraţie Clinton în anul 1993. Un grup temporar de lucru, condus de vicepreşedintele Al Gore, secretarul trezoreriei Lawrence Summers si vicesecretarul de Stat Talbot, a finalizat un contract exclusiv al trezoreriei SUA cu Goldman Sachs, Institutul Harvard pentru Dezvoltare Internaţională, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială. Parteneriatul lor cu guvernul lui Boris Elţîn a reconstruit economia rusă. Unul dintre indiciile privitoare la această reconstrucţie a fost oferit în „Marea tablă de şah“, cartea publicată de Zbigniew Brzezinski, în 1997. În privinţa Rusiei, imperativul era limpede: „în mod firesc, sarcina imediată trebuie să fie reducerea probabilităţii anarhiei politice sau a revenirii la o dictatură ostilă într-un stat fărîmiţat, care continuă să deţină arsenal nuclear. În acelaşi timp, însă, rămîne valabilă şi sarcina pe termen lung: modalitatea de încurajare a transformării democratice şi revenirii economice a Rusiei, simultan cu evitarea resurgenţei unui imperiu euroasiatic care poate împiedica ţelul geostrategic american… Între timp, este însă imperativ să nu apară nici un pretendent euroasiatic (Rusia), care să fie capabil să domine Eurasia şi, astfel, să conteste de asemenea supremaţia Americii“. Interesele SUA faţă de zăcămintele de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală sînt impulsionate de consideraţii economice şi strategice. După declinul Imperiului Otoman din Secolul al XlX-lea, Rusia s-a confruntat cu o altă putere colonială aflată pe unul dintre flancurile sale sudice, fiind separată de India britanică prin Afghanistanul sălbatic. Lupta dintre ele pe înălţimile asiatice a devenit cunoscută ca „Jocul cel Mare”, pe care l-au purtat timp de un secol, nu numai pentru a cîştiga controlul resurselor importante, ci şi pentru a interzice accesul altora la acestea, În prezent, dominaţia mondială a SUA se bazează, în mare parte, pe hegemonia ei aproape absolută în economia mondială a petrolului. Politica oficială americană în Asia Centrală, aşa cum a declarat un membru NSC în faţa Congresului în anul 1997, a fost de „a distruge controlul de tip monopolist al Rusiei asupra transportului de petrol şi gaze naturale din regiune şi, de fapt, de a promova securitatea energiei occidentale prin diversificarea ofertei”. Unul dintre primii paşi spre distrugerea acelui monopol a fost între-prins la mijlocul lunii decembrie 1999, cînd reprezentanţi ai autorităţilor americane au participat la o reuniune oficială în Azerbaidjan, unde au fost discutate şi convenite programe explicite pentru antrenarea şi echiparea mujahedinilor, luptători musulmani de gherilă, din Caucaz, Asia Centrală şi de Sud şi lumea arabă. „Reuniunea aceasta a dus la încurajarea tacită de către Washington atît a aliaţilor musulmani, cît şi a companiilor americane private de securitate de a-i ajuta pe ceceni şi pe aliaţii lor islamişti în susţinerea viitorului jihad (împotriva Rusiei)”. Ascensiunea la putere a talibanilor în Afghanistan poate fi asociată aceleiaşi teme unice şi favorite de a-ţi opri concurentul – în cazul acesta, Rusia – să ajungă la petrol, prin eliminarea sa din propria-i sferă naturală de influenţă. Conflictele armate la frontierele sudice ale teritoriului Rusiei, în Nagorno-Karabah, Abhazia şi Cecenia, au „reprezentat o mişcare tactică distinctă, crucială la momentul respectiv, pentru a discerne care putere va deveni pînă la urmă stăpînă (a rezervelor energetice)”.

Larry Watts, din nou in lumina.

Fostul şef al Direcţiei Informaţii Militare din SMG, general maior (r) Mihaiu Mărgărit, despre munca istoricului american Larry Watts: Datele şi informaţiile devoalate au o imensă valoare

Un interviu realizat de colonelul Ion Petrescu, reputat analist militar, cu fostul şef al Direcţiei Informaţii Militare din Statul Major General al Armatei Romaniei, general maior (r) Mihaiu Mărgărit (extrase)

- La o acţiune dedicată împlinirii a douăzeci de ani de la semnarea de către România a Parteneriatului pentru Pace, unul dintre cei invitaţi să îşi expună părerea, de la tribună, a fost şi celebrul istoric Larry L. Watts. Ce concluzii aţi tras în urma audierii discursului său? 

- La iniţiativa unor organizaţii neguvernamentale, cu preocupări în domeniul studiilor de securitate europeană, s-a convenit asupra unui calendar al anului 2014, pentru o serie de acţiuni la scară naţională, care să marcheze 65 de ani de la înfiinţarea NATO, 10 ani de la intrarea României în Alianţă şi 20 de ani de la semnarea de către ţara noastră a Parteneriatului pentru Pace.

