Domnule profesor Ion Coja, circulă pe Internet, şi îndeosebi la B1TV, mai multe filme dedicate dacilor, cu comentarii
foarte drastice împotriva mediului academic, acuzat că a exagerat latinitatea şi romanitatea noastră în detrimentul dacismului nostru. Dumneavoastră aţi mai intervenit în aceste discuţii, poate o
mai faceţi acum încă o dată, în chip mai lămuritor.
Mediul academic poate fi criticat pentru
multe păcate, şi
aceste critici sunt necesare, cu condiţia de a nu inventa păcate şi de a nu exagera. De a nu bate câmpii cum o fac majoritatea celor care
atacă Academia pe motiv că ar avea un program asumat şi ocult de a diminua dacismul
nostru. Cunosc pe câţiva
dintre promotorii acestei „intifade” şi o spun de la bun început: cei mai zgomotoşi dintre ei, în frunte cu Mircea Chelaru,
sunt şi
cei mai ignoranţi în
materie. Cel mai puţin
„citiţi”.
Nu insist în a le demonstra impostura, nu mă interesează persoanele, ci ideile.
Iar ideile lor, trebuie spus, nu sunt deloc noi, aşa cum lasă unii să se înţeleagă. Sunt
întrebări care s-au pus mai demult. Primii care le-au pus au fost inamicii noştri bine
cunoscuţi:
istoricii mercenari, aflaţi în
solda intereselor maghiare! Acestor întrebări li s-a dat răspuns, iar dacă pui
din nou aceeaşi
întrebare, corect este să dovedeşti că răspunsul care s-a dat deja nu este bun!... Ceea ce nu prea se
întâmplă. Repet, oamenii nu prea citesc, dar au idei, o mulţime!
Dacă suntem drepţi în faţa lui Dumnezeu, trebuie să
recunoaştem şi păcatele
reale ale academicilor noştri.
Ca să nu par necolegial, n-o să mă refer la filologi, ale căror păcate le-am
semnalat de mai multe ori, cu ei de faţă, ci la arheologi, la cei care au făcut săpături la cetăţile dacice şi ai zice că
le-au făcut degeaba, nu şi-au
publicat rezultatele, nu-şi
spun părerea în disputele care se poartă pe tema urmelor materiale rămase de la
daci. Iată, juniorul Alexandru Vulpe, nu se sfieşte să se
pronunţe
public în favoarea distrugerii siturilor de la Roşia Montană, dar tace de o viaţă cu privire
la siturile unde sapă de zeci de ani. Chiar mă întreb pentru care merite ştiinţifice a
ajuns să se numere printre nemuritorii de la Academie? Fac publică această
întrebare nu numai din partea mea, ci şi a unor specialişti
propriu zişi,
arheologi serioşi!
Pentru care porţile
onorurilor publice rămân închise… La fel, sunt îndreptăţite criticile la adresa
istoricilor noştri
care au tratat cu iresponsabilitate plăcuţele de la Sinaia! Ideea lor, că ar fi vorba de nişte falsuri, este incredibil de…
de uşuratecă!
Ca să n-o numesc tembelă! Cine şi de ce şi-ar
fi bătut capul să facă acele falsuri?! E de cercetat cum s-a ajuns la acest
verdict, absolut ruşinos
pentru lumea academică!....
De asemenea, Academia nu poate
fi străină, adică cu nimic vinovată, atunci când constatăm starea jalnică a
ruinelor dacice. Împarte această vinovăţie cu guvernul, cu clasa politică. În acest caz s-ar putea bănui că este
vorba de o acţiune
conştientă
de distrugere şi
discreditare a tot ce este istorie românească. Să nu uităm că înainte de 1989,
toate bisericile demolate de Ceauşescu erau biserici româneşti, ortodoxe… Aceste strategii anti-româneşti se fac tot mai vizibile, mai
uşor de
identificat. De aici vine tot răul! Am informaţii şi dovezi privind existenţa şi funcţionarea unor
strategii anti-româneşti
care includ şi
această componentă: sustragerea şi, după caz, distrugerea de documente istorice, inclusiv vestigii şi artefacte
de valoare. SRI şi
SIE ar trebui să se ocupe de aceste probleme cel puţin la fel de intens cum o
făceau înainte de 1990.
Haideţi deci să examinăm ideile vehiculate de cei care contestă ideea lui
Grigore Ureche, cum că „de la Râm ne tragem”! Pentru preopinenţii noştri, precizez că Râm este forma slavă a
binecunoscutului Roma. Încep cu obiecţia cea mai „valabilă”. O observaţie care mi
se pare de bun simţ: Stăpânirea Romei asupra Daciei a durat cel mai puţin: 160-165 de ani. Dacia a fost ultima provincie care a intrat în
componenţa Imperiului Roman şi prima pe care Roma a abandonat-o, a părăsit-o! Prin cucerirea Daciei se marchează apogeul
puterii Romei, iar prin părăsirea Daciei după un veac şi jumătate, se marchează începutul declinului Romei!... Cum se face că în
alte provincii, unde stăpânirea romană a durat mult mai mult, de două sau trei
ori mai mult, nu a apărut un popor romanic, iar din limba latină
Din întrebarea dumitale lipseşte cuvîntul
cheie: colonizare! Adică aducerea sau venirea în provincia respectivă a
unor efective umane importante, de purtători ai limbii şi conştiinţei romane. Administrarea
şi guvernarea
unei provincii, a unui teritoriu, este una, iar colonizarea unui
teritoriu este cu totul alta! Majoritatea provinciilor cucerite de Roma au fost
administrate de romani, dar nu și colonizate! În Dacia a avut loc nu numai o
guvernare şi
administrare prin funcţionari
romani, ci şi o
colonizare romană extrem de intensă. Cred că în nicio altă provincie romană
nu se poate constata o colonizare, o romanizare deci, atât de intensă,
ca în Dacia Dacia
Puteţi aduce un argument „zdrobitor” pentru ipoteza dumneavoastră, cum că în
Dacia au fost aduse mari efective de „cives romani”?
Textul antic, al istoriografului antic,
vorbeşte
de acele celebre magnas copias, „mulţimi mari”, aduse de Traian în
Dacia. Colonizarea s-a petrecut pe durata a câteva decenii, cred eu. Aşa că dacă
stăpânirea romană ar fi durat numai 50 de ani, rezultatul ar fi fost acelaşi, pentru că
ceea ce contează este numărul! Dar nu numărul anilor de ocupaţie, ci
numărul persoanelor aduse în Dacia.
E drept, textul cronicarului antic
trebuie preluat cu atenţie şi după un
examen critic serios. Din fericire, textul este dublat de argumentul arheologic
cel mai spectaculos cu putinţă: inscripţiile
funerare în limba latină. Le găsim în tot Imperiul Roman, un spaţiu de vreo
patruzeci de ori mai mare decât al Daciei Traiane. Numai că numărul acestor
inscripţii
găsite în Dacia, este egal cu numărul unor astfel de inscripţii găsite în
tot restul imperiului!... Ce poate fi mai concludent pentru ideea că în Dacia
au fost aduşi o
mare mulţime
de „cives romani”, de purtători ai limbii latine, latinofoNi şi latinofoRi
deopotrivă! Noi, românii, suntem urmaşii acelor latini.
şi dacii? Unde mai rămâne loc şi pentru ei?
E loc destul!... Dar nu vreau să discutăm
scenariul etnogenezei noastre, ar fi necesar mult spaţiu şi timp, ci numai acuzaţiile aduse
de fostul plutonier major Mircea Chelaru şi trupeţii
săi!
De ce spuneţi aşa?! Plutonierul major!... Domnul Mircea Chelaru,
ditamai generalul…
Înainte de a fi general a fost colonel,
iar mai înainte de asta a fost maior etc. Iar la un moment dat, o vreme, a fost
plutonier major!... Cred că pe vremea aceea, când era plutonier major, a scris
cartea cu care a ieşit
de curând pe piaţă, o
carte pentru care eu i-aş da
jos de pe umăr toate stelele!... Dar să ne întoarcem la idei! Mai zi una!
Una cu care nici eu nu sunt
de acord, cum că Academia, mediul academic, încă de pe vremea Şcolii Ardelene
se străduie să ascundă dacismul nostru!...
Asta chiar este o prostie şi o necuviinţă, o lipsă
de pietate. Corifeii Şcolii Ardelene au fost nişte adevăraţi martiri ai cauzei naţionale. şi să vezi
acum un piţifelnic
că „se dă” la ei, ca un cotei la trecerea pe uliţă a unui elefant, te şi amuză
acest spectacol!... Negarea dacismului nostru s-a făcut concomitent cu negarea
continuităţii
noastre în Nordul Dunării! Adică nu Şcoala
Ardeleană, ci istoricii maghiari, cei cu care Şcoala Ardeleană s-a războit fără
încetare, au lansat şi
susţin
până azi teza dispariţiei
dacilor, y compris a absenţei dacilor din formula noastră genetică. Istoriografia maghiară a fost
foarte tenace în a susţine
până azi că Dacia a fost golită de populaţia autohtonă!... Fac aceşti istorici maghiari un calcul tembel, cum că dacă-i scoţi pe daci
din procesul etnogenezei româneşti, le este lor mai uşor să imagineze plecarea din Dacia a întregii populaţii în cadrul aşa numitei
„retrageri aureliene”! E adevărat că pare cât de cât verosimil ca romanii,
latinofonii din Dacia anului 270, să fie determinaţi să asculte de ordinul
imperial şi să
se mute peste Dunăre, în ceea ce se va numi Dacia Aureliană. Dar cum să-i
strămuţi pe
autohtoni?! Ce autoritate putea să aibă asupra acestora porunca dată la sute de
kilometri, vreo mie şi
ceva?!... Astfel că dacii, dacă nu vor fi exterminaţi de alde ...Sulzer şi alţi istorici
mercenari ai diversiunii, ai minciunii revizioniste budapestane, vor fi prezenţi la Nord de
Dunăre şi
mai ales în Ardeal la venirea ungurilor!... şi asta nu convine propagandei
maghiare anti-româneşti!
