G-ralul Pacepa, spulberat definitiv de istoricul american Larry Watts

     Pe 26 iulie 1978, adjunctul DIE Ion Mihai Pacepa s-a predat spionajului vest-german din Köln, fiind apoi încredinţat omologilor americani. Ajuns la Washington, Pacepa a reiterat deja familiara temă a măsurilor active sovietice – oferită iniţial oficialilor ambasadei americane în 1956 şi repetată debrieferilor CIA şi FBI de defectorul KGB Anatoli Goliţîn, în 1963 –, că România era un cal troian al Kremlinului. În conformitate cu defectorul român, Ceauşescu nutrea o ură profundă faţă de SUA şi un dispreţ cu caracter personal la adresa preşedintelui american, Jimmy Carter.¹ Ceauşescu, a pretins el, fura de la americani tehnologie din domeniul computerelor, al laserilor şi sateliţilor – mai precis acea tehnologie pe care Washingtonul a pus-o la dispoziţia Bucureştiului începând cu anul 1975, în cadrul cooperării militare româno-americane – cu scopul de a o oferi Moscovei.²
Pacepa a deplâns de asemenea faptul că România ar fi înşelat Israelul şi toate statele arabe moderate implicate în procesul de pace din Orientul Mijlociu. Bucureştiul, a susţinut el, lucra mână-n mână cu teroriştii arabi, terorişti subordonaţi în secret lui Yasser Arafat – despre care a afirmat totodată că ar fi agent KGB.³ Şirul acuzaţiilor sale servea aproape perfect ţelurile urmărite de măsurile active ale sovieticilor şi ale Pactului de la Varşovia faţă de România – distrugerea relaţiilor româno-americane, zădărnicirea procesului de pace şi compromiterea relaţiilor României cu partenerii ei occidentali şi cu principalii actori din Orientul Mijlociu.
Descriind diplomaţia şi serviciile de informaţii ale fostei sale ţări ca profund ostile Statelor Unite, Pacepa şi-a găsit susţinători în rândul comunităţii de contrainformaţii din cadrul CIA şi în FBI, cele două organisme instituţionale care, urmare a responsabilităţilor deţinute, aveau cele mai mari reticenţe în a trasa o linie clară de demarcaţie între comuniştii “răi” (pro-Moscova) şi comuniştii “buni” (independenţi). Pacepa a reuşit să convingă cel puţin un ofiţer FBI că eforturile de a menţine accesul României la Clauza naţiunii celei mai favorizate, care permitea ţării să întreţină relaţii comerciale cu SUA fără taxe vamale prohibitive, dar şi eforturile continue ale Bucureştiului de a îmbunătăţi relaţiile economice româno-americane, în general, erau parte a unei operaţiuni ostile sub acoperire, în cadrul căreia “biroul DIE din Washington a recrutat sau a încercat să recruteze diverse personalităţi din emigraţia română, cărora li s-a încredinţat misiunea de a face lobby pentru «Clauză»”.⁴ Această abordare, de a trata eforturile de lobby româneşti ca activitate ostilă, era direct opusă celei pe care SUA o adoptaseră faţă de tentativele poloneze şi maghiare de păstrare a statutului de cea mai favorizată naţiune (acordat de foarte puţin timp Ungariei, dar deţinut cu caracter permanent de Varşovia, fără revizuiri anuale, încă din 1960). Eforturile lor de lobby mult mai extinse, poate ca urmare a comunităţilor de imigranţi polonezi şi maghiari în SUA considerabil mai numeroase, erau privite ca rezultat al unor sentimente cât se poate de fireşti, sănătoase şi admirabile faţă de ţara de origine.
Afirmaţia unuia dintre susţinătorii din FBI ai lui Pacepa, că “operaţiunea «Clauza» ne-a ajutat mai mult pe noi decât pe români”, fiindcă permisese FBI-ului “să cunoască şi să neutralizeze mulţi dintre agenţii influenţi din rezidenţa DIE”, sugerează ce succes a avut defectorul în efortul său de a-i convinge pe unii membri ai comunităţii de informaţii americane că România nu merită Clauza naţiunii celei mai favorizate şi că eforturile ei de a o păstra erau ilegitime.⁵ În mod similar, supoziţia că reprezentanţii economici şi diplomatici români erau ofiţeri ai Securităţii sau subordonaţi serviciilor de securitate într-o măsură diferită de cea a celorlalţi membri ai Blocului, sau că toţi ofiţerii de Securitate din Ambasada română erau implicaţi în operaţiuni ostile intereselor americane – şi, invers, că diplomaţii şi oficialii serviciilor de informaţii reprezentând regimurile loiale Moscovei din Polonia şi Ungaria erau “mai curaţi” din acest punct de vedere – erau greşite din ambele perspective. Serviciile de informaţii poloneze începuseră să-şi plaseze ofiţerii şi agenţii în reprezentanţe comerciale străine şi în parteneriate economice “încă din 1946”, iar în  Ministerul de Externe şi în alte instituţii care activau peste hotare de la începutul anilor 1950.⁶ În mod similar, Ungaria îşi subordonase pe deplin aparatul diplomatic cerinţelor impuse de serviciile de spionaj şi propagandă.⁷  Budapesta exploata mai cu seamă contactele şi schimburile culturale şi ştiinţifice pentru a influenţa cercurile conservatoare şi de dreapta din Occident, inclusiv în rândul comunităţilor de imigranţi maghiari, cercuri care altfel nu ar fi fost accesibile sau favorabile în plan economic ori politic.⁸
După încheierea Războiului Rece, ofiţerul german care l-a preluat pe Pacepa din adăpostul pe care şi-l găsise, în iulie 1978, în toaleta publică de sub Catedrala din Köln, a devenit şeful Biroului Federal German pentru Apărarea Constituţiei. În 1996, el a recunoscut în faţa omologului său din Serviciul de Informaţii Externe român că germanii îl predaseră pe Pacepa americanilor în decurs de 72 de ore după dezertarea lui, în parte fiindcă nu se îndoiau că aveau de-a face cu un agent infiltrat de sovietici.⁹ Ulterior, Pacepa a confirmat în repetate rânduri că, în timpul activităţii sale de ofiţer al serviciilor de informaţii externe din România, “obişnuia să primească ordine de la KGB”, declarând în mod explicit că “mi-am petrecut 27 de ani din viaţă lucrând pentru KGB” – altfel spus, întreaga durată a serviciului său în Securitate, de la semnarea oficială a angajamentului (deja cu rang de ofiţer), în 1951, până la fuga din 1978.¹⁰
În conformitate cu un raport intern al Stasi, ofiţerii de contrainformaţii vest-germani trimişi la Washington pentru interogatoriul lui Pacepa au considerat că declaraţiile sale sunt neconvingătoare şi inconsecvente şi au conchis că intenţia lui a fost aceea ca, “prin intermediul informaţiilor sale evident insubstanţiale, să dobândească de la CIA dreptul la o viaţă în siguranţă în SUA, protejat de investigaţiile foştilor săi colaboratori”.¹¹ Aceasta era o exagerare. Ca agent dublu sovietic în România, Pacepa deţinea cunoştinţe considerabile privind operaţiunile KGB în cadrul Blocului sovietic. În plus. în calitate de consilier pe teme de securitate al lui Ceauşescu, l-a însoţit pe acesta din urmă în numeroase vizite externe şi era firesc să ştie într-o oarecare măsură despre ce anume se discuta cu aceste prilejuri. Dacă însă a redat, interlocutorilor americani, în mod corect esenţa respectivelor discuţii – aceasta este o cu totul altă chestiune. Cartea sa din 1987 sugerează că nu a făcut-o.
