Originea rusofobiei la români.

De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi?

1878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna". Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei" voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie

Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria, jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", după cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii" ruşi. Neagu Djuvara relatează în cartea „Între Orient şi Occident": „În timpul războiului din 1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi, sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică, pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. - voluntari) din Moldova şi Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau 12.000", ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se înrolase la ruşi.

UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII       

Românii şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar „eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791 întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului", povesteşte acelaşi Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei.

 Contele francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, nota în „Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea ruşilor". Enervat pentru că o furtună îi afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (...)".
Deja, în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau (justificat) că vor „uita" să mai plece. Iată ce scria un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi, la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă".

NAPOLEON NE-A SALVAT

Prima dată când Rusia a fost foarte aproape de a anexa ţările române s-a întâmplat în 1812. La capătul unui război de şase ani, tratativele dintre ruşi şi turci se împotmoliseră pentru că primii doreau anexarea Principatelor.
Precipitarea evenimentelor pe plan european, unde împăratul francez Napoleon Bonaparte a invadat Rusia, a fost întâmplarea providenţială de care aveau nevoie în acea clipă românii. Încolţiţi, ruşii s-au mulţumit cu puţin. Dar dedesubturile păcii de la Bucureşti, din 1812, în urma căreia România a pierdut Basarabia, sunt neclare şi astăzi, după 200 de ani.
Invazia franceză în Rusia era iminentă şi nu există explicaţii logice pentru care marele vizir Ahmet-paşa şi marele dragoman Moruzi (secretar de stat la ministerul de externe al turcilor) au acceptat o pace dezavantajoasă. Actele s-au semnat pe 28 mai 1812. Trei săptămâni mai târziu, Napoleon intra în Rusia. S-a vorbit îndelung de trădare. Opiniile istoricilor sunt împărţite. Dar turcii n-au avut dubii. După întoarcerea la Istanbul, vinovaţii au fost judecaţi, marele vizir - destituit şi exilat, marele dragoman Dimitrie Moruzi - decapitat împreună cu fratele său, Panait. Era însă tardiv.
Pe de altă parte, bănuielile românilor se dovediseră întemeiate. Comentariul contelui de Langeron arăta adevărata ţintă a ruşilor: „Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul, şi încă am fost foarte mulţumiţi că am căpătat această frontieră".

MAI CORUPŢI DECÂT TURCII          

În materie de administraţie, ruşii s-au dovedit mai hrăpăreţi decât turcii. Neagu Djuvara citează din nou din memoriile lui Langeron în cartea „Între Orient şi Occident": „Generalul Zass, însărcinat la Craiova cu supravegherea comerţului între Vidin şi Ardeal, dublând taxa pe fiecare balot de marfă, a izbutit să-şi însuşească sume fabuloase şi a fost găsit, la întoarcere, la carantila de la Nicolaiev, cu 60.000 de ducaţi de aur, ascunşi în două butoaie. La Bucureşti, generalii Engelhart şi Isaiev vindeau autorizaţiile de tranzit ale mărfurilor, iar cazacii şi colonelul Melentiev luau bacşişuri pentru trecerea mărfurilor în contrabandă".
După retragerea ruşilor, în 1812, ţările române au rămas în haos. Un ministru al Saxoniei la Constantinopol raporta, pe 10 septembrie 1812: „Toţi călătorii care sosesc din ţinuturile acelea spun că Principatele sunt cu totul pustiite de armatele care le ocupă de şase ani şi că va fi nevoie de multă muncă şi de grijă ca să arate iar aşa cum erau înainte".
La 1830, românii se săturaseră de „fraţii creştini". Djuvara descrie această cotitură: „Atâtea nenorociri adunate, din vina, directă sau indirectă, a ocupantului, aveau să exacerbeze în ţară sentimentul antirusesc şi, fapt nou, de acum înainte, avea să fie un sentiment generalizat în toate păturile populaţiei".
Teama că ruşii nu vor mai pleca este ilustrată de Saint-Marc Girardin (scriitor şi politician francez) printr-o replică amuzantă dată de un ţăran boierului său: „Conaşule, îi văd ducându-se, venind înapoi şi întorcându-şi spatele unii altora, ca la joc. Ca să plece, ar trebui să se întoarne cu spatele către noi, toţi deodată!".