Aşa că dacii,
conform logicii maghiare, trebuiau să piară!
Aşadar, în logica precară a scenariului cârpit de istoricii maghiari, era
nevoie nu numai de retragerea tuturor romanilor aduşi în Dacia în urmă cu un secol şi jumătate,
ci şi de
exterminarea populaţiei
autohtone, a dacilor, deci!
În schimb, pentru istoricii români, afirmarea
latinităţii
noastre nu se împiedică şi nu
s-a împiedicat niciodată şi nicicum
în afirmarea unei componente dacice viguroase! şi nu există istoric român care
să fi preluat această teză a istoriografiei maghiare şovine, anti-româneşti! Cu atât
mai puţin Şcoala
Ardeleană!... Nici măcar mai târziu, curentul latinist, oricât de exagerat a
fost în unele teze ale sale, nu a susţinut asemenea idee, asemenea atitudine faţă de moştenirea geto-dacică... Acuzaţiile pe
acest subiect la adresa istoricilor români, puse azi în circulaţie de tineri
certaţi cu
biblioteca, sunt puerile, penibile, mi se face ruşine când le aud!
Interesul academic pentru substratul
autohton, geto-dacic, cel puţin de la Bogdan Petriceicu Haşdeu încoace, a fost constant şi nedezminţit!
Numai că cercetarea acestui substrat este extrem de dificilă, pretinde cunoştinţe mult mai
vaste decât evidenţierea
latinităţii,
relativ simplă, la îndemâna oricui. şi asta pentru că din limba dacilor nu avem, propriu zis păstrate,
vestigii scrise edificatoare, care să ne ajute să ne facem o idee despre limba
dacilor, pe care să o putem compara cu limba română sau cu latina. Limba
dacilor făcea parte din familia limbilor indo-europene, deci era înrudită (şi) cu
latina. Asemănările mari dintre latină şi română, pe baza cărora susţinem teza romanităţii
lingvistice, s-ar putea, unele dintre aceste asemănări, să fie de fapt urme ale
limbii dacilor. Aşa se
explică unele asemănări dintre română şi lituaniană sau letonă. Semăna limba geto-dacilor cu limbile din care se
trag actualele limbi baltice, indo-europene, iar noi, românii, am moştenit acele
elemente dacice. Alte asemănări, cu limba albaneză, se explică prin asemănările
sau chiar identitatea ori strânsa înrudire dintre geto-dacă şi limba
vechilor traco-iliri, strămoşii albanezilor. Aceste asemănări sunt moştenite tot de la daci!...
Nu
se ştie
latinii de unde au venit în Italia, în Latium. Povestea cu Aeneas şi căderea
Troiei nu este decât o invenţie poetică, a lui Vergilius. Nu este exclus ca latinii să fi plecat din
spaţiul
carpato-danubian. Sunt tot mai mulţi specialiştii
care văd în acest spaţiu
una din vetrele indo-europenilor, din care au plecat în lume valuri de arieni.
Din punct de vedere lingvistic, între limba indo-europenilor care părăseau
vatra etnică şi
limba celor care rămâneau statornici, cum va fi fost cazul dacilor, era o
egalitate perfectă. Nu se poate spune că una din limbi era mama celeilalte!
Ideea că latina şi limba dacilor ar fi fost
îndeaproape înrudite, aşa
cum sunt româna şi
italiana, să zicem, o cunosc încă din liceu! şi te asigur că m-a pasionat! Am
urmărit această idee permanent, căutând confirmări! Aş fi fost omul cel mai fericit
dacă le-aş fi
găsit! Am tresărit, emoţionat,
când am aflat că în latină cuvîntul cloaca,
care sună atât de româneşte,
este din aceeaşi
familie cu clocina. Pare că
regăsim astfel în latină raportul dintre coadă
şi codiţă, roată şi rotiţă, din
română. Am identificat astfel alternanţa o/oa în latină,
alternanţă
frecventă în română şi
care este pusă pe seama substratului, este considerată a fi moştenită de la
daci. Din păcate, nu mai apare această alternanţă la alte cuvinte din latină!
Alte dovezi de acest fel nu am mai găsit. Le-am căutat doritor să le găsesc.
Poatate că ar fi trebuit să le inventez!...
Pentru cunoscători, adaug că specialiştii au căzut
de acord între ei că limba dacilor a fost o limbă de tip satem, în vreme ce latina era de tip centum. Adică aparţin unor grupuri lingvistice indo-europene diferite. Deci…
Faptul că pe Columna Traiană nu apare
niciun translator nu înseamnă că dacii şi romanii s-au înţeles
perfect, vorbind fiecare în limba sa! O asemenea concluzie nu este puerilă,
este de-a dreptul imbecilă. Te rog să mă ierţi!... Nici în „Scânteia” de
odinioară, în fotografiile oficiale, translatorul nu apare. Era şters din
poze de specialiştii
din redacţie…
Ai zice, privind aceste poze, că Ceauşescu era un mare poliglot!... Avem mărturia indirectă a lui Ovidius,
latinul care a învăţat
limba geto-dacilor cu o sută de ani înainte de colonizarea Daciei. Să ne mirăm
de Ovidiu că n-a remarcat asemănările mari dintre limba sa maternă şi limba
autohtonilor?!… Deh, Ovidius nu era aşa de isteţ ca
tracomanii de azi, care nu ştiu nici una dintre cele două limbi, dar asta nu-i împiedică să fie
categorici în a susţine
că erau una şi
aceeaşi
limbă! Un veritabil cutremur epistemologic!...
Într-un astfel de filmuleţ, de pe
Internet, l-am auzit pe un domn, care făcea pe ghidul ocazional la
Sarmisegetuza Regia, zicând că „îi urăşte pe
romani”!
L-am auzit şi eu!...
Tocmai când începusem să-l ascult cu simpatie şi plăcere pe acel domn, căci nu
spunea prostii, a trântit una mare cât casa: dumnealui îi urăşte pe
romani! După mintea lui cine îi iubeşte pe daci, nu se poate să nu-i urască pe romani!... Nu se poate să-i
iubească şi pe
romani!... Cum să comentez asemenea inepţie?!... Ori prostie, ori diversiune!... Romanizarea nu s-a făcut cu forţa, aşa cum s-a
încercat în vremurile noastre să se facă maghiarizarea sau rusificarea sau
grecizarea unor minoritari! Sau prin nu ştiu ce diversiune... Prestigiul Romei a fost imens în antichitate!
Romanii au venit în Dacia în momentul când se bucurau de cea mai mare putere,
de cel mai mare respect, prestigiu etc. De ce s-ar fi grăbit dacii să se facă
romani? Sunt mai multe motive, pro şi contra acestei opţiuni.
Trebuie ştiut
că titlul, statutul de cetăţean roman, civis romanus,
era un statut invidiat şi
dorit, cel puţin
până începe decăderea Romei. şi nu avem motive să credem că dacii au fost un popor de eroi şi de
martiri. În istorie nu a existat un astfel de popor!... Aş zice că nici măcar
dacii nu au fost!... Romanizarea va fi fost un proces complex, unii daci e
sigur că au opus rezistenţă
acestui proces! Dar nu trebuie uitat că din lumea dacilor, aflaţi în proces
de romanizare, au fost mulţi inşi
care, graţie
calităţilor
lor excepţionale,
au ajuns împăraţi la
Roma!... Iar unul dintre ei îşi păstrase aşa de
clar conştiinţa de dac,
încât intenţionase
să schimbe numele imperiului, să nu-i mai zică imperiu roman, ci dacic!... E
vorba de Galerius! Numai că în istorie contează foarte mult numărul! Iar
numărul dacilor care vor fi râvnit la beneficiile statutului de civis romanus
se pare că a fost determinant, a fost mai mare... Dar nici această
disponibilitate, a unor daci, de a deveni ...daco-romani, nu era suficientă. Nu
ar fi avut consecinţe
prea importante. Baza procesului de romanizare a autohtonilor daci nu putea fi
decât numărul mare de latini, de romani, de latinofoni, colonizaţi în Dacia!
Oricum, nu putem simplifica
lucrurile până la a spune că romanii au fost nişte cotropitori, de genul
ocupantului sovietic! De asemenea, trebuie făcută distincţia între ţăranul roman, italic, care a
venit în Dacia ştiind
că va primi o bucată de pământ s-o lucreze, şi britanicul sau francezul din
coloniile africane sau asiatice, pus pe căpătuiala cu care să se întoarcă în
metropolă! Romanizarea Daciei a avut aspecte esenţiale care o singularizează şi nu poate
fi supusă unei judecăţi
pripite, simpliste, naive sau năuce! Repet: a-i pune în opoziţie pe daci şi romani, pe
dacii şi
romanii care au participat la etnogeneza noastră, este o diversiune antiromânească
subtilă, în cazul unora, sau o mare prostie, în cazul altora!
O să vă treziţi pe cap cu mulţi adversari după aceste declaraţii!
Poate că sunt prea aspru!... Eu
studiez acest subiect, al dacismului nostru, de când mă ştiu! L-am citit pe Pârvan când
eram în liceu! M-am aplecat asupra acestui subiect cu multă sfială, niciodată
nu m-am socotit suficient de pregătit ca să-l abordez direct şi sistematic!