Stasi amintea şi ea de suspiciunile serviciilor de informaţii vest-germane că Pacepa ar fi fost anchetat pentru inventarea unor “state de plată pentru agenţi dubioşi, în ideea de a solicita o sursă consistentă de venit”.¹² Date fiind strânsele legături existente la acea vreme între serviciile de informaţii vest-germane şi Securitate – unitatea antiteroristă a Germaniei Federale (Grenzschutzgruppe 9 – GSG 9) îi asistase pe români, în 1977, în organizarea propriei lor unităţi antiteroriste (Unitatea Specială pentru Lupta Antiteroristă – USLA) –, se poate ca Bucureştiul şi Bonnul să fi schimbat date despre defector. După fuga acestuia, ancheta Departamentului Securităţii de Stat (DSS) i-a identificat pe Pacepa, pe Nicolae Doicaru, superiorul lui de la informaţiile externe, pe şeful contrainformaţiilor externe, Mihai Caraman, pe şeful unităţii anti-KGB, Constantin Iosif, şi pe Ion Stănescu, şeful DSS şi la un moment dat ministru de Interne, ca fiind responsabili pentru menţinerea unui cadru de corupţie generalizată la vârful serviciului de securitate, care le-a permis timp de circa 25 de ani să eludeze orice supraveghere din partea DIE.¹³ Aşa cum se remarca în ancheta internă, grupul oferea cadouri şi onora liste de cumpărături pentru membrii de frunte ai partidului atunci când se aflau peste hotare, asigurându-şi astfel libertatea de acţiune – o frapantă recunoaştere a stării de fapt privind corupţia la nivelul conducerii Securităţii şi la vârful Partidului, la fel de acuzatoare ca tot ce a publicat Pacepa ulterior.¹⁴
Pe lângă această chestiune a corupţiei, colaboratorii apropiaţi ai lui Pacepa erau implicaţi în exproprierea abuzivă a unor proprietăţi deţinute de germanii şi evreii emigraţi, în cadrul unor operaţiuni de extorcare ce au stârnit în mod repetat protestele Occidentului, ameninţând statutul de cea mai favorizată naţiune al României.¹⁵ Extras din ancheta internă efectuată de autorităţile române după fuga lui Pacepa:

Materiale recent [descoperite] indică faptul că multe foste cadre din DGIE erau caracterizate de corupţie, minciună, arivism şi tendinţe grandomane. Datele existente sugerează că, urmare a modului în care conducerea Ministerului de Interne a acoperit abuzurile şi ilegalităţile comise de cei peste 100 de angajaţi care au cumpărat în Bucureşti proprietăţi de la persoane care ulterior au emigrat, aceşti angajaţi nu au fost traşi la răspundere conform legii.¹⁶
Odată ajuns în Statele Unite, Pacepa a pus un accent deosebit pe caracterul antisemit al politicii duse de România şi de Ceauşescu, în particular. În mod semnificativ, aceste afirmaţii, contrazise mai târziu de diverşi oficiali israelieni, au părut plauzibile, în primul rând, prin prisma acţiunilor neautorizate în care cercul de apropiaţi ai lui Pacepa a fost implicat direct.¹⁷ După 1989, mai mulţi foşti ambasadori israelieni în România din anii 1980 au confirmat că Nicolae Ceauşescu a fost de bună credinţă în eforturile sale de mediere a situaţiei din Orientul Mijlociu şi că aceste eforturi au dat roade.¹⁸ Şi atunci, de ce defectorul a continuat, şi după sosirea sa în SUA,  să disemineze teme de dezinformare ale KGB-ului îndreptate împotriva politicii României în Orientul Mijlociu, despre care ştia că sunt false?
Noii şefi ai Ministerului de Interne şi ai DSS au descoperit cu iritare că, în ciuda pretenţiilor sale că ar fi înregistrat performanţe extraordinare, ramura tehnico-ştiinţifică a DIE, a cărei responsabilitate o deţinuse Pacepa în mod personal, nu făcuse „achiziţii” tehnologice importante nici în Germania, nici în SUA. S-a constatat astfel că absolut toate documentele şi echipamentele furnizate sub conducerea lui Pacepa proveneau din surse deschise. Succesele sale sub acoperire de care făcuse paradă constau în mare parte în teze de masterat şi de doctorat din domeniul tehnic, accesibile liber la universităţile americane, şi în echipamente achiziţionate în mod legal pe piaţa liberă şi la expoziţii sau târguri de profil.¹⁹ Mai mult decât atât, evaluarea ostentativ pozitivă a spionajului tehnologic românesc împotriva SUA făcută de Pacepa în depoziţiile sale acuzatoare de după dezertare a servit la distragerea atenţiei de la mult mai intensele eforturi de achiziţii ale altor aliaţi din Pact.²⁰
Acuzaţia că România ar fi furat tehnologie occidentală şi americană pentru Moscova, ca modalitate de sădire a suspiciunilor privind scopurile reale ale politicilor sale economice şi militare, a fost o temă centrală a măsurilor active sovietice încă de la începutul anilor 1960, fiind menită să submineze relaţiile româno-americane. În parte, obiectivul vizat era acela de a împiedica o cooperare militară mai strânsă cu SUA şi de a o sabota pe cea deja esistentă. De asemenea, se dorea să fie preîntâmpinată naşterea unui semnificativ interes economic american, pe termen lung, pentru România şi să fie împiedicat Bucureştiul să-şi dezvolte şi mai mult capacităţile economice în afirmarea independenţei. Iar Pacepa se afla într-o poziţie mai bună decât oricine altcineva pentru a susţine o asemenea interpretare.
Faptul că fusese şef al Secţiei Ştiinţă şi Tehnologie (S&T) din DSS i-a conferit o inerentă credibilitate în ceea ce privea operaţiunilor de intelligence în acest domeniu. El l-a înfăţişat pe Ceauşescu ca fiind unul dintre cei mai credincioşi satrapi ai Kremlinului, dornic să-şi “sporească substanţial contribuţia” faţă de Moscova în privinţa tehnologiilor furate, pentru a-şi împlini scopul personal, acela de a deveni “cel mai important şi mai respectat partener al sovieticilor în cadrul Pactului de la Varşovia”.²¹ Pacepa a continuat să susţină acelaşi refren în întreaga perioadă a Războiului Rece, dar şi după aceea, izbutind să-i convingă pe unii dintre influenţii ziarişti, diplomaţi, politicieni şi analişti americani din afara comunităţii de informaţii că România era un cal troian al sovieticilor şi un partener perfid şi nepotrivit al Statelor Unite.²²
Alertate de declaraţiile insistente ale lui Pacepa şi ale partizanilor săi, agenţiile din cadrul comunităţii de informaţii americane au plasat România sub o atentă supraveghere atunci când s-a trecut la examinarea operaţiunilor sovietice de furturi tehnologice. Iar ceea ce au constatat s-a dovedit în mare parte în contradicţie cu afirmaţiile lui Pacepa, dar în ton cu nemulţumirile interne ale spionajului sovietic.²³ Spre exemplu, în iunie 1982, la circa patru ani după ce Pacepa a început să disemineze mitul operaţiunilor româneşti antiamericane, agenţiile de informaţii americane au conchis în mod unanim că, în totală contradicţie cu acţiunea celorlalte ţări din Blocul sovietic, în realitate, România “nu a dat curs solicitării sovietice privind activităţile de «colectare»”.²⁴
Preşedintele Ronald Reagan a subliniat că România era singurul partener din Blocul sovietic căruia SUA îi puteau transfera tehnologie şi faţă de care puteau diminua măsurile de limitare a exporturilor, fără teama că, în acest mod, vor aproviziona indirect Moscova. Referindu-se la chestiunea problematică a transferului în contextul “politicii de diferenţiere” a administraţiei sale, în septembrie 1982, preşedintele Reagan nota că, “dată fiind probabilitatea ridicată ca tehnologia vândută legal oricărui alt stat est-european decât România să fie transferată Uniunii Sovietice”, “nu ar fi posibilă diferenţierea în furnizarea tehnologiei de producţie controlate de COCOM – (Coordinating Committee for Multilateral Export Controls).²⁵ În 1988, la un an după publicarea cărţii lui Pacepa, în care aceleaşi acuzaţii erau repetate către un public mult mai larg, analiştii Pentagonului au decis că românii nu au “acţionat ca surogate ale serviciilor de informaţii sovietice”, motivul fiind acela al unor “conexiuni mai slabe cu sovieticii în domeniul informaţiilor”, şi că, în plus, comportamentul observat al reprezentanţilor României în SUA nu sugera că “activitatea de culegere a unor informaţii sensibile din domeniul ştiineţei şi tehnicii” ar fi constituit o prioritate pentru ei.²⁶
