Directorul revistei «Harper», John MacArthur, face o analiză lucidă asupra mass-mediei americane:
El îi numeşte pe jurnaliştii americani „curtezani care vor să trăiască la Versailles”.
John MacArthur este în prezent preşedinte şi director al revistei «Harper's Magazine». Are o prestigioasă carieră jurnalistică, colaborând la mai multe cunoscute publicaţii din SUA: New York Times, Washington Post, Boston Globe, Los Angeles Times, Wall Street Journal. În 1993 a primit premiul Mencken pentru cel mai bun editorial, în urma articolelor sale din New York Times. Bun cunoscător al lumii redacţiilor americane, el face o serie de dezvăluiri incitante despre corupţia din lumea presei, în contextul evenimentelor de după 11 septembrie 2001.
Kristina Borjesson l-a intervievat şi a publicat mărturiile lui sub titlul «Toată lumea vrea să trăiască la Versailles», în cartea «Controlul Media. Opt mari jurnalişti americani rezistă presiunilor administraţiei Bush», publicată de editura pariziană «Les Arenes» în 2006.
Singurii care se bucură de libertatea presei sunt proprietarii mass-media
Kristina Borjesson: Virulenţa cu care John MacArthur apostrofează mass-media şi neglijenţele principalelor ei ”vedete” ar putea să-i şocheze pe cei sensibili. Pentru mine însă e ca un suflu de aer proaspăt. Mi se pare revigorant să aud un jurnalist, ba mai mult, un patron de ziar, că îşi critică breasla cu atâta libertate. Este drept că, spre deosebire de alţii, directorul de la Harper nu are nevoie să facă temenele nimănui pentru a asigura supravieţuirea revistei sale: în ceea ce-l priveşte, independenţa reprezintă un privilegiu nativ. Nepot al bancherului miliardar John D. MacArthur şi fiul lui Roderick MacArthur, la rândul său milionar şi apărător ardent al libertăţii civice, John are în gene reuşita individuală, dar şi un anumit devotament faţă de interesul public.
Nobili din fire, descendenţii familiilor înstărite cum este cea a lui John sunt adesea educaţi în spiritul datoriei faţă de ţara care le-a permis să devină bogaţi. MacArthur îşi achită astfel datoria cu ajutorul revistei Harper, o publicaţie lunară de artă şi literatură, care tratează totodată subiecte de politică, făcându-şi o plăcere din a lua urma celor puternici şi corupţi. , , Singurii care se bucură de libertatea presei sunt aceia care deţin un organ de presă”, îi place lui John MacArthur să spună cu cea mai mare seriozitate.
Noii curtezani ai actualului Versailles
Prin spiritul juvenil, eleganţa şi bunele maniere, John are aerul unui băiat de bani gata american. Dar aparenţele înşeală. Colaborator constant al revistei «Devoir» din Montreal, el vorbeşte curent limba franceză şi face dovada unei viziuni largi asupra lumii, aspect din ce în ce mai puţin în vogă printre cei din lumea lui. Dacă la prima vedere pare de o curtoazie ieşită din comun, devine cu totul altul, imediat ce îşi scoate sabia din teacă pentru a-şi critica colegii de breaslă. De-abia atunci îţi dai seama cât de puternic este focul ce îl animă: „Mulţi din generaţia mea au făcut jurnalism pentru că s-au simţit investiţi cu o responsabilitate deosebită”, explică el. „Aceea de a nu mai accepta vreodată minciunile care ne-au fost servite pe vremea războiului din Vietnam”.
Acum că Statele Unite sunt amestecate într-un război nu cu mult diferit de cel care i-a marcat tinereţea, MacArthur nu-şi poate potoli mânia. El îi acuză pe jurnaliştii de la Washington că sunt „curtezani” şi compară capitala americană cu Versailles-ul lui Ludovic al XIV-lea. „Toată lumea vrea să trăiască la Versailles” în preajma actualului Rege-Soare, George Bush. MacArthur se lansează într-un rechizitoriu feroce împotriva presei de după 11 Septembrie 2001.
Presa acoperă şi multiplică minciunile guvernanţilor
Presa acoperă şi multiplică minciunile guvernanţilor
John MacArthur: Felul în care mass-media s-a comportat chiar înainte de cel de-al doilea război din Golf şi de invazia Irakului este demn de dispreţ. Doar în anii care au precedat războiul din Vietnam mai putem găsi publicaţii atât de mediocre. Mass-media americană a înghiţit şi a amplificat absolut toate minciunile administraţiei Bush, începând cu conferinţa de presă care a avut loc la 7 septembrie 2002. În acea zi, însoţit de Tony Blair, George Bush a vorbit despre un nou raport al AIEA (Agenţia internaţională de energie atomică) conform căruia Saddam Hussein avea să creeze o bombă atomică în numai şase luni. Însă acest raport nu a existat niciodată. Foarte puţini jurnalişti au semnalat acest lucru la vremea respectivă, deşi subiectul ar fi fost o bombă mediatică: „Preşedintele a citat un raport imaginar, avertizând asupra iminenţei unui holocaust nuclear”. Dar nimeni din presă nu a pomenit nimic despre această minciună sfruntată.
Primul articol serios în care se dezvăluia faptul că acest faimos raport este o scorneală n-a fost publicat decât trei săptămâni mai târziu în Washington Times. Cel mai uimitor este însă faptul că acesta a apărut într-un cotidian de dreapta, care susţinea ideea războiului. Articolul, intitulat «Raportul citat de Bush nu există: AIEA neagă raportul referitor la armele irakiene», a fost publicat pe data de 27 septembrie 2002. În decursul celor două săptămâni care au urmat până la decizia Congresului de a aproba invazia Irakului şi de a-i acorda undă verde lui Bush, presa a continuat totuşi să publice poveşti înspăimântătoare despre armele irakienilor.
Cei mai mulţi s-au inspirat dintr-un articol apărut în New York Times în care autoarea, Judith Miller, scrie despre existenţa unor tuburi de aluminiu care ar constitui o dovadă pentru faptul că Saddam Hussein şi-a relansat programul nuclear. În primul articol din această serie, apărut pe 8 septembrie 2002 sub semnăturile lui Judith Miller şi a lui Michael Gordon, se află un citat care a rămas întipărit în amintirea tuturor, un exemplu tipic de propagandă. Autorii citează un membru eminent al administraţiei Bush, fără îndoială vicepreşedintele Dick Cheney: „Dacă vom aştepta prea mult pentru a descoperi arma încă fumegând, nu va mai ieşi fum din ea, ci o „ciupercă” nucleară”.
Nici că se puteau prezenta lucrurile într-un mod mai terifiant. Ar fi fost o spălare de creiere prea evidentă dacă s-ar fi spus: dacă nu invadăm Irakul, Saddam Hussein va declanşa holocaustul nuclear asupra Statelor Unite. Ori acest lucru era o mare tâmpenie. Aşa cum a explicat mai târziu AIEA, tuburile de aluminiu erau destinate fabricării de focoase tradiţionale şi nu fabricării de arme atomice.
Excesul de zel al jurnaliştilor înfloreşte versiunea oficială
Dar minciuna nu se opreşte aici. În timpul perioadei cruciale dintre 17 septembrie şi 12 octombrie 2001, presa americană nu a mişcat niciun deget pentru a opri avalanşa de absurdităţi. Poate cu două excepţii: Washington Post şi Scott Ritter, inspector pentru dezarmare la ONU, despre care n-am mai auzit vorbindu-se de atunci. Faptele ulterioare i-au dat dreptate acestuia din urmă, mult mai mult decât ne-am fi aşteptat, dar i-a mai auzit cineva numele? A fost felicitat pentru clarviziunea sa cu privire la război? A fost invitat la vreo emisiune pentru a spune „v-am zis eu”?! A avut ocazia să vorbească la acele televiziuni care l-au ridiculizat şi l-au acuzat de atâtea absurdităţi: că este în slujba Irakului, că este prieten cu Saddam Hussein, etc.? Nu.
În cercurile mediatice din Washington şi din New York se instalase o atmosferă de obedienţă plină de frică şi panică. Jurnaliştii nu reuşeau să mai facă deosebirea între ceea ce era adevărat şi ceea ce era fals şi preferau să păstreze linia oficială. Unii reporteri, precum Judith Miller, au făcut chiar exces de zel, amplificând anumite elemente în sensul versiunii oficiale. Pentru mine este evident că detaliile proveneau chiar de la Casa Albă. Este o tehnică de propagandă îndelung exersată: dezvălui anumite informaţii ziarului New York Times, apoi vicepreşedintele sau alt membru al administraţiei este invitat la o emisiune televizată pentru a dezbate subiectul şi astfel are ocazia să justifice un război împotriva lui Saddam Hussein.
O scorneală de impact: „armele de distrugere în masă”
Un alt aspect important: formularea „arme de distrugere în masă” este demnă de Orwell. Preşedenţia americană a utilizat în mod deliberat această expresie goală de sens pentru că astfel putea pune în aceeaşi oală bomba atomică, armele chimice şi armele biologice. În presa americană aproape nimeni nu şi-a bătut capul să menţioneze diferenţa care există între cele trei. Până pe 12 octombrie 2002 sperietoarea numărul unu utilizată de administraţia Bush a fost ameninţarea cu un atac nuclear şi faptul că Saddam Hussein ar fi fost pe punctul de a fabrica bomba atomică. Nu s-a spus nimic despre arme chimice sau biologice. Imediat ce Congresul a autorizat invazia Irakului, s-a renunţat la terifiantele poveşti cu bomba atomică şi nu s-a mai vorbit decât despre arme de distrugere în masă. Ştiau foarte bine că dacă s-ar fi aflat că povestea cu armele nucleare este o invenţie, singura lor şansă era să semene confuzie. Continuând să vorbească despre arme de distrugere în masă, cei mai mulţi oameni ar fi crezut că se referă tot la bomba atomică. Şi exact aceasta s-a şi petrecut.
Kristina Borjesson: Carl Bernstein (unul dintre cei care au descoperit „afacerea Watergate”, care a dus la demisia preşedintelui american Richard Nixon, în 1974 – n.r.) consideră că presa a făcut treabă bună în ultimul sfert de secol. I-am pus aceeaşi întrebare privitoare la armele de distrugere în masă: cum este posibil că această ştire a fost difuzată fără a fi pusă sub semnul întrebării, fără a fi verificată? El mi-a răspuns, citez din memorie, „A trebuit să transmitem comentariile administraţiei despre armele de distrugere în masă. Cum am fi putut să le verificăm?! N-aveam cum să mergem la faţa locului pentru a cere inventarul!” Dvs. îmi spuneţi că această minciună privind raportul AIEA s-ar fi putut verifica destul de repede. Prin ce miracol aţi reuşit acolo unde toţi ceilalţi au dat greş?
John MacArthur: A fost suficient să citesc ziarele şi să ciulesc urechea când unul dintre colegii mei de la Harper a afirmat: „Ştii, raportul AEIA nu există!” Am făcut apoi legătura cu ceea ce spunea Scott Ritter, fost inspector pentru dezarmare în cadrul ONU, cu privire la capacităţile nucleare ale Irakului: „considerăm că am rezolvat această problemă în decembrie 1998”. Şi atunci mi-am spus: „povestea lor cu bomba atomică este clar o minciună. Vor să ne sperie”.
Informaţii false, care nu citează sursele
Trebuie spus şi faptul că toate articolele care alertau asupra acestui pretins pericol nu indicau niciodată sursele. Judith Miller nu a citat niciodată vreun nume. Împreună cu echipa mea am reuşit să găsim o sursă: David Albright, fost inspector în dezarmare în cadrul Comisiei speciale a Naţiunilor Unite (UNSCOM). El, şi toţi ceilalţi foşti inspectori şi experţi în dezarmare ştiau că povestea cu tuburile de aluminiu nu stă în picioare. Exact asta a şi susţinut pe 8 decembrie 2002 pe un post de televiziune important, subliniind că aceste tuburi nu au cum să reprezinte vreo încercare de a reconstitui un arsenal nuclear. Nici atunci presa scrisă nu a mişcat un deget, nici măcar presa de stânga.
