MAFIA RUSĂ E MAI TARE CA ARMATA ROŞIE
În investigaţiile desfăşurate în anii 1991-1992, comisia parlamentară de anchetă a descoperit că Serviciul de Informaţii Externe (Slujba Vneşnei Razvedki”, SVR) a fost un factor esenţial în spălarea de bani pe scară mare între anii 1989 şi 1991 (cînd purta titulatura de Directoratul General I al KGB) şi că SVR acoperise de atunci întreaga operaţiune. Potrivit anchetatorului A. E Surkov, care a descris un sistem foarte sofisticat de contracte false, companii-fantomă şi conturi de tip off-shore prin toată Europa în anul 1992:
„Partidul a transferat în străinătate peste 60 de tone de aur, 8 tone de platină, 150 de tone de argint, iar în seifurile din băncile occidentale sînt depozitate resurse ale Partidului Comunist cuprinse între 15 şi 50 de miliarde de dolari. Au existat încălcări grave ale regimului metalelor preţioase, consemnate în Registrul de Stat pentru Metale Preţioase. Astfel, lingouri de aur au fost transferate KGB-ului. Pe 30 octombrie 1990, KGB-ul a primit 502 kilograme de obiecte preţioase. Printre acestea s-au numărat lingouri de aur, dolari (monede) americani depozitaţi pentru ocazii speciale, şi care n-au mai fost restituiţi la timp, o broşă din aur cu 31 de diamante, un inel din aur cu 20 de diamante, o broşă din aur cu 12 diamante şi 2 smaralde, un colier din aur cu 104 diamante, o broşă din aur cu 60 de diamante şi aşa mai departe… Şi există motive întemeiate pentru a crede că Uzina de Aliaje Speciale din Moscova n-a fost ocolită de atenţia KGB-ului şi, evident, de a funcţionarilor de partid. Noii bani erau depozitaţi în băncile nou-înfiinţate, din care 80%, potrivit Departamentului de Stat SUA şi reportajului BBC News din 21 noiembrie 1998, se găseau sub controlul grupărilor de crimă organizată. În Uniunea Sovietică dinainte de perestroika, sistemul bancar consta în esenţă dintr-o singură bancă, Gosbank, condusă simplu şi deţinută de guvern, în care ruşii nu aveau, din instinct, încredere. „Instinctul” acesta are legătură mai degrabă cu natura fatalistă a sufletului rus decît cu vreo dovadă concretă. Întrucît salariile erau plătite numai în numerar, iar acestea erau folosite exclusiv pentru plăţi, ruşii aveau pe bună dreptate tendinţa de a îndesa banii în saltele şi ciorapi, ceea ce tacticienii din KGB au înţeles că nu era fezabil.
Una dintre acele „bănci nou-înfiinţate” de Partidul Comunist şi de aparatul KGB a fost Menatep, concepută pentru transferurile de fonduri. Bărbaţi cu vîrste în jur de 30 de ani au fost învestiţi cu autoritatea necesară şi banii au curs non-stop. Sistemul nu se schimbase, şi nici beneficiarii. Fostul colonel KGB Viktor Kicikin, care a făcut parte din Directoratul General I responsabil cu implementarea ideologiei, a asistat direct la proces: „în 1989-1990, majoritatea societăţilor mixte sovieto-occidentale au fost create de Directoratul nostru, cu excepţia celor înfiinţate de Comitetul Central al Partidului Comunist”.
Procesul a fost atît de complet, încît fostul general KGB Timofeiev a comentat: „Piaţa va fi ocupată de aparatul conducător şi de KGB, deoarece ei deţin oportunităţile de controlare a procesului de privatizare şi de creare de întreprinderi noi. Ei deţin licenţele şi influenţa necesară. Asta nu se face atît de dragul Partidului, cît pentru supravieţuire”. Şi a adăugat: „Neîndoielnic, aici există un element de retragere organizată… potrivit căruia forţa care se retrage încearcă să menţină un fel de ordine şi posibilitatea păstrării unui nucleu, pentru ca după aceea, poate, în timp, să revină la strea anterioară. Este posibil ca pînă la 6.000 dintre acei cekişti KGB „în retragere” să se afle în poziţii importante. (Într-un interviu apărut pe 11 decembrie 2006 în ziarul britanic „Independent“, Jonathan Stern, expert în probleme ruse de la Oxford Institute for Energy Studies, a consemnat schimbările petrecute după epoca Elţîn: „Putin a numit oameni în care avea încredere, deoarece în anii ’90 existau cowboy tineri şi lipsiţi de principii, care au ajuns foarte bogaţi pe seama celorlalţi… Şi nu mai poţi repeta aşa ceva.”). „Cekiştii” au fost membrii Poliţiei Secrete sovietice sub Felix Dzerjinski în anii 1920 şi, de atunci, termenul a fost utilizat peiorativ pentru orice aparatcik din Serviciile Secrete. Lista numirilor făcute de KGB/Putin pare o trecere în revistă a elitei KGB-ului: Vladimir Putin, preşedinte al Rusiei, fost colonel KGB; Nikolai Patruşev, director al FSB (noua denumire a KGB-ului); Igor Sechin, şeful celei de-a doua mari firme producătoare de petrol, Rosneft; Valeri Golubiev, fost general KGB numit în fruntea gigantului energetic de stat, Gasprom; Iuri Zaostrovţev, director-adjunct al FSB; Viktor Ivanov, secretar-general adjunct al administraţiei Kremlinului; Boris Grîzlov, ministrul de Interne; Serghei Ivanov, ministrul Apărării; Vladimir Ustinov, procuror-general; Serghei Stepaşin, şeful Autorităţii de Audit; Serghei Pugaciov, preşedinte al Băncii Mezhprombank; Nikolai Negodov, ministru-adjunct al Transporturilor; Vladimir Iakunin, prim-vicepreşedinte al Căilor Ferate Ruse; Konstantin Romodanovski, şeful Securităţii Interne din Ministerul de Interne; Viktor Cerkesov, şeful Serviciului Federal de Control al Drogurilor; şi preşedintele de la momentul acela al companiei aeriene naţionale Aeroflot.