Anumite afirmaţii ale lui Pacepa ofereau dovezi indirecte care sugerau că Bucureştiul era îndreptăţit să-l bănuiască a fi atât agent al Moscovei, cât şi al Budapestei, angajat într-o serie de măsuri active de discreditare a României, dar şi de “consolidare a prestigiului” în favoarea Ungariei. Pacepa a identificat Germania de Est, România şi Polonia – în această ordine – ca fiind ţările responsabile de cele mai importante furturi de tehnologie americană. Pe lângă insidioasa şi pe deplin incorecta includere a României în acest grup, el a exclus în mod inexplicabil Ungaria (o omisiune care apare în mod consecvent în scrierile lui Pacepa). În realitate, principala contribuţie est-europeană în domeniul ştiinţei şi tehnologiei furate de la americani în beneficiul Moscovei provenea de la acele servicii de informaţii care aveau largi comunităţi de emigranţi, reprezentanţe oficiale mai mari şi multiple centre de operare pe teritoriul SUA – în acest sens, aşa cum nota comunitatea de informaţii americană într-unul dintre buletinele sale National Intelligence Estimates, “Polonia şi Ungaria fiind, se pare, principalii contributori est-europeni”.²⁷
Spre exemplu, exploatându-şi capacitatea de a recruta membri ai comunităţii de etnici polonezi din SUA, Varşovia a reuşit să fure o gamă variată de tehnologie americană în beneficiul Kremlinului. Reţeaua Marian Zacharski – William Holden Bell, de pildă, a oferit Moscovei documente despre „radarul look down, shoot down al aeronavelor F-15, sistemul radar pentru bombardierele Stealth şi B-1, un sistem radar all-weather pentru tancuri, un sistem radar experimental pentru Marina americană, racheta aer-aer Phoenix, un radar de supraveghere pentru navele maritime, racheta sol-aer Patriot şi un sistem de apărare aeriană al NATO”.²⁸ În mod similar, securitatea de stat ungară a recrutat un etnic maghiar din armata americană – pe Zoltan Szabo, cel care a creat reţeaua Clyde Lee Conrad – pentru una dintre cele mai îndelungate operaţiuni de spionaj care implica achiziţia de tehnologie.²⁹ Reţeaua Szabo–Conrad era chiar mai cunoscută pentru furtul de strategie şi planuri operaţionale NATO împotriva Pactului de la Varşovia, de planuri pentru mişcările de trupe, blindate şi aeronave, şi de descrieri detaliate ale armelor nucleare şi ale amplasării acestora.³⁰ De fapt, AVH (Allamvédelmi Hatóság – Serviciul de securitate al Ungariei – Nora Red. ) a plasat ofiţeri cu pregătire tehnologică “sub acoperire în întreprinderi maghiare de comerţ exterior din domenii specializate, precum computere şi echipamente electronice”, pentru a “obţine în secret, de la oameni de afaceri occidentali, informaţii de tip S&T şi articole aflate sub embargo”.³¹
Deşi eforturile poloneze de spionaj au dat o lovitură considerabilă securităţii naţionale a SUA, ele s-au aflat abia pe locul al patrulea printre partenerii “în strânsă cooperare”, din punct de vedere al numărului de agenţi arestaţi de contrainformaţiile americane şi de autorităţile de stat. Pe primul loc se afla Germania de Est, urmată de Ungaria pe locul al doilea, de Cehoslovacia şi, la mică distanţă, de Polonia.³² În mai multe cazuri, agentul recrutat lucra deopotrivă pentru Ungaria şi Cehoslovacia, dat fiind că prima deţinea o reţea extinsă în cealaltă (formată în mare parte din unguri non-etnici), acest lucru facilitând cooperarea bilaterală.³³
O actualizare făcută de comunitatea de informaţii americană la mijlocul anilor 1980 cu privire la furtul de tehnologie sofisticată, preponderent militară, în cadrul Blocului sovietic, a ajuns la concluzii similare:

Din a doua jumătate a anilor 1970, surogatele din rândul acestor servicii au jucat un rol major în programul general VPK [Voenno-Promişlennaia Komissia – Comisia Militar-Industrială Sovietică] de achiziţionare de tehnologii militare occidentale, deseori în schimbul unor concesii economice pe care sovieticii le-au acordat ţărilor lor. Serviciile de informaţii din RDG, Polonia şi Ungaria sunt printre cele care au reuşit în mod deosebit în achiziţia de informaţii clasificate din Occident şi de produse supuse măsurilor de control al exporturilor.³⁴

România, pe de altă parte, nu era implicată în niciuna dintre reţelele de spionaj care operau în SUA în anii 1980 (şi nici nu fusese implicată în deceniul anterior).³⁵ Această absenţă din rândurile celor care efectuau operaţiuni împotriva intereselor americane este cu atât mai meritorie ţinând seama că şase dintre spionii arestaţi de autorităţile SUA în perioada respectivă lucraseră pentru state considerate de Washington ca fiind prietene sau neutre.³⁶ Bucureştiul nu numai că nu s-a angajat în procurarea ilegală de tehnologie americană sofisticată, mai cu seamă de tip militar, dar nici măcar nu figura printre statele Pactului de la Varşovia care făceau acest lucru în favoarea Kremlinului. După 1989, investigatorii americani au desfăşurat o anchetă în România, cu aprobarea autorităţilor române alese în mod democratic, cu scopul de a-i verifica rolul în furtul de tehnologie americană sofisticată. Aşa cum se întâmplă la o verificare serioasă a dezinformărilor, respectivele afirmaţii s-au dovedit nefondate. Unicul caz de furt tehnologic semnificativ care a prejudiciat SUA (în termenii pierderilor de profit) descoperit a fost cel al tehnologiei pentru sticla securizată pentru parbriz folosită la fabricarea autoturismului Dacia. Şi încă nu este clar cum a ajuns respectiva tehnologie să fie utilizată în cadrul unui proces de fabricaţie pus în practică de România sub licenţă franceză.

Pretinde că este oficină sovietică, discreditează-i prietenii!
Afirmaţiile lui Pacepa, că politicile duse României în privinţa ţărilor în curs de dezvoltare  erau menite să susţină obiectivele sovietice, au fost şi ele infirmate de serviciile americane de informaţii ale vremii.³⁷ Acuzaţia a fost plauzibilă ca urmare a faptului că, de la mijlocul anilor 1950 până spre sfârşitul deceniului 1970, România a fost ţara care a oferit cea mai susţinută asistenţă nonsovietică şi nonmilitară statelor în curs de dezvoltare. Această asistenţă a fost totodată şi “cea mai diversificată” din cadrul Blocului sovietic, în sensul că majoritatea beneficiarilor nu erau clienţi sovietici, în vreme ce ajutorul cehoslovac, bulgar, est-german şi maghiar era îndreptat doar către statele clientelare ale URSS.³⁸
În 1975, CIA a raportat că, în ciuda influenţei sovietice evident “puternice” asupra tipurilor de ajutor acordat de majoritatea statelor est-europene ţărilor în curs de dezvoltare, România s-a remarcat prin abilitatea sa de “a-şi exercita independenţa în adoptarea unor angajamente individuale”.³⁹ Politica României faţă de statele în curs de dezvoltare era una dintre cele mai sofisticate şi mai diversificate atât în Est cât şi în Vest, o dezvoltare posibilă graţie comunicării directe şi frecvente cu liderii acestor state – deseori ironizată ca “turism” diplomatic în cadrul măsurilor active sovietice – în asemenea măsură încât Bucureştiul a ajuns în cele din urmă să rivalizeze cu Belgradul din punctul de vedere al influenţei şi al politicilor sale progresiste faţă de lumea în curs de dezvoltare (în ciuda influenţei considerabile deţinute de Tito în cadrul mişcării de nealiniere).⁴⁰
La finele anului 1979, la peste un an după fuga lui Pacepa, comunitatea de informaţii americană a conchis că, în vreme ce statele care nu făceau parte din Blocul sovietic ofereau “susţinere ţărilor din Lumea a Treia şi mişcărilor de insurgenţă, deseori în strânsă cooperare cu URSS”, România urmărea “faţă de Lumea a Treia obiective radical diferite de cele ale URSS, care nu serveau în mod voit intereselor sovietice”.⁴¹ Eforturile depuse de România pentru “a juca un mai amplu rol internaţional de mediator, nicidecum partizan”, i-a redus în mod substanţial implicarea în programele de asistenţă militară sponsorizate de sovietici, astfel încât, comparativ cu toţi ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia, a oferit un ajutor militar minor ţărilor în curs de dezvoltare.⁴² În privinţa zonelor specifice de concurenţă sovieto-americană, abordarea românească s-a situat mult mai aproape de obiectivele politicilor americane.