Am publicat, pe la începutul anilor 1970, în „România literară” cel mai
consistent text apărut pe acest subiect după ce subiectul fusese pus la index
de către cominterniştii
noştri! Apoi
l-am ajutat pe Drăgan să scoată revista „Noi Tracii”, la un nivel ştiinţific
onorabil! Încă de atunci am avut de furcă cu cei „scrântiţi la minte întru Zamolxe sau Deceneu”! La vremea
aceea îl aveau în frunte pe răposatul Nicolae Copoiu. Era cercetător istoric la
Institutul de istorie a PCR, unde se cerceta o istorie pentru care nu avem
documente… Specialişti
într-un subiect subţire
de tot. Din acest institut s-au desprins două „şcoli” de falşi istorici:
românii ca Nicolae Copoiu au început să se ocupe, în afara programului, de
istoria dacilor, fantazând cu dezinvoltura căpătată ca specialişti în
istoria PCR. Mai erau la acel institut şi evreii de rigoare, obligatorii, aş zice. Aceştia
au devenit în timp specialişti în holocaustul din România. Ca şi în cazul istoriei PCR, nu i-a deranjat lipsa documentelor. Puteau fi
inventate! şi nu
s-au sfiit s-o facă!...
Nu cumva greşiţi şi generalizaţi?
Bună întrebare! Bine înţeles că nu-i
pun pe toţi în
aceeaşi
oală! Îi felicit însă pe toţi cei interesaţi de
dacismul nostru! Pe toţi,
am spus! Mai ales că după 1990 este cultivat dezinteresul pentru istoria naţională, cu
un accent în plus, real, în privinţa dezinteresului pentru componenta dacică a istoriei noastre. Dar ţin să le
atrag tuturor atenţia
că bunele intenţii
nu au nicio valoare fără a verifica bine orice afirmaţie, orice teză. Şi mai ales
fără o pregătire de specialitate corespunzătoare! Abordarea neserioasă şi
superficială, abordarea hei-rupistă a acestui subiect poate să compromită cauza
şi să coboare
în derizoriu cercetarea şi
afirmarea dacismului nostru! Remarc şi propun ca model, ca exemplu, cercetarea serioasă făcută de domnul
VELCESCU. Nu este singurul exemplu pe care l-aş putea da. Domnul LEONARD
VELCESCU aduce un argument decisiv pentru a ne pune cu toată seriozitatea
întrebarea: care este motivaţia respectului aparte pe care romanii şi grecii l-au avut pentru daci?
Graţie
acestei cercetări se conturează în linii tot mai nete, definitive chiar, ideea
că tracii, geto-dacii în mod special, sunt al treilea mare şi
important popor din antichitatea europeană, alături de greci şi
romani. Cercetarea şi, probabil, demonstrarea acestei ipoteze, devine o prioritate pentru
istoricii noştri
specializaţi în
studiul antichităţii!
Ah, dar să nu uit: în urmă cu câţiva ani a apărut la Cluj Napoca o carte extrem de importantă, Dacia Edenică, scrisă de MIRON
SCOROBETE, după o viaţă
întreagă dedicată acestui subiect: dacismul românilor. O carte care nu face
rabat de la metoda ştiinţifică a
demonstraţiei,
dar nu se sfieşte
să conjuge argumente din cele mai felurite domenii, într-un tot organic,
demonstrând atât înalta spiritualitate a dacilor, cât şi consistenţa moştenirii
lăsate de daci în sufletul şi mentalitatea daco-romană, românescă! O carte pe care îmi doresc să o
văd tipărită în zeci de mii de exemplare. Citată în manualele de liceu. Pentru
asemenea lucrare fotoliul academic este prea strâmt.
Amintesc în acest context şi numele lui
MIHAI VINEREANU, din New York, autorul unui curajos Dicţionar Etimologic al Limbii Române,
atent documentat şi
gândit. În acest dicţionar
ponderea etimoanelor din substrat este mult mai mare decât în dicţionarele academice,
dar nu aş
zice că toate ipotezele domnului Vinereanu sunt sigure, riguros demonstrate.
Ţin să remarc şi demersul
tînărului VALENTIN ROMAN, pasionat de arheologie. Nu are pregătire de
specialitate şi nu
l-aş
încuraja să facă săpături de capul său, fără sprijinul şi asistenţa specialistului autentic. Dar
domnul Roman, având dînsul anumite bănuieli, s-a adresat Academiei Române cu o
somaţie
originală: în temeiul legii, a cerut ca Academia să facă dovada că toate
artefactele găsite la Argedava, fotografiate şi arhivate la vremea descoperirii
lor, mai sunt în proprietatea sau custodia Academiei… A depus în acest scop
zeci de fotografii şi a
cerut să se facă dovada că acele obiecte nu au dispărut în hăul negoţului illicit
de anticihităţi.
Îl felicit pe domnul Roman. Mă gândesc cum ar putea fi sprijinit!
Cum apreciaţi cercetările genetice orientate pe acest subiect.
În filmele pe care le-am văzut
nu este clar la ce concluzie s-a ajuns! ştiu însă, din discuţii
amănunţite
cu specialişti
oneşti,
că aceste cercetări au dus la rezultate care, ca să zic aşa, satisfac pe deplin orgoliul
nostru de români. Nu suntem un popor de strânsură, suntem genetic foarte
omogeni şi
vechi pe acest teritoriu. Suntem un popor din care s-au desprins şi au plecat
în lume multe comunităţi
umane care au intrat în formula etnică a multor popoare de azi. Din păcate,
aceste rezultate au alarmat pe unii, în frunte cu udemeriştii care ne stau în coastă de
20 de ani, astfel că unul dintre ei, un udemerist deci, ajuns ministru, a
desfiinţat
propriu zis cercetarea ştiinţifică pe
acest domeniu! Nota bene: dar să nu
ne amăgim asupra infailibilităţii acestor cercetări! Ca orice altă preocupare sau faptă umană, şi aceasta se
poate desfăşura
corect sau incorect! Fie din punct de vedere strict ştiinţific, fie deontologic. Se pot
falsifica rezultatele acestor cercetări, iar concluziile pot fi impuse
aprioric, de interese politice mai ales! Bunăoară felul în care au fost
invocate în film rezultatele acestor cercetări genetice mi se pare complet neserios:
specialiştii
prezentaţi nu
au susţinut
nici pe departe concluziile trase de păr cu care se încheiau filmele
respective.
Aţi afirmat de mai multe ori că inamicii noştri primesc cu satisfacţie unele
idei lansate de împătimiţii dacismului! Vreţi să detaliaţi puţin?
Nu i-aş numi împătimiţi pe aceşti indivizi
care nu se sfiesc să se dea savanţi. Trec însă peste asta… Domnule Petrică, adversarii noştri,
simplificând lucrurile, se poate spune că sunt geloşi, invidioşi pe originea noastră, pe
faptul că ne tragem din două popoare glorioase, dacii şi romanii. De sute de ani se
căznesc să ne conteste fie latinitatea, fie dacitatea, fie pe amândouă! Le stă
pe suflet tot ce se poate spune de bine despre noi! Cheltuiesc timp, energie,
bani şi
inteligenţă
pentru a ne sabota în fel şi chip. Nu mai este nevoie de dovezi… Fireşte, îşi caută susţinători şi printre
noi! Şi găsesc! Găsesc români care, propriu zis trădează!... Pentru aceştia leacul
este unul singur: puşcăria
sau chiar ştreangul!
Dar cei mai mulţi
români colaborează cu inamicii noştri fără să-şi
dea seama, din prostie sau din neştiinţă.
Prostia nu poate fi sancţionată
penal. E un fenomen inevitabil, ca ploaia sau frigul iernii. Am să mă rezum la
cei care, din lipsă de informaţie, pot să facă mult rău!...
Este cazul celor care contestă latinitatea noatră pe te miri ce motiv
neîntemeiat. Nu mai contează motivul. Neprietenii noştri se vor grăbi să
înregistreze şi să
comenteze cu satisfacţie
acest fapt. Nu vor spune că este vorba de nişte amatori, ci vor spune că în
România printre cercetătorii istoriei este tot mai activ şi mai vehement curentul celor
care contestă latinitatea poporului şi a limbii române! Punct! Mai mult nu le trebuie! Eventual vor da şi un citat: „Noi nu suntem urmaşii
Romei!” Este titlul unui text zăpăcit de tot, iresponsabil,
năuc! Asta o zic eu, dar neprietenii noştri vor preciza că este vorba de un text semnat de un doctor, probabil
doctor în istorie, care contestă romanitatea românească! În aceste condiţii nu te mai
poţi mira că în
multe universităţi
din lume limba română este studiată ca limbă slavă! Ea, limba română, care
este, foarte probabil, cea mai bună păstrătoare a limbii latine autentice!
Ce înţelegeţi prin limbă
latină autentică?
Am în vedere că toate celelalte
limbi romanice au primit o parte din zestrea latină prin biserică şi prin şcoală, prin
administraţie,
pe cale livrescă. Numai în limba română putem identifica precis ce am păstrat
din latină latină
Cine a fost Cicerone Poghirc?
Un mare latinist, şeful
catedrei de limbi clasice la un moment dat, el a fost într-adevăr un împătimit
al dacismului, numai că l-a cercetat onest şi corect, în limitele
adevărului demonstrabil! Repet: în limitele adevărului demonstrabil! Falşilor
dacologi, care cred că afirmarea dacismului începe prin negarea latinităţii, a
romanităţii
noastre, le atrag atenţia
că texele lor seamănă ciudat de mult cu tezele istoriografiei maghiare,
inclusiv cu ideile vestitului mistificator Roesler. Să nu se amăgească că au
descoperit ceva. Iată cu cine se fac tovarăşi de idei dacologii lui peşte:
„În Dacia,
pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populaţie răuvoitoare, s’a format
o ţară pur colonială, în care romanitatea n-a avut rădăcini adânci, pentru că
nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei populaţii cucerite şi
sufleteşte. De aici uşurinţa cu care romanitatea dintrânsa a putut să fie
îndepărtată mai târziu şi să dispară fără să lase măcar atâtea urme câte au
rămas în Britannia sau în Noricum unde el s-a şters după cum se şterge o
lustruială.”