Mafia rusă, cunoscută ca Vorovskoi Mir sau „Lumea Hoţilor”, o federaţie aproximativă de gangsteri sovietici, a priceput imediat că „retragerea” comunismului anunţa pentru ea o nouă şi glorioasă ordine criminală mondială.
La numai un an după alungarea lui Mihail Gorbaciov, peste 2.600 de „clanuri ale crimei”, cuprinzînd peste 3 milioane de infractori, apăruseră şi se răspîndiseră ca un pojar scăpat de sub control prin fostul imperiu sovietic, potrivit unei lucrări scrise de un colectiv din prestigiosul Institut Hoover. Patruzeci dintre ele sînt egale sau depăşesc ca mărime atît Mafia siciliană, cît şi pe cea americană. Luate împreună, alcătuiesc cea mai puternică societate de crimă organizată de pe pămînt.
De fapt, directiva secretă a Partidului Comunist sublinia necesitatea stabilirii unei legături cu mafia prin intermediul resurselor vaste ale fostului KGB. Asta se întîmpla la începutul anilor 1990, în primele etape ale domniei lui Elţîn.
În 1997, Uniunea Sovietică decedase de 6 ani. Apăruse o lume nouă, în care doar Statele Unite aveau rangul de supraputere, totuşi, Rusia continua să rămînă o ameninţare – un obstacol potenţial în calea impunerii complete a voinţei economice şi militare a SUA. În cartea „Marea tablă de şah“ de Zbigniew Brzezinski, publicată în 1997, „Rusia” şi „rezervele energetice vitale” sînt menţionate mai frecvent decît oricare altă ţară şi subiect.
O dată în plus, imperativele energetice şi controlul geopolitic aveau să joace un rol esenţial în vieţile a sute de milioane de oameni.
Brzezinski apreciase că acţiunea de monopolizare a rezervelor energetice mondiale trebuia întreprinsă în vecinătatea Rusiei, în republicile fostei Uniuni Sovietice din Asia Centrală. Istoria omenirii arătase dintotdeauna că dominaţia centrului Eurasiei reprezenta cheia pentru controlul întregului glob. Azerbaidjan, care conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice şi Asiei Centrale, are o poziţie esenţială. Independenţa statelor din Asia Centrală poate fi aproape lipsită de sens dacă Azerbaidjanul devine complet subordonat Moscovei. Deşi motivaţiile s-au schimbat în 20 de secole, importanţa strategică a acestei regiuni rămîne practic aceeaşi. Brzezinski indicase problema acută care impulsiona politica americană: „O putere care domină Eurasia va controla două dintre primele trei regiuni mondiale cele mai avansate şi mai productive din punct de vedere economic. O simplă privire a hărţii sugerează de asemenea că un control asupra Eurasiei va atrage aproape automat subordonarea Africii, trimiţînd emisfera vestică şi Oceania la periferia geopolitică a continentului central al globului. Aproximativ 75% din populaţia Pămîntului trăieşte în Eurasia şi majoritatea bogăţiilor fizice ale planetei se află tot acolo, atît ca spirit întreprinzător, cît şi ca rezerve subterane. Eurasia reprezintă 60% din produsul naţional brut mondial şi aproximativ trei sferturi din resursele energetice mondiale cunoscute.