Prezenţa domnului Larry Watts la acţiunea menţionată, organizată sub egida administraţiei Preşedinţiei României, ne-a onorat şi a avut o împortanţă deosebită pentru iniţierea unui proces complex de clarificări cu privire la credibilitatea ţării noastre, în decursul timpului, în faţa Occidentului, în raport cu opţiunile românilor pentru valorile democraţiei, ale statului de drept şi pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Atmosfera creată de prezenţa şi intervenţia în plen a reputatului istoric american pe tema semnării de către România a Parteneriatului pentru Pace, în opinia mea, a încurajat participanţii să renunţe la discursul formal festivist de asumare individuală sau de către anumite structuri ale administraţiei de stat, ori numai de către anumite grupări politice a meritelor acestui demers, precum şi de integrare în NATO şi aderare la UE.

Astfel, spontan s-a realizat o recunoaştere a faptului că, după evenimentele din decembrie 1989, opţiunile exprimate au fost emanate din dorinţa întregii societăţi pentru o schimbare radicală către valorile democraţiei autentice occidentale, precum şi a clasei politice în ansamblul ei.

Poate că este pentru prima dată când vorbim, cu mai mult curaj, despre percepţii externe la adresa României influenţate de o cunoaştere incorectă, incompletă şi de către unele părţi chiar intenţionat deformate asupra realităţilor din România.

Pentru a explica această afirmaţie, îmi este greu să mă refer numai la scurta relatare, de ordinul minutelor, a reputatului istoric american în cadrul acţiunii menţionate, la care am participat.

Ca urmare, voi apela la anumite afirmaţii mai complete, reţinute de mine din lectura celor două volume ale domnului Larry Watts. Aceste lucrări prezintă o nouă faţă a istoriei României din perioada Războiului Rece dar, surprinzător, face incursiuni ale cercetării sale şi în istoria mult mai îndepărtată a ţării noastre.

În baza unui vast material documentar obţinut de la Departamentul de Stat American, CIA, Institutul ’’Gauch’’, Proiectul Paralel pentru NATO – Pactul de la Varşovia, precum şi Proiectul de Istorie Internaţională a Războiului Rece (CWIHP), domnul Watts ajunge la convingerea că procesul de reformă din România diferea fundamental de oricare alt proces din fostul Bloc Sovietic şi că era aproape neinteligibil fără o expunere completă a dinamicii revoluţiei din decembrie 1989 şi a anilor de izolare care i-au succedat.

Preiau şi o apreciere a diplomatului american la Bucureşti, Kiki Skagen Harris, în perioadele 1983-1987 şi 2000-2002, făcută la adresa demersului de cercetare istorică a lui Larry Watts care apreciază că studiul celor două cărţi este obligatoriu pentru orice cercetător serios care vrea să cunoască istoria României în timpul comunismului şi maşinaţiunile serviciilor de informaţii de pe ambele laturi ale Cortinei de Fier.

Iar profesorul Henry L. Carey de la Universitatea de Stat Atlanta – Georgia, apreciat în SUA ca fiind ’’a brilliant man’’, afirmă că domnul Watts, nu numai că ştie unde sunt îngropate secretele, dar explică şi cine le-a îngropat şi de ce.

Istoricul american Larry Watts, în esenţă, se angajează să dezvăluie atitudinile ostile ale Moscovei faţă de România, precum şi ale celorlalţi membri ai Tratatului de la Varşovia, pe care îi numeşte aliaţi loiali, atitudini care îşi au originea chiar în istoria relaţiilor bilaterale cu ţara noastră.

În context, cred că orice comentariu este de prisos dacă menţionez numai şi afirmaţia criminală a lui Friederich Engels făcută în ianuarie 1848, în Neue Rheinische Zeitung:

„[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor ] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice… Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte.” 

De la aceste aprecieri pleacă investigaţiile istoricului american, pentru a descoperi, cu stupefacţie, cu câtă ’’prietenie’’ ne-au blagoslovit părinţii comunismului mondial şi, apoi, aliaţii est – europeni la ideologia bolşevică, membrii ai Tratatului de la Varşovia.

Şi dacă se lecturează cu răbdare cele două volume ale lui Larry Watts, vom lua cunoştinţă de minciunile şi ostilitatea ’’prietenilor’’ proliferate la adresa României, pe care autorul le devoalează bucată cu bucată.

Paradoxal, deşi asemenea date şi informaţii au fost obţinute din arhivele surselor occidentale menţionate mai sus, România a fost pe nedrept lipsită de credibilitate nu numai în perioada Războiului Rece, ci şi după căderea Cortinei de fier, fiind marginalizată în plan secund, în ce priveşte dorinţa noastră de apartenenţă la NATO şi UE, în raport cu alţi parteneri din defunctul Pact de la Varşovia.