Eduard
Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte
Rumäniens, 1871, p. 45
„Romanizarea
Daciei nu avea când să se producă în 165 de ani.”
Hunfalvy Pál
(numele real Paul Hundsdorfer; 1810-1891),
Über die Abstammung der Romänen [Despre originea românilor],
Leipzig, 1880; Die Romänen in
Siebenbürgen [Românii în Transilvania], în Ungarische Revue, I,
1881, pp. 938-955, Az oláhok
története [Istoria valahilor], Budapest
„Procesul de colonizare nu a avut nici o importanţă
pentru romanizarea Daciei.”
L.
Balla, L’importance des colonisations en Dacie în Acta Classica
Universitatis Scientiarium Debrecenensis X-XI, 1974-1975, pp. 139-143
În fine, să cităm şi din
istoricii maghiari care calcă şi azi pe urmele lui Roesler. Vom lua aminte la Histoire
de la Hongrie,
publicată în 1974 de Comisia naţională ungară pentru UNESCO. Iată în ce termeni
este menţinută în circulaţie o teză atât de desuetă cum este teza exterminării
dacilor: “Romanizarea Daciei se
caracterizează prin faptul că populaţia urbană era alcătuită numai din
imigranţi. După un istoric contemporan (s.n.), războiul decimase populaţia în aşa
măsură încât Traian a trebuit să aducă o altă populaţie, adunată ex toto orbe Romano. Pierderile de vieţi pricinuite de război,
zecile de mii de prizonieri vînduţi ca sclavi şi fugarii, care, mai târziu, se
vor constitui în tribul dacilor liberi, lăsară în urma lor un veritabil vid
demografic. Clasa aristocratică trebuie să fi vărsat şi ea mult sânge; (…)
Însăşi supravieţuirea poporului dac trebuie să fi fost profund compromisă, căci
regiunile muntoase, odinioară foarte populate, se goliră pur şi simplu”… (p.
20). Autorii maghiari nu-i spun pe nume istoricului “contemporan”. De se vor fi
gândit la Eutropius – şi nu ştiu la cine altul se puteau gândi, atunci ne vedem
în situaţia jenantă de a corecta cu un sfert de mileniu cronologia propusă de
“comisia naţională ungară”. Breviarum ab Urbe condita este o lucrare
încheiată de Eutropius în anul 369. Din această lucrare este luată sintagma celebră
ex toto orbe Romano, iar evenimentele
cu care istoricii maghiari îl fac contemporan pe Eutropius se petreceau imediat
după războaiele dacice din 101-106… După un sfert de mileniu, mărturia nu mai poate
fi considerată contemporană decât în literatura maghiară, vestită prin
falsurile puse în circulaţie. Dar, fireşte, cel mai remarcabil
rămâne tonul plin de certitudine cu care sunt inventate, literalmente
inventate, detaliile unui proces despre care nici una din mărturiile antice
ajunse până la noi nu pomeneşte măcar aluziv.
Aşadar, istoricii români, inclusiv
academicii, şi-au
făcut datoria şi au combătut teza exterminării dacilor, teză atât de
dragă istoriografilor maghiari aflaţi în slujba intereselor politice
udemeriste, revizioniste...
Cum sună teza susţinută azi de adversarii noştri prin care ni se contestă latinitatea?
A apărut o variantă nouă,
într-adevăr. Nu se mai contestă latinitatea limbii, ci se contestă romanitatea
românilor! La nivel biologic! Cum că suntem urmaşii unor cetăţeni romani
aduşi în
Dacia din toate colţurile
Imperiului, de etnii felurite, care nu se puteau înţelege între ei şi cu
localnicii daci decât în latineşte. Aşa că
latina s-a impus şi
s-a păstrat, cam cum s-a păstrat engleza sau franceza în colonii: englezii au
plecat din Nigeria, de exemplu, dar engleza se vorbeşte în continuare ca limbă de
stat, deoarece autotonii sunt de etnii diferite, vorbesc limbi diferite,
niciuna nu s-a putut impune, astfel că engleza e singura limbă de care s-au
putut folosi toţi
nigerienii. Acest scenariu, zic inamicii noştri, s-ar potrivi şi pentru
păstrarea limbii latine în Dacia: limba latină s-a putut păstra şi fără
sprijinul unor latinofoni autentici, a unor etnici romani. Exact ce susţin şi patrioţii noştri adunaţi sub
steagul de luptă al lui Mircea Chelaru! Că, la nivelul biologic, genetic, nu
suntem urmaşii
Romei, ai romanilor!...
Şi cum răspundeţi la această teorie?
Această teorie a fost lansată,
oral, în mediul academic, de către Iorgu Iordan, marele romanist. Iar
colaboratorii săi, adică mediul universitar, nu au pregetat să şi-o însuşească. Iorgu
Iordan probabil că era sincer şi onest când susţinea
această teorie, aparent demitizantă, demistificatoare. Zic aparent, deoarece
este falsă! Simplistă şi
lipsită de acoperire atunci când o cercetezi cu atenţie.
Vă rog s-o faceţi!
Am făcut-o deja! şi mă laud că
am produs această replică încă din anii ’80, am prezentat-o şi la
Congresul de Romanistică din 1989, am publicat-o de mai multe ori. Inclusiv pe
Internet. O mai publicăm o dată, pentru a însoţi acest dialog. Nu aş vrea s-o
prezint în rezumat, aşa că
o reproduc aidoma, aşa
cum apare în volumul UNU în limba
română. Din alt volum, publicat de Academie, preiau şi un text
dedicat substratului. Mă laud din nou, am identificat în limba română un întreg
domeniu, al prezumţiei,
l-am denumit „domeniul îndoielnicului”, care s-a păstrat din limba
strămoşilor
daci. Este una dintre componentele cele mai subtile ale limbii române. Am
identificat-o, pot spune, după o jumătate de secol de căutări… Aş vrea să
subliniez acest detaliu, poate le foloseşte celor grăbiţi să
facă din moştenirea
geto-dacă un subiect pe care să-l atace la baionetă, cu aplombul celui care
încearcă să-şi
drapeze „nula”, lipsa de pregătire, comoditatea, lenea de a se informa înainte
de a se pronunţa.
Nu le pot da decât un singur sfat: mâna pe carte, măi, băieţi! Nu este
suficient să îi iubeşti
pe daci ca să reînvii sufletul acestora!
Sunteţi prea dur!
Qui bene amat bene castigat!... Cine iubeşte cu adevărat pedepseşte straşnic!...
Iată, verbul castigo, -are
însemna în latină latină
Cum aţi demonstrat asta?
Prin comparaţia cu o
limbă balcanică, bulgara, care prezintă aceeaşi polisemie, necunoscută însă
celorlalte limbi slave! Am demonstrat?!... E prea mult spus! Am propus o
ipoteză! Doar atât!
Un ultim cuvînt, de încurajare dacă se poate, pentru tinerii pasionaţi de cercetarea istoriei, a antichităţii dacice.
Aş avea multe teme de propus
celui care vrea să cerceteze această antichitate. Dar nu aş avea ceva de discutat decât cu
acel tînăr pasionat de dacismul nostru care va fi citit ce e de citit. Să-l citească
pe Haşdeu,
pe Pârvan, pe Eliade, pe Ioan G.Coman, pe Nicolae Densuşianu, dar şi pe frate-su, Ovid... şi să se
apropie de limba latină cu respectul cel mai mare!
Orice autor te trimite la alţi autori, vor
mai găsi şi
alte nume! La fel, teme şi
subiecte se ivesc pe măsură ce te adânceşti într-un domeniu... De exemplu, eu, de vreo patruzeci de ani, mă
gândesc la un subiect pe care l-am tot amânat, nu am avut pregătirea necesară
pentru a-l aborda: numele Geta,
cum a ajuns să fie purtat de mulţi romani, inclusiv un tată şi un frate de împărat roman: Septimiu Sever!... Familia acestuia provenea
din Nordul Africii, din apropierea provinciei Getulia. E vreo legătură
între getuli şi
geţi? De ce nu s-a întâmplat acelaşi lucru cu Dacus? Cum spunea şi un mare
istoric, latinitatea noastră este un subiect încă puţin cercetat! Mai e mult de spus
despre romanitatea noastră! Nici pe departe nu s-a „stors” tot ce se putea scoate
din izvoarele cunoscute. Evident, nici dacitatea noastră nu trebuie ignorată!
Dar puţinătatea
izvoarelor şi a
documentelor nu justifică aberaţiile pe care ni le propun tot soiul de amatori! Unii dintre ei se simt
încurajaţi de
precedentul Schliemann, cel care a descoperit ruinele Troiei şi a
localizat ca atare legendara cetate. Chipurile Schliemann era şi el un
amator, nu era un academic! Aşa e! Era om de afaceri, nu era un universitar, un academic! Era un
amator, care ştia
însă pe dinafară Iliada, adică
învăţase
elina din pasiune pentru antichitate. Era un mare erudit! Cunoştea bine şi latina, şi mai vorbea
alte câteva limbi moderne. Nu suferă comparaţie cu vreunul dintre cei care
cred că îi calcă pe urme!...