În vreme ce URSS şi partenerii săi loiali (inclusiv Cuba şi Vietnam) furnizau pe scară largă armament către America Latină, instigând astfel revoluţiile antiamericane – de pildă în Mexic, Nicaragua şi Honduras –, România îşi utiliza influenţa regional, aşa cum se plângea Fidel Castro, “pentru a incita la neîncredere faţă de Uniunea Sovietică”.⁴³ Atât la nivelul politicii cât şi al acţiunilor efective, România nu doar că a refuzat să se arate solidară cu operaţiunile sponsorizate de sovietici la nivel global, dar le-a şi criticat şi li s-a opus, îndemnând, de pildă, la retragerea forţelor cubaneze din Africa.⁴⁴
Şi în acest caz Pacepa a pretins că situaţia stătea exact invers, că România a fost principalul colaborator al lui Castro şi al spionajului cubanez în cadrul operaţiunilor sale antiamericane.⁴⁵ Investigaţiile serviciilor de informaţii americane nu au confirmat aceste afirmaţii. Dimpotrivă, CIA a susţinut încă o dată la mijlocul anilor 1980 că “România a refuzat în mod constant să acorde ajutor clienţilor marxişti” ai URSS.⁴⁶
Aprecierile americane referitoare la acuzaţiile lui Pacepa au fost clasificate la vremea respectivă, astfel că nu au putut contracara dezinformările acestuia, mult mai intens promovate. În consecinţă, măsurile active care înfăţişau România ca fiind duplicitară şi orientată spre furt – în mod ironic, mult mai pregnant decât regimurile loiale sovieticilor – au continuat să inducă în eroare mult timp după ce s-a dovedit caracterul fals al informaţiilor aflate la baza lor. Lista ziariştilor, analiştilor, diplomaţilor şi politicienilor derutaţi de campania de măsuri active personificată de Pacepa i-a inclus în cele din urmă pe influentul şef al Comitetului pentru Relaţii Externe din Senat, senatorul Jesse Helms, şi chiar pe preşedintele Ronald Reagan.⁴⁷
Ţinând seama că permanenta diseminare a unor evaluări eronate, bazate pe informaţii false, a constituit una dintre cele mai frecvent întâlnite “patologii organizaţionale” în analiza serviciilor de informaţii, eşecul de a lua în calcul aceste rapoarte contracarante în estimările privind comportamentul României a devenit o problemă cu cauze interne, deşi fusese iniţial un  rezultat al dezinformărilor externe. Odată exprimate explicit în rapoarte şi analize, “impresiile formate pe baza unor informaţii discreditate” şi-au păstrat pregnanţa mult timp după ce informaţiile în sine s-au dovedit false, pur şi simplu fiindcă analiştii se bazau în mod regulat – şi firesc – pe evaluările anterioare atunci când realizau unele noi.⁴⁸ Răul fusese făcut şi “prejudecăţile cognitive” aveau să asigure perpetuarea sa. Aşa cum afirma o autoritate în domeniu, “odată ce clopotul a sunat, sunetul nu mai poate fi luat înapoi”.⁴⁹
Pacepa a încercat totodată să compromită reputaţia autorităţilor americane  implicate în “relaţia specială” româno-americană şi favorabile ei. Aşa s-a întâmplat cu Harry Barnes Jr, ambasadorul american în România în 1974-1977. La sfârşitul deceniului anterior şi în primii ani ai celui care a urmat, Barnes activase pe un post de mai mică amploare în cadrul ambasadei americane la Bucureşti. În perioada respectivă, şi fără ştiinţa lui Barnes, trimisul special al preşedintelui Johnson, Averell Harriman, colabora cu Bucureştiul în cadrul operaţiunii PACKERS – eforturile de mediere depuse de România în războiul din Vietnam – şi în încercarea de apropiere sino-americană, iniţiată de Bucureşti la solicitarea preşedintelui Johnson.⁵⁰ Deşi neimplicat în medierile referitoare la Vietnam, Barnes a participat de asemenea la ambele întâlniri din cadrul summitului Nixon-Ceauşescu, în 1969 şi 1970, şi cunoştea eforturile româneşti de mediere între Washington şi Beijing.
Pacepa a insistat că Barnes transmitea informaţii secrete americane către securitatea de stat din România. În acelaşi timp, l-a acuzat pe ambasador că este “cât se poate de naiv”, explicând apoi, în mod contradictoriu, că era necesar ca oamenii săi să-l ţină sub “o mult mai atentă supraveghere” comparativ cu predecesorii săi, fiindcă vorbea bine româneşte, avea multe contacte în ţară, era suspectat că ar fi “ofiţer CIA sub acoperire” şi “se arăta foarte favorabil trâmbiţatei independenţe a României”.⁵¹ Altfel spus, “naivul” Barnes era vizat fiindcă era bine informat, bine anturat şi susţinea politicile româneşti care serveau intereselor americane. Pacepa a continuat să insiste cu acuzaţiile sale la adresa ambasadorului Barnes în decursul anilor 1980, la multă vreme după ce ele fuseseră infirmate în cadrul unor investigaţii separate efectuate de FBI şi de Departamentul de Stat în timpul administraţiei Carter, şi din nou în urma unei anchete conduse sub mandatul lui Reagan.⁵²
Trimisul special prezidenţial Averell Harriman era, probabil, cel mai bine informat cu privire la contribuţia României la interesele internaţionale comune româno-americane.⁵³ Considerat unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri americani ai secolului XX, Harriman a fost de asemenea ţinta unor operaţiuni sovietice menite să-l discrediteze ca fiind spion sovietic în anii 1960, culminând cu operaţiunea eşuată DINOSAUR a şefului cointrainformaţiilor de la CIA, James Jesus Angelton, iniţiată de acesta din urmă la insistenţele lui Goliţin.⁵⁴ În 1972, când The Washington Post a citat fragmente din volumele diplomatice Pentagon Papers care “denigrau abilităţile şi credibilitatea românilor” în eforturile lor de concretizare a negocierilor în timpul războiului din Vietnam, Harriman şi-a dat silinţa să pună lucrurile la punct.⁵⁵
Odată ce reputaţia lui Harriman s-a dovedit inatacabilă, el a fost de asemenea ţinta unei operaţiuni de recrutare în rândurile KGB la începutul anilor 1970, şi apoi a alteia aprobate personal de Andropov în 1975, menită să pătrundă în “cercul interior” al lui Harriman.⁵⁶ În orice caz însă, americanii implicaţi în activitatea de menţinere a parteneriatului americano-român au devenit subiecţii unui acut interes deloc prietenesc din partea serviciilor de informaţii sovietice şi ale ţărilor din Pactul de la Varşovia, inclusiv din partea unor agenţi dubli din cadrul organelor de securitate româneşti.⁵⁷ Serviciile partenere aflate “în strânsă cooperare” şi agenţii lor din România s-au dedat la activităţi de discreditare, recrutare şi provocare a lor, cu scopul de a compromite relaţia respectivă.⁵⁸

DSS în degringoladă
Cu câteva luni înainte de fuga lui Pacepa, la începutul lunii martie 1978, comandantul Armatei a II-a din România şi şeful garnizoanei Bucureşti, generalul Nicolae Militaru, a fost prins în timp ce transmitea serviciilor de informaţii sovietice materiale scrict secrete. Paradoxal, în toamna anului 1971, Militaru i-a urmat direct în postul respectiv generalului Ion Şerb, deconspirat ca agent GRU, după ce acesta din urmă le-a spus anchetatorilor săi că GRU ceruse dosarele de personal ale mai multor ofiţeri români pregătiţi anterior pe teritoriul URSS, printre aceştia numărându-se şi Militaru.⁵⁹ Ceauşescu intenţionase să-l numească pe Militaru ca adjunct al ministrului Apărării în aprilie acelaşi an, cu puţin timp înainte de a pleca în vizita de stat la Washington.⁶⁰ Dar Militaru a fost trecut în rezervă şi numit adjunct al ministrului Construcţiilor industriale, post pe care avea să-l piardă ulterior pentru că ar fi conspirat cu o altă reţea a GRU.⁶¹
Trădarea lui Militaru, descoperită de Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare) a Securităţii , a avut ca efect o supraveghere mai atentă şi o opinie mai critică din partea conducerii de partid cu privire la fostul şef DIE Nicolae Doicaru, la adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa, la şeful unităţii anti-KGB (UM 0920/A) Constantin Iosif şi la Mihai Caraman, şeful contrainformaţiilor din cadrul DIE.⁶² La câteva zile după arestarea lui Militaru, pe 7 martie 1978, Doicaru a fost demis de la conducerea DIE după ce a deţinut acest port timp de aproape un sfert de secol.⁶³ DIE a devenit DGIE.⁶⁴
Ministrul de Interne a fost şi el demis, iar DSS a trecut din nou în subordinea Ministerului de Interne.⁶⁵ La conducerea DSS a fost numit Tudor Postelnicu.⁶⁶ Unitatea anti-KGB, transferată din subordinea diviziei de informaţii externe şi devenind o unitate independentă, a primit un alt sediu şi a fost complet restructurată între anii 1978 şi 1980. Constantin Iosif a rămas la conducerea ei încă un timp, perioadă în care – conform unei anchete ulterioare a DSS – a continuat “să-i informeze pe Nicolae Doicaru şi Ion Mihai Pacepa”, scurtcircuitând lanţul de comandă,  şi s-a angajat în distrugerea neaprobată a “unei mari cantităţi de materiale”.⁶⁷
Numită acum UM 0110, unitatea anti-KGB a primit resurse semnificativ mai bogate, personal mai numeros – ajungând în cele din urmă la 400 de angajaţi – şi s-a refocalizat pe misiunea sa primară, aceea de a combate operaţiunile ostile ale sovieticilor şi ale ţărilor din Pactul  de la Varşovia împotriva ţintelor româneşti.  Din martie până în iunie 1978, în lunile anterioare fugii sale, Pacepa a depus eforturi susţinute pentru a-şi reafirma controlul asupra noii unităţi independente UM 0110 – o ţintă de prim ordin a spionajului sovietic.⁶⁸ Investigaţii ulterioare au dezvăluit faptul că în această perioadă, Doicaru şi Pacepa au ars dosarele agenţilor KGB şi GRU identificaţi ca atare şi ale celor suspectaţi, şi că fostul şef al unităţii anti-KGB, Constantin Iosif, fusese folosit de Doicaru ca “ofiţer de legătură cu serviciile de informaţii sovietice” pentru a menţine contactul clandestin şi neautorizat cu KGB.⁶⁹
Fuga lui Pacepa a determinat o altă schimbare de amploare în conducerea aparatului de informaţii şi securitate în perioada iulie–octombrie 1978. Înlocuitorul pentru scurt timp al lui Doicaru ca şef al informaţiilor externe a fost schimbat, iar DGIE a primit un nou nume, Centrul de Informaţii Externe, CIE.⁷⁰ Rapoartele Stasi sugerează că apropiatul lui Pacepa direct responsabil pentru extorcarea emigranţilor germani şi evrei ar fi fost şi el arestat o dată cu Doicaru.⁷¹
Investigaţia DSS a scos la iveală uriaşele vulnerabilităţi privind personalul, create iniţial în mandatul “celor cinci nu chiar magnifici” – fostul ministru de Interne Ion Stănescu, Doicaru, Pacepa, Caraman şi Iosif – la sfârşitul anilor 1960 şi începutul deceniului următor. Ultimii patru din acest grup au fost demascaţi ca fiind agenţi sovietici în cursul anchetelor DSS din 1978-1979. Despre Stănescu s-a considerat că poartă responsabilitatea pentru ineficienta supervizare a DSS, ceea ce a permis ca restul de patru să poată opera nestingheriţi în timpul mandatului său. În mod surprinzător, investigaţia nu a dus la o anchetă complexă a ofiţerilor de teren ai DIE care ar fi putut fi recrutaţi de organele de informaţii sovietice sub privirea lor îngăduitoare.⁷² De asemenea, nu a existat nicio investigaţie a membrilor din eşalonul de vârf al Partidului Comunist Român care au fost complici în protejarea DIE împotriva oricărui control, cu toate că ancheta recomanda acest lucru în mod explicit.