Kristina Borjesson: De ce?
John MacArthur: Nu şi-au dat nici măcar silinţa să caute şi alte surse de informare, deşi acestea nu lipseau. Orice reporter ştie că dacă există un inspector în dezarmare care a făcut anumite declaraţii publice, există şi alţii care cunosc subiectul şi totuşi preferă să tacă. De obicei aceşti funcţionari sunt oameni care preferă să rămână în spate. Dacă există un Scott Ritter care strigă în gura mare, există cu siguranţă alţi 10-20 care şuşotesc despre asta. E suficient să-i cauţi ca să-i găseşti, nu este atât de greu.
John MacArthur: Nu şi-au dat nici măcar silinţa să caute şi alte surse de informare, deşi acestea nu lipseau. Orice reporter ştie că dacă există un inspector în dezarmare care a făcut anumite declaraţii publice, există şi alţii care cunosc subiectul şi totuşi preferă să tacă. De obicei aceşti funcţionari sunt oameni care preferă să rămână în spate. Dacă există un Scott Ritter care strigă în gura mare, există cu siguranţă alţi 10-20 care şuşotesc despre asta. E suficient să-i cauţi ca să-i găseşti, nu este atât de greu.
E drept că ei nu ies singuri în faţă să facă declaraţii publice. Se tem prea tare să nu aibă aceeaşi soartă cu confratele lor David Kelly din Anglia. În mai 2003, BBC-ul îl prezenta pe doctorul David Kelly, expert în dezarmare al guvernului britanic, ca fiind autorul unor falsificări de informaţii realizate de fapt de guvern. Kelly „dăduse o formă mai atractivă” unui raport care conţinea afirmaţii cu privire la armele irakiene de distrugere în masă şi care susţinea că acestea puteau fi activate în trei sferturi de oră. În data de 17 iulie 2003, David Kelly a fost găsit mort. Raportul anchetatorilor cu privire la cauza morţii indică o sinucidere, dar a fost primit cu mult scepticism.
Kristina Borjesson: Totuşi, Carl Bernstein, Judith Miller... sunt nume mari!
John MacArthur: Carl Bernstein, înainte de deveni jurnalist independent, a lucrat pentru Washington Post. El este un produs al acestui mediu şi apără din reflex jurnaliştii din Washington şi presa care gravitează în jurul Casei Albe. Aceşti oameni fac parte dintr-o instituţie căreia îi datorează supunere. Ei îi sunt loiali patronului, şi nu cititorului. Ei nu au aceeaşi responsabilitate ca jurnaliştii independenţi ca, de exemplu, Seymour Hersh. (Seymour Hesh este cel mai celebru jurnalist de investigaţie american – n.r.).
John MacArthur: Carl Bernstein, înainte de deveni jurnalist independent, a lucrat pentru Washington Post. El este un produs al acestui mediu şi apără din reflex jurnaliştii din Washington şi presa care gravitează în jurul Casei Albe. Aceşti oameni fac parte dintr-o instituţie căreia îi datorează supunere. Ei îi sunt loiali patronului, şi nu cititorului. Ei nu au aceeaşi responsabilitate ca jurnaliştii independenţi ca, de exemplu, Seymour Hersh. (Seymour Hesh este cel mai celebru jurnalist de investigaţie american – n.r.).
Sunt publicate doar ştirile conforme cu versiunea oficială
Kristina Borjesson: Dacă ceea ce spuneţi este adevărat, aceşti oameni mai pot fi consideraţi ziarişti? Este o diferenţă ca de la cer la pământ între un adevărat jurnalist şi un conţopist care se limitează la a transcrie o imensă minciună, fără să o verifice!
John MacArthur: Aceşti jurnalişti nu au certitudinea că este vorba despre minciuni gogonate. În viziunea lor, rolul pe care ei îl au constă tocmai în a urma instrucţiunile şi a repeta, sau cel puţin a reda cu fidelitate, ceea ce transmite Administraţia. Judith Miller este un caz aparte: a servit această cauză cu atâta fervoare, încât ar fi fost bucuroasă să îl înlăture chiar ea pe Saddam Hussein de la putere. Ar fi făcut orice pentru a ajuta Casa Albă, ca apoi să primească cuvinte de laudă. Cei mai mulţi reporteri nu sunt însă atât de implicaţi. Se mulţumesc să transcrie docili ceea ce li se spune.
De altfel la Washington Post sunt reporteri foarte buni, oameni precum Barton Gellman sau Dana Milbank, trimis special la Casa Albă. Aceştia sunt informatori foarte buni. Walter Pincus, alt „câine de vânătoare”, povesteşte că dacă intri în redacţie strigând în gura mare: „Am o informaţie sigură care contrazice versiunea oficială, am dovada că ameninţarea nucleară pe care Saddam Hussein o reprezintă este extrem de exagerată!”, îţi vei găsi articolul publicat la pagina 16 sau 20. Iar dacă insişti cerând ca articolul să fie reevaluat, ţi se va spune să îl arhivezi şi să stai în banca ta. Şi dacă continui să insişti, în cel mai bun caz te poţi trezi cu articolul publicat la rubrica pentru câini pierduţi.
Iată cum se petrec lucrurile în acest templu al presei care este Washington, unde nu există decât un singur mare cotidian şi unde reporterii se bazează pe responsabilii guvernamentali pentru a obţine informaţii. Le este imposibil să îşi practice meseria dacă nu fac parte din acest sistem de scurgeri de informaţii instituţionalizate. Prea puţin gândesc ceea ce scriu.
Iată cum se petrec lucrurile în acest templu al presei care este Washington, unde nu există decât un singur mare cotidian şi unde reporterii se bazează pe responsabilii guvernamentali pentru a obţine informaţii. Le este imposibil să îşi practice meseria dacă nu fac parte din acest sistem de scurgeri de informaţii instituţionalizate. Prea puţin gândesc ceea ce scriu.
Presa, un pluton de conţopişti
Kristina Borjesson: Una din regulile de bază ale acestei meserii nu este tocmai obligaţia jurnalistului de a verifica sursa de informare şi de a sancţiona sau retracta informaţiile eronate, în cazul în care descoperă că informatorul a minţit?
John MacArthur: Nu, nu mai este deloc aşa. Pe vremea când am început să practic această meserie, era într-adevăr o regulă fundamentală. Am povestit despre raportul AIEA mai multor reporteri mai în vârstă care nu mai lucrează pentru cotidiene. Toţi mi-au spus: „Aoleu! Pe vremea mea, aş fi fost dat afară dacă nu aş fi verificat această poveste cu tuburile de aluminiu”. Dar lucrurile s-au schimbat, nu se mai cere să verifici sursa, indiferent despre ce ar fi vorba. În ziua de azi, intuiţia şi libertatea de gândire sunt lăsate la uşă imediat ce ai intrat în redacţie. Trebuie să te închini Puterii. De acum înainte patronii sunt cei care verifică povestea înainte ca ea să fie publicată.
Trebuie menţionat de asemenea că la Washington, jurnaliştii au o mentalitate din ce în ce mai războinică. Dacă cineva afirmă: , , Este o nebunie să invadăm Irakul. Saddam este terminat: după nouă ani de embargo, nu mai e decât o păpuşă de paie, am putut constata asta cu ocazia ultimului război. Este absurd să credem că ar putea să ne nimicească, pe noi sau pe alţii. Ce ne-o fi apucat?” Ei bine, dacă cineva afirmă aşa ceva, 95% dintre colegii săi îi vor întoarce spatele. Şi nu e deloc plăcut să fii pus pe tuşă. Descoperi de la o zi la alta că nu mai eşti invitat la dineuri, că nu mai ai acces la scurgerile de informaţii, că nu mai eşti de-al lor.
Kristina Borjesson: În mare, am putea spune, întreaga presă a devenit un pluton de stenografi oficiali?
John MacArthur: Depinde de epocă. Uneori, întreaga presă se comportă ca un imens birou de stenodactilografie. Aşa s-au petrecut lucrurile în perioada de dinaintea izbucnirii ultimului război din Irak. Alteori, presa este mult mai combativă, cum a fost în cazul fazelor finale ale războiului din Vietnam sau în anii ‘70. La vremea aceea era la modă jurnalismul de investigaţie. Woodward şi Bernstein erau în culmea gloriei, iar Seymour Hersh făcea valuri cu reportajele lui despre CIA. Ziarele pot fi foarte incisive în această ţară, lucru deja dovedit. Dar sunt şi perioade în care mass-media se închină în faţa superiorilor. Se lasă manipulată de Congres sau de Casa Albă şi devine un instrument de propagandă în mâinile administraţiei.
Teama de a nu fi excluşi din joc îi face pe jurnalişti obedienţi
Mă întreb dacă concentrarea tot mai accentuată a puterii în mâinile câtorva multinaţionale şi fuziunile succesive de publicaţii şi canale de televiziune contribuie la acest exces de servilism. Noam Chomski şi alţi analişti cu tendinţe de stânga ar fi de acord cu această idee. Eu însă nu sunt convins de această explicaţie. Cred că este vorba mai degrabă despre supunere. Îmi amintesc că Christopher Hitchens explica pasivitatea presei americane prin respectul pe care aceasta o are faţă de Constituţie. Constituţia afirmă că noi suntem poporul suveran, ori acest „noi” îi include şi pe reporteri. Noi suntem guvernul. Prin urmare, dacă atacăm administraţia, dacă o acuzăm a fi o adunătură de mincinoşi, e ca şi cum ne-am ataca pe noi înşine. Presa britanică nu întreţine astfel de fantasme. Ştie că nu este parte integrantă a puterii şi nu îşi face astfel nicio iluzie. În schimb, la Washington, reporterii şi patronii publicaţiilor se laudă că aparţin unui aparat constituţional, ceea ce îi obligă să manifeste respect faţă de oamenii politici.
Sunt mai multe teorii care circulă cu privire la acest subiect. Teoria mea ţine mai degrabă de planul social: nimănui nu-i place să se simtă exclus din punct de vedere social, toată lumea vrea să trăiască la Versailles. Iar astăzi Washington este Versailles. Toţi jurnaliştii îşi doresc să ajungă mai aproape de Regele-Soare. Vor să facă parte din putere. Nu trebuie decât să reproducă o informaţie emisă de o sursă oficială pentru a obţine respectul colegilor sau să copieze cuvintele lui Rumsfeld pentru a fi bine văzuţi, pentru a primi invitaţii sau vreo promovare. Nu e greu deloc. Numai că aceia care nu intră în joc riscă să fie transferaţi în Cleveland.
Kristina Borjesson: Asta seamănă a corupţie.
John MacArthur: Este o formă de corupţie, chiar dacă nu implică întotdeauna bani, cu toate că banii încep să joace un rol preponderent. Dacă reuşeşti să fii invitat la un show televizat pentru a vorbi despre „adevăruri” mai puţin adevărate, ai mai multe şanse ca apoi să ţi se ofere postul de conferenţiar pentru Convenţia Naţională a Fabricanţilor de Dispozitive Des Moines, cu o remuneraţie generoasă. Se pot câştiga până la 25.000 de dolari pentru o asemenea prestaţie.
John MacArthur: Este o formă de corupţie, chiar dacă nu implică întotdeauna bani, cu toate că banii încep să joace un rol preponderent. Dacă reuşeşti să fii invitat la un show televizat pentru a vorbi despre „adevăruri” mai puţin adevărate, ai mai multe şanse ca apoi să ţi se ofere postul de conferenţiar pentru Convenţia Naţională a Fabricanţilor de Dispozitive Des Moines, cu o remuneraţie generoasă. Se pot câştiga până la 25.000 de dolari pentru o asemenea prestaţie.