O ultimă constatare: mulţi care îi
critică pe tinerii tracomani dau şi ei cu oiştea
în gard punând această pasiune pe seama ceauşismului, a fascismului şi alte
bazaconii! Este citat aiurea şi numele lui Constantin Drăgan! L-am cunoscut bine pe Iosif Constantin
Drăgan. Nici pomeneală să fi împărtăşit răposatul Drăgan prostiile lui Săvescu sau Chelaru! Citiţi-i cărţile! Sunt
pline de sugestii fertile! El a avut dreptate dorind să impulsioneze cercetarea
componentei noastre dacice, dar nicicum în detrimentul romanităţii noastre!
Repet, trebuie să fii un primitiv ca să vezi în romani pe cei care „ne-au
violat mamele”! Am auzit şi
asemenea vorbe imbecile!... Te rog să mă crezi: mi-a venit să vomit!... Vorba
tatii: cu alde ăştia
nu mai facem noi România mare!
Şi atunci cum vă explicaţi acest interes masiv pentru dacism la tineretul nostru?
E de cercetat acest subiect!... Eu cred că
este una din reacţiile
de apărare a românismului după ani buni de acţiune şi manipulare anti-românească!
Încercarea globalizanţilor
de a ne submina identitatea naţională este un eşec,
a intrat într-un impas care premerge falimentul! Ideea dacică este atrăgătoare şi le oferă
tinerilor un reazem în afirmarea, uneori instinctivă, a unei identităţi etnice
inconfundabile! Dacismul, odată asumat, ne singularizează în întreaga Europă.
Tinerii simt nevoia să găsească argumente, un reazem, pentru a nu ceda în faţa eforturilor
pe care Noua Ordine Mondială le face pentru a ne depersonaliza ca popor! Eu nu
vreau să-i descurajez, ci doar să le propun un principiu, emis de generaţia lui Petre
Ţuţea: nu poţi
să fii naţionalist fără să ai o meserie, o specializare fermă, în
care să te afirmi cu competenţă! Cu profesionalism!... Noi,
ca români, suntem unici prin îmbinarea celor două componente: dacică şi romanică.
A renega una dintre cele două jumătaţi este curată nerozie. Repet: le facem astfel pe plac ne-prietenilor noştri!
Să nu uit: de curând aţi afirmat că
românii nu sunt urmaşii romanilor care au venit în Dacia după cucerirea
ei de către Traian, ci suntem urmaşii romanilor
care nu au plecat din Dacia în anii 270-272, când cu retragerea aureliană. Un
ultim comentariu pe această idee!
Cred că nu este o idee rea. Nu
cred că au fost prea mulţi
cei care au ascultat de îndemnul imperial! Căci n-a fost o poruncă sau o măsură
sever urmărită!... Sunt convins că printre cei care „au trecut Dunărea” s-au
numărat şi
mulţi
daci. Nu există popor de eroi sau de martiri ori de sfinţi!... Vor fi avut şi dacii
uscăturile lor, oportuniştii
lor, interesaţi să
obţină un ...green
card!
Da, e posibil ca laminarea
sufletului românesc să fi trecut atunci printr-un moment decisiv! Va fi fost o
diferenţă la
nivelul caracterului, al sufletului, între cei care au plecat şi cei care
au rămas!... Suntem urmaşii dacilor şi
romanilor care nu s-au retras din Dacia! Îmi menţin ipoteza! E
atât de simplă!
18 noiembrie
2012
A consemnat Petre BURLACU
Limba latină ca limbă maternă în Dacia
Traiană
Mulţi lingvişti, pornind de la
celebrul Eutropius, imaginează un scenariu al romanizării Daciei în cadrul
căruia rolul şi numărul latinofonilor autentici ar fi fost foarte mic,
neînsemnat. Prin latinofoni autentici s-ar înţelege vorbitorii nativi ai
latinei, persoane pentru care limba latină era limbă maternă. Eventual singura
limbă pe care o cunoşteau. Însuşi Iorgu Iordan, cu ocazia unor dezbateri
colocviale la Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti, prin anii ’70,
a lansat comparaţia latinei din Dacia cu engleza din coloniile africane.
Administraţia britanică a dispărut de mult, cu englezi cu tot, dar a rămas
limba engleză ca limbă oficială a Nigeriei, de pildă, ţară în care se vorbesc
câteva zeci de limbi băştinaşe, dintre care nici una nu reuşeşte să se impună
în faţa celorlalte. Drept care singura şansă pentru nigerieni de a rămâne
împreună în acelaşi stat, vorbind toţi aceeaşi limbă, a fost să se perpetueze limba
foştilor stăpâni. Aşa vor fi păţit, zicea Iorgu Iordan, şi acele magnas copias de cives romani adunaţi ex toto
orbe romano, de care vorbeşte Eutropius: singura lor posibilitate de a se
înţelege între ei era să vorbească în latineşte, chiar dacă sau tocmai pentru
că fiecare vorbea acasă, în familie, altă limbă decât ceilalţi concitadini. Cu
alte cuvinte, la români, între glotogeneză şi etnogeneză ar exista o mare
discordanţă. Da, limba română continuă limba latină, dar la nivelul fiinţei
umane românii nu sunt nici pe departe urmaşii romanilor! Limba latină s-a impus
în Dacia fără nici un suport uman, biologic, din partea romanilor, laţiali sau
măcar italici... Această teză, deprimantă (sic !) pentru cei mai mulţi
români, circulă mai puţin în formă scrisă, circulă oral şi face parte din ceea
ce s-ar putea numi folclorul academic. Încercând să apelăm la scris, adică la
rigoare, ne trezim în faţa întrebării cum
ar fi arătat limba latină din Dacia dacă ea s-ar fi păstrat în Dacia şi ar fi
devenit limba română (1)prin vorbitori alogeni, alogloţi, (2)după o perioadă de
câteva generaţii în care latina nu ar fi fost vorbită ca limbă maternă, ci numai
ca limbă a conversaţiei din afara familiei? Cu alte cuvinte, ne întrebăm
dacă limba latină vorbită în Dacia din secolul al II-lea şi până azi a trecut
vreodată – cel mai probabil în primele ei secole, printr-un stadiu de existenţă
şi funcţionare ca limbă creolă.
Încercând a răspunde la această
întrebare constatăm că ne lipseşte o bună teoretizare a celor două scenarii
după care se poate păstra o limbă: (1)prin vorbitori autentici, a căror limbă
maternă este limba respectivă sau
(2)prin vorbitori de neamuri diverse, a căror limbă maternă era alta, limba
respectivă, care s-a păstrat, fiind pentru ei abia a doua limbă, deprinsă în
afara familiei. Putem da şi un nume celor două modele, modelul IORDAN şi
modelul MAIOR, cu gândul la Petru Maior şi generaţia sa, care credeau cu
seninătate în puritatea etnică şi lingvistică a latinilor strămutaţi de Traian
în Dacia... Evident, nu ne este greu să ne dăm seama că latina imaginată de
modelul IORDAN, ca şi engleza din Nigeria sau franceza din Gabon, va fi fost o limbă mult simplificată, redusă
la cuvintele şi structurile cele mai curente, mai comune, mai frecvente. O
limbă mult sărăcită, în care paradigmele se regularizează, dispar excepţiile
şi, în general, sunt abandonate (sau uitate ori niciodată cunoscute sau
preluate) aşa numitele idiotisme. E
sigur că mulţi, poate chiar cei mai mulţi cives
romani din Imperiul Roman au vorbit latina aceasta, precară, bună să te
descurci cu ea la cumpărături şi în relaţia cu autorităţile. La fel cum azi
foarte mulţi, poate cei mai mulţi dintre cei ce vorbesc engleza, vorbesc o
engleză redusă la ...«esenţial». Este cu putinţă ca această latină
esenţială, cum ar numi-o unii, să fi devenit în timp o limbă romanică?
Şi cum ar arăta o asemenea limbă romanică descendentă din latina aproximativă a
unor latinofoni de «mâna a doua »? Se află cumva această latină la
originea limbii noastre?... Fireşte, această întrebare este valabilă şi pentru
celelalte limbi romanice...
Propunem aşadar să reexaminăm fondul latin moştenit de fiecare limbă
romanică, cuvînt cu cuvînt, morfem cu morfem, structură cu structură, având
mereu în minte, pentru fiecare element latinesc, grija să decidem, să apreciem
– cât de cât obiectiv, dacă acel element e de crezut că ar fi ajuns sau nu la
cunoştinţa şi în folosinţa unor alogeni, vorbitori fatalmente precari şi
aproximativi al latinei. Fireşte, hic et
nunc, ne vom mărgini la câteva exemple ilustrative pentru exerciţiul şi
procedeul propus, exemple care vin în
contradicţie cu scenariul propus de Iorgu Iordan. Cam aceasta este miza
intervenţiei noastre, prilejuită de impresia că sunt foarte multe elementele
latineşti păstrate în limba română a căror existenţă contrazice modelul IORDAN.
De
la bun început facem constatarea, cu valoare de paradox, că vestitele elemente
din fondul principal, lexical sau morfologic, nu ne sunt de nici un folos în
rezolvarea problemei puse. Toată lumea, când începe să înveţe o limbă străină,
se străduie să deprindă mai întâi cuvintele şi structurile gramaticale cele mai
folosite. Pentru chestiunea pusă în discuţie au valoare probatorie numai
cuvintele rare, periferice, şi structurile gramaticale mai bizare, care ies din
regularitatea practicată de orice limbă. Şi asta pentru că orice nou venit în
spaţiul unei limbi ajunge foarte târziu şi, practic, cei mai mulţi niciodată nu
ajung să cunoască «subtilităţile» limbii de adopţiune. Avem oare, păstrate în
română, asemenea «ciudăţenii» ale limbii latine, la a căror cunoaştere e greu
de înţeles cum ar fi putut să ajungă nişte vorbitori secundari? Dacă răspunsul nostru este pozitiv, păstrarea unor
veritabile relicve lingvistice nu poate fi explicată decât prin vorbitori primari, vorbitori autentici ai
latinei, prin indivizi care s-au născut şi au crescut «întru limba latinească»,
cum ar fi zis Înalt Prea Sfinţitul Varlaam. Adică prin vorbitori pentru care
limba latină era limbă maternă, eventual singura limbă pe care o cunoşteau.