Tema energetică reapare în cartea lui Brzezinski: „Consumul mondial de energie va creşte enorm în următoarele două-trei decenii. Estimările Departamentului de Energie al SUA anticipează că va creşte cererea mondială cu peste 50%, între anii 1993 şi 2015, iar saltul cel mai important se va manifesta în Orientul îndepărtat. Avîntul dezvoltării economice a Asiei generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea de noi surse de energie”. Incluzînd implicit Orientul Mijlociu, dar minimalizîndu-1 în analiză, Brzezinski subliniase importanţa Eurasiei centrale, mai ales pentru obiectivul esenţial al diversificării surselor energetice: „în plus, ele (republicile din Asia Centrală) prezintă importanţă din punctul de vedere al securităţii şi ambiţiilor istorice pentru cel puţin trei dintre vecinii lor imediaţi şi puternici, respectiv Rusia, Turcia şi Iran, China dovedind de asemenea un interes politic tot mai mare pentru regiune. Însă Balcanii eurasiatici sînt infinit mai importanţi ca un potenţial trofeu economic: în regiune se află o concentrare enormă de rezerve de gaze naturale şi petrol, alături de minerale importante şi metale preţioase, printre care aurul“.
Era oare posibil ca eventuala dezmembrare şi slăbire a Rusiei, pînă în punctul în care nu s-ar mai fi putut opune operaţiunilor militare americane, care acum şi-au asigurat cu succes controlul rezervelor de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală, să fi făcut parte dintr-un plan pentru dominarea globală care se întindea pe mai multe decenii? În ultima vreme am auzit frecvent sintagma „Weimar Rusia” – o referire la Germania de după cel de-al II-lea război mondial, cînd despăgubirile şi jafurile aliaţilor distruseseră baza economică a ţării, creînd hiperinflaţie şi sfîşiind ţesătura socială. Unii experţi au descris acest jihad economic împotriva Rusiei ca pe o tentativă deliberată de a readuce supraputerea care se clătina la statutul unei ţări din Lumea a Treia.
Mai întîi, a fost găina, apoi oul, apoi omniprezentul castravete rusesc, apoi Teatrul Bolşoi, şi în cele din urmă petrolul. Cu petrolul au sosit reformele de piaţă, orchestrate de unii dintre cei mai strălucitori finanţişti din lume, ca Jeffrey D. Sachs şi Anders Aslund. Într-o protodemocraţie neconsolidată şi cu dezvoltare lentă, cum este cea a Rusiei, reformele de piaţă au generat, în mod inevitabil, colapsul economiei ruseşti. Populaţia a fost aruncată în ghearele disperării, iar capacitatea statului de a întreţine o forţă militară de clasă mondială a fost distrusă, ceea ce, inevitabil, a însemnat o invitaţie pentru colonialism. Această colonizare, impusă sub masca reformelor, a distrus instituţiile fundamentale ale societăţii ruse în următoarele direcţii:
1. Distrugerea sistemului financiar al statului, prin creşterea nesfîrşită a piramidei datoriei de stat, micşorarea bazei de impozitare, adîncirea crizei neplăţilor şi dezorganizarea sistemului monetar.
2. Distrugerea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al ţării, prin reducerea repetată a finanţării de către stat a ştiinţei, colapsul integrării cooperării tehnologice şi producţiei ştiinţifice în cursul privatizării de masă şi refuzul guvernului de a avea orice fel de politică ştiinţifică şi tehnică, industrială sau structurală.
3. Vinderea către companii străine de pachete de acţiuni care să asigure controlul asupra principalelor şi celor mai valoroase firme ruseşti în industrie, energie electrică şi telecomunicaţii.
4. Transferul către corporaţii transnaţionale al dreptului de exploatare a celor mai valoroase depozite de materii prime ruseşti.