Preţul manipulării mediatice este mai mare decât pare la prima vedere
Kristina Borjesson: Ce concluzie să tragem dintr-un asemenea diagnostic? Dacă elita mass-mediei se comportă aşa, şi mai ales aşa-numiţii formatori de opinie care dau naştere unor curente de opinie şi modelează percepţia publicului, care sunt implicaţiile asupra societăţii în care trăim?
John MacArthur: Vedem prea bine rezultatele. În Irak am fost târâţi, ca naţiune, într-un dezastru absolut. Mii de oameni au fost omorâţi fără niciun motiv, nu mai e cale de întoarcere, societatea irakiană este într-un haos total. După părerea mea, situaţia este mai gravă decât pe vremea lui Saddam Hussein. Şi apoi este şi o chestiune de etică: dacă a instaura democraţia în Irak implică să fie omorâţi 10.000 sau 15.000 de irakieni, atunci nu merită. Preţul este mult prea mare. Nu ei ne-au chemat. Şi apoi toate acele sondaje pentru a demonstra că irakienii doresc venirea americanilor... Nu ştiu cum reuşesc să ceară părerea celor morţi: „Spuneţi-mi vă rog, acum că sunteţi la doi metri sub pământ, este situaţia dumneavoastră mai bună decât înainte de venirea americanilor?” Este absurd. Iată ce se petrece atunci când presa este prost informată. Mai ales când avem de-a face cu un preşedinte care se comportă ca un monarh. La ultima conferinţă de presa a lui Bush, parcă eram la Versailles. Bush şi-a făcut apariţia la capătul unui coridor, s-a apropiat de podium; toţi ziariştii îl aşteptau ţinându-şi respiraţia, nespus de respectuoşi, timoraţi, am putea spune, ca nişte curteni. Era fără îndoială imaginea unei prese total aservite.
Răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, o punere în scenă pentru televiziune
Un alt exemplu de rău pe care presa poată să îl facă, este povestea cu răsturnarea statuii lui Saddam Hussein, imediat după aşa-zisa eliberare a Bagdadului. Toţi cei care au văzut imaginea pe Internet, au putut constata că era foarte puţină lume la faţa locului şi că de fapt militarii americani au fost cei care au răsturnat statuia. Nu a fost decât o înscenare organizată pentru orgoliul trupelor noastre, un preambul la campania electrorală a lui Bush.
A fost chiar un mic scandal pe tema că un soldat american s-a urcat pe statuie pentru a fixa drapelul american, exclamând înainte: „Oh, am greşit! Trebuia să fi luat drapelul irakian!” Bineînţeles că nu era vorba de o greşeală, ci de un gest deliberat. De fapt, aveau nevoie de două ipostaze pentru spoturile publicitare pe care urmau să le difuzeze în campania electorală. Încă nu ştiau ce drapel vor folosi: pe cel american, pe cel irakian sau pe amândouă, era un lucru ce urma să fie decis mai târziu.
Toţi cei care au fost la faţa locului în acea zi ştiu că a fost vorba de o înscenare regizată pas cu pas pentru televiziune. Cu toate acestea, au pretins că evenimentul a fost primit cu un entuziasm enorm, că mulţimea aclama eliberarea Bagdadului şi căderea dictatorului. E cazul să ne întrebăm: Ce i-a motivat să facă toată această mascaradă? După părerea mea nu e decât un caz de autocenzură birocratică de nivel de grădiniţă.
Cunosc un reporter care lucrează pentru ziarul canadian «La Presse». Acesta asistase la evenimente şi a povestit adevărata versiune a aceastei poveşti, ca să se ştie că fusese o înscenare. Dar la Montréal, patronii redacţiei nu au vrut să îl creadă: „Este imposibil, toată lumea spune că era o mulţime de oameni ce strigau de bucurie”. Şi au refuzat să îi publice articolul. Şi-au cerut scuze câteva zile mai târziu când au realizat că se înşelaseră, dar nu au publicat niciodată acel articol.
Cunosc un reporter care lucrează pentru ziarul canadian «La Presse». Acesta asistase la evenimente şi a povestit adevărata versiune a aceastei poveşti, ca să se ştie că fusese o înscenare. Dar la Montréal, patronii redacţiei nu au vrut să îl creadă: „Este imposibil, toată lumea spune că era o mulţime de oameni ce strigau de bucurie”. Şi au refuzat să îi publice articolul. Şi-au cerut scuze câteva zile mai târziu când au realizat că se înşelaseră, dar nu au publicat niciodată acel articol.
Adevărata faţă a evenimentelor nu apare în reportaje
În cartea mea «Second Front: Censorship and Propaganda in the 1991 Gulf War» (Al doilea front: Cenzură şi propagandă în Războiul din Golf din 1991) am scris despre diferenţele de mentalitate dintre mass-media franceză şi cea americană, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe trimişii speciali pe care îi cunosc.
Am citat acolo exemplul lui Vincent Nguyen, din Franţa, care se afla departe de locul unde s-au desfăşurat cele mai înverşunate lupte, pentru că fusese cantonat în Kurdistan. Împreună cu alţi confraţi, el le-a cerut militarilor americani permisiunea de a avea acces în tabăra pe care aceştia tocmai o instalaseră. Au fost refuzaţi. În schimb le-au fost trimişi zece soldaţi, familiarizaţi cu mass-media, genul de oameni instruiţi să vorbească mult fără să spună nimic. Dar în loc să intre în joc, aşa cum ar fi făcut orice echipă de televiziune americană, Vincent a înregistrat tot ceea ce i se spunea. Prefăcându-se a fi foarte interesat, a lărgit cadrul şi a filmat ansamblul. Pe film apare o grămadă de soldaţi care trăncănesc în faţa mai multor reporteri, în timp ce aceştia nu reuşesc nici să pună întrebări bune, nici să obţină răspunsuri inteligente.
De-a lungul timpului am avut corespondenţi de război foarte buni şi fotografi excelenţi. Încă mai sunt câţiva şi astăzi, dar acum aproape toate reportajele de război sunt realizate în forma lor brută de către străini. Şi chiar dacă aceştia ne furnizează informaţii solide, adesea refuzăm să le dăm pe post. Ar fi suficient să difuzăm imaginile filmate de către televiziunea Al-Jazira şi comentate de prezentatori americani. Este de o sută de ori mai bine decât să difuzăm ceea ce filmează CBS, NBC, ABC sau CNN în Irak. Reporterii de la Al-Jazira vorbesc araba şi irakienii au încredere în ei. Pătrund în locuri unde noi nu putem avea acces şi dezvăluie astfel adevărata faţa a războiului. Noi nu am făcut asta niciodată.
John MacArthur: Sunt de acord cu cei care spun că ziariştii, indiferent de naţionalitatea lor, pe timp de război au tendinţa de a se supune ordinelor, mai ales dacă sunt în joc interesele guvernării sau ale ţării lor. Din acest punct de vedere, francezii nu se deosebesc de belgieni, ruşi sau americani. Pare să facă excepţie mass-media britanică. Chiar dacă în majoritate s-au pronunţat pentru război, au fost o mulţime de publicaţii care au contestat versiunea oficială, cum ar fi Daily Mirror, The Spectator, The Guardian, The Observer şi jurnalişti de la BBC - Patrick Cockburn, John Pilger şi John Simpson. Reporterii de război britanici s-au descurcat mai bine decât confraţii lor americani. Dau dovadă de un scepticism foarte pronunţat şi îşi asumă riscuri. Nu se lasă speriaţi aşa uşor ca noi. Se consideră în primul rând jurnalişi şi abia apoi , , porta-voci” ale guvernului. Nu consideră că a face pe hamalii politici ai statului stă în atribuţiile lor. Dintre toţi reporterii americani care lucrează pentru televiziune sau publicaţii de mare tiraj, ştiu doar unul sau doi care ar putea să îl egaleze pe John Simpson de la BBC.
Adevărata faţă a soldaţilor americani: brutalitate şi vulgaritate
Kristina Borjesson: Despre ce reporteri americani este vorba?
John MacArthur: Letta Taylor, de exemplu, o jurnalistă de la Newsday care a fost „înrolată” într-o unitate a marinei implicată în lupte. Nu este reporter de război, dar a mers ca toată lumea. Spre deosebire de alţi reporteri care cenzurează grosolăniile, şi-a pus în cap să redea fidel limbajul soldaţilor, mai ales când aceştia vorbesc despre arabi: , , Sunt subumani, au paie în loc de creier, nu am venit să le eliberăm ţara, puţin ne pasă că ne fac să spunem prostii, dar o să le transformăm ţara într-un imens parking”. Şi într-adevăr aşa vorbesc. Sunt soldaţi, nu ataşaţi de presă ca să aibă un limbaj corect din punct de vedere politic.
Articolele despre limbajul soldaţilor americani şi despre ce simt ei după ce au omorât atâţia oameni, publicate de Letta Taylor, sunt excelente. Cu mult mai bune decât tot ce am citit la vremea primului război din Golf.
Din acest punct de vedere, trebuie menţionat faptul că sistemul de reporteri „înrolaţi” folosit în 2003 a fost mai puţin dezastruos decât sistemul de lucru de la birou folosit de reporteri în 1991, în timpul războiului din Golf. Cel puţin cei „înrolaţi” au posibilitatea să vadă ce se petrece la faţa locului şi câteodată chiar să facă treabă bună. În 1991 aşa ceva nu a fost posibil, am avut parte doar de înregistrările video furnizate de Pentagon şi poveştile spuse de unii şi de alţii. Şi îl mai aveam pe Peter Arnett la Bagdad, atât.
Aş vrea să dau un exemplu care dovedeşte că nu întotdeauna este nevoie să mergi la faţa locului pentru a fi un bun corespondent de război. William Branningan, de la Washington Post, a publicat un articol foarte bun despre un incident ce s-a petrecut la un punct de control, incident în urma căruia cei ce se aflau într-o maşină irakiană au fost masacraţi. El aude toate acestea prin radio, aflat într-un tanc, ca reporter „înrolat”. Fără să fie martor la acest masacru, ascultă conversaţia dintre ofiţerul care a dat ordinul să se tragă şi soldatul care a apăsat pe trăgaci.
Drama războiului nu este vizibilă pentru publicul american
Articolul este remarcabil, dar cu toate acestea el a rămas o excepţie. Cea mai mare parte a reportajelor difuzate de televiziune arată bărbaţi încărcând camioane sau care se furişează prin deşert punând bombe, dar nu vedem morţi sau răniţi nici de o parte, nici de alta. Ted Koppel a surprins câteva astfel de imagini, dar acesta îţi lăsa mai degrabă impresia unui vânător pozând cu un picior pe pradă, decât a unui adevărat jurnalist ce surprinde imaginea reală a războiului, adevăratele lui orori. Înainte să demisioneze în 2005 de la ABC-TV, Ted Koppel a fost redactor şef şi animator al emisiunii «Nightline», una dintre emisunile informative cele mai respectate ale televiziunii americane. Presa a dat dovadă de o extremă laşitate în ceea ce priveşte imaginile cu morţi sau chiar cu răniţi. Nu am văzut practic nicio imagine cu civili, chiar dacă ştiam că spitalele erau pline de ei. Şi ştiam asta mulţumită mass-mediei franceze, britanice sau canadiene, şi nu de la americani. Pe toată perioada războiului, ziarul New York Times a publicat o singură imagine, oribilă de altfel, cu cadavrele unor civili îngrămădite de-a lungul unui culoar de spital. Dar în cea mai mare parte, americanii nu au văzut niciodată adevărata faţă a războiului.