Iată,
într-un sumar inventar exemplificator, ilustrativ, cum ar arăta elementele moştenite din latină în română a căror prezenţă
în latina vorbită de acei cives romani
imaginaţi de Iorgu Iordan pare improbabilă, chiar imposibilă, asemenea elemente
discreditând astfel modelul IORDAN şi acreditându-l pe celălalt, modelul MAIOR.
Mai întâi, cum spuneam, nu
cuvintele din fondul principal lexical, ci cuvintele periferice, care au fost
periferice în latină şi aşa au rămas şi în română, contrazic modelul IORDAN.
Puţini români cunosc, de exemplu, cuvîntul coacin(„cu pete roşietice”) sau cerenţel(nume
de plantă) ori chealfăd(„palid, galben”). La fel, din textele latineşti
păstrate din antichitate, ne dăm seama că puţini latinofoni, chiar dintre cei
„mai” nativi, vor fi cunoscut cuvintele corespunzătoare coccinus, cerinthe,
galbus.
E greu de imaginat cum ar fi ajuns aceste cuvinte să fie cunoscute la nivelul
latinei pe care – cum s-o numim altfel decât „latina lui Iordan”!... În plus, cuvîntul chealfăd, după Puşcariu,
poartă urmele unei pronunţii dialectale osce sau umbrice, graiuri vorbite în
vecinătatea originarului Latium. Asemenea detaliu face şi mai dificil de
explicat prezenţa lui galbus în vocabularul unor latinofoni
sumari, veniţi în Dacia ex toto orbe
romano. Câte mai sunt în română asemenea cuvinte?
După unii romanişti, ca
Mohl şi Gamilscheg, importante legi fonetice din română au originea în dialecte
italice ale latinei, cum ar fi trecerea lui ct, cs la pt,
ps.
Aceeaşi origine ar avea-o şi palatalizarea labialelor din graiul moldovenesc.
Ar intra aici şi cuvintele
periferice din latină care, târziu, în limba română, ajung să fie mult mai des
folosite: cum ar fi a merge, care a ştiut să profite de declinul lui eo,
ire. Declinul lui eo, ire are loc la câteva secole
după ce latina este transplantată în Dacia, astfel că devine semnificativ
pentru calitatea acestei latine faptul că vorbitorii ei mai cunoşteau şi
foloseau verbul mergo, mergere, cuvînt cu frecvenţă destul de mică în latina
standard... Evident, ne vor fi de mare folos cercetările privind frecvenţa
cuvintelor latineşti, pentru a ieşi din „impasul iordanian”, căci păstrarea
cuvintelor şi structurilor lingvistice latineşti cu frecvenţă mică contrazice
modelul IORDAN.
Cuvintele şi formele
latineşti neatestate intră toate în această categorie, de componente ale
latinei vorbită ca limbă maternă. Dintre acestea, deloc puţine, o menţiune
pentru cuvintele de tipul amândoi, pe care Puşcariu îl explica
printr-un cuvînt neatestat, dar şi preroman: *amendui. Aşadar, un arhaism în latină, rar folosit... Atât de
rar că nici un document latinesc nu-l consemnează. Neatestat este şi etimonul
lui îmbina,
*imbinare, din familia lui combinare, cuvînt rar în latină. Cuvîntul
a
adăsta, rar şi periferic în română, este atestat în latină, dar abia
într-un text din sec. al VI-lea, şi tot ca element periferic. Dicţionarul lui
G.Guţu nu înregistrează nici un adastare. Prezenţa sa în limba
română dovedeşte că el a existat în latina danubiană din sec.III, având mereu
acelaşi statut, de cuvînt rar folosit, necunoscut multora dintre latinofonii
cei mai avizaţi. Să amintesc şi cuvîntul levir, „cumnat, frate al soţului”,
care a dispărut din toate limbile romanice. A fost folosit de români o vreme,
apoi abandonat. De pe urma lui avem toponimul Lereşti şi numele Lerescu.
A fost identificat însă în graiul românesc vorbit şi azi de catolicii din
Moldova, acei impropriu numiţi ceangăi,
care şi azi zic ler cumnatului din partea unei surori mai mari: ler-meu,
ler-tu,
ler-su.
Acest ler-tu ne aduce aminte de substantivele care numesc grade de
rudenie, reunite în seria cunoscută frate-tu, mamă-ta, tată-tu,
soru-ta,
noru-ta,
fie-ta etc. Remacabile în mod deosebit sunt soru- şi noru-,
forme care conservă în mod excepţional formele aberante nurus şi soror,
substantive atât de ...feminine şi totuşi cu aspect atât de masculin. Toate
limbile romanice au corectat această „aberaţie”, numai româna a reuşit să o
conserve, inclusiv pluralul, şi el neregulat, surori. Tot în acest grup
de cuvinte extrem de distinct sunt păstrate formele adjectivale tu
şi su,
descendente direct din tuus şi suus: frate-tu,
taică-su.
La fel tătâne, viu numai în româna familiară, aşa cum era şi
latinescul tata, tatanis. Dar cel mai semnificativ
este că s-au păstrat ambele forme, şi tata, şi tatanis, neatinse de fenomenul
pan-romanic de reducere a declinării imparisilabice, care a afectat atât de
sever toate limbile romanice. Semn în plus că, la acest nivel, al vieţii de familie,
româna continuă fără nici un hiatus latina, ca limbă maternă. Cu aceeaşi
valoare sunt toate cuvintele din limbajul infantil moştenite din latină, de
tipul coca, cocuţă, cocon, caca, papă etc. Mai mult,
aceste vocabule infantile sunt atât de puternice în mentalul latinofonilor
danubieni, încât ele se impun în faţa cuvintelor neutre precum pater
sau mater,
care dispar în favoarea colocvialelor tata şi mama, adică dispar în
favoarea cuvintelor deprinse la cea mai fragedă vârstă. Cuvintele tata
şi mama
sunt un fel de vocative de la pater şi mater. Păstrarea lor
dovedeşte cât de folosită era latina ca limbă a adresării colocviale,
familiale. Formele tată şi tătâne se adaugă altora similare: lumen,
luminis din care avem lume şi lumină, hospes,
hospitis, respectiv oaspe şi oaspete, sau judex,
judicis
– jude,
judeci,
judeţ.
Ai impresia că, dinaintea tendinţei de nivelare a flexiunii, prin renunţarea la
declinarea imparisilabică, vorbitorii latinei danubiene nu se îndurau să
renunţe la una dintre forme şi atunci, pentru a le păstra, le-au dat la fiecare
un statut nou: de cuvinte propriu zise, deosebite unul de celălalt. O formă de
ataşament greu de înţeles la vorbitori recenţi ai latinei... În fond, a fost
vorba de neputinţa de a uita aceste forme pe care latinofonii danubieni le
deprindeau din cea mai fragedă pruncie. Numai în felul acesta se explică
păstrarea acesor cuvinte şi forme: ele au fost „învăţate” în perioada de
achiziţie a limbajului şi cu greu sunt uitate de vorbitori.
Aici ar intra şi categoria
de cuvinte derivate asupra cărora nu ştim să decidem: sunt derivate încă din
latină sau mai târziu, în daco-română s-au fost derivat? Dacă franţuzescul dé
este clar că nu derivă din doigt, ci din latinescul digitalis,
în română degetar poate fi considerat fie urmaşul latinescul digitalis,
fie derivat în română de la deget. În aceeaşi situaţie sunt şi cepar,
apar,
lucrător,
lăudător
etc. Existenţa acestor cuvinte face mai explicită dificultatea de a
decide că latina şi româna sunt două limbi diferite. Aprofundarea problemei îţi
produce tot mai net sentimentul că foarte des cele două limbi sunt greu de
separat ca entităţi distincte.
Printre arhaismele
latineşti păstrate în română să-l amintim şi pe lăut din lautum,
păstrat în română, dar înlocuit încă din latina curentă prin forma regulată lavatum.
Iarăşi, era foarte puţin probabil ca acest lautum, incomod şi pentru latinofonii
autentici, să ajungă în latina “second hand” a unor latinofoni, cum bine le-am
zis, secundari. Forma spălat, dublet al lui lăut,
vine şi ea din latină. Păstrarea în paralel, a formei arhaice, neregulate, şi a
celei analogice, regulate, s-a produs numai în română – dacă nu mă înşel, şi nu
se potriveşte deloc cu ideea că latina din Dacia a fost o limbă ...creolă!
Alt arhaism este n
din ninge,
păstrat în română alături de nea, din nix, nivis, forma cea mai
circulată.
Revizuirea din această
perspectivă a lexicului latinesc moştenit de limba română, dar şi de celelalte
limbi romanice, se impune. Şi aşa cum considerăm că anumite cuvinte, prin
sensul lor, precum soare, om, cer, stele, cap,
inimă
, sunt prea importante ca să fie împrumutate, vom spune că altele, moştenite, care
sunt prea periferice, prea rar folosite în latină, nu se puteau păstra în vreo
limbă romanică prin vorbitori superficiali, de azi pe mâine, ai latinei.