5. Stabilirea controlului străin asupra bursei ruseşti.
6. Stabilirea controlului străin direct asupra modelării politicii economice interne şi externe a Rusiei.
Dintre politicile guvernării Elţîn, nici una n-a discreditat într-o măsură atît de mare noţiunea de reformă ca programul cu totul corupt „loans-for-shares”. Acesta a fost conceput de Vladimir Potanin, fost funcţionar comercial sovietic devenit bancher, fiind apoi dezvoltat de un consorţiu de bănci ruseşti noi. „Loans-for-shares” a fost condus de Anatoli Ciubais, aliat esenţial al Administraţiei Clinton, cunoscut în primul rînd pentru rolul jucat sub Igor Gaidar, ca viceprim-ministru al guvernului rus în epoca Elţîn. La mijlocul anilor 1990, Gaidar şi Ciubais au fost autorii privatizării prin „terapie de şoc” şi ai creării oligarhilor ruşi care, peste noapte, au lăsat în paupertate şi foamete 40% din populaţia rusă. Termenul „terapie de şoc” se referă la dispariţia bruscă a controlului asupra preţurilor şi monedei naţionale, combinată cu dispariţia subvenţiilor de stat şi liberalizarea imediată a comerţului intern – toate ingredientele necesare pentru pauperizarea societăţii ruse. Întrucît nu s-a opus programului „loans-for-shares” şi a continuat să-1 susţină pe Ciubais după eşecul presărat de scandaluri al terapiei sale de şoc, Administraţia Clinton a aprobat, în mod tacit, mijloace care au subminat fundamental obiectivul declarat public al Statelor Unite: de a ajuta fosta Uniune Sovietică, şi în special Rusia, să-şi îndeplinească „cu succes” tranziţia la capitalism. După cum s-a dovedit, eforturile SUA aveau ca intenţie transferul unor bogăţii însemnate din ţară şi slăbirea Rusiei, în cele din urmă, Rusia, citîndu-1 chiar pe Elţîn, a devenit o „supraputere a crimei”, o „mafiocraţie”, nu numai din cauza absenţei legislaţiei adecvate (sau a presupusei perioade a baronilor-jefuitori, despre care unii apologeţi afirmă că reprezintă o etapă naturală a dezvoltării economice), ci din cauza naturii inerent corupte a organelor de aplicare a legii şi securităţii şi a serviciilor de informaţii. Deşi seminţele fuseseră sădite de Administraţia George H. W. Bush aflată pe picior de plecare, programul de asistenţă al SUA pentru facilitarea tranziţiei Rusiei spre capitalism a demarat sub noua administraţie Clinton în anul 1993. Un grup temporar de lucru, condus de vicepreşedintele Al Gore, secretarul trezoreriei Lawrence Summers si vicesecretarul de Stat Talbot, a finalizat un contract exclusiv al trezoreriei SUA cu Goldman Sachs, Institutul Harvard pentru Dezvoltare Internaţională, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială. Parteneriatul lor cu guvernul lui Boris Elţîn a reconstruit economia rusă. Unul dintre indiciile privitoare la această reconstrucţie a fost oferit în „Marea tablă de şah“, cartea publicată de Zbigniew Brzezinski, în 1997. În privinţa Rusiei, imperativul era limpede: „în mod firesc, sarcina imediată trebuie să fie reducerea probabilităţii anarhiei politice sau a revenirii la o dictatură ostilă într-un stat fărîmiţat, care continuă să deţină arsenal nuclear. În acelaşi timp, însă, rămîne valabilă şi sarcina pe termen lung: modalitatea de încurajare a transformării democratice şi revenirii economice a Rusiei, simultan cu evitarea resurgenţei unui imperiu euroasiatic care poate împiedica ţelul geostrategic american… Între timp, este însă imperativ să nu apară nici un pretendent euroasiatic (Rusia), care să fie capabil să domine Eurasia şi, astfel, să conteste de asemenea supremaţia Americii“. Interesele SUA faţă de zăcămintele de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală sînt impulsionate de consideraţii economice şi strategice. După declinul Imperiului Otoman din Secolul al XlX-lea, Rusia s-a confruntat cu o altă putere colonială aflată pe unul dintre flancurile sale sudice, fiind separată de India britanică prin Afghanistanul sălbatic. Lupta dintre ele pe înălţimile asiatice a devenit cunoscută ca „Jocul cel Mare”, pe care l-au purtat timp de un secol, nu numai pentru a cîştiga controlul resurselor importante, ci şi pentru a interzice accesul altora la acestea, În prezent, dominaţia mondială a SUA se bazează, în mare parte, pe hegemonia ei aproape absolută în economia mondială a petrolului. Politica oficială americană în Asia Centrală, aşa cum a declarat un membru NSC în faţa Congresului în anul 1997, a fost de „a distruge controlul de tip monopolist al Rusiei asupra transportului de petrol şi gaze naturale din regiune şi, de fapt, de a promova securitatea energiei occidentale prin diversificarea ofertei”. Unul dintre primii paşi spre distrugerea acelui monopol a fost între-prins la mijlocul lunii decembrie 1999, cînd reprezentanţi ai autorităţilor americane au participat la o reuniune oficială în Azerbaidjan, unde au fost discutate şi convenite programe explicite pentru antrenarea şi echiparea mujahedinilor, luptători musulmani de gherilă, din Caucaz, Asia Centrală şi de Sud şi lumea arabă. „Reuniunea aceasta a dus la încurajarea tacită de către Washington atît a aliaţilor musulmani, cît şi a companiilor americane private de securitate de a-i ajuta pe ceceni şi pe aliaţii lor islamişti în susţinerea viitorului jihad (împotriva Rusiei)”. Ascensiunea la putere a talibanilor în Afghanistan poate fi asociată aceleiaşi teme unice şi favorite de a-ţi opri concurentul – în cazul acesta, Rusia – să ajungă la petrol, prin eliminarea sa din propria-i sferă naturală de influenţă. Conflictele armate la frontierele sudice ale teritoriului Rusiei, în Nagorno-Karabah, Abhazia şi Cecenia, au „reprezentat o mişcare tactică distinctă, crucială la momentul respectiv, pentru a discerne care putere va deveni pînă la urmă stăpînă (a rezervelor energetice)”.