Decizia de a pune capăt, fără explicaţii, procesului numit „walking back the cat” („să duci pisica înapoi”) – urmărirea în ordine cronologică inversă a carierei unui defector pentru a identifica operaţiunile şi persoanele compromise, astfel încât să poată fi limitate pagubele şi să se identifice modificările necesare pentru a reduce riscul de apariţie a unor probleme similare în viitor – a fost adoptată de doi vechi membri din cercul Elenei Ceauşescu, recent numitul şef al DSS Teodor Postelnicu (deopotrivă membru în Comitetul Central al PCR) şi generalul cu îndelungi state de plată la Securitate Nicolae Pleşiţă (candidat pentru accederea în Comitetul Central al PCR din noiembrie 1979). Postelnicu era considerat cel mai important dintre consilierii Elenei Ceauşescu.⁷³ Pleşiţă, ofiţer de grad înalt al Securităţii încă de pe vremea lui Alexandru Drăghici, fusese garda de corp a Elenei Ceauşescu şi adjunct al ministrului de Interne începând de la mijlocul anilor 1970.⁷⁴
Susţinut de Postelnicu, Pleşiţă şi-a asumat misiunea de a încheia ancheta, de a sista procesul de verificare şi de a renunţa la reconstrucţia CIE (UM 0920, informaţii externe), care se derula după fuga lui Pacepa. Dimensiunile procesului de curăţire necesar şi devastatorul efect asupra liderilor Doicaru, Pacepa şi Caraman au fost stabilite într-o oarecare măsură de un fost şef al contrainformaţiilor, chemat pentru a ajuta în ancheta privindu-l pe Pacepa. Soluţionarea problemei, a  explicat acesta, impunea măsuri radicale. Astfel, era necesar mai cu seamă ca membrii din conducerea PCR şi DSS:

• Să desfiinţeze UM 0920 (care trebuie lichidată sau totul reluat de la zero).
• Să fie sigilate arhivele şi să fie verificate de un colectiv din afara Direcţiei (Direcţia Securităţii Statului), împreună cu activişti ai partidului, fireşte. Unele sectoare cu totul speciale trebuia verificate de cineva desemnat de şeful statului.
• Să-l suspende pe N. Doicaru din toate funcţiile deţinute (ulterior şi pe alţii) şi să-l pună la dispoziţia comisiei de anchetă – dat fiind că trage sforile pentru a scăpa din situaţia în care se află.
• Să-i recheme urgent pe toţi ofiţerii clandestini înapoi în ţară, plus unii dintre cei mai valoroşi agenţi, până la ofiţerii de nivelul al treilea. Avertizare: unii dintre aceşti ofiţeri clandestini ar putea fi deja recrutaţi [de servicii ostile]…
• Cu privire la ofiţerii actuali ai Departamentului:

– Să-i pensioneze pe unii;
– Să-i treacă în rezervă pe alţii, îndeosebi pe cei mai tineri, fiindcă ei au fost observaţi trecând peste acest val [şi] vor progresa în carieră cu un handicap fundamental: au fost demascaţi ca ofiţeri de informaţii;
– Să-i treacă pe ceilalţi pe alte posturi în interiorul aparatului.
Problema este una delicată şi trebuie abordată cu precauţie.

• Să creeze un nou aparat, cu o concepţie clar trasată din timp (şi) o metodologie de lucru statutară; complet sub acoperire, fără legături cu aparatul oficial.
• [Să înfiinţeze] un organism superior de supraveghere. Acesta trebuie să funcţioneze în conformitate cu un statut aprobat de şeful statului.
• Să transfere o parte din sarcinile din domeniul informaţiilor politice către MAE [Ministerul Afacerilor Externe], aşa cum se obişnuieşte acum în majoritatea ţărilor. Această măsură ne este impusă astăzi, cel puţin până la înfiinţarea unui organism nou.⁷⁵

Limitarea nivelului de puteri discreţionare şi evaluarea atentă a performanţelor anterioare ale ofiţerilor săi ar fi diminuat, cu certitudine, insubordonarea şi deficienţele în cadrul DIE/DGIE/CIE şi ar fi facilitat identificarea personalului compromis şi vulnerabil. De asemenea, implementarea acestor recomandări ar fi pus capăt controlului absolut asupra rapoartelor primite de la serviciile de informaţii străine, control impus graţie eforturilor concertate ale lui Doicaru, Pacepa şi Caraman la scurt timp după 1970.⁷⁶ Însă în loc să aplice aceste reforme, Pleşiţă s-a autoimpus ca principal “campion” al CIE împotriva amestecului “din exterior”, apărând personalul, structurile, practicile şi prerogativele existente împotriva oricărei restructurări profunde şi prezentând eforturile de reformă ca pe un atac la adresa capacităţii serviciilor de informaţii externe ale României.
În conformitate cu declaraţiile lui Pleşiţă, ofiţerii superiori şi “alte cadre fuseseră plasaţi în mod injust sub anchetă” atunci când era mai mare nevoie de ei; serviciile nu-şi puteau permite să “aştepte pentru a fi verificate”; iar dezertarea lui Pacepa nu era nici pe departe atât de distructivă ca “devastarea produsă de Ceauşescu şi de echipa constituită de el pentru investigarea situaţiei”.⁷⁷ Pleşiţă (şi alţii) au avut câştig de cauză în insistenţele ca tentativa de reformă şi verificare să fie abandonată. El avea să se laude mai târziu că a oprit reforma şi a “vindecat rapid” instituţia, astfel că exact aceleaşi persoane au continuat să opereze în aceeaşi manieră ca înainte.⁷⁸
Argumentele antireformă ale lui Pleşiţă au dobândit credibilitate ca urmare a operaţiunilor tot mai agresive lansate împotriva României de “aliaţii” săi de odinioară şi a riscului real de subminare a eficienţei misiunilor, inerent oricărei transformări de anvergură a serviciilor de informaţii. Pe de altă parte, anchetarea lui Pacepa nu a descoperit doar deficienţe minore în privinţa practicilor şi a personalului, deficienţe care ar fi putut fi remediate prin măsuri de mică amploare. Concluziile ei conturau o instituţie scăpată de sub control – o instituţie care compromitea în mod activ parteneriatele internaţionale ale României, sporind vulnerabilitatea ţării la influenţele ostile interne şi externe deopotrivă. Ancheta şi investigaţiile adiacente au dezvăluit o instituţie ce abandona în mod constant misiunile în slujba securităţii naţionale în favoarea unor activităţi menite să scoată în evidenţă merite personale şi, mai grav, în favoarea unor misiuni care subminau în mod direct securitatea şi politica externă a României, îndeosebi prin compromiterea cooperării cu Occidentul, în Occident.⁷⁹
Pleşiţă a respins, pur şi simplu, aceste constatări. Deşi aflat oficial în postul de director al CIE doar în perioada 1980-1984, după 1989 el a pretins că a deţinut un rol de prim rang în direcţionarea şi sistarea anchetei lui Pacepa în 1979 şi în anularea unora dintre măsurile adoptate după fuga lui Pacepa.⁸⁰ El se afla în poziţia adecvată şi avea contactele necesare pentru a exercita o astfel de influenţă la nivel neoficial.