Morfologia ne oferă
argumente şi mai convingătoare. Bunăoară ezitarea vorbitorilor români între
conjugarea a II-a şi a III-a (vezi formele greşite a place şi a
făcea) au avut-o şi romanii. E de imaginat că acele magnas copias au putut învăţa să conjuge
latineşte după modelul Iordan, având tendinţa să regularizeze toate paradigmele
după modelul cel mai comun. Dar de la cine să înveţe să confunde anumite
paradigme şi să nu le regularizeze nici până azi?! Cum puteau împrumuta tendinţa
de a greşi, de a ezita?! Cu alte cuvinte, româna a moştenit din latină nu numai
sistemul morfologic, ci şi punctele în care acesta funcţiona cu oarecare
ezitări... Un asemenea transfer, total, se putea face numai prin vorbitori
totali al latinei, prin latinofoni autentici.
Ca principiu, se impune
comparaţia din această perspectivă între limbile romanice, pentru a vedea în ce
măsură fiecare a regularizat morfologia moştenită din latină. Căci, raportată
la limba latină, fiecare limbă romanică este imaginea calităţii limbii latine
vorbite de cei care au adus-o în provincia respectivă. Iar proporţia în care
limbile romanice au păstrat formele idiomatice particulare, „aberante”, este
implicit imaginea raportului dintre latinofonii autentici, nativi, şi cei de
strânsură, recenţi şi aproximativi.
Morfologia verbului ne
oferă şi seria de verbe de tipul mă îndoi-mă îndoiesc. A existat şi
în latină, tot aşa, mai la periferia sistemului. Vezi opoziţia albeo-albesco,
caneo-canesco, rubeo-rubesco etc. A dispărut în majoritatea limbilor
romanice. E greu de imaginat că s-ar fi păstrat în latina vorbită de colonişti
a căror limbă maternă nu era latina. Românii au moştenit-o: zece
se împarte la doi şi sâmbata se împărţeşte pentru morţi. Intră
aici şi participiile înflorit-înflorat, adeverit-adevărat,
curăţit-curăţat, datorită-datorată, îngrijit-îngrijat,
forme ale unor verbe derivate, derivarea ducând la obţinerea a două verbe, un
verb de conjugarea I şi altul de conjugarea a IV-a, între cele două verbe
înregistrându-se tendinţa de a se diferenţia semantic. Faptul că în latină avem
un adumbrare,
iar în română un adumbrire, ar însemna
că, de fapt, în acest punct, latina şi româna alcătuiesc (din nou!) un
tot, o entitate din care separăm în mod artificial două componente, cea
latinească şi cea românească. Perechea îngriji-îngrijat, derivată de la o
rădăcină slavă, ne arată cât de activă este în continuare această ingenioasă
„găselniţă” moştenită din latina de odinioară.
Latinii au avut perechile
de substantive de felul lui lupus-lupa sau ursus-ursa, absolut
fireşti. Ciudată este perechea animus-anima, celebra, căci nu prea
poate fi vorba, logic vorbind, de o opoziţie masculin-feminin la semnificaţii
ce ţin de domeniul inanimatului. Modelul animus-anima a fost păstrat însă de
latina danubiană, ba chiar a fost dezvoltat prin perechile, atât de
bizare, joc-joacă, bob-boabă,
fapt-faptă,
nod-noadă,
floc-floacă,
lăsat-lăsată(lăsatul
secului şi lăsata din bătrâni). Opoziţia animus – anima constituie
un moment de graţie, de inspiraţie a nomothetului latin. A curs multă cerneală
pentru a se comenta această subtilă distincţie, atât de filosofică, de
metafizică! De această ispravă a limbii latine se apropie oareşicât româna prin
opoziţia joc – joacă. Vezi volumul de versuri Joaca jocului al lui Ion
Gheorghe. Amintesc că în latină dies era când masculin, când
feminin. Cf. pluvius dies sau dies illa. Îi întreb pe colegii romanişti în ce măsură
procedeul a fost perpetuat şi în celelalte limbi romanice. Italiana se pare că
nu l-a abandonat cu totul. Dar numai româna l-a dezvoltat, aplicându-l şi la
cuvinte nelatineşti: cojoc-cojoacă, moc-moacă.
După părerea mea şi a altor
colegi, popă este latinesc, nicidecum slav, şi vine direct din popa,
popae. Nu avea de ce să diftongheze, cum zic unii că ar fi fost
obligatoriu dacă era moştenit, căci ar fi sunat poapă şi ar fi încetat să
mai fie un substantiv masculin. (Şi cât de hilar ar fi sunat acest poapă!)
S-a păstrat alături de preot, din presbiter. Opoziţia
semantică dintre cele două cuvinte este bine cunoscută: popă este numele
ipostazei mai lumeşti, preot este încărcat de tot respectul
cuvenit. Vezi Preoţi cu crucea-n frunte, unde substituirea cu popă
ar fi cel puţin amuzantă, ca efect. Această subtilă diferenţiere semantică pe
care o propune limba română funcţiona însă şi în latină sau, în orice caz, de
acolo se trage, căci popa din latină era „sacrificator al
animalelor de jertfă(care pregătea focul, vinul, sarea etc. şi înjunghia
victima)”. E de bănuit că acei popa nu aveau nici o greaţă să se
înfrupte din ceea ce sacrificau în cinstea zeităţilor păgâne. Această
nevinovată ipoteză este confirmată de limba latină unde întâlnim expresia popae
venter, întru totul aidoma celei româneşti: foale sau pântece
ori burtă de popă! Nu de preot! (Cf. şi a mânca popeşte.) Aşadar
considerăm relevantă nu atât păstrarea celor două cuvinte latineşti, cât
păstrarea distanţei conotative care limita sinonimia lor. Această distanţă face
ca limba română să derive de la cele două substantive un singur feminin: soţia
popii se numeşte coana preoteasă...
Este destul de ciudat că
lingviştii români, ignorând existenţa cuvîntului latinesc popa, popae, au mers pe
ideea originii slave a cuvîntului popă. Aceeaşi greşeală o fac şi
academicii care consideră că numele Troian din mitologia românească,
adică celebrul bădica Troian, ar fi
tot de origine slavă, şi asta pentru că există o binecunoscută lege fonetică
potrivit căreia orice a
latinesc urmat de n a devenit în limba română â:
canem>câne,
canto>cânt, fontana>fântână etc. Numai că
dacă aplicăm mecanic „legea” amintită, obţinem cuvîntul *Trăiân, cu diftongul sau
hiatul iâ, imposibil de pronunţat de un român. Prezenţa în limba
română a cuvintelor vechi Sânziana, Caloian, creştin, noian ş.a.,
care nu l-au transformat în â pe a urmat de n,
ne oferă posibilitatea de a formula o restricţie: dacă a este precedat de un i
el rămâne nealterat. Aşadar, ca şi popă, Troian este cuvînt
latinesc în limba română. În plus, prezenţa lui Troian în scenariul
Pluguşorului denotă un fapt extraordinar: acest scenariu reprezintă, aşa cum se
ştie, expresia transfigurată a colonizării Daciei. Bădica Troian în scări s-a
ridicat, peste zări el s-a uitat să
aleagă loc curat de arat si semănat... Adică a ales o ţară nouă pentru
ai lui! Colonii romani aduşi de Traian i-au păstrat amintirea şi, la vremea
aceea, au înţeles perfect semnificaţia evenimentului la care participau. Este
fără pereche în spaţiul romanic, ba chiar şi mai larg, capacitatea românilor de a păstra atât de
bine amintirea lui Traianus Imperator, fără a apela la înscrisuri. Astfel că
putem conchide: cuvintele româneşti popă şi troian nu sunt de origine
slavă, ci sunt păstrate din latină, iar limbile slave le-au preluat din română,
aşa cum au făcut şi cu colindă, Crăciun, cruce
şi altele.
În termeni asemănători
putem comenta şi dispariţia din română a lui et. Semnificantul et
a fost abandonat, dar forma substanţei conţinutului, combinaţia celor două
sensuri, de conjuncţie şi de adverb, s-a păstrat în română. Cumva numai în
română?(Vezi timeo Danaos et dona ferentes – mă tem de greci şi când fac
daruri...) A dispărut, la fel, din latina dunăreană şi frumentum,
frumenta, dar structura sa semantică s-a păstrat, transferată la grâu,
grâne. Cu alte cuvinte, păstrăm din latină nu numai combinaţia de
sunete, ci şi structuri semantice cu totul atipice, neobişnuite, care transced
schema simplă a relaţiei semiotice dintre formele flexionare. Căci a avea un
sens referenţial la singular, şi cu totul alt sens referenţial la plural este
un artificiu greu de deprins şi de memorat de vorbitori „pârîţi” ai acelei
limbi!
Limba română mai are o
particularitate deosebit de interesantă: substantivele cu două sau trei forme
de plural, forme care corespund unor sensuri diferite: cap-capi, capete, capuri,
cot-coţi,
coate, coturi, vis-vise, visuri, nivel-nivele,
niveluri etc. Latina avea şi ea ceva asemănător: locus-loci, loca, jocus-joci,
joca. Nu mi-e clar dacă în latină se diferenţiau semantic aceste forme
diferite de plural, aşa cum se petrec lucrurile în română.
Lista de dovezi, produsă de
morfologia limbii române, cu privire la calitatea excelentă de vorbitori ai
limbii latine a acelor cives romani din care ne tragem,
poate fi continuată de oricare dintre colegii noştri. Chiar mai bine decât ar
face-o subsemnatul. Adăugând, bunăoară, păstrarea practic numai în română a
neutrului şi a vocativului latin! Imperativul românesc la rândul lui moşteneşte
nu numai modul de a diferenţia între forma afirmativă şi cea negativă, dar şi
formele neregulate dic, duc, fac devenite zi,
du,
fă!