„Partidul a transferat în străinătate peste 60 de tone de aur, 8 tone de platină, 150 de tone de argint, iar în seifurile din băncile occidentale sînt depozitate resurse ale Partidului Comunist cuprinse între 15 şi 50 de miliarde de dolari. Au existat încălcări grave ale regimului metalelor preţioase, consemnate în Registrul de Stat pentru Metale Preţioase. Astfel, lingouri de aur au fost transferate KGB-ului. Pe 30 octombrie 1990, KGB-ul a primit 502 kilograme de obiecte preţioase. Printre acestea s-au numărat lingouri de aur, dolari (monede) americani depozitaţi pentru ocazii speciale, şi care n-au mai fost restituiţi la timp, o broşă din aur cu 31 de diamante, un inel din aur cu 20 de diamante, o broşă din aur cu 12 diamante şi 2 smaralde, un colier din aur cu 104 diamante, o broşă din aur cu 60 de diamante şi aşa mai departe… Şi există motive întemeiate pentru a crede că Uzina de Aliaje Speciale din Moscova n-a fost ocolită de atenţia KGB-ului şi, evident, de a funcţionarilor de partid. Noii bani erau depozitaţi în băncile nou-înfiinţate, din care 80%, potrivit Departamentului de Stat SUA şi reportajului BBC News din 21 noiembrie 1998, se găseau sub controlul grupărilor de crimă organizată. În Uniunea Sovietică dinainte de perestroika, sistemul bancar consta în esenţă dintr-o singură bancă, Gosbank, condusă simplu şi deţinută de guvern, în care ruşii nu aveau, din instinct, încredere. „Instinctul” acesta are legătură mai degrabă cu natura fatalistă a sufletului rus decît cu vreo dovadă concretă. Întrucît salariile erau plătite numai în numerar, iar acestea erau folosite exclusiv pentru plăţi, ruşii aveau pe bună dreptate tendinţa de a îndesa banii în saltele şi ciorapi, ceea ce tacticienii din KGB au înţeles că nu era fezabil.
Una dintre acele „bănci nou-înfiinţate” de Partidul Comunist şi de aparatul KGB a fost Menatep, concepută pentru transferurile de fonduri. Bărbaţi cu vîrste în jur de 30 de ani au fost învestiţi cu autoritatea necesară şi banii au curs non-stop. Sistemul nu se schimbase, şi nici beneficiarii. Fostul colonel KGB Viktor Kicikin, care a făcut parte din Directoratul General I responsabil cu implementarea ideologiei, a asistat direct la proces: „în 1989-1990, majoritatea societăţilor mixte sovieto-occidentale au fost create de Directoratul nostru, cu excepţia celor înfiinţate de Comitetul Central al Partidului Comunist”.
Procesul a fost atît de complet, încît fostul general KGB Timofeiev a comentat: „Piaţa va fi ocupată de aparatul conducător şi de KGB, deoarece ei deţin oportunităţile de controlare a procesului de privatizare şi de creare de întreprinderi noi. Ei deţin licenţele şi influenţa necesară. Asta nu se face atît de dragul Partidului, cît pentru supravieţuire”. Şi a adăugat: „Neîndoielnic, aici există un element de retragere organizată… potrivit căruia forţa care se retrage încearcă să menţină un fel de ordine şi posibilitatea păstrării unui nucleu, pentru ca după aceea, poate, în timp, să revină la strea anterioară. Este posibil ca pînă la 6.000 dintre acei cekişti KGB „în retragere” să se afle în poziţii importante. (Într-un interviu apărut pe 11 decembrie 2006 în ziarul britanic „Independent“, Jonathan Stern, expert în probleme ruse de la Oxford Institute for Energy Studies, a consemnat schimbările petrecute după epoca Elţîn: „Putin a numit oameni în care avea încredere, deoarece în anii ’90 existau cowboy tineri şi lipsiţi de principii, care au ajuns foarte bogaţi pe seama celorlalţi… Şi nu mai poţi repeta aşa ceva.”). „Cekiştii” au fost membrii Poliţiei Secrete sovietice sub Felix Dzerjinski în anii 1920 şi, de atunci, termenul a fost utilizat peiorativ pentru orice aparatcik din Serviciile Secrete. Lista numirilor făcute de KGB/Putin pare o trecere în revistă a elitei KGB-ului: Vladimir Putin, preşedinte al Rusiei, fost colonel KGB; Nikolai Patruşev, director al FSB (noua denumire a KGB-ului); Igor Sechin, şeful celei de-a doua mari firme producătoare de petrol, Rosneft; Valeri Golubiev, fost general KGB numit în fruntea gigantului energetic de stat, Gasprom; Iuri Zaostrovţev, director-adjunct al FSB; Viktor Ivanov, secretar-general adjunct al administraţiei Kremlinului; Boris Grîzlov, ministrul de Interne; Serghei Ivanov, ministrul Apărării; Vladimir Ustinov, procuror-general; Serghei Stepaşin, şeful Autorităţii de Audit; Serghei Pugaciov, preşedinte al Băncii Mezhprombank; Nikolai Negodov, ministru-adjunct al Transporturilor; Vladimir Iakunin, prim-vicepreşedinte al Căilor Ferate Ruse; Konstantin Romodanovski, şeful Securităţii Interne din Ministerul de Interne; Viktor Cerkesov, şeful Serviciului Federal de Control al Drogurilor; şi preşedintele de la momentul acela al companiei aeriene naţionale Aeroflot.