Afluxul de defectori din rândul comunităţii de informaţii române între 1978 şi 1984 (dintre care mulţi erau, fără îndoială, membri ai reţelei prosovietice, confirmând afirmaţiile lui Pacepa) era un semn cât se poate de clar că în sistem exista o problemă serioasă. Faptul că iniţiativele şi acţiunile lui Pleşiţă au debutat cu câteva săptămâni înainte de numirea sa oficială, în 1980, sugerează profunda sa implicare în această chestiune. Numirea sa a scos în evidenţă procesele extrem de deficitare prin care erau populate nivelurile ierarhice superioare ale Partidului şi ale administraţiei de stat.
Fireşte că nu toţi defectorii români din acest val erau agenţi “dublaţi” sau “triplaţi” de GRU şi KGB (sau de serviciile est-europene subordonate lor), dar nici nu li se putea acorda tuturor prezumţia de autenticitate. Spionajul cubanez a oferit SUA un exemplu excelent în acest sens, cu titlu preventiv. Ca rezultat al unei dezertări de nivel înalt în 1987 şi după o investigaţie foarte amănunţită, CIA s-a văzut nevoită să conchidă că “fiecare agent cubanez recrutat de agenţie în ultimii douăzeci de ani era un agent dublu – pretinzând că este loial SUA, dar lucrând în secret pentru Havana”.⁸¹ În cazul României, falşii defectori lucrau aproape invariabil pentru Moscova sau pentru unul dintre apropiaţii ei (în principal serviciile de informaţii maghiare şi est-germane).

Dezmembrarea spionajului militar românesc
Lupta pentru dominaţie dintre Elena Ceauşescu (care, ca secretar al CC responsabil cu cadrele de partid şi de stat, deţinea controlul asupra personalului din toate instituţiile de stat şi din partid) şi cumnatul ei, generalul Ilie Ceauşescu (care, sprijinit de fratele său, îi protejase pe ofiţerii din armată), devenise şi mai înfierbântată. Elena dorea să-şi extindă controlul asupra cadrelor militare, reprimând cu fiecare ocazie ceea ce ea considera a fi independenţa lipsită de respect, cu accente antisocialiste şi proamericane, a armatei. Animozitatea astfel creată în interiorul familiei şi al partidului a devenit atât de acută, încât a fost remarcată şi de observatorii externi.
Relaţia a degenerat şi mai mult în 1978, având drept pretext ceea ce a fost perceput de Elena ca un eşec al Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară (CSCITM), la care lucra şi Ilie Ceauşescu, în a-i arăta respectul cuvenit cu ocazia unei vizite neanunţate.⁸² În consecinţă, ea a instituit o serie de măsuri punitive menite să închidă Centrul şi să confişte proprietăţile armatei, ba chiar încercând să distrugă o veritabilă bijuterie arhitecturală aflată în administrarea forţelor armate române, Palatul Cercului Militar Naţional (atunci, Casa Centrală a Armatei), construit între 1911 şi 1923 din donaţiile ofiţerilor. Aceste fricţiuni interne au fost exploatate de agenţii sovietici din cadrul conducerii de partid, îndeosebi de foştii cominternişti care încă dominau secţiile ideologică şi de propagandă ale PCR, şi de persoane şi eventual secţii ale DIE/CIE, care încurajau aversiunea faţă de armată a Elenei Ceauşescu, în sprijinul propriei lor campanii pentru a obţine controlul asupra spionajului militar şi a monopoliza rapoartele de informaţii din străinătate (campanie în care ambiţiile personale, birocraţia politică şi spionajul extern au deţinut rolul lor).
Vendeta Elenei Ceauşescu la adresa generalului Ilie Ceauşescu atinsese un nivel atât de ridicol, încât ea însăşi a semnat un ordin, ca şef al Comisiei pentru Cadrele de Partid şi de Stat din cadrul Comitetului Central al PCR, prin care îl elibera pe generalul Ceauşescu din postul de conducere a Consiliului Politic Superior al Armatei la mijlocul anilor 1980 (fapt care i-ar fi redus drastic capacitatea de a proteja CSCITM de acţiunile ei).⁸³ Ştiind că o astfel de măsură ar fi trebuit să obţină aprobarea fratelui său, Ilie Ceauşescu a ignorat-o în răstimpul celor patru luni cât a durat până ce a ajuns pe biroul lui Nicolae Ceauşescu, iar acesta din urmă a respins-o.⁸⁴ Observatori direcţi occidentali şi români au declarat că Elena Ceauşescu era în mod evident iritată de orientarea proamericană a armatei şi încerca în mod activ să dezactiveze contactele româno-americane.⁸⁵ Până la sfârşitul deceniului, combinaţia de presiuni interne (exercitate de Elena Ceauşescu şi de apropiaţii ei) şi semnale externe (în principal dezinformări ale membrilor Pactului de la Varşovia şi campanii de “intoxicare” antiamericană care au distorsionat grav rapoartele DSS cu privire la intenţiile şi la comportamentul SUA) a reuşit să-l convingă pe preşedintele României că Washingtonul îi era cu adevărat duşman.
Convergenţa dintre fuga lui Pacepa şi apariţia unei noi conduceri a DIE/DGIE/CIE susţinute de Elena Ceauşescu s-a dovedit chiar mai dăunătoare pentru Direcţia de Informaţii Militare, DIM, comparativ cu permanentul conflict DIE – DIM.⁸⁶ Cu numai câteva luni înainte, DIM păruse să câştige bătălia împotriva eforturilor depuse de Doicaru–Pacepa–Caraman pentru a unifica toate serviciile de informaţii din România în subordinea Ministerului de Interne. La vremea respectivă, Nicolae Ceauşescu “a respins categoric” iniţiativa de unificare, pe baza unui raport alcătuit de directorul Informaţiilor Militare, generalul Dumitru Dumitru, şi susţinut de şeful Marelui Stat Major, generalul Ion Coman. Ceauşescu  promisese chiar că şi alte probleme de prim ordin aveau să fie “rezolvate printr-o serie de clarificări” menite să consolideze independenţa instituţională a Direcţiei de Informaţii Militare.⁸⁷
Survenind la un interval atât de scurt după trădarea lui Militaru cu patru luni înainte, fuga lui Pacepa a schimbat totul. Pacepa izbutise să-şi impună controlul asupra “multora dintre chestiunile” abordate de DIM, ceea ce le-a permis lui şi DIE să exercite o “influenţă considerabilă” asupra modului de utilizare a resurselor materiale şi umane ale DIM. Este posibil ca oportunitatea oferită României prin invitaţia adresată de generalul E.R. Thompson, adjunctul şefului de stat major al Agenţiei de Informaţii a Departamentului Apărării, generalului Dumitru de a vizita Pentagonul pentru unele discuţii, în septembrie 1978, să fi fost prima sacrificată ca urmare a acestei contaminări.⁸⁸
Ca o ironie, tentativa de curând ratată a conducerii DIE (Doicaru, Pacepa, Caraman etc.) de a-şi extinde controlul asupra tuturor raportărilor serviciilor de informaţii externe a reuşit de această dată, sub noua conducere a DSS reprezentată de Tudor Postelnicu, ca parte a “măsurilor de limitare a pagubelor” adoptate după trădările lui Militaru şi Pacepa. Pe 16 octombrie 1978, după cincisprezece ani în funcţie şi la o lună după programata întrevedere cu generalul Thompson în SUA, generalul Dumitru a fost demis din postul de şef al Statului Major al Direcţiei de Informaţii Militare şi transferat la comanda Facultăţii de Artilerie din cadrul Academiei Militare.⁸⁹
O schimbare în politica de recrutări a avut un impact pe termen lung chiar mai devastator. De la mijlocul anilor 1960 până la finele lui 1978, DIM şi-a recrutat ofiţerii din rândul studenţilor de anul întâi de la universităţile civile, oferindu-le burse şi pregătire militară în timpul vacanţelor până la absolvire (asemenea programelor de pregătire pentru rezervişti în SUA). Astfel DIM a beneficiat de recruţi mai maturi, cu o pregătire mai amplă, capabili să lucreze  bine în medii străine şi intelectuale. După trădările lui Militaru şi Pacepa, toţi recruţii serviciilor de informaţii militare au provenit în mod direct din şcoala Securităţii de la Băneasa – un mediu complet separat de cel civil, în care mulţi studenţi fuseseră recrutaţi de DSS în liceu.