Nu ştiu cine a avut această idee genială de a „înrola” reporteri, dar autorul ei a înţeles un lucru: autocenzura va fi la fel de eficientă precum cenzura recunoscută în cazul primului război din Golf . Cei care au gândit aceasta sunt consideraţi maeştri în arta manipulării. Pentru că este cu predilecţie domeniul lor. Nu au habar de politică, nu vorbesc nicio limbă străină şi nu cunosc deloc istoria, dar sunt experţi în relaţii publice. Este domeniul în care excelează: publicitate şi comunicare.
Pentru politicieni, războiul e o campanie de PR
Kristina Borjesson: Cine sunt aceştia?
John MacArthur: Sunt angajaţi ai Ministerului Apărării, funcţionari ai serviciului de secretariat al Ministerului Apărării, ca Donald Rhumsfeld, de exemplu, şi specialiştii în relaţii publice ai cabinetului Hill & Knowlton. Victoria Clarke, purtătoarea de cuvânt a Pentagonului, a lucrat înainte pentru Hill & Knowlton. Nu ne miră deloc faptul că, chiar această firmă a pus la punct în 1991 campania de relaţii publice a Casei Albe, precum şi strategia în materie de propagandă. Ei au fost aceia care au inventat în detaliu povestea despre asasinarea copiilor din Kuweit. (În septembrie 1990, ziarul britanic Daily Telegraph, citând un exilat din Kuweit povesteşte cum soldaţii irakieni au luat cu asalt un spital din Kuweit, răsturnând pătuţurile cu copii şi lăsând astfel să moară trei sute doisprezece noi-născuţi. S-a adeverit apoi că fusese vorba de fapt de o adevărată manipulare la care a contribuit în mod notabil o tânără din Kuweit în vârstă de 15 ani, cu numele Nayrah, despre care s-a aflat că ar fi fost chiar fiica ambasadorului din Kuweit în Statele Unite. Această manipulare a avut drept rezultat apariţia, în noiembrie 1990 a sondajelor favorabile politicii lui George Bush (51%). În ianuarie 1991, aceleaşi sondaje afişau 74% în favoarea unei intervenţii militare împotriva Irakului. La 16 ianuarie, ofensiva militară era stabilită).
Şi nu întâmplător cele mai remarcabile elemente din sectorul de comunicaţii au fost realizate de „ateliere” precum Hill & Knowlton. Este calea regală de a accede la o slujbă în cadrul administraţiei înainte de a reveni în sectorul privat. Neîncetat realizează acest du-te-vino între cele două sectoare. Ştiu foarte bine ceea ce fac. Nu mă interesează cine a avut această idee cu „înrolarea” reporterilor, dar îi acord tot respectul şi aprecierile mele!
Propaganda a oferit motivul războiului
Kristina Borjesson: Ne puteţi spune mai multe despre această poveste cu copiii din Kuweit?
John MacArthur: Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul casus belli (motiv de război) al primului război din Golf a fost respectarea drepturilor omului. Cea mai mare parte a oamenilor politici ar fi refuzat aprobarea unei operaţiuni militare al cărui singur scop era vânarea lui Saddam Hussein. Au aprobat-o doar pentru că şi-au zis: „Saddam este un nou Hitler. Ucide copii, trebuie să îl anihilăm. Nu am permite revenirea lui Hitler la conducerea Germaniei, nu-i aşa?” Să ne amintintim că decizia în favoarea războiului nu a fost aprobată de Senat. În următoarele luni care au precedat acest vot, cea dintâi administraţie Bush a realizat că pierde teren. Argumentarea „sânge pentru petrol” pe baza căreia intram în război pentru a se pune mâna de fapt pe rezervele petroliere şi nu pentru a elibera Kuweitul - care oricum nu era liber - această argumentare aşadar nu era suficient de consistentă. Cetăţenii americani începuseră să comenteze: „Merită să apelăm la arme pentru a elibera o serie de puţuri de petrol aparţinând unei mici oligarhii a familiei Al-Sahabi, care este la puterea acestei ţări cel puţin din secolul al XVIII lea? Trebuie să existe o soluţie mai bună! Mai bine să fie aplicate sancţiuni. Până la urmă Saddam Hussein este monstru numai pentru noi, noi am creat acest monstru! Să mai aşteptăm un pic”.
John MacArthur: Trebuie să ne aducem aminte că adevăratul casus belli (motiv de război) al primului război din Golf a fost respectarea drepturilor omului. Cea mai mare parte a oamenilor politici ar fi refuzat aprobarea unei operaţiuni militare al cărui singur scop era vânarea lui Saddam Hussein. Au aprobat-o doar pentru că şi-au zis: „Saddam este un nou Hitler. Ucide copii, trebuie să îl anihilăm. Nu am permite revenirea lui Hitler la conducerea Germaniei, nu-i aşa?” Să ne amintintim că decizia în favoarea războiului nu a fost aprobată de Senat. În următoarele luni care au precedat acest vot, cea dintâi administraţie Bush a realizat că pierde teren. Argumentarea „sânge pentru petrol” pe baza căreia intram în război pentru a se pune mâna de fapt pe rezervele petroliere şi nu pentru a elibera Kuweitul - care oricum nu era liber - această argumentare aşadar nu era suficient de consistentă. Cetăţenii americani începuseră să comenteze: „Merită să apelăm la arme pentru a elibera o serie de puţuri de petrol aparţinând unei mici oligarhii a familiei Al-Sahabi, care este la puterea acestei ţări cel puţin din secolul al XVIII lea? Trebuie să existe o soluţie mai bună! Mai bine să fie aplicate sancţiuni. Până la urmă Saddam Hussein este monstru numai pentru noi, noi am creat acest monstru! Să mai aşteptăm un pic”.
Nu au existat nou-născuţi omorâţi de soldaţii irakieni
Văzând acesta, administraţia Bush, împreună cu cei din conducerea Kuweitului şi cabinetul de relaţii publice angajat de ambele părţi, au fabricat toate detaliile acestei atrocităţi, pretinzând că ea a fost înfăptuită de soldaţii irakieni ce ocupau Kuweitul.
S-a afirmat că aceştia din urmă au aruncat pe jos noi născuţi şi i-au lăsat să moară pentru că au furat şi au trimis la Bagdad aparatura medicală. Singurul martor în cauză, care a venit să depună plângere la Comisia drepturilor omului a Parlamentului american, a fost o tânără de 15 ani. Nu se cunoaşte decât prenumele ei: Nayirah. Această Nayrah spune o poveste ce-ţi face părul măciucă, cum că ea a văzut cu ochii ei cincisprezece sau şaisprezece noi născuţi smulşi din pătuţurile lor şi lăsaţi în agonie pe podeaua rece. Este ceea ce s-a afirmat în comunicatul de presă. Într-o apariţie publică Nayirah a vorbit doar despre bebeluşi, fără a preciza numărul lor. A povestit toate acestea plângând.
Am aflat mai târziu - ceea ce am şi scris în New York Times - că Nayirah este în realitate fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite. Este prea puţin probabil ca aceasta să se fi aflat atunci la faţa locului, aşa cum pretinde. Oricum ea nu este un martor imparţial şi credibil. Ulterior am aflat că oficial nu fusese înregistrat niciun deces între copilaşii smulşi din pătuţurile lor; de ce? Pentru că pe tot parcursul ocupaţiei irakiene nu s-a petrecut niciodată aşa ceva. Povestea a fost inventată în cele mai mici detalii. Dar a avut un ecou puternic asupra opiniei publice şi o influenţă mare asupra votului dat de Senat. Sub impulsul emoţiilor, mai mulţi senatori au schimbat brusc ţinta: pentru că fuseseră ucişi copii în Kuweit, trebuia cu orice preţ să se trimită trupele americane pentru restabilirea drepturilor omului. În acest context de propagandă dezlănţuită a fost adoptată cu o majoritate de voturi hotărârea în favoarea războiului.
Am aflat mai târziu - ceea ce am şi scris în New York Times - că Nayirah este în realitate fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite. Este prea puţin probabil ca aceasta să se fi aflat atunci la faţa locului, aşa cum pretinde. Oricum ea nu este un martor imparţial şi credibil. Ulterior am aflat că oficial nu fusese înregistrat niciun deces între copilaşii smulşi din pătuţurile lor; de ce? Pentru că pe tot parcursul ocupaţiei irakiene nu s-a petrecut niciodată aşa ceva. Povestea a fost inventată în cele mai mici detalii. Dar a avut un ecou puternic asupra opiniei publice şi o influenţă mare asupra votului dat de Senat. Sub impulsul emoţiilor, mai mulţi senatori au schimbat brusc ţinta: pentru că fuseseră ucişi copii în Kuweit, trebuia cu orice preţ să se trimită trupele americane pentru restabilirea drepturilor omului. În acest context de propagandă dezlănţuită a fost adoptată cu o majoritate de voturi hotărârea în favoarea războiului.
Eficienţa propagandei e sporită de incultura publicului
Această minciună ne-a făcut să intrăm într-un război; fără ea, nu am fi avut niciun război. Asta ne duce cu gândul la ceea ce s-a petrecut în timpul Primului Război Mondial, când propaganda a afirmat că nemţii masacrau copiii belgienilor cu baionetele. În 2003, dacă vreţi părerea mea, tuburile de aluminiu sau falsa campanie de reînarmare nucleară au jucat acelaşi rol ca şi povestea cu copiii din Kuweit.
Kristina Borjesson: Cum se face că propaganda este întotdeauna atât de eficace?
John MacArthur: Cred că oamenii îşi doresc să aibă încredere în guvernul lor. Au o tendinţă nativă de a crede autorităţile. De aceea este necesar să se formeze cetăţeni şi jurnalişti care sunt capabili să gândească singuri, cetăţeni instruiţi şi la curent cu ceea ce se petrece - acesta este antidotul cel mai bun împotriva unor astfel de manipulări. Americanii sunt condiţionaţi de mass-media până în măduva oaselor. Ori aceasta, mass-media, nu difuzează suficiente informaţii, nu acoperă ştirile din mai multe puncte de vedere. Televiziunea este extraordinar de superficială şi la fel şi presa. Hermann Goering a explicat asta foarte bine cu ocazia procesului de la Nurenberg, după cel de-al Doilea Război Mondial: „Este suficient să spui oamenilor că o forţă străină îi ameninţă, că ei se şi conformează”. Aceasta se petrece la fel de bine într-o democraţie ca şi în cazul unei dictaturi, este suficient să bage spaima în ei. Însă pentru asta se apelează la ajutorul mass-mediei.
John MacArthur: Cred că oamenii îşi doresc să aibă încredere în guvernul lor. Au o tendinţă nativă de a crede autorităţile. De aceea este necesar să se formeze cetăţeni şi jurnalişti care sunt capabili să gândească singuri, cetăţeni instruiţi şi la curent cu ceea ce se petrece - acesta este antidotul cel mai bun împotriva unor astfel de manipulări. Americanii sunt condiţionaţi de mass-media până în măduva oaselor. Ori aceasta, mass-media, nu difuzează suficiente informaţii, nu acoperă ştirile din mai multe puncte de vedere. Televiziunea este extraordinar de superficială şi la fel şi presa. Hermann Goering a explicat asta foarte bine cu ocazia procesului de la Nurenberg, după cel de-al Doilea Război Mondial: „Este suficient să spui oamenilor că o forţă străină îi ameninţă, că ei se şi conformează”. Aceasta se petrece la fel de bine într-o democraţie ca şi în cazul unei dictaturi, este suficient să bage spaima în ei. Însă pentru asta se apelează la ajutorul mass-mediei.
Canalul Fox din SUA a lansat moda ştirilor-spectacol
Kristina Borjesson: Vorbiţi-ne despre canalul de televiziune Fox (principalul canal de ştiri din SUA), de maniera în care tratează războiul şi despre ascensiunea sa fulgerătoare la o asemenea audienţă.