„RĂZBOIUL” ALIAŢILOR RUSO-ROMÂNI DE LA 1878
Consolidarea „simpatiei" pe care poporul român avea s-o nutrească faţă de ruşi s-a produs după încheierea Războiului de Independenţă, în 1878. Gravele incidente dintre Principatele Unite şi Rusia, petrecute după înfrângerea Turciei, sunt prea puţin cunoscute.
După ce a fost salvată de la înfrângere de intervenţia armatelor române conduse de Principele Carol (devenit ulterior Regele Carol I al României), Rusia n-a mai recunoscut ţării noastre statutul de participant la negocierile de pace. Mai mult, a anexat trei judeţe din Basarabia de Sud care aparţineau Principatelor în acel moment, în ciuda opoziţiei disperate a domnitorului Carol şi a clasei conducătoare, în frunte cu I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu.

BUNI ÎN FAŢA PLEVNEI, „UITAŢI” LA TRATATIVE     

A fost un duel dur pe teren diplomatic, iar evenimentele au degenerat, în primăvara lui 1878, până în pragul războiului între foştii aliaţi. Pacea dintre Turcia şi Rusia s-a încheiat la San Stefano (Turcia), în 19 februarie 1878, fără participarea României. Istoricul Sorin Liviu Damean descrie, în „Carol I al României”, modul în care au procedat „aliaţii” ruşi: „Guvernul de la Bucureşti a luat cunoştinţă de conţinutul respectivului document abia pe 9 martie, prin intermediul «Jurnalului de St. Petersburg» trimis de generalul Iancu Ghica. Acest act «de uimitoare nerecunoştinţă a Rusiei faţă de aliata sa» (n.r. - Dimitrie Onciu, „Din istoria României”) consacra, printre altele, independenţa României, însă cu dureroase sacrificii. Articolul 19 preconiza că Sublima Poartă va ceda sangeacul Tulcea (Dobrogea), Delta Dunării şi Insula Şerpilor către Rusia, care, la rândul său, îşi rezerva dreptul de a le schimba cu sudul Basarabiei. Totodată, spre disperarea cercurilor conducătoare de la Bucureşti, se stipula dreptul de trecere pe teritoriul românesc, timp de doi ani, a trupelor ruseşti care staţionau în Bulgaria”.

RUŞII ASEDIAZĂ BUCUREŞTII          

Aceste întâmplări au adus armatele celor două ţări pe picior de război. „Vădit nemulţumit de atitudinea protestatară a Guvernului de la Bucureşti, (n.r. - cancelarul rus) Gorceakov ţinea să-i precizeze generalului Iancu Ghica atitudinea intransigentă a cercurilor politice de la Petersburg în privinţa dreptului de trecere a trupelor ruseşti. Mai mult, cancelarul sublinia că, în eventualitatea în care autorităţile de la Bucureşti se opun unei asemenea acţiuni, ţarul «va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române»”, scrie Damean în aceeaşi carte.
România n-a cedat şi s-a pregătit de război. „O asemenea stare de spirit era evocată şi de reprezentantul britanic la Bucureşti, colonelul Mansfield, care concluziona că «sentimentul antirus în aceste Principate a ajuns la apogeu»”, se consemnează în lucrarea numită mai sus.
„(...) trupele ruseşti au primit ordin să ocupe România. Bucureştii au fost asediaţi. În faţa acestei primejdii, Brătianu îl convinge pe Carol I să iasă din capitală şi să se pună în fruntea oştilor româneşti din Oltenia. Ne aflam atunci în pragul unui conflict militar cu Rusia dintr-o poziţie avantajoasă, pentru prima şi singura dată în istorie”, scrie şi istoricul Alex Mihai Stoenescu în „Eşecul democraţiei române - Istoria loviturilor de stat în România, volumul II” despre aceleaşi evenimente.