Această modificare a survenit după o decizie adoptată în 1973 de Comisia de Cadre, conform căreia toţi viitorii comandanţi din DSS trebuia să provină din “producţie”. Altfel spus, comisia Elenei Ceauşescu, beneficiind de un sprijin susţinut din partea ideologilor ex-cominternişti, reluase o strategie postbelică oarecum logică într-o vreme în care România oferea puţine oportunităţi de educaţie superioară şi avea o rată a analfabetismului de 85%. Dar după aproape trei decenii însă, când în România funcţiona deja un amplu sistem educativ demn de respect, reimplementarea acestei politici desuete nu a făcut decât să asigure o contra-selecţie.
În practică, persoanele provenite din “producţie” erau cele care nu reuşiseră să fie admise la una dintre acum numeroasele instituţii de educaţie secundară şi superioară apărute pe teritoriul întregii ţări. Rareori se întâmpla ca abilităţile înnăscute ale celor recrutaţi conform acestei politici să poată depăşi dezavantajele evidente ale lipsei lor de educaţie şi de sofisticare intelectuală. Deosebirile între calitatea profesională a comandanţilor DSS recrutaţi înainte şi după 1973 erau în unele cazuri uriaşe, conferind câteodată DSS un aspect bipolar. În acest sens, conducerea comunistă a României poartă o responsabilitate considerabilă pentru distrugerea unuia dintre principalii păstrători ai siguranţei ei naţionale.
Pe lângă crescânda lor incapacitate de a opera în mediul din care ar fi trebuit să culeagă informaţii, prezenţa obligatorie la cursurile şcolii DSS se traducea în faptul că serviciile de informaţii militare deveniseră o anexă a DSS. Înlocuitorul generalului Dumitru, viceamiralul Ştefan Dinu, a acceptat această rapidă extindere a controlului exercitat de Securitate asupra DIM, fără a încerca deloc să apere instituţia şi pe ofiţerii ei (iar comportamentul său în timpul evenimentelor din decembrie 1989 sugerează de asemenea că preocuparea sa principală nu viza securitatea naţională a României).⁹⁰ Beneficiind de susţinerea entuziastă a Elenei Ceauşescu, recent redenumita CIE (prin intermediul Ministerului de Interne căruia DSS îi era din nou subordonată) a izbutit în sfârşit să centralizeze raportările oficiale “inclusiv pe cele de la Marele Stat Major – Direcţia Informaţii Militare”, consacrându-şi astfel monopolul asupra informaţiilor ca o “practică uzuală”.⁹¹
Spionajul militar român era în mod limpede o ţintă prioritară a KGB şi GRU în lupta clandestină sovieto-română – cu atât mai mult dată fiind strânsa cooperare în acest domeniu dintre armatele română şi americană. Dar voita sa dezmembrare poartă toate însemnele caracterului răzbunător pentru care era renumită soţia dictatorului.⁹² Şi, fireşte, spionajul sovietic era cât se poate de dispus să dea o mână de ajutor.
Peste patruzeci (40) de birouri ale ataşaţilor militari români erau pe punctul de a deveni victime colaterale în evenimentele care au urmat fugii lui Pacepa. Înainte de retragerea trupelor sovietice din ţară, în 1958, România avusese mai puţin de zece birouri de atasaţi militari acreditate în celelalte şapte state membre ale Pactului de la Varşovia (inclusiv Albania), dar şi la Washington, Londra, Paris şi Ankara.⁹³ În următoarele două decenii, DIM sporise de patru ori acest număr.
În 1977, România avea ataşaţi militari acreditaţi în 48 de ţări, printre care majoritatea statelor membre ale NATO (inclusiv toate ţările din America de Nord), ţările Pactului de la Varşovia plus Iugoslavia şi Cuba, ţările neutre din Europa, ţări din Asia, Orientul Mijlociu şi Africa (China, Japonia, Coreea de Nord, Indonezia, Vietnam, Afganistan, Birmania, India, Pakistan, Irak, Iran, Iordania, Siria, Yemen, Algeria, Burundi, Congo, Egipt, Maroc, Sudan şi Zair). De fapt, atunci când a început retragerea ataşaţilor militari, în 1978, DIM era în plin proces de extindere a acestei reţele, cu acorduri deja semnate pentru noi birouri de ataşaţi în Venezuela şi Argentina.
După dezertarea lui Pacepa, 40 dintre ataşaţi au fost rechemaţi în ţară fără a mai fi înlocuiţi. Începând cu 1980, Comisia de Cadre a Elenei Ceauşescu a refuzat să mai aprobe trimiterea oricărui alt ofiţer de informaţii militare în străinătate, iar birourile ataşaţilor au fost treptat închise, pe măsură de CIE a preluat toate misiunile privind raportările externe. Până la sfârşitul anilor 1980 şi în prima parte a deceniului următor, spionajul militar nu au putut contribui substanţial la înţelegerea situaţiei  strategice cu care se confrunta România. Doar cinci dintre cele patruzeci şi opt de birouri ale ataşaţilor militari au rămas în funcţiune şi numai patru dintre ele aveau un ataşat acreditat – mai puţin de o zecime din numărul celor existente în deceniul anterior. Niciunul dintre aceste patru birouri – în Belgrad, Budapesta, Berlinul de Est şi Roma – nu era cu deosebire relevant pentru rezolvarea dilemei de securitate în care s-a aflat România în 1990.
Fuga lui Pacepa a declanşat un proces care a frânt coloana vertebrală a  sistemului de informaţii al armatei, şi totodată pe cel al efortului “naţional” – nu “dirijat de partid” – de culegere a informaţiilor. Ceea ce fusese anterior cea mai favorabilă bază instituţională pentru extinderea parteneriatului strategic militar între România şi SUA  a fost de asemenea afectat în mod negativ. Faptul că Ceauşescu a fost de acord cu dorinţa soţiei lui a făcut ca ţara să rămână cu cel mai scăzut nivel de reprezentare a serviciilor de informaţii militare în străinătate, comparativ cu toţi ceilalţi membri ai pactului de la Varşovia, şi cu unul dintre cele mai reduse la nivel european. Deşi contactele militare româno-americane la nivel înalt au fost păstrate până spre sfârşitul anilor 1980, o extraordinară oportunitate şi totodată capacităţi impresionante au fost irosite, canale de comunicaţii esenţiale au fost întrerupte, iar Washingtonului nu i-a rămas decât să mediteze cu nedumerire la tendinţele auto-distructive ale României.⁹⁴ În mod ironic, această distrugere a spionajului militar, provocată în parte de fuga sa, a conferit credibilitate afirmaţiilor lui Pacepa, că România “se îndreaptă spre Est”, adică spre Moscova.
Odată ce blocase deja complet posibilitatea Ministerului de Externe de a-i raporta independent lui Ceauşescu, sufocarea reţelei globale de informaţii militare a redus sursele de informaţii aflate la dispoziţia preşedintelui român la una singură – departamentul de informaţii externe (acum CIE) al DSS. O dată cu dispariţia raportărilor de informaţii militare şi de la Externe, nu mai exista nicio modalitate de a verifica sau a controla informaţiile şi analizele furnizate de mereu problematicul CIE, în care chiar şi supervizarea din partea partidului era deficitară sau inexistentă. Regimul rămăsese la mila unicului său mijloc de a face deosebirea între prieteni şi duşmani şi de a evita ameninţările grave la adresa existenţei şi siguranţei statului. Concomitent, puterile ostile îşi puteau concentra măsurile active şi operaţiunile de influenţare împotriva unei ţinte mult mai mici. Controlul informaţiilor care ajungeau la liderul român presupunea acum doar controlul câtorva oameni.

Mitul Pacepa
Aparent, administraţia Carter a depus eforturi susţinute de a proteja relaţiile româno-americane de consecinţele neaşteptatei dezertări a lui Pacepa. În conformitate cu un raport al Stasi, de pildă, un colonel al armatei americane afirmase că “Preşedintele Statelor Unite a decis că această chestiune trebuie tratată cu o deosebită delicateţe, pentru a nu afecta bunele relaţii dintre SUA şi RSR”, o abordare confirmată de sursele poloneze şi vest-germane ale Stasi.⁹⁵ Dacă în SUA a provocat consternare, fuga lui Pacepa a stârnit confuzie în rândul cadrelor de conducere din România, mai cu seamă că anchetele iniţiale indicaseră că defectorul avea mai degrabă conexiuni în Est, nu în Vest.