Şi pentru a-mi susţine afirmaţiile de mai sus, menţionez doar faptul că reputatul istoric american Larry Watts, căruia trebuie să-i purtăm o profundă recunoştinţă, deschide avalanşa de date şi informaţii încă din primul capitol, intitulat Perceperea greşită a României, având ca subcapitole titluri deosebit de sugestive, cum ar fi: România ca problemă analitică: moştenirea unei înţelegeri greşite; Prejudecata cognitivă de bază: România ’’cea mai puţin capabilă’’ să înfrunte Moscova; Erori acumulate: România nu pune niciodată sub semnul întrebării apartenenţa la Pactul de la Varşovia; Erori auxiliare: opoziţia ascunsă a altor membrii ai Pactului; Introducere în eroare şi dezinformare: intoleranţa şi genocidul cultural.

Întregul demers de cercetare ştiinţifică realizat de Larry Watts este apreciat şi de academicianul Dinu C. Giurescu, afirmând că autorul demonstrează convingător nevoia de a reconsidera şi de a regândi istoriografia românească a raporturilor dintre Blocul Răsăritean şi Republica Socialistă România, iar analiza acestora dezvăluie capcanele multiple ale istoriei contemporane, în aceste vremi de repetate apăsări asupra societăţii româneşti.

În ce mă priveşte, recentul privilegiu de a fi alături de acest mare istoric american şi studierea lucrărilor sale, îmi dau curajul să afirm deschis că întregul său demers de cercetare ştiinţifică nu este chiar întâmplător, dar este şi azi imperios necesar, faţă de care trebuie să-i fim profund recunoscători.

Imensa valoare a datelor şi informaţiilor devoalate dintr-un gest profesional de respect primordial manifestat de autor faţă de adevărul istoric, până acum, din varii motive escamotat, trebuie incorporată cu mult curaj în forţa discursului diplomatic şi politic extern al oficialilor noştri şi nu numai al lor.

Totodată, sunt de părere că acest demers ar putea fi subînţeles ca o formă voalată de scuză din partea celor care au fost induşi în eroare de către propaganda şi manipularea sovietică de la Moscova şi de către anumiţi aliaţi loiali acesteia, eroare cauzată în plus şi de o mai mică importanţă acordată, premeditat sau nu, României în procesul decizional de politică externă a unor state din spaţiul occidental.

- O istorie a serviciului de informaţii al Armatei României, unul dintre cele mai eficiente, după decembrie 1989, ar merita scrisă şi cu contribuţia dumneavoastră. Din această perspectivă, ce rol a avut armata ţării, în general, implicit structura proprie de intelligence, în special, la intrarea României în NATO?

- Da, o primă formă a istoriei structurii de informaţii militare a fost scrisă. După mai mulţi ani, a apărut şi o ediţie revăzută şi îmbunătăţită a acesteia.

Aş putea lua în considerare, ca şi o completare a lor, iniţiativele personale ale unor specialişti din Serviciul Istoric al Armatei care, sub titlul Ataşaţii militari transmit, au publicat câteva volume cuprinzând episoade interesante ale activităţii de informaţii, din perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial şi a începutului acestuia.

Există şi memoriile viceamiralului Dinu Ştefan, fost şef al acestei structuri, care a acoperit un timp mai mare din perioada Războiului Rece, până la evenimentele din decembrie ‘ 89, inclusiv, atât cât a apreciat că poate fi relatat, fără a avea la dispoziţie documentele vremii. Din păcate, azi nu se mai află printre noi.

Apoi, în unul din volumele sale, sub titlul Dezmembrarea spionajului militar românesc, istoricul Larry Watts se referă la multe detalii din perioada nefastă a Direcţiei Informaţii Militare, cauzată de măsurile luate ca urmare a fugii lui Pacepa – aşa cum numeşte domnia sa gestul de defectare, în cazul în speţă.

În ce priveşte contribuţia mea, apreciez că ea ar fi mult prea modestă din punctul de vedere al aşa numitelor memorii, dar poate că participarea mea ar fi de folos pentru studierea şi înţelegerea corectă a documentelor de arhivă. Însă, o iniţiativă şi decizie în acest sens nu-mi aparţin.

Eu rămân doar la părerea, exprimată şi cu alte ocazii, că o istorie compactă a serviciului de informaţii al Armatei României, de la data înfiinţării lui şi adusă la zi, până la data permisă de lege, este absolut necesară şi ea trebuie scrisă de specialişti din sistem şi nu de autori proveniţi din alte structuri de informaţii, care azi au dobândit notorietate publică de istorici.

- Alte structuri fiind altfel bine poziţionate pe fluxul mediatic autohton…

- În referirile lor, la o perioadă mai apropiată sau mai îndepărtată de timp, cu privire la serviciul de informaţii militare, am constatat multe inadvertenţe care aduc prejudicii adevărului istoric.

- See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/02/20/fostul-sef-al-directiei-informatii-militare-din-smg-general-maior-r-mihaiu-margarit-despre-munca-istoricului-american-larry-watts-datele-si-informatiile-devoalate-au-o-imensa-valoare.