Enigma mortii lui Marin Preda.

La data de 16 mai 1980, scriitorul Marin Preda a fost găsit mort, în camera lui de creaţie de la Palatul Mogoşoaia, datorită „asfixiei mecanice” - conform rezultatului anchetei oficiale. Adică, înecat în propria vomă.

Certificatul de deces, eliberat de Institutul Medico-Legal, menţionează, însă, că moartea lui a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice cu un articol de lenjerie – probabil, un cearşaf - nefăcându-se absolut nicio referire la faptul că asfixia s-ar fi datorat conţinutului esofagian sau al resturilor alimentare regurgitate în trahee.

Se pune întrebarea, cum de a murit, atunci „înecat în propria vomă”, dacă s-a sufocat cu „un articol de lenjerie” care i-a intrat (sau i-a fost introdus, forţat) în gură?

Şi cum se explică echimozele de pe față, pe care nu le avea înaintea morţii, după cum au declarat câţiva dintre cei care l-au văzut în ziua precedentă decesului? Marea majoritate a biografilor prozatorului au considerat moartea lui „ciudată”, „suspectă”, „nefirească”, „înconjurată de mister”, „neelucidată”, petrecută în condiţii „neclare”, „stranii”, „obscure” etc., însă puţini au fost aceia care s-au încumetat să pătrundă în labirintul ipotezelor şi al scenariilor puse în circulaţie pentru a investiga şi dezlega misterul morţii celui care a fost autorul romanelor „Delirul” şi „Cel mai iubit dintre pământeni”, care aveau să-i pecetluiască destinul.

Dacă, înaintea evenimentelor din decembrie ’89, nici nu se putea discuta, măcar, despre o cercetare competentă, în cazul morţii suspecte a unei personalităţi, după înlăturarea regimului comunist, când s-a încercat obţinerea unor informaţii de la Institutul Medico-Legal sau de la cei abilitaţi cu ancheta morţii lui Marin Preda, dorinţa ziariştilor de elucidare a cazului a fost întâmpinată cu răceală şi indiferență sau cu lansarea unor versiuni neconforme cu realitatea. Motivul? Asupra morţii lui, pluteşte umbra sinistrei instituţii care nu este străină de acel „accident”, aşa cum nu este străină de moartea multor altor dizidenţi, din ţară sau de peste hotare, care deveniseră incomozi sau indezirabili pentru regimul comunist.

Distinsul doctor Şerban Milcoveanu, care a analizat - din punct de vedere strict medical - aspectele morţii clinice a prozatorului, bazându-se pe acel „facies cadaveric” al lui Marin Preda, demonstrează netemeinicia zvonurilor lansate de cei interesaţi să deruteze opinia publică şi să-i denigreze memoria. El a pus diagnosticul de asasinat, într-un articol publicat în revista „Lumea Magazin”, din septembrie 2002.

Şi realizatoarea de programe TV Mariana Sipos (care a cercetat, cu minuţiozitate, atât dosarul de anchetă al procuraturii, cât şi pe cel de urmărire penală a scriitorului de către organele de filaj ale securităţii şi a publicat cartea intitulată „Dosarul Marin Preda”) considera că zvonul lansat, în legătură cu aşa zisa lui moarte prin „înecare în propria vomă”, este o infamie.

În legătură cu certificatul de deces eliberat de IML, în care se menţionează „asfixia mecanică cu un corp moale”, Mariana Sipos concluzionează că este posibil să fi fost asfixiat cu o pernă, datorită urmelor vinete pe care le avea pe buza de sus.

Marin Preda ar fi împlinit, anul acesta, la 5 august, vârsta de 86 de ani, dacă nu ar fi fost luat în vizorul securităţii, după apariţia romanului „Delirul”, roman care readuce în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, într-o lumină pozitivă a fost considerată, la timpul respectiv, o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă Prutul, pentru eliberarea Basarabiei străbune. Marin Preda avea în pregătire un alt roman, în care intenţiona să arate cum au fost lichidate valorile neamului nostru, în „obsedantul deceniu”.

În romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, eroul principal pomeneşte, la un moment dat, despre „era ticăloşilor”. Notiţele volumului al doilea din „Delirul”, împreună cu o valiză plină cu documente care se aflau în fişetul lui personal, au dispărut, imediat după moartea scriitorului.