„PRIETENIA PENTRU RUSIA ERA SFÂRŞITĂ”        

Intervenţia marilor puteri europene, iritate de expansiunea Rusiei către Bosfor şi Marea Mediterană, a pus capăt acestei situaţii dramatice prin Congresul de la Berlin. România a pierdut Basarabia, primind în schimb Delta Dunării şi Dobrogea.
În planul percepţiei populare, Rusia devenise însă, o dată pentru totdeauna, inamicul public numărul unu. Constantin Bacalbaşa (1856-1935, om politic şi ziarist) concluziona: „Din ceasul acesta, prietenia românilor pentru Rusia era sfârşită. În ţară naşte, deodată, simţirea antirusă. Ruşii sunt de acum priviţi cu răceală sau cu duşmănie. Conflicte zilnice se întâmplă în toată ţara cu militarii ruşi. Ingratitudinea rusească, cât şi călcarea fără pudoare a angajamentelor luate formal prin convenţiunea din 4 aprilie 1877 revoltă toate sufletele româneşti. Cauza Rusiei în România este pierdută pentru totdeauna”.
Evenimentele din 1877-1878 sunt identificate de Alex Mihai Stoenescu drept momentul în care poporul nostru a devenit definitiv ostil Rusiei: „Comportamentul politic necinstit al Rusiei, dar mai ales devastările, incendierile, furturile, violurile şi umilinţele aduse românilor de către armatele ţariste au produs o distrugere decisivă a imaginii vecinului de la Răsărit. (...) Anul 1878 este pragul de la care în mentalul colectiv românesc se instalează fenomenul rusofob, pe un puternic fond naţionalist. A doua trădare, cea din Primul Război Mondial, şi apoi infiltraţia comunistă în presa şi politica românească de până în Al Doilea Război Mondial vor duce la apariţia sentimentului solid de ură împotriva Rusiei, ură care a purtat trupele române dincolo de Nistru, care n-a slăbit nici sub regimul comunist, producând o incredibilă expulzare a trupelor sovietice din ţară în 1958, şi care funcţionează şi astăzi la aceleaşi dimensiuni aparent interminabile”.

ATENTATELE, TRĂDAREA, TEZAURUL, BASARABIA, BUCOVINA...

Incidentele ruso-române nu s-au oprit la conflictul din 1878. Prim-ministrul I.C. Brătianu şi fiul său, Ionel I.C. Brătianu, au fost ţinta a numeroase atentate organizate de ruşi. Sabina Cantacuzino, fiica lui I. C. Brătianu, nota într-o scrisoare: „Rusia era înverşunată împotriva tatei şi a fost iniţiatoarea acelor atentate contra lui”.
În baza documentelor studiate, Alex Stoenescu afirmă, în „Istoria loviturilor de stat”, că mişcările ţărăneşti din 1888 şi 1907 au fost iniţiate de instigatori ai ruşilor, care aveau în plus şi agenţi de influenţă în politică şi în presă.
Evenimentele din Primul Război Mondial, în care armata rusă a fugit de pe câmpul de luptă în 1917, iar tezaurul n-a mai fost returnat de Moscova, urmate de lungul conflict cu bolşevicii pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, în care URSS a anexat din nou Basarabia şi Bucovina, au alimentat tensiunile. Au urmat Al Doilea Război Mondial, ocupaţia rusă din perioada 1944-1958, împreună cu jafurile, violurile, violenţele de tot felul şi impunerea cu forţa a comunismului.
După 1990, instalarea în fruntea statului a lui Ion Iliescu, comunist instruit la Moscova, precum şi ostilitatea Rusiei în (eterna) problemă a Basarabiei nu au fost de natură să atenueze sentimentele românilor faţă de vecinii din Răsărit.
Fricţiunile între România şi Rusia continuă şi acum. Imperiul din Est a reacţionat agresiv la intrarea ţării noastre în NATO şi UE, iar relaţiile dintre cele două părţi sunt caracterizate de specialişti ca fiind „tensionate”.

 

MARIZA-CONCERTO COMPLETO

Germania coace destrămarea României. Uneltele transpartinice au fost "activate".