Mafia rusă, cunoscută ca Vorovskoi Mir sau „Lumea Hoţilor”, o federaţie aproximativă de gangsteri sovietici, a priceput imediat că „retragerea” comunismului anunţa pentru ea o nouă şi glorioasă ordine criminală mondială.
La numai un an după alungarea lui Mihail Gorbaciov, peste 2.600 de „clanuri ale crimei”, cuprinzînd peste 3 milioane de infractori, apăruseră şi se răspîndiseră ca un pojar scăpat de sub control prin fostul imperiu sovietic, potrivit unei lucrări scrise de un colectiv din prestigiosul Institut Hoover. Patruzeci dintre ele sînt egale sau depăşesc ca mărime atît Mafia siciliană, cît şi pe cea americană. Luate împreună, alcătuiesc cea mai puternică societate de crimă organizată de pe pămînt.
De fapt, directiva secretă a Partidului Comunist sublinia necesitatea stabilirii unei legături cu mafia prin intermediul resurselor vaste ale fostului KGB. Asta se întîmpla la începutul anilor 1990, în primele etape ale domniei lui Elţîn.
În 1997, Uniunea Sovietică decedase de 6 ani. Apăruse o lume nouă, în care doar Statele Unite aveau rangul de supraputere, totuşi, Rusia continua să rămînă o ameninţare – un obstacol potenţial în calea impunerii complete a voinţei economice şi militare a SUA. În cartea „Marea tablă de şah“ de Zbigniew Brzezinski, publicată în 1997, „Rusia” şi „rezervele energetice vitale” sînt menţionate mai frecvent decît oricare altă ţară şi subiect.
O dată în plus, imperativele energetice şi controlul geopolitic aveau să joace un rol esenţial în vieţile a sute de milioane de oameni.
Brzezinski apreciase că acţiunea de monopolizare a rezervelor energetice mondiale trebuia întreprinsă în vecinătatea Rusiei, în republicile fostei Uniuni Sovietice din Asia Centrală. Istoria omenirii arătase dintotdeauna că dominaţia centrului Eurasiei reprezenta cheia pentru controlul întregului glob. Azerbaidjan, care conţine bogăţiile bazinului Mării Caspice şi Asiei Centrale, are o poziţie esenţială. Independenţa statelor din Asia Centrală poate fi aproape lipsită de sens dacă Azerbaidjanul devine complet subordonat Moscovei. Deşi motivaţiile s-au schimbat în 20 de secole, importanţa strategică a acestei regiuni rămîne practic aceeaşi. Brzezinski indicase problema acută care impulsiona politica americană: „O putere care domină Eurasia va controla două dintre primele trei regiuni mondiale cele mai avansate şi mai productive din punct de vedere economic. O simplă privire a hărţii sugerează de asemenea că un control asupra Eurasiei va atrage aproape automat subordonarea Africii, trimiţînd emisfera vestică şi Oceania la periferia geopolitică a continentului central al globului. Aproximativ 75% din populaţia Pămîntului trăieşte în Eurasia şi majoritatea bogăţiilor fizice ale planetei se află tot acolo, atît ca spirit întreprinzător, cît şi ca rezerve subterane. Eurasia reprezintă 60% din produsul naţional brut mondial şi aproximativ trei sferturi din resursele energetice mondiale cunoscute.