Mai adaug şi din sintaxă un
exemplu: păstrarea numai în română a distincţiei, atât de subtile, dintre
completiva directă introdusă prin quod – spune că vine şi
completiva introdusă prin ut, vreau să vină,
subtilitate care a fost insurmontabilă pentru latinoforii (sic: latinoforii!)
din celelalte provincii romane.
În sfârşit, mai semnalez un
capitol puţin cercetat: păstrarea din latină, din mentalul roman, a unor
atitudini, a unor obsesii, a unor predispoziţii de care dau seama anumite
elemente şi structuri lingvistice. Am semnalat cândva substantivarea selectivă,
numai a unor anumite adjective, cele care denumesc defecte umane: cutare
este un leneş, leneşul de Vasile. Nu putem spune harnicul
de Vasile sau eşti un harnic. Procedeul este
practicat şi de celelalte limbi romanice, deci avem de-a face cu „ceva”
moştenit din latină, ceva însă de natură imaterială, adică nu de natură sonoră,
fonică, propriu zis semiotică. Mai ales că substantivarea adjectivelor se face
prin articol, iar latina încă nu avea articol. Deci nu ni s-a transmis o
anumită regulă de articulare, ci alt „ceva”. Nu ne este uşor să definim acest
„ceva”, dar ne este uşor să decidem că acest ceva era greu de sesizat şi de
moştenit din afara limbii materne. Alexandru Graur a pus acest procedeu în
legătură cu, vestită în antichitate, maliţiozitatea specific latină, înclinarea
spre sarcasm şi satiră.
Fiecare limbă, aidoma
persoanelor care o vorbesc, are „obsesii”, acoperă o anumită arie a realităţii
cu exces de semne, de detalii, raportându-se cât poate de des la acel domeniu,
făcând chiar reper specific dintr-însul. Noica, pe urmele lui Mircea
Vulcănescu, a semnalat şi analizat „obsesia” limbii române pentru a fi,
pentru Existenţă, pentru Fiinţă. Cu consecinţe lingvistice vădite. Când Iorgu
Iordan, în „România literară”, a luat în răspăr speculaţiile lui Noica, acesta
i-a răspuns cerându-i marelui lingvist
să indice care altă limbă îl foloseşte pe a fi ca auxiliar pentru a fi:
o
fi fost, n-a fost să fie, va fi fiind, era să fie etc.
Ani la rând, la cursul
special, am discutat cu studenţii vreme de un semestru despre obsesia limbii
române pentru unu, cuvînt şi concept atât de important în filosofie, şi care
a dezvoltat la români o familie bogată de derivate şi compuse, a devenit şi
morfem, intră într-o mulţime de locuţiuni şi expresii etc. Mai mult, ideea de unu este obsedantă atât pentru omul de
rând, prin exerciţiul limbii române, cât şi pentru românii exponenţiali, dacă
le pot spune aşa unora ca Eminescu sau Brâncuşi, români capabili să sublimeze
aceste obsesii, să le proiecteze în absolut. Opera lor este marcată de aceeaşi
obsesie pentru unu! Citez:
„Căci-i împrăştiu şi-i adun
Le măsur vieţi cu luna
De nasc şi mor în sfîntul Un
În care toate-s una.”
Aşadar Sfîntul Un în care toate-s una... (Am citat din Eminescu, dintr-o
variantă a Luceafărului.)
Avem toate motivele să
considerăm că moştenim de la latini această obsesie.(Desigur, termenul obsesie nu este cel mai potrivit.)
Latina are şi ea o frumoasă şi interesantă familie de cuvinte şi locuţiuni care
roiesc în jurul lui unus. Unul dintre ele fiind cuvîntul universum, echivalent al
grecescului cosmos, cu diferenţa că universum este o creaţie a limbii
latine, iar cosmos este termen inventat, de un filosof. Dar dacă noi,
lingviştii, remarcăm cu oarece întârziere această caracteristică a celor două
limbi, dintre care una ne este limbă maternă, iar pe cealaltă o studiem de o
viaţă, este uşor de imaginat că moştenirea acestei obsesii se putea produce
numai inconştient, la un nivel subliminal, prin vorbitori nativi ai latinei,
vorbitori al căror număr nu va fi fost deloc neglijabil, ci dimpotrivă, preponderent! Iar faptul că această
obsesie din latină nu s-a prea transmis
şi altor limbi romanice – cum ar fi franceza, sporeşte motivele noastre de a
respinge ipoteza „Iorgu Iordan”. (Reamintesc faptul că este vorba de o ipoteză
care nu a căpătat nicodată formă scrisă şi tipărită, dar a avut o oarecare
circulaţie în mediul academic bucureştean.)
În sfârşit, o ultimă
obiecţie la scenariul romanizării Daciei propus de Iorgu Iordan pe urmele
succintei menţiuni făcute de Eutropius în al său Breviarium ab Urbe condit: textul respectiv a fost scris la anul
369, adică după mai bine de un sfert de mileniu de la desfăşurarea faptelor...
E foarte probabil ca în text să-şi fi făcut loc şi detalii imaginate de autor.
Numărul mare, magnas copias, al
celor aduşi în Dacia va fi fost un dat istoric bine stabilit, dar provenienţa
coloniștilor era mai greu de precizat. Asupra acestui detaliu este mult mai
concludentă mărturia limbii române, ca invincibile argumentum, cum o
considera prinţul Dimitrie Cantemir.
Cu siguranţă, Shakespeare
nu poate fi „tradus” sau înţeles în engleza vorbită în Nigeria.... O viaţă
sufletească complexă e greu de imaginat că o poate avea cineva într-o limbă
atât de simplificată şi sărăcită. În plus, engleza, aşa precară cum este în
Nigeria, nu a supravieţuit în mod spontan, natural, ci cu sprijinul unor
instituţii care nu au existat în Dacia: guvernul, care a luat o serie de
decizii în sprijinul englezei, şcoală şi mass media, inclusiv radio şi TV în
limba engleză etc. Comparaţia propusă de Iorgu Iordan cade aşadar şi fără
demonstraţia noastră, dar trebuie să-i fim recunoscători profesorului nostru
Iorgu Iordan că ne-a stârnit astfel, semnalându-ne o problemă interesantă:
posibilitatea ca o limbă, în cazul nostru latina, să supravieţuiască prin
vorbitori alogeni, adică prin vorbitorii altor limbi... Evident, asemenea
vorbitori aproximativi ai latinei au existat în Dacia, este greu să ne imaginăm
că nu. Problema care se pune este a raportului numeric dintre aceştia şi
vorbitorii autentici. Evaluarea nu va putea fi decât relativă, prin raportarea
limbilor romanice la latină şi între ele... E foarte probabil să ajungem la
constatarea că romanizarea, ca orice
lucru omenesc, a fost efectuată cu o intensitate diferită de la o provincie la
alta. În Dacia acest proces a avut o intensitate care ne îndreptăţeşte
să conchidem că nu există nici o
discordanţă la români între ontogeneză şi glotogeneză.*
...Ne lipseşte, cum spuneam, o teorie bine
articulată a conceptului de limbă maternă, limba în care ai învăţat să gândeşti, ai învăţat să fii om!
Oamenii de rând, deci cei mai mulţi, nu cunosc decât o singură limbă, cea
maternă. Care dintre ei ajung să mai înveţe una, nici vorbă să o stăpânească ca
pe graiul părintesc, graiul matern, cel transmis din tată în fiu... Limba
maternă ne este atât de intrinsec a noastră, încât numai în limba maternă
visezi! Te poţi visa vorbind altă limbă, dar visul acela ţi se povesteşte în
limba nativă, cea din născare auzită în preajmă-ţi, limba care te-a făcut om,
din neom, contribuţia graiului fiind decisivă în achiziţionarea raţiunii, a
spiritului, a umanitaţii. Şi orice om, când vorbeşte în somn, numai în limba
părinţilor săi vorbeşte. Nimeni, oricât de poliglot ar fi, nu ajunge să mai
stăpânească o limbă la fel de bine ca pe limba maternă. Nu poţi face teoria
limbii ca lumea decât aplicând-o la limba maternă. Şi asta pentru că – ar spune
Eminescu – nu noi stăpânim limba maternă, ci ea ne stăpâneşte şi ne este stăpână
în perpetuitate. Şi, de regulă, nimeni nu este slugă la doi stăpâni, vorba lui
Goldoni... Emil Cioran, care ajunsese cel mai dibaci manipulant al limbii
franceze, când Dumnezeu l-a pedepsit cu un Altzheimer de toată frumuseţea, de
nu mai ştia ce vorbeşte, vorbea numai pe româneşte. Dumnezeu însuşi a putut
să-i ia minţile, să-i ia şi franceza, şi engleza sau nemţeasca pe care le ştia
foarte bine, dar n-a putut să-i ia şi limba maternă, cea de la coana preoteasă
învăţată. Pentru limba maternă nu există dezvăţ!
Închei prin a mă mira – nu
ca prostul! Omul este singura fiinţă care se miră! La fel mă mir şi eu,
omeneşte şi riscând să păcătuiesc, mă mir de Domnul nostru Iisus, pe cruce, ale
cărui ultime cuvinte rostite s-au fost în limba aramaică! După mintea mea şi
după toată teoria şi practica psiho-lingvisticii, într-un moment ca acela
Iisus, şi oricare alt om, nu putea a se rosti decât în limba părinţilor săi... Eli,
Eli, lama sabachtani?!
Ion Coja
* Vezi Ion Coja, Romanité ethnique et romanité linguistique,
în Actas do XIX Congreso Internacional de Lingüística e Filoloxía Románicas, V,
p.47-60
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iti multumesc pentru comentariu!