Spre exemplu, s-a descoperit că tatăl lui Pacepa lucrase ca translator (în şi din română şi maghiară) şi fusese prieten apropiat cu şeful forţelor de ocupaţie din România la sfârşitul războiului, mareşalul Rodion Malinovski. S-a constatat de asemenea că spionajul sovietic – care la vremea respectivă controla pe deplin Ministerul de Interne din România – a susţinut material cu generozitate studiile universitare ale lui Pacepa în epoca stalinistă (1948-1951), mergând până la a-i oferi posibilitatea de a avea o maşină nouă în toiul luptei de clasă cu “burghezia reacţionară”. Investigaţiile DSS au descoperit totodată relaţia strânsă pe care el a avut-o pe parcursul întregii sale cariere cu consilierii sovietici din domeniul informaţiilor (relaţie cu care avea să se laude mai târziu), chiar şi la multă vreme după ce astfel de relaţii au fost interzise în mod categoric, în 1963.
Aşa cum s-a remarcat, în ziua în care Pacepa a părăsit România pentru ultima dată şi cu numai o zi înainte de a dezerta cu tot cu povestea calului troian român ce asculta cu loialitate de frâul sovietic, liderul de la Kremlin, Leonid Brejnev, deplângea colaborarea “trădătoare” a lui Ceauşescu cu americanii şi chinezii, în cadrul unei mult mai oneste prezentări în faţa lui Erich Honecker, şeful partidului comunist est-german. Brejnev i se lamenta lui Honecker că apropierea sino-sovietică  (facilitată de români) era “o apropiere pe baze antisovietice şi antisocialiste” şi că Washingtonul şi Beijingul continuau să folosească “abordarea diferită” faţă de Europa de Est, “pentru a o aduce în conflict cu Uniunea Sovietică”.⁹⁶ Pentru aceasta, a continuat liderul sovietic, exasperat, americanii şi chinezii exploatau “în mod activ” “cursul special” al lui Nicolae Ceauşescu, al cărui comportament sfida orice regulă şi ale cărui mişcări ulterioare numai “dracul putea să le ştie”.⁹⁷
Contrazisă în mod direct de Brejnev şi respinsă de agenţiile de informaţii americane (deşi nu de toţi ofiţerii de informaţii din interiorul lor) după o ulterioară verificare, povestea lui Pacepa era perfect conformă cu măsurile active sovietice menite să-l izoleze pe Ceauşescu şi ţara lui de partenerii americani. Concomitent se adunau tot mai multe dovezi care atestau că ceea ce le spunea Pacepa americanilor nu avea nicio legătură cu ce se întâmpla cu adevărat între România şi URSS. La câteva săptămâni după sosirea lui Pacepa în SUA, de exemplu, Brejnev s-a plâns din nou, în cadrul unei discuţii confidenţiale cu liderul bulgar Todor Jivkov, că politica României se situa la polul opus faţă  de “cea a restului ţărilor din Pactul de la Varşovia” şi că le submina securitatea. În particular, a avertizat liderul de la Kremlin, încercările lui Ceauşescu de a crea “o organizaţie regională de cooperare statală în Balcani” erau menite să “submineze autoritatea şi influenţa sovietică în regiunea balcanică şi să creeze un dezacord în relaţiile sovieto-bulgare”.⁹⁸
Brejnev i-a reamintit lui Jivkov de continua lor colaborare împotriva României, subliniind că:

…prin politica lor în privinţa Balcanilor, românii creează complicaţii diplomatice pentru Bulgaria. Când stârnesc agitaţie pe tema instituirii unei cooperări în Balcani, n-o fac dintr-un simplu capriciu. Problema dezvoltării cooperării regionale în Balcani este percepută de români, ca şi de iugoslavi şi de greci, ca o modalitate de a diminua influenţa în zonă a statelor din Pactul de la Varşovia. Aceasta este esenţa abordării lor… Trebuie să contracarăm cu fermitate toate proiectele care vizează crearea unui grup autonom balcanic, cu propriile sale interese.⁹⁹

Concomitent, liderul PCR a abordat în mod public o serie de probleme controversate de politică externă şi de securitate, inclusiv – în cea mai explicită formulare până la momentul respectiv – operaţiunile sovietice şi ale Pactului menite să-i înlocuiască regimul politic. La mai puţin de o săptămână după fuga lui Pacepa, Ceauşescu a denunţat “o serie de cercuri imperialiste reacţionare” care se foloseau de “spionaj şi subversiune”, recrutând “elemente renegate şi decăzute” din rândul populaţiei şi utilizând “toate tipurile posibile de propagandă pentru a defăima” anumite ţări socialiste.¹⁰⁰ Formularea avea un caracter suficient de general pentru a fi considerată un atac la adresa SUA, mai ales ţinând cont de semnificaţia simbolică a termenilor “imperialism” şi “imperialist” în discursul marxist-leninist.
Trebuie subliniat însă că “imperialiştii” Bucureştiului nu erau aceiaşi cu cei ai Moscovei, aşa cum precizase de mai multe ori Ceauşescu adresându-se administraţiei americane.¹⁰¹ În vocabularul românesc, termenul “imperialist” se referea de obicei la Moscova şi la Budapesta, ca un ecou al experienţei istorice a României în privinţa imperiilor Ţarist, Habsburgic, Austro-Ungar şi Sovietic, toate având în trecut obiective de cucerire asupra teritoriului şi populaţiei române. Accentuând lipsa oricărei opoziţii faţă de intenţiile americane, Bucureştiul a făcut chiar lobby pe lângă autorităţile ezitante de la Washington pentru a se implica în proiectul Pactului pentru Balcani.¹⁰²
Principalele afirmaţii ale lui Pacepa nu au fost considerate credibile nici de autorităţile germane (vedeti foto-info in baza, via Paul Goma – Nota.Red), nici de administraţia Carter, care le-a tratat cu indiferenţa bine-meritată. Pacepa a avut însă câştig de cauză într-unele dintre cercurile atrase de teoriile cu iz de conspiraţie ale lui Goliţin, acum evident false, privind independenţa “mitică” a României şi “falsa” prăpastie sino-sovietică. Aceste cercuri erau predispuse din punct de vedere profesional (şi în unele cazuri ideologic) să creadă în “monstruosul complot” comunist, astfel că orice fricţiune observabilă în interiorul blocului comunist era interpretată ca un artificiu sovietic menit să înşele Occidentul.¹⁰³
Marea ironie era aceea că Moscova chiar pusese în scenă dispute între statele din alianţă pentru a păcăli Occidentul, multe dintre acestea putând fi identificate acum comparând declaraţiile publice şi articolele din presă cu consemnările devenite recent disponibile ale întâlnirilor din cadrul Pactului de la Varşovia. Respectivele documente dovedesc însă că înscenările sovietice nu au implicat şi România. După cum s-a constatat, unicul presupus “fals” conflict din interiorul Pactului menţionat de Pacepa şi de Goliţin deopotrivă– ciocnirea dintre sovietici şi români – a fost singurul conflict de lungă durată veritabil din cadrul alianţei sovietice. Din păcate, afirmaţiile lui Pacepa au cunoscut o revigorare în timpul campaniei electorale care s-a încheiat cu înfrângerea lui Carter, în noiembrie 1980, astfel că au dus, în cursul administraţiilor Reagan şi George Bush Sr, în perioada 1980-1992, la distorsionarea într-o măsură extraordinară a modului în care SUA percepea România.
Încă de la începutul mandatului Reagan, a devenit vizibil că dezinformările lui Pacepa “afectaseră în mod negativ relaţiile bilaterale” dintre Washington şi Bucureşti.¹⁰⁴ Impactul era evident în mediile academice europene şi americane specializate în problemele României, unele dintre acestea afirmând ulterior că regimul Ceauşescu a înşelat Occidentul cu o falsă independenţă faţă de Uniunea Sovietică, de fapt niciodată suficient de serioasă încât să provoace o ciocnire deschisă cu Moscova.¹⁰⁵ Mai serios, şi ajutat de productiva campanie de măsuri active coordonată de Kremlin, Pacepa a reuşit să-i convingă pe membrii administraţiei că România conducea operaţiuni ostile Statelor Unite şi că Washingtonul ar trebui să rupă, sau cel puţin să limiteze şi să restrângă drastic relaţiile cu Bucureştiul.¹⁰⁶ În mod ironic, dacă exista cu adevărat un “mit” privitor la independenţa României, acesta rezida în faptul că “independenţă” era un termen mult prea palid pentru a descrie politici atât de vizibil şi de constant ostile obiectivelor esenţiale ale sovieticilor.