 Un articol îngrijorător la Inpolitics. A se observa că nu este vorba despre vreun demers unguresc care ar intenţiona anexarea (fie ea şi parţială) a Transilvaniei, ci de o serie de acţiuni care urmăresc (într-o primă etapă) fixarea în conştiinţa colectivă a conceptului identitar de "ardelean". Desigur, următorii paşi se pot uşor deduce: regionalizare-federalizare-referendum-secesiune. În paralel cu moşmondirea "SUE". Şi peste tot, participare germană sau austriacă (cea comună cu "reprezentanţii statului", că mai sunt şi acţiuni ungureşti "unilaterale").

Articolul menţionează printre conjuraţi "mediul academic din Cluj" - desigur, o aluzie la Universitatea Babeş-Bolyai, care s-a afirmat de ceva vreme drept un adevărat centru de propagandă antistatală şi antinaţională. La UBB predă Vasile Puşcaş (PSD), negociatorul principal al părţii române la aderarea la UE, care a primit o catedră sponsorizată de UE (de "studii europene" sau cam aşa ceva), şi tot aici a avut loc (în 2008) o conferinţă găzduită de Andrei Marga (PnL), al cărei subiect era destructurarea statelor naţionale şi crearea "Statelor Unite ale Europei" (Conferinţa internaţională România şi viitorul Europei. Contribuţii româneşti la proiectul "Statele Unite ale Europei"). De asemenea, mulţi dintre semnatarii Manifestului regionalizării (din 2001) au avut sau mai au conexiuni la UBB. Apare şi Boc, care este promovat agresiv de postul TV Transilvania Live şi de angajatul acestuia, Sabin Gherman (autorul manifestului "M-am săturat de România", din 1998), în vederea unei eventuale candidaturi prezidenţiale.

Mişcări ciudate in Transilvania: ce jocuri face Emil Boc?

După debarcarea de la șefia guvernului și a PDL, Emil Boc a ieșit din lumina reflectoarelor și a tulit-o înapoi, la Cluj, de unde nu se mai prea aude de el, cu excepția opiniilor unora legate de șansele sale la președinția României, în 2014.

Pînă la a ajunge, însă, președintele tuturor românilor, Boc se implică în niște manevre cel puțin dubioase, care lasă loc unor speculații de cu totul altă natură.

Un eveniment care a scăpat atenției presei de la noi s-a petrecut în luna octombrie, la Munchen. Mai precis, despre el s-a scris în cîteva articole de business, dar fără anumite detalii demne de luat în seamă.

Între 7 și 9 octombrie, Camera de Comerţ şi Industrie Româno-Germană a organizat pentru a doua oară standul comun al României la EXPO REAL München - cel mai mare târg european pentru proiecte imobiliare şi investiţii la nivel internaţional.

În calitate de expozant s-au aflat firme românești, primării de municipii șamd

scopul fiind promovarea de programe investiţionale. În plus, la ediţia din acest an EXPO REAL și-a propus să aducă în centrul atenţiei ţările din Europa Centrală, Europa de Est şi Sud – Est, ceea ce a făcut ca, în programul de conferinţe al Forumului de Investiţii, aceste ţări să fie plasate în prim-plan.

Potrivit presei de la noi, „România ca destinaţie investiţională” a fost tema majoră propusă pentru conferinţă de Camera de Comerţ şi Industrie Româno-Germană, prin intermediul căreia s-a dorit trezirea interesului investitorilor străini pentru piaţa românească. Din partea Guvernului României, la conferinţă a participat Costin Mihalache, consilier de stat la Cancelaria Primului Ministru, care a transmis participanţilor disponibilitatea şi dorinţa României de a atrage şi sprijini investitorii străini.

Numai că, în timp ce reprezentantul guvernului și cei ai C.C.I. Româno-Germană vorbeau despre oportunitățile de investiții în România, cîțiva pași mai încolo, un stand expozițional măricel avea o cu totul altă viziune (vezi foto).

Mai precis, o serie de companii, plus reprezentanți ai administrației locale și județene clujene și ai mediului academic din Cluj s-au reunit într-un stand comun, sub numele generic ”Transylvania Evolution” (Evoluția/Dezvoltarea Transilvaniei) girat de însuși Emil Boc, primarul orașului de pe Someș și de Horea Uioreanu, președintele CJ.

Tot în cadrul evenimentului, a fost