Tema energetică reapare în cartea lui Brzezinski: „Consumul mondial de energie va creşte enorm în următoarele două-trei decenii. Estimările Departamentului de Energie al SUA anticipează că va creşte cererea mondială cu peste 50%, între anii 1993 şi 2015, iar saltul cel mai important se va manifesta în Orientul îndepărtat. Avîntul dezvoltării economice a Asiei generează deja presiuni masive pentru explorarea şi exploatarea de noi surse de energie”. Incluzînd implicit Orientul Mijlociu, dar minimalizîndu-1 în analiză, Brzezinski subliniase importanţa Eurasiei centrale, mai ales pentru obiectivul esenţial al diversificării surselor energetice: „în plus, ele (republicile din Asia Centrală) prezintă importanţă din punctul de vedere al securităţii şi ambiţiilor istorice pentru cel puţin trei dintre vecinii lor imediaţi şi puternici, respectiv Rusia, Turcia şi Iran, China dovedind de asemenea un interes politic tot mai mare pentru regiune. Însă Balcanii eurasiatici sînt infinit mai importanţi ca un potenţial trofeu economic: în regiune se află o concentrare enormă de rezerve de gaze naturale şi petrol, alături de minerale importante şi metale preţioase, printre care aurul“.
Era oare posibil ca eventuala dezmembrare şi slăbire a Rusiei, pînă în punctul în care nu s-ar mai fi putut opune operaţiunilor militare americane, care acum şi-au asigurat cu succes controlul rezervelor de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală, să fi făcut parte dintr-un plan pentru dominarea globală care se întindea pe mai multe decenii? În ultima vreme am auzit frecvent sintagma „Weimar Rusia” – o referire la Germania de după cel de-al II-lea război mondial, cînd despăgubirile şi jafurile aliaţilor distruseseră baza economică a ţării, creînd hiperinflaţie şi sfîşiind ţesătura socială. Unii experţi au descris acest jihad economic împotriva Rusiei ca pe o tentativă deliberată de a readuce supraputerea care se clătina la statutul unei ţări din Lumea a Treia.
Mai întîi, a fost găina, apoi oul, apoi omniprezentul castravete rusesc, apoi Teatrul Bolşoi, şi în cele din urmă petrolul. Cu petrolul au sosit reformele de piaţă, orchestrate de unii dintre cei mai strălucitori finanţişti din lume, ca Jeffrey D. Sachs şi Anders Aslund. Într-o protodemocraţie neconsolidată şi cu dezvoltare lentă, cum este cea a Rusiei, reformele de piaţă au generat, în mod inevitabil, colapsul economiei ruseşti. Populaţia a fost aruncată în ghearele disperării, iar capacitatea statului de a întreţine o forţă militară de clasă mondială a fost distrusă, ceea ce, inevitabil, a însemnat o invitaţie pentru colonialism. Această colonizare, impusă sub masca reformelor, a distrus instituţiile fundamentale ale societăţii ruse în următoarele direcţii:
1. Distrugerea sistemului financiar al statului, prin creşterea nesfîrşită a piramidei datoriei de stat, micşorarea bazei de impozitare, adîncirea crizei neplăţilor şi dezorganizarea sistemului monetar.
2. Distrugerea potenţialului ştiinţific şi tehnologic al ţării, prin reducerea repetată a finanţării de către stat a ştiinţei, colapsul integrării cooperării tehnologice şi producţiei ştiinţifice în cursul privatizării de masă şi refuzul guvernului de a avea orice fel de politică ştiinţifică şi tehnică, industrială sau structurală.
3. Vinderea către companii străine de pachete de acţiuni care să asigure controlul asupra principalelor şi celor mai valoroase firme ruseşti în industrie, energie electrică şi telecomunicaţii.
4. Transferul către corporaţii transnaţionale al dreptului de exploatare a celor mai valoroase depozite de materii prime ruseşti.
5. Stabilirea controlului străin asupra bursei ruseşti.
6. Stabilirea controlului străin direct asupra modelării politicii economice interne şi externe a Rusiei.
Dintre politicile guvernării Elţîn, nici una n-a discreditat într-o măsură atît de mare noţiunea de reformă ca programul cu totul corupt „loans-for-shares”. Acesta a fost conceput de Vladimir Potanin, fost funcţionar comercial sovietic devenit bancher, fiind apoi dezvoltat de un consorţiu de bănci ruseşti noi. „Loans-for-shares” a fost condus de Anatoli Ciubais, aliat esenţial al Administraţiei Clinton, cunoscut în primul rînd pentru rolul jucat sub Igor Gaidar, ca viceprim-ministru al guvernului rus în epoca Elţîn. La mijlocul anilor 1990, Gaidar şi Ciubais au fost autorii privatizării prin „terapie de şoc” şi ai creării oligarhilor ruşi care, peste noapte, au lăsat în paupertate şi foamete 40% din populaţia rusă. Termenul „terapie de şoc” se referă la dispariţia bruscă a controlului asupra preţurilor şi monedei naţionale, combinată cu dispariţia subvenţiilor de stat şi liberalizarea imediată a comerţului intern – toate ingredientele necesare pentru pauperizarea societăţii ruse. Întrucît nu s-a opus programului „loans-for-shares” şi a continuat să-1 susţină pe Ciubais după eşecul presărat de scandaluri al terapiei sale de şoc, Administraţia Clinton a aprobat, în mod tacit, mijloace care au subminat fundamental obiectivul declarat public al Statelor Unite: de a ajuta fosta Uniune Sovietică, şi în special Rusia, să-şi îndeplinească „cu succes” tranziţia la capitalism. După cum s-a dovedit, eforturile SUA aveau ca intenţie transferul unor bogăţii însemnate din ţară şi slăbirea Rusiei, în cele din urmă, Rusia, citîndu-1 chiar pe Elţîn, a devenit o „supraputere a crimei”, o „mafiocraţie”, nu numai din cauza absenţei legislaţiei adecvate (sau a presupusei perioade a baronilor-jefuitori, despre care unii apologeţi afirmă că reprezintă o etapă naturală a dezvoltării economice), ci din cauza naturii inerent corupte a organelor de aplicare a legii şi securităţii şi a serviciilor de informaţii. Deşi seminţele fuseseră sădite de Administraţia George H. W. Bush aflată pe picior de plecare, programul de asistenţă al SUA pentru facilitarea tranziţiei Rusiei spre capitalism a demarat sub noua administraţie Clinton în anul 1993. Un grup temporar de lucru, condus de vicepreşedintele Al Gore, secretarul trezoreriei Lawrence Summers si vicesecretarul de Stat Talbot, a finalizat un contract exclusiv al trezoreriei SUA cu Goldman Sachs, Institutul Harvard pentru Dezvoltare Internaţională, Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială. Parteneriatul lor cu guvernul lui Boris Elţîn a reconstruit economia rusă. Unul dintre indiciile privitoare la această reconstrucţie a fost oferit în „Marea tablă de şah“, cartea publicată de Zbigniew Brzezinski, în 1997. În privinţa Rusiei, imperativul era limpede: „în mod firesc, sarcina imediată trebuie să fie reducerea probabilităţii anarhiei politice sau a revenirii la o dictatură ostilă într-un stat fărîmiţat, care continuă să deţină arsenal nuclear. În acelaşi timp, însă, rămîne valabilă şi sarcina pe termen lung: modalitatea de încurajare a transformării democratice şi revenirii economice a Rusiei, simultan cu evitarea resurgenţei unui imperiu euroasiatic care poate împiedica ţelul geostrategic american… Între timp, este însă imperativ să nu apară nici un pretendent euroasiatic (Rusia), care să fie capabil să domine Eurasia şi, astfel, să conteste de asemenea supremaţia Americii“. Interesele SUA faţă de zăcămintele de petrol şi gaze naturale din Asia Centrală sînt impulsionate de consideraţii economice şi strategice. După declinul Imperiului Otoman din Secolul al XlX-lea, Rusia s-a confruntat cu o altă putere colonială aflată pe unul dintre flancurile sale sudice, fiind separată de India britanică prin Afghanistanul sălbatic. Lupta dintre ele pe înălţimile asiatice a devenit cunoscută ca „Jocul cel Mare”, pe care l-au purtat timp de un secol, nu numai pentru a cîştiga controlul resurselor importante, ci şi pentru a interzice accesul altora la acestea, În prezent, dominaţia mondială a SUA se bazează, în mare parte, pe hegemonia ei aproape absolută în economia mondială a petrolului. Politica oficială americană în Asia Centrală, aşa cum a declarat un membru NSC în faţa Congresului în anul 1997, a fost de „a distruge controlul de tip monopolist al Rusiei asupra transportului de petrol şi gaze naturale din regiune şi, de fapt, de a promova securitatea energiei occidentale prin diversificarea ofertei”. Unul dintre primii paşi spre distrugerea acelui monopol a fost între-prins la mijlocul lunii decembrie 1999, cînd reprezentanţi ai autorităţilor americane au participat la o reuniune oficială în Azerbaidjan, unde au fost discutate şi convenite programe explicite pentru antrenarea şi echiparea mujahedinilor, luptători musulmani de gherilă, din Caucaz, Asia Centrală şi de Sud şi lumea arabă. „Reuniunea aceasta a dus la încurajarea tacită de către Washington atît a aliaţilor musulmani, cît şi a companiilor americane private de securitate de a-i ajuta pe ceceni şi pe aliaţii lor islamişti în susţinerea viitorului jihad (împotriva Rusiei)”. Ascensiunea la putere a talibanilor în Afghanistan poate fi asociată aceleiaşi teme unice şi favorite de a-ţi opri concurentul – în cazul acesta, Rusia – să ajungă la petrol, prin eliminarea sa din propria-i sferă naturală de influenţă. Conflictele armate la frontierele sudice ale teritoriului Rusiei, în Nagorno-Karabah, Abhazia şi Cecenia, au „reprezentat o mişcare tactică distinctă, crucială la momentul respectiv, pentru a discerne care putere va deveni pînă la urmă stăpînă (a rezervelor energetice)”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!