După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod, atât pentru ruşi - care nu puteau uita înfrângerile suferite în faţa armatei române conduse de Antonescu, dincolo de Nistru -, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece, în acest volum, el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politică a ţării.

De remarcat, similitudinea morţii lui Marin Preda cu cea a actorului Amza Pelea, care a spus - într-unul din monologurile lui, ce ne descreţeau frunţile -, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: „Leana lui Zăpăcitu’ din capu’ s[T]atului”. „Zăpăcitu” era porecla concetăţeanului său pe nume Găliceanu, dar această aluzie avea să o plătească cu viaţa, deoarece a fost dat pe mâna lui „Radu” – adică, iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau a aşa-zişilor trădători.

Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu – cel care a primit următorul mesaj de ameninţare: „dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri”, precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio „Europa Liberă”, a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofin, a lui Vasile Patilineț (la Ankara) - ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.

Cel care avea să plătească cu viaţa faptul de a-şi fi permis să facă câţiva paşi în afara liniei frontului în care erau înregimentaţi scriitorii care acceptaseră tezele proletcultiste ale realismului socialist, slugoii şi poeţii de curte care elogiau „realizărili epocii de aur” şi-l tămâiau pe dictator, dedicându-i osanale şi omagii, s-a născut la data de 5 august 1922, într-o comună din judeţul Teleorman, Siliștea-Gumești, pe care o descrie în capodopera lui epică „Moromeţii”.

Această amplă frescă a vieţii unui sat românesc din Câmpia Dunării, în care este conturat, cu linii viguroase, ţăranul Ilie Moromete i-a adus autorului premiul de Stat, în anul 1956. Se poate afirma, cu certitudine, că ascensiunea şi celebritatea lui Marin Preda s-au datorat, în cea mai mare măsură, apariţiei acestei cărţi care l-a situat, ca prozator epic, imediat după Liviu Rebreanu, în istoria literaturii române, celebritate care i-a dat conştiinţa deplină a valorii sale.

În anul 1968, este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor Români, doi ani mai târziu - este numit director al Editurii Cartea Românească, nou înfiinţată, în anul 1971, primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pentru romanul „Marele Singuratic”, iar în anul 1974, este ales membru corespondent al Academiei Române. În anul 1975, publică volumul „Delirul”, în 1977 - „Viaţa ca o pradă” (în care descrie drumul sinuos parcurs, la capătul căruia îl aştepta consacrarea), iar în anul 1980, apare ultimul său roman, de mare succes, intitulat „Cel mai iubit dintre pământeni”, după care, la data de 16 mai, este găsit mort, în camera lui de creaţie de la Palatul Mogoşoaia , „după o noapte de beţie” - aşa cum s-a zvonit în cercurile literare şi în mass-media controlată de partid, imediat după acel tragic eveniment.

A fost un scenariu iniţiat şi pus în circulaţie de cei care au avut misiunea de a-l elimina, întrucât se îndepărtase de la „linia partidului”, devenise prea independent şi datorită popularităţii de care se bucura, îşi luase anumite libertăţi, permiţându-şi să scrie lucruri care nu puteau fi pe placul nici al Moscovei şi nici al tiranilor care ţineau țara sub teroare, cu ajutorul unui aparat de opresiune alcătuit din elemente aduse de la periferia societăţii.

Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi - atât înainte, cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literară a operelor sale, declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.

Să vedem, însă, cum s-a desfăşurat „colaborarea” lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea - care primea note informative despre el, chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breaslă, ce figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii.

În Dosarul de Urmărire Informativă (DUI) al lui Marin Preda, dosar care cuprindea patru volume şi era intitulat „Editorul”, există o notă a securităţii, datată 16 noiembrie 1972, în care se menţionează că „Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI, pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru”.

După „Tezele din aprilie” - prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa-zisei „revoluţii culturale”, după model chinezesc -, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai „revoluţiei culturale”.

 Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenţa securităţii, încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armată de agenţi care îl supravegheau, în permanenţă. În notele informative cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: „declaraţii dușmănoase la adresa orânduirii”, „refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia”, precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Într-una din aceste note se preciza că, în anul 1965, Marin Preda fusese la Paris, unde se întâlnise cu „transfugi faţă de care a criticat regimul comunist din România”. În luna ianuarie 1972, un alt informator al securităţii care semna „Artur”, scria că Marin Preda se întâlnise, la Paris, cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio „Europa Liberă”.

În baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu „activitatea lui duşmănoasă”, convorbirile telefonice i-au fost interceptate, prin montarea - la domiciliu - a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii „Cartea Românească”, s-au făcut dese percheziţii, noaptea. Cât priveşte „colaborarea” lui cu regimul comunist, aceasta se poate stabili, cu uşurinţă, citind declaraţia criticului literar Marin Mincu, căruia nu i se publicau lucrările, fiind acuzat că, în scrierile lui, este prea de „dreapta”. Marin Preda, directorul Editurii, l-a apărat, însă, punând la punct pe un denigrator al acestuia printr-o înjurătură neaoşă, publicându-i, apoi, toate lucrările. Iată cum îl caracterizează Marin Mincu pe acest aşa-zis „produs al proletcultismului”: „Marin Preda era un om de o elevată nobleţe, comportându-se, în orice împrejurare, ca un adevărat aristocrat; el avea răbdarea nobilă să-i asculte pe toţi cei care i se adresau şi să le răspundă cu francheţe şi naturaleţe.” De asemenea, el apreciază „onestitatea intelectuală a lui Preda şi incapacitatea lui organică de a tolera minciuna şi injustiţia, de orice fel ar fi fost acestea.”

La rândul lui, Nicolae Breban declară că Marin Preda i-a publicat romanul „Îngerul de gips”, deşi era ostracizat în ţară, întrucât participase - peste hotare - la manifestări anticomuniste.

Despre organele de represiune care ţineau țara sub teroare, eroul romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” foloseşte, la adresa lor, epitete precum „duri”, „cretini”, „primitiv” (un colonel de securitate), „demagog rudimentar” (un general), „analfabet periculos” (un gardian pe care, până la urmă, l-a omorât, de teamă de a nu fi el ucis de acesta) etc.

Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda, la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabilă. Aveau acordul cabinetului 2 (deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct, în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viaţa politică), precum şi sprijinul logistic al ruşilor - care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului „Delirul”. Cu câteva zile înaintea morţii lui, după cum declară fratele său, scriitorul a primit câteva ameninţări cu moartea şi i-a mărturisit, „sunt un om terminat”, exact ca în cazul lui Vlad Georgescu.

Şi băieţii s-au ţinut de cuvânt - exact ca în cazul lui Vlad Georgescu care a dat pe post „Orizonturile Roşii”, carte care a dezvăluit Occidentului adevărata faţă a dictatorului român. Pentru a demonstra că nu sunt primitivi, i-au vârât un cearşaf în gură sau i-au pus o pernă pe faţă „astupându-i orificiile respiratorii”, după cum reiese din raportul întocmit de IML.

Cea mai autorizată părere asupra morţii lui Marin Preda rămâne, însă, cea a medicului Şerban Milcoveanu, care - bazându-se pe declaraţiile unor martori ce l-au văzut pe Marin Preda imediat după moarte - este convins că a fost otrăvit cu cianură de potasiu, deoarece cadavrul lui nu avea culoarea lividă specifică tuturor cadavrelor, ci era de culoare „rubinie, de un roşu deschis”, culoare specifică a celor morţi în urma inhalării cianurei.

De aceeaşi părere, este şi fosta soţie a scriitorului, Elena Preda, care este convinsă că soţul ei a fost otrăvit. Şi Aurora Cornu, prima lui soţie, a declarat într-un interviu acordat, la Paris, Lucreției Bârlădeanu: „După ce am văzut fotografiile date de poliţie cu cadavrul lui Marin, nu poţi să nu te întrebi dacă nu este vorba de un asasinat”.

Moartea scriitorului Marin Preda rămâne, deocamdată, un caz nerezolvat. Dacă Justiţia va fi, până la urmă, epurată de magistraţii obedienţi până la servilism faţă de puterea „emanată” în convulsiile din decembrie ‘89, se va afla cine sunt autorii acestui asasinat politic, cât şi al multor altor asasinate executate la comandă politică.

Să sperăm, însă, că intrarea României în structurile europene, precum şi dorinţa de purificare a societăţii vor declanşa operaţia de purificare a tuturor instituţiilor Statului şi eliminarea tuturor colaboraționiștilor unui regim recunoscut a fi fost cel mai inuman din Europa, regim care - raportat la numărul de locuitori ai ţării noastre - a dat cel mai mare număr de victime şi de torţionari.

 Revista Piatza