John MacArthur: Cred că s-a cam exagerat influenţa acestui canal de televizune. Fox este circ. Acelea nu sunt emisiuni de ştiri, ci spectacol. Nu este deloc o sursă viabilă. Cei care cred minciunile lor, cred de fapt nişte informaţii ce provin din surse îndoielnice. Înainte, acest canal de televiziune nu avea o audienţă atât de mare, dar acum, când audienţa sa a crescut, ar putea fi acuzat că este responsabil de principalele dezinformări din această ţară. Am putea spune că Fox este un simptom al ceea ce este putred la nivelul mass-mediei americane, dar nu el este cauza. De altfel nu degeaba Centrul de cercetare în domeniul mass-mediei, grupare de dreapta specializată în analiza de presă şi susţinătoare a războiului, a dat o notă mai bună emisiunii lui Dan Rather «CBS Evening News», decât celor de la «Fox News». CBS, canal de televiziune aşa-zis de stânga, a primit nota 9 plus, iar Fox doar nota 9. Dan Rather s-a dovedit a fi demn de milă şi înainte şi în timpul şi după război. Nu a făcut decât să bată toba pentru autorităţi. În cazul ştirii sordide privind închisoarea Abou d’Ghraib, i-au trebuit cincisprezece zile până a difuzat şi imagini. Soldaţii americani din cadrul serviciilor de informare şi poliţiei militare precum şi civili antreprenori au maltratat şi torturat deţinuţi din închisoarea Abou Ghraib din Irak. Fotografiile arătă prizonieri goi, constrânşi să adopte tot felul de poziţii umilitoare în timp ce temnicierii lor făceau semnul victoriei. Dan Rather era în posesia acestor imagini, dar le-a făcut publice numai după 15 zile, declarând: „Dezvăluim aceasta pentru că nu avem de ales. Le divulgăm, nu pentru că ar fi de datoria noastră, nici pentru că datorăm aceasta poporului american şi întregii lumi, ci pentru că şi altcineva se pregăteşte să o facă. Fotografiile vor apărea în curând pe Internet”. Dan Rather s-a comportat ca un laş.
Ziariştii îmbogăţiţi prin jurnalism nu sunt independenţi şi obiectivi
Kristina Borjesson: Şi totuşi, Dan Rather s-a arătat întotdeauna ca fiind o persoană combativă încă de pe timpul lui Nixon, dar şi în timpul lui George Bush tatăl şi în cazul situaţiei Iran-Contra. Si iată că deodată intrăm într-o nouă eră, cu un Dan metamorfozat, obedient. Cum vă explicaţi dumneavoastră aceasta?
John MacArthur: Sunt aproximativ doisprezece ani de când l-am intervievat. Se apără foarte bine. El vorbeşte despre necesitatea ca un jurnalist să fie curajos, independent. Dar dacă luăm în calcul salariul său anual, care se ridică la zece milioane de dolari, şi oglinda de star din biroul său, atunci este de la sine înţeles că acest tip nu e decât un actor de operetă care câştigă o avere astronomică. Nu mai are nimic dintr-un reporter, a devenit o vedetă mediatică. E mult timp de când nu mai face jurnalism.
Dar părerile personale ale lui Dan Rather contează prea puţin. Ceea ce contează este conservatorismul de care dau dovadă proprietarii canalului TV CBS. Jurnalistul şi scriitorul A. J. Liebling spunea: „Singurii care se bucură de libertatea presei sunt cei care posedă un organ de presă”. Aşadar proprietarii sunt cei care hotărăsc ce poziţie să adopte. Dacă Mel Karmazin, preşedintele Viacom-ului (consorţiu media care posedă CBS, UPN şi încă alte două sute de canale de televiziune şi posturi de radio în Statele Unite), ar fi dorit o presă combativă care să pună guvernul în boxa acuzaţilor, trebuia doar să o ceară. Dar cei care lucrează pentru el nici nu îşi pot imagina că ar putea fi vorba de aşa ceva. Ei ştiu din exeprienţă că acesta doreşte exact contrariul. De-a lungul anilor, am întâlnit jurnalişti care au încercat să le ţină piept patronilor lor şi au plătit scump pentru asta. Proprietarii sunt cei care hotărăsc soarta jurnalismului. Cei mai mulţi sunt personalităţi ultra-reacţionare, care fac parte din putere şi vor să placă celor din anturajul lor.
Controlul ştirilor în consorţiile media
Câţiva analişti de stânga afirmă că recenta concentrare a mass-mediei în consorţii de presă descurajază independenţa de opinie a marilor organe de presă. Fuziunile de acest gen sunt numeroase, sumele aflate în joc sunt importante. Sumele investite sunt enorme şi scopul consorţiului este mai degrabă protejarea acţionarilor, decât a întreprinderilor acestora. În concepţia lor, toată această controversă riscă să dea peste cap cursul acţiunilor, ori aşa ceva este inacceptabil pentru ei. Mesajul pe care îl transmit ei angajaţilor este că prudenţa e mama tuturor virtuţilor.
Ce s-a petrecut la CNN este un exemplu bun. Ted Turner a fost cel din urmă patron de presă remarcabil: nu făcea politică, era mai degrabă un om de afaceri. Nu îl interesa decât să câştige bani şi să fie cineva. Chiar dacă era interesat de mediul înconjurător, nu era un ideolog. Acest tip şi-a zis: „Fac ce vreau, atât timp cât canalul de televiziune îmi aparţine, şi dacă eu vreau ca Peter Arnett să meargă la Bagdad, nimeni nu o să îmi interzică asta. Nici măcar preşedintele Statelor Unite”. Sunt convins că l-a trimis la Bagdad pe Peter Arnett pentru că operaţiunea promitea a fi una profitabilă din punct de vedere comercial. Nu era o chestiune de principiu.
Dar mai bine unul ca el, decât un birocrat aflat în fruntea unei companii cotate la Bursă care îşi spune: „Pentru ce să primesc tone de plângeri din partea acţionarilor pentru că mă împotrivesc preşedintelui sau că trimit un reporter la Bagdad atât timp cât el nu este de acord?!” Turner putea face ce i se părea lui că ar fi bine pentru CNN, el era proprietarul. Apoi a vândut CNN-ul unui consorţiu cotat la Bursă. În timpul războiului din Irak, jurnaliştii de la CNN au dat dovadă de o mare laşitate şi s-au dovedit a fi atât de mediocri, pe cât fuseseră de buni la vremea primului război din Golf.
CNN a avut “exclusivitate” în primul război din Golf
Kristina Borjesson: Cum se face că în primul război din Golf, CNN a fost singurul canal de televiziune autorizat să trimită reporteri la Bagdad?
John MacArthur: Ştim că CNN-ul a ajuns la o înţelegere cu Saddam Hussein. Ei i-au spus: „Daţi-ne autorizaţia de a rămâne şi puteţi fi siguri că ceea ce aveţi de spus se va face auzit în întreaga lume. Dar va trebui de asemenea să raportăm şi despre ceea ce vedem, pe cât posibil. Însă despre asta vom negocia mai târziu”.
CNN a încheiat un acord pentru a putea instala un cablu telefonic între Bagdad şi Iordania. Pentru acest canal de televiziune înţelegerea nu reprezenta decât o afacere comercială, nimic mai mult. Pentru Saddam Hussein însă, era o decizie politică. Acesta din urmă şi-a dat seama că era în interesul lui ca mesajul să-i fie difuzat în întreaga lume şi Ted Turner a fost suficient de şiret în a-i oferi serviciile sale.
Declinul jurnalismului şi al jurnaliştilor
Kristina Borjesson: Imaginea pe care o prezentaţi este extrem de sumbră. Aşadar nu există în America nimic care să încurajeze şi să susţină apariţia jurnalismului de calitate, care să fie combativ şi facă investigaţii reale?
John MacArthur: A fost la un moment dat în vogă o mentalitate de opoziţie a jurnaliştilor, dar pe atunci erau alte vremuri. Era o mişcare sindicalistă, care a dispărut cu timpul. Era şi o mişcare de stânga, care deasemenea nu mai există. Banul nu reprezenta încă singurul simbol al reuşitei. Jurnaliştii se identificau mai degrabă cu clasa muncitoare decât cu pătura înstărită a societăţii. Astăzi un simplu jurnalist care este angajat la un cotidian cunoscut sau canal de televiziune naţional poate câştiga un salariu foarte bun şi poate locui într-o frumoasă vilă din cartierele rezidenţiale. Jurnaliştii o duc bine, indiferent că au treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani. Pe vremuri jurnaliştii erau prost plătiţi, făceau această meserie din pasiune, pentru faimă, pentru a se face cunoscuţi sau pentru că voiau să devină scriitori. Mulţi nu intenţionau să facă asta toată viaţa. Nu beneficiau de privilegii şi putere, aşa cum mulţi dintre colegii lor din ziua de azi beneficiază. Nu se mai resimte nicio urmă de conştiinţă de clasă în cadrul aceste profesii. Asta e tot! Si consider că nu e sănătos pentru societatea în care trăim.
Odată cu declinul sindicatelor şi îmbunătăţirea statutului şi salariilor jurnaliştilor, s-a creat o adevărată prăpastie între această corporaţie şi clasa de mijloc, pe care o trimitem la arme. În ziua de azi, un reporter nu are nicio tangenţă cu armata. Nu a călcat vreodată pe acolo şi speră ca niciodată să nu ajungă soldat. Fie a fost suficient de inteligent şi nu a trebuit să treacă prin armată pentru a-şi urma studiile, fie părinţii au fost destul de înstăriţi pentru a-i plăti armata. Nu se mai resimte nicio responsabilitate faţă de clasa muncitoare. Ceea ce consider că, în ziua de azi, este absolut scandalos este că se ia hotărârea de a intra în război, când singurii care trebuie să îşi asume această responsabilitate sunt săracii care nu au cum să evite să fie trimişi pe front. Ei se înrolează în armată pentru a putea să-şi plătească studiile sau pentru a avea un loc de muncă şi ei sunt cei trimişi să fie omorâţi, răniţi sau mutilaţi în Irak. Nu sunt fraţii, surorile sau verii jurnaliştilor de la Washington. Poate mai sunt, dar eu personal cunosc prea puţini ai căror membrii de familie sau cunoştinţe sunt în cadrul armatei.
Adevăratul motiv al războiului din Irak: campania electorală
Kristina Borjesson: Care a fost adevăratul motiv pentru care a început acest război, după părerea dumneavoastră?
John MacArthur: Cred că acest război a fost declanşat pentru că anumiţi consilieri politici ai lui George Bush l-au făcut să creadă că era o modalitate bună pentru a fi reales. După 11 septembrie, trebuia să arate că avea teroriştii în colimator. Americanii nu fac prea bine diferenţa dintre „arabi” şi „terorişti”. Era aşadar suficient să invadeze Irakul susţinând că Irakul era un cuib de terorişti, pentru ca mulţimea să înghită momeala. Declarând război, Bush a lăsat impresia că este puternic.
Ideologii administraţiei sale, ca Paul Wolfowitz, au profitat de asta pentru a-şi lansa experienţele nebuneşti de reformă în Orientul Apropiat. (Fost secretar de stat al Apărării şi preşedintele Băncii mondiale, Paul Wolfowitz este un persoanj cheie în neoconservatorismul american. Potrivit unui articol publicat în Christian Science Monitor cu titlul «Neocon 101»” - «Tot ce trebuie să ştiţi despre neoconservatori» -, „neoconservatorii consideră că Statele Unite nu ar trebui să ezite să facă uz de puterea lor de neegalat (chiar daca va trebui să se recurgă la forţă) pentru a-şi promova valorile în întreaga lume”.)
Nu ştiu câţi dintre ei credeau sincer că vor putea introduce democraţia în regiune. Woodrow Wilson a fost cel care a lansat primul această idee, în 1919; ea mi se pare azi la fel de grotească, cum era cu siguranţă şi atunci. Cu toate acestea, în Statele Unite ideea continuă să aibă susţinători. Suntem calvinişti şi Calvin vorbea despre „poporul ales”. Suntem convinşi că acel popor ales suntem noi, că avem un rol de îndeplinit pe Pământ, că misiunea noastră este de a instaura democraţia în toată lumea, de a reda lumina şi libertatea păgânilor.
Această nevoie de reformare rămâne încă un imbold puternic în ţara noastră. Unii membrii ai administraţiei sunt chiar foarte pătrunşi de ea. Am impresia că Wolfowitz chiar crede că ar fi posibil. Alţii sunt mai cinici: „Dacă asta vă va uşura conştiinţa, vom pretinde că obiectivul nostru este de a instaura democraţia în Irak. Dar ceea ce ne interesează pe noi cu adevărat este ca omul nostru să fie reales în 2004, şi dacă punem în funcţiune mecanismul de propagandă, va fi mai uşor”. Aici se iluzionau. Au crezut că va fi uşor. A fost, dar numai până la un anumit punct.
Kristina Borjesson: Care a fost firul logic care a condus la acest război?
John MacArthur: Nu există fir logic. Cum v-am spus deja, era o strategie politică pentru a asigura realegerea lui Bush. Ştiau că le va fi greu să îl prindă pe Ossama Bin Laden. Pentru a păcăli mulţimea, trebuiau astfel să lase impresia că se consacrau cu seriozitate luptei împotriva terorismului. Irakul era o ţintă uşoară, şi în plus era în concordanţă cu interesul lor pentru petrol, cu dorinţa de a-l înlătura pe Saddam Hussein şi cu iluziile lor de a instaura democraţia într-o ţară care nu avea nevoie de asta atât de mult. Iată-i aşadar plecând urechea la ceea ce prietenii lor din Congresul Naţional Irakian le repetau cu obstinaţie: „Va fi uşor, genial, de altfel îl avem pe Chalabi în mânecă”. (Ahmad Chalabi, liderul Congresului Naţional Irakian, a fost candidatul favorit al Pentagonului la conducerea Irakului, însă a căzut în dizgraţie în urma unor acuzaţii de spionaj în favoarea Iranului.) La aceea vreme era omul momentului şi poporul american îl adora, din cauză că Saddam era personajul negativ din poveste. Despre Saddam ştiau cu toţi că era un tip murdar, că nimeni nu l-ar fi plâns şi asta a generat un val de entuziasm patriotic până la alegerile din 2004.
Ignoranţa poporului şi administraţiei americane
Era un raţionament stupid, evident, pentru că nu s-a luat niciodată în considerare şi ceea ce îşi doreau irakieni. Nu aveau cunoştinţe despre cultura arabă şi nici despre cea musulmană ortodoxă sau despre şiiţi. Nu ştiau nici măcar că există o diferenţă între cele două. Majoritatea americanilor ignorau faptul că irakienii nu sunt arabi. Din punctul lor de vedere considerau că este vorba despre una şi aceeaşi naţiune. Ţara noastră este foarte ignorantă la acest nivel.
Iar această ignoranţă se regăseşte până la cele mai de sus niveluri ale administraţiei. Îşi închipuie că pot face chiar tot ce li se năzare şi se înşeală amarnic. Nu vreau să spun că nu ar exista şi alte motive, ca de exemplu banii, petrolul sau alianţa cu Israelul, chiar dacă Irakul şi Israelul se găsesc în situaţii total diferite. Acestea sunt doar idei generale. Mai sunt apoi şi subcategoriile, dar eu nu cred că au ţintit atât de departe. Adevăratul motiv a fost acela de a se asigura realegerea lui George Bush.
Pentru a se evita obţinerea unui efect contrar faţă de ceea ce şi-au propus, au apelat la publicitate, la specialiştii în relaţii publice. Sunt convinşi că dacă publicitatea şi comunicaţiile îşi fac treaba cum trebuie, atunci pot vinde orice. Şi au dreptate până la un anumit punct, dar adevărul iese întotdeauna la iveală. Adevărul este cel ce are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte relaţiile publice şi spoturile publicitare. Acesta nu poate fi ignorat la nesfârşit. Până când se vor mai prezenta în reluare imaginile cu dărâmarea statuii lui Saddam Hussein, fără a se arăta cum stau lucrurile în realitate? Când se va afla faptul că adevăraţilor arabi, adevăraţilor irakieni nu li se dă şansa să îşi exprime dezaprobarea referitor la venirea americanilor? Sau o să începem să ne omorâm unii pe alţii?
Victimele aroganţei protestante şi a orgoliului
Kristina Borjesson: Vreţi să spuneţi că suntem victimele propriului nostru provincialism şi că nu se întrevăd şanse de a ieşi din asta?
John MacArthur: Aş spune mai degrabă că suntem victimele aroganţei protestante, calviniste, dublată de un orgoliu extraordinar şi o supraestimare de sine. Graham Green descrie asta foarte bine în cartea sa «Un american bien tranquille». El spune referitor la americani: „Inocenţa este precum un lepros mut, surd care rătăceşte prin lume, fără a avea intenţia de a face vreun rău”. Iată ce suntem!
John MacArthur: Aş spune mai degrabă că suntem victimele aroganţei protestante, calviniste, dublată de un orgoliu extraordinar şi o supraestimare de sine. Graham Green descrie asta foarte bine în cartea sa «Un american bien tranquille». El spune referitor la americani: „Inocenţa este precum un lepros mut, surd care rătăceşte prin lume, fără a avea intenţia de a face vreun rău”. Iată ce suntem!
Străbatem întreaga lume masacrând mii de oameni, ne trimitem proprii copii la moarte minunându-ne: „Dar de ce nu ne vor? Doar suntem aici pentru a face bine! Vrem să ajutăm întreaga lume!” Aceasta este o idee fundamental protestantă: „Iată, nu suntem răi, suntem doar inocenţi, suntem aici pentru că vrem să anihilăm răul de pe Pământ, nu înţelegem de ce nu suntem doriţi”. Cred că unii soldaţi americani sunt sincer şocaţi de faptul că irakienii nu îi vor în Irak.
Kristina Borjesson: Cum aţi crea o mass-media care să reprezinte puterea pe care această ţară o deţine în lume?
John MacArthur: Ca să faci ce vrei, trebuie să fii patronul unui organ de presă, ca în cazul meu, de exemplu. Eu le cer directorilor de redacţie să le explice celor pe care îi angajăm că nu publicăm articole care se mulţumesc cu „regurgitări oficiale”. Dacă nu puneţi întrebări, dacă nu scoateţi la iveală adevărurile născocite din versiunea oficială, dacă nu ne povestiţi, nouă şi cititorilor noştri tot ceea ce descoperiţi, articolul dumneavoastră nu va fi publicat în «Harper Magazine». Este simplu. Şi puteţi să mă credeţi, sunt jurnalişti talentaţi cărora le place ceea ce fac. E drept, sunt mai puţini decât înainte, pentru că cei în vârstă nu mai reprezintă un exemplu, dar sunt mulţi tineri care vor să facă treabă bună, am întâlnit mulţi. Însă este o meserie prost plătită. Cu ceea ce pot eu să le ofer nu pot să întreţin prea mult timp un liber profesionist, mai ales dacă are familie.
Punctul de vedere oficial oferă un trai confortabil
Lucrând în schimb pentru CBS, New York Times sau Washington Post ei pot câştiga decent, pot să îşi ofere chiar un trai confortabil. Însă proprietarii acestor publicaţii, cei care conduc aceste organizaţii, nu au aceleaşi pretenţii ca şi mine. Ei le cer salariaţilor să o ia uşor, să verifice informaţiile furnizate de autorităţi, să se asigure înainte de toate că punctul de vedere oficial este făcut cunoscut în mod conştiincios.
Iată ce răspunsuri am primit atunci când am intervievat-o pe Katharine Graham, eroina din Watergate, cea care se zice că l-a înfruntat pe Nixon. (Katharine Graham (1917-2001) a fost una dintre cele mai influente personalităţi feminine din peisajul mediatic american. Sub îndrumarea sa, Bob Woodward şi Carl Bernstein au condus ancheta asupra celebrului scandal Watergate, în urma căruia preşedintele Nixon a fost constrâns să demisioneze)
Iată ce răspunsuri am primit atunci când am intervievat-o pe Katharine Graham, eroina din Watergate, cea care se zice că l-a înfruntat pe Nixon. (Katharine Graham (1917-2001) a fost una dintre cele mai influente personalităţi feminine din peisajul mediatic american. Sub îndrumarea sa, Bob Woodward şi Carl Bernstein au condus ancheta asupra celebrului scandal Watergate, în urma căruia preşedintele Nixon a fost constrâns să demisioneze)
- „De ce nu v-aţi opus sistemului de cenzură din timpul războiului din Golf”, am întrebat-o. „De ce nu aţi protestat? Sunteţi celebră. Dumneavoastră şi Ben Bradlee personificaţi primul amendament. Aveţi ultimul cuvânt în ceea ce priveşte libertatea presei”. (Ben Bradlee a fost redactor şef al publicaţiei Washington Post sub conducerea Katharinei Graham).
- „Trebuie să mărturisesc că nu a fost una dintre preocupările mele majore”, mi-a răspuns ea. „Ar fi trebuit să fiu mai atentă, dar nu m-am gândit”.
A adăugat că ar trebui să fiu îngăduitor cu militarii, subliniind că preocuparea lor în ceea ce priveşte securitatea era perfect legitimă.
- „Şi Ben Bradlee?”, am întrebat-o.
- „Ştiţi, Ben se ocupa mai mult de cazurile speciale decât de probleme legate de primul amendament”.
Apoi a încercat să o dreagă. Dar bineînţeles că am publicat ceea ce a spus.
- „Trebuie să mărturisesc că nu a fost una dintre preocupările mele majore”, mi-a răspuns ea. „Ar fi trebuit să fiu mai atentă, dar nu m-am gândit”.
A adăugat că ar trebui să fiu îngăduitor cu militarii, subliniind că preocuparea lor în ceea ce priveşte securitatea era perfect legitimă.
- „Şi Ben Bradlee?”, am întrebat-o.
- „Ştiţi, Ben se ocupa mai mult de cazurile speciale decât de probleme legate de primul amendament”.
Apoi a încercat să o dreagă. Dar bineînţeles că am publicat ceea ce a spus.
Partidul republican este cel ce poate să-l schimbe pe Bush
Kristina Borjesson: Credeţi că s-a schimbat ceva după Watergate, după 2001, când a murit Katharina Graham?
John MacArthur: Da, s-a schimbat. Sau, mai degrabă, cred că s-a revenit la situaţia de dinainte. Trebuie să ne amintim că în 1973 lucrurile stăteau mult mai rău decât azi. La acea vreme deja pierdusem aproape 60 de mii de oameni şi fuseseră omorâţi un milion de vietnamezi. Am asistat la lupte interrasiale, care au distrus o treime din oraşele noastre. Iar scandalul Watergate nu a semănat cu nimic din ceea ce cunoscusem până atunci. Corupţia era enormă, chiar şi în spatele a ceea ce am numit Watergate. În realitate, procedura de punere sub acuzare a lui Nixon a fost lovitura de graţie adusă războiului din Vietnam. Nu scandalul în sine a fost raţionamentul acuzării lui Nixon, ci acumularea problemelor din timpul mandatului acestuia. Situaţia era prea gravă, chiar şi pentru stabilimentul american. Trebuia să i se pună capăt. Azi, dacă există cea mai mică speranţă de a ieşi din această situaţie cu Irakul, atunci cel ce va da tonul va fi partidul republican, nu partidul democrat şi nici presa. Trebuie să aşteptăm până când conservatorii din acest partid vor spune: „Gata! S-a ajuns prea departe. Este timpul să îl înlocuim pe Bush!”
Kristina Borjesson: Aţi afirmat în cartea dumneavoastră că războiul din Vietnam a fost ultima ocazie pe care presa a avut-o pentru a-şi face bine treaba.
Kristina Borjesson: Aţi afirmat în cartea dumneavoastră că războiul din Vietnam a fost ultima ocazie pe care presa a avut-o pentru a-şi face bine treaba.
John MacArthur: Aşa este. Aceasta se explică prin faptul că reporterii se limitau la a fi în acord cu opinia publică. Jurnaliştii nu au spirit independent. Nu le place să fie contra curentului opiniei publice. Dacă majoritatea populaţiei se exprimă împotriva războiului ei urmează vox populi. La vremea războiului din Vietnam, presa nu şi-a făcut treaba bine decât spre sfârşit, când opinia publică americană s-a pronunţat împotriva războiului. Asta a permis jurnaliştilor celebri sau celor ca Walter Cronkite, prezentator la CBS, să se comporte decent. Seymor Hersh, jurnalist independent, a fost primul care a vorbit despre masacrul de la My Lai (În 16 martie 1968, în partea de sud a Vietnamului, la My Lai, soldaţii americani au asasinat cinci sute de bărbaţi, femei şi copii neînarmaţi. Operaţiunea, sub comanda locotenentului William Calley, a avut loc în prezenţa fotografului militar Ronald Haeberle, care a fotografiat cadavrele). Hersh a demascat acţiunile armatei americane mulţumită lui Ron Ridenhour, un soldat curajos care a trimis numeroase scrisori Congresului. Seymour Hersh a afirmat atunci când a primit premiul Pulitzer, că acest premiu i se cuvine lui.
BBC, mai bun decât televiziunile americane
Dar informaţiile trebuiau să treacă printr-un canal independent cum era Seymor Hersh, chiar dacă la vremea aceea presa făcea treabă mai bună decât în ziua de azi. Încă mai activează reporteri care au lucrat pe vremea războiului din Vietnam. Bob Simon este, de exemplu, gazdă a emisiunii «60 minutes». Împreună cu el am realizat în decembrie 2002 un reportaj intitulat «Cum a fost vândut Statelor Unite războiul din Vietnam». Este un reporter adevărat tipul acesta. Nu crede un cuvânt din ceea ce spune administraţia. El verifică întotdeauna ceea ce spun „oficialii”. În ziua de azi majoritatea reporterilor gândesc: „Dacă administraţia spune, dacă aflu de la unul din informatorii bine plasaţi, atunci aşa este. În orice caz trebuie să prezint ceea ce spun ei ca şi cum ar fi adevărat”.
Nu prea ştiu cum am putea schimba această mentalitate. Eu unul nu pot decât să critic şi să îmi ofer propriul exemplu în calitate de patron de presă, pentru că ştiu că proprietarii sunt cei care deţin puterea de decizie. Mai demult aş fi pledat pentru ca organele de presă să facă parte din sectorul privat, pentru că presa de stat îmi părea prin definiţie sortită eşecului. Astăzi nu mai sunt aşa de sigur, pentru că, în comparaţie cu BBC, noi suntem într-adevăr mult mai puţin profesionişti. BBC-ul nu a dat dovadă de genialitate la vremea războiului, dar în orice caz, reportajele sale sunt mai bune decât cele ale televiziunilor americane. Greg Dyke, fostul director general de laBBC, a acuzat canalele de televiziune americane de a fi absurd de limitate. Andrew Gilligan, reporter la BBC, a realizat un reportaj despre cum guvernul britanic a modificat documentele despre capacitatea nucleară a Irakului, pentru a justifica intrarea în război. Iată un canal de televiziune de stat unde informaţiile se verifică mai bine decât la orice post privat din Statele Unite. Am tot respectul pentru CBS pentru că a difuzat în cele din urmă reportajul despre Abu Ghraib (închisoarea unde soldaţii americani au torturat deţinuţi irakieni până la moarte), dar trebuie ştiut că au plătit un sac de bani pentru el. Şi asta mulţumită unui anume soldat, Joe Darby, care s-a plâns superiorilor.
Astfel această poveste a ajuns cunoscută, după ce cineva a trimis fotografiile cu deţinuţii torturaţi la postul CBS. Ideea este că acest canal de televiziune nu urmărea să ascundă adevărata faţă a războiului. Chiar dacă istoria despre Abu Ghraib este monstruoasă, a fost uşor de raportat. Prea uşor. A fost suficient ca pozele să fie difuzate din nou şi din nou, până la dezgust. În tot acest timp, femei şi copii mureau în Fallujah şi Karbala pentru că erau prinşi între două focuri şi nimeni nu spunea nimic. Despre acest lucru nu s-a vorbit.
Presa a susţinut războiul
Kristina Borjesson: Vreţi să spuneţi că presa a făcut treabă bună la vremea războiului din Vietnam şi afirmaţi că nu a fost contra opiniei publice.
John MacArthur: Ar fi fals să afirmăm că presa s-a opus războiului din Vietnam, sau măcar că ar fi fost sceptică. Toţi cei care erau la acea vreme vă pot confirma. Neil Sheehan, David Halberstam, Peter Arnett, Morley Safer, toţi reporterii faimoşi ai acelor vremuri erau pentru arme. Susţineau cu toţii punctul de vedere al Statelor Unite şi acceptau justificările lor. Nu şi-au schimbat opinia decât atunci când au văzut cât de nebunesc, sângeros şi fără sens era acel război. Şi, de asemenea, atunci când lucrurile au luat o altă turnură, la sfârşitul anului 1967, datorită amplorii pe care o luase mişcarea antirăzboi şi datorită lui Eugene McCarthy (deputat democrat în Minnesota între 1949-1959 şi senator între 1959-1971. A fost un adversar de temut al politicii lui Lyndon Johnson în Vietnam). Ziariştii au deveni mai buni pentru că erau conştienţi că dacă îşi făceau treaba cum trebuie îşi asumau mai puţine riscuri.
Reporteri în Vietnam
În plus, în 1966, Martha Gellhorn, cea de-a treia soţie a lui Hemingway, la rândul ei scriitoare şi ziaristă cunoscută, a mers în Vietnam pentru a realiza un reportaj despre campania de bombardamente şi s-a întors cu câteva povestiri şoc. Ca liber profesionistă, ea şi-a spus: „Doar sunt Martha Gellhorn, aş putea să îmi vând articolele publicaţiei Lifesau oricărui alt cotidian de renume”. Dar nimeni nu le-a vrut, în afară de mai puţin cunoscutul «St Louis Post Dispatch». Şi asta se petrecea în 1966! Toată lumea ştia, de altfel, că se spunea adevărul: armata americană bombarda fără discernământ, acoperea întreaga ţară, de la sud la nord, cu un covor de bombe şi erau omorâţi mii de civili, toţi cei pe care îi găseau în calea lor.
În decembrie 1966, Harrison Salisbury este trimisul special al ziarului New York Times la Hanoi. În acel moment poziţia administraţiei Johnson era următoarea: „Bombardamentele americane nu omoară civili. Sunt bombardamente de precizie, nu atacăm decât puncte strategice, poduri, rezerve de muniţie, aeroporturi etc. Până acum nu a fost ucis niciun civil.”
În ziua de Crăciun a anului 1966, Salisbury se plimbă prin Hanoi şi întâlneşte o persoană care îi spune: „Au fost omorâţi şi civili. Bombele destinate podului de peste râul Roşu au greşit ţinta şi au nimerit un cartier populat, omorând astfel cinci persoane”. Reporterul menţionează acest martor în paragraful patru sau cinci al articolului său, articol în care povesteşte cu nonşalanţă despre vizita sa la Hanoi şi iată cum îi cade cerul în cap! Este acuzat de a fi comunist, poreclit „Hanoi Harrison Salisbury”, iar guvernul îl atacă cu o violenţă (verbală) inimaginabilă. În 1967, premiul Pulitzer i-a fost fluturat pe sub nas, chiar dacă îl merita din plin. Nu ar fi exagerat să spunem că mişcarea pacifistă a luat amploare ca urmare a articolului lui Harrison Salisbury despre cei cinci civili ucişi la Hanoi, în decembrie 1966. Era prima oară când Johnson era prins în flagrant delict. Administraţia a afirmat fără echivoc că nu fuseseră ucişi civili şi iată că se demonstra acum că nu fusese decât o minciună. Cinci morţi faţă de mii cum se afirmase, nu era mare lucru. Însă guvernul minţise. Am considerat că era o chestiune destul de interesantă şi m-am decis să verific singur printr-o călătorie în Vietnam în 1994, pentru că îmi puneam problema: „Dacă totuşi se înşelase?”
În ziua de Crăciun a anului 1966, Salisbury se plimbă prin Hanoi şi întâlneşte o persoană care îi spune: „Au fost omorâţi şi civili. Bombele destinate podului de peste râul Roşu au greşit ţinta şi au nimerit un cartier populat, omorând astfel cinci persoane”. Reporterul menţionează acest martor în paragraful patru sau cinci al articolului său, articol în care povesteşte cu nonşalanţă despre vizita sa la Hanoi şi iată cum îi cade cerul în cap! Este acuzat de a fi comunist, poreclit „Hanoi Harrison Salisbury”, iar guvernul îl atacă cu o violenţă (verbală) inimaginabilă. În 1967, premiul Pulitzer i-a fost fluturat pe sub nas, chiar dacă îl merita din plin. Nu ar fi exagerat să spunem că mişcarea pacifistă a luat amploare ca urmare a articolului lui Harrison Salisbury despre cei cinci civili ucişi la Hanoi, în decembrie 1966. Era prima oară când Johnson era prins în flagrant delict. Administraţia a afirmat fără echivoc că nu fuseseră ucişi civili şi iată că se demonstra acum că nu fusese decât o minciună. Cinci morţi faţă de mii cum se afirmase, nu era mare lucru. Însă guvernul minţise. Am considerat că era o chestiune destul de interesantă şi m-am decis să verific singur printr-o călătorie în Vietnam în 1994, pentru că îmi puneam problema: „Dacă totuşi se înşelase?”
„Jupuiţi” pentru că îşi fac treaba cum trebuie
Voiam să fiu absolut sigur că Salisbury înţelesese corect, pentru că este vorba despre un moment cheie din istoria presei americane. Îmi spuneam chiar că aceasta fusese una din faptele lui măreţe, mai ales pentru New York Times, care de atunci a pierdut foarte mult din autoritatea sa morală. Aşadar am găsit acel cartier, precum şi bărbatul a cărui casă fusese distrusă şi a cărui soţie însărcinată fusese ucisă. Am verificat totul. Comuniştii puseseră o placă comemorativă pe peretele casei drept compensaţie. Nu i s-au dat însă niciodată bani. Ca să-şi reconstruiască locuinţa a trebuit să ceară ajutorul fratelui său care se stabilise la Londra şi care avea un restaurant. Însă totul fusese adevărat. Salisbury nu greşise nimic, indiferent că nu fusese recompensat pentru asta. Ba din contră, fusese penalizat.
Daţi-mi voie să vă dau un ultim exemplu. Jon Alpert lucra ca liber profesionist pentru NBC. La vremea primului război din Golf, acesta a mers în Irak alături de Ramsey Clark, fost ministru de Justiţie sub conducerea preşedintelui Lyndon Johnson şi a surprins câteva imagini ale victimelor civile ale bombardamentului. La întoarcerea sa în Statele Unite, NBC a refuzat să îi difuzeze reportajul pe motivul că plecase cu Ramsey Clark. A fost acuzat de propagandă pro-irakiană, pro Saddam Hussein. Dar nu mă surprinde deloc să văd cum un ziarist este „jupuit” de către colegi şi instituţie atunci când îşi face treaba cum trebuie.
La rândul ei, cartea pe care am publicat-o despre cenzura şi propaganda din primul război din Golf, în 1991, a făcut furori în presa generalistă. Am fost invitat la emisiunea «60 minutes», iar New York Times mi-a consacrat ediţia din acea zi. După părerea dumneavoastră, câte şcoli de jurnalistică credeţi că m-au invitat să le vorbesc studenţilor? Niciuna. Singurele care m-au invitat au fost Academia Militară din West Point, pentru ora de engleză şi Facultatea de Relaţii Publice din Fort Benjamin Harrison din Indiana.
Şi-au vândut sufletul diavolului?
Kristina Borjesson: Aşadar mai marii jurnalismului şi-au vândut sufletul diavolului? Ce s-a ales de Bob Woodward de exemplu?
John MacArthur: Da, Woodward şi-a vândut sufletul. În prezent serveşte ca reşou oficial pentru deciziile celor mai înalte instanţe. În cartea sa, «Bush intră în război», este foarte linguşitor la adresa guvernului. Cu siguranţă a încheiat un contract cu aceştia: „Îmi asiguraţi accesul la darea de seamă a Consiliului naţional al securităţii, iar eu, în schimb, prezint administraţia într-o lumină favorabilă în lunile ce vor preceda dezastrul de la 11 septembrie”.
Înfăţişându-l pe Bush ca fiind un om hotărât, un om al Statului care ştie ce face, a avut acces la procesele verbale ale Consiliului naţional de securitate. Acesta este comerţ, şi nu jurnalism.
Înfăţişându-l pe Bush ca fiind un om hotărât, un om al Statului care ştie ce face, a avut acces la procesele verbale ale Consiliului naţional de securitate. Acesta este comerţ, şi nu jurnalism.
În ultima sa ”operă” s-a mulţumit să transcrie informaţiile furnizate de Colin Powell. Powell este un foarte prost actor, un ipocrit şi un mincinos. Vă amintiţi de My Lai? El a fost unul dintre ofiţerii care au condus ancheta asupra conduitei diviziei americane şi s-a „asigurat” că nu va găsi nimic. Puteţi citi în Le Figaro, care a publicat un articol foarte bun despre asta. Acest gen de articole nu le veţi regăsi prea des în ziarele americane.
După ce a minţit Consiliul de securitate al ONU despre interesele stăpânilor săi de la Casa Albă, iată cum îşi frânge mâinile: „Vai, sunt de-a dreptul scandalizat să văd că ne-au minţit! Chalabi a fost cel care ne-a minţit. Am fost dezinformaţi”. Este absurd! Şi apoi imediat se foloseşte de Bob Woodward pentru a o lua de la capăt... Este o idioţenie a-l numi secretar de Stat la Ministerul Apărării. Este la fel de compromis ca şi ceilalţi. Însă el este sursa principală a lui Bob Woodward pentru Plan d’attaque unde încearcă să ne convingă că nu a fost de faţă atunci când au fost luate deciziile. A făcut la fel şi după primul război din Golf. Şi atunci Woodward i-a făcut acelaşi serviciu.
După ce a minţit Consiliul de securitate al ONU despre interesele stăpânilor săi de la Casa Albă, iată cum îşi frânge mâinile: „Vai, sunt de-a dreptul scandalizat să văd că ne-au minţit! Chalabi a fost cel care ne-a minţit. Am fost dezinformaţi”. Este absurd! Şi apoi imediat se foloseşte de Bob Woodward pentru a o lua de la capăt... Este o idioţenie a-l numi secretar de Stat la Ministerul Apărării. Este la fel de compromis ca şi ceilalţi. Însă el este sursa principală a lui Bob Woodward pentru Plan d’attaque unde încearcă să ne convingă că nu a fost de faţă atunci când au fost luate deciziile. A făcut la fel şi după primul război din Golf. Şi atunci Woodward i-a făcut acelaşi serviciu.
În cartea «Plan d’attaque», Powell, afirmă că el nu a fost niciodată susţinătorul războiului, însă a considerat că trebuia să se comporte ca un soldat. Aceasta a avut efectul unei bombe.
„Dar dacă aţi fi putut publica asta în ziua în care aţi aflat, ar fi avut un impact considerabil, echivalentul reportajelor dumneavoastră despre Watergate. Orice element nou antrena noi revelaţii”, i-a spus Bob Edwards, de la National Public Radio (reţeaua de posturi de radio publice din Statele Unite), care a avut bunul simţ de a-l interoga pe Woodward despre acest subiect.
Este evident că a încheiat un acord cu Powell şi că i-a promis acestuia să tacă până la sfârşitul războiului. „Răspundeţi întrebărilor pe care vi le pun, îmi povestiţi lucrurile spumoase, iar eu le voi ţine pentru mine până la sfârşitul războiului pentru a nu vă face niciun rău”. Aşa se petrec lucrurile în presă.
Reprezentanţi demni ai jurnalismului
Kristina Borjesson: Iar despre David Halberstam? Ce părere aveţi despre el?
John MacArthur: Se exagerează atunci când se spune că a fost foarte critic vizavi de Vietnam. Informaţiile lui proveneau de la oficialii CIA şi de la colonelul John Paul Vann, care, pe scurt, spuneau că dezaprobă maniera în care era condus acest război. Ei nu spuneau însă că acest război era o greşeală sau că nu putea fi câştigat, ci că: „Armata vietnameză refuză să se lupte. Refuză să iasă noaptea. Dacă vrem să prevalăm comuniştilor, trebuie să ne pictăm feţele şi să luptăm pe timp de noapte ca ei. Dacă nu ne măsurăm cu Viet-cong mano a mano, dacă nu luptăm ca ei, nu avem nicio şansă să câştigăm. Ceea ce vreau să spun este că armata vietnameză nu este la înălţime”.
Este esenţial ce a spus Halberstam. Informatorii lui încercau să transmită un mesaj? Doreau o mai mare implicare americană în Vietnam? Indiferent despre ce a fost vorba, ei nu spuneau decât adevărul. Armata sud-vietnameză refuza să lupte. Soldaţilor le era teamă. Nu ascultau ordinele superiorilor pe care îi ştiau corupţi. Le repugna ideea de a lupta împotriva altor vietnamezi. Toate acestea sunt adevărate, iar Halberstam şi New York Times se pot felicita pentru că le-au făcut publice. Dar mi se pare exagerat să îl considerăm pe Halberstam un critic înrăit al războiului. Mai degrabă a contribuit la această infamie, din moment ce administraţia a luat în considerare remarcile lui şi a trimis încă cinci sute de mii de soldaţi americani pentru a face treaba sud-vietnamezilor.
Referitor la Irak, întrebarea este următoarea: Se va petrece la fel? Va fi vorba de un asalt sau de retragere? Habar nu am.
Kristina Borjesson: Mai există în ziua de azi reprezentanţi demni ai jurnalismului?
John MacArthur: Seymour Hersh rămâne un om remarcabil. Dar în afară de el, îmi e greu să citez alte nume. Bob Simon îşi face treaba în mod onorabil la televiziune. La fel şi unii producători ai emisiunii «60 minutes». Mai sunt apoi câţiva comentatori care fac şi ei tot ce pot, cum e Paul Krugman (de profesie economist, cronicar pentru New York Times), dar pe aceştia nu îi putem numi reporteri. Krugman nu este ziarist, ci economist. Bob Herbert face tot ce poate la New York Times. Barton Gellman de la Washington Post este un reporter foarte bun. Eu cred că acesta din urmă era la curent cu complotul din perioada ce a precedat războiul, dar ca şi Walter Pincus, a înţeles că la Wasington Post nu se putea face mare lucru.
Minciunile despre războiul din Vietnam
Dacă mă port cum mă port, asta este din cauza războiului din Vietnam. Revenim mereu la acest episod. Când ne vom maturiza şi vom înţelege că guvernul a minţit, că a încurcat pistele, că a fost în stare să sacrifice vieţi fără niciun motiv, vom deveni mult mai sceptici decât cei care nu au cunoscut această atmosferă. Ceea ce eu consider că este uimitor este că au reuşit să ţină închisă gura celor care ştiau despre asta şi care au fost promovaţi sau au devenit reporteri la acea vreme. Mai rămâne Hersh, sau corespondentul de la CBS, Morley Safer, dar acesta nu face mare lucru. Prea puţini reporteri din acea vreme mai practică azi jurnalismul.
Cu câteva zile în urmă glumeam împreună cu un deputat din Oklahoma. Pentru dumnealui punctul de referinţă este Liban în 1983 şi nu Saigon în 1975. Acesta susţine că nu mai putem abandona Irakul pentru că a fost o greşeală că trupele s-au retras din Liban când au fost aruncate în aer barăcile Marinei militare. După părerea lui a fost ca şi cum s-a dat undă verde teroriştilor. Este aşadar o problemă de generaţie. Eu nu doream să merg în Vietnam. Şi nu doream nici ca fratele meu să meargă, nici el şi nici nimeni altcineva, pentru că eram conştient că era vorba de o minciună. Mulţi dintre noi am devenit jurnalişti pentru că am simţit o responsabilitate aparte: aceea de a nu mai accepta vreodată genul de minciuni care ne-au fost servite la vremea războiului din Vietnam.
Scopul nostru este de a ridica lumea în picioare
Kristina Borjesson: Mi-au rămas în minte câteva lucruri de pe vremea când lucram pentru marile posturi de televiziune. Primul dintre ele este că producătorii au un contract intermitent: aşa că nu sunt dispuşi să publice articole care ar putea să le aducă vreun prejudiciu financiar sau ar întărâta comanditarul, fie el guvernamental sau privat. Apoi munca de cercetare costă scump şi ia mult timp. În vreme ce vă faceţi treaba de unul singur în biroul dumneavoastră, ceilalţi se întreabă cu ce vă ocupaţi de cheltuiţi atâţia bani şi vă ia aşa mult timp. Suntem astfel supuşi la tot felul de presiuni care nu au nimic de a face cu jurnalismul. O mulţime de subiecte incitante nu au fost abordate pentru că ar fi putut să le pună cariera în pericol sau poate chiar slujba. Ştiţi cum e, dacă te-ai fript cu ciorbă sufli şi în iaurt.
John MacArthur: Aşa este.
Kristina Borjesson: Nu cunosc presa scrisă dar îmi imaginez că lucrurile se petrec la fel.
John MacArthur: În cazul presei scrise sunt puşi în joc mai puţini bani.
Kristina Borjesson: Dar presiunea este aceeaşi: cu toţii vor să îşi pună la adăpost ziarul.
John MacArthur: Astfel recurg la autocenzură. Sau ignoră toate acele subiecte care prezintă riscuri.
Kristina Borjesson: Aşa este. Şi când întâlnim astfel de obstacole trebuie să ne punem următoarea întrebare: „Merită să sar calul, să risc să mă dea afară?” Dacă nu, o să ajungem să ne autocenzurăm în mod automat. Iar în acest caz ne mai putem numi oare un adevărat jurnalist?
John MacArthur: Nu întotdeauna lucrurile sunt atât de radicale. La vremea când lucram pentru publicaţii de renume, îmi spuneam că trebuie să fie lucruri mai importante de apărat. Înghiţeam pastila şi îmi spuneam: „Data viitoare. Acum nu merită să îmi risc cariera pentru aşa ceva”. Dar trebuie să recunosc că, chiar şi atunci când înghiţeam afronturi în tăcere, reuşeam să public un articol. Mă asiguram că o să reuşesc, indiferent pe ce cale. Trebuie să fii activ în această meserie. Este ceea ce mă atrage cel mai mult în meseria de jurnalist.
Scopul nostru este de a ridica lumea în picioare. Asta vrem: să provocăm reacţii în masă, să se strige de sus, ataşaţii de presă să vă hărţuiască la telefon, oamenii politici să vă reclame şi să vă atace. La ce am putea să visăm mai mult? Nu înţeleg de ce ceilalţi nu au acelaşi curaj, pentru că, în ceea ce mă priveşte, este exact ceea ce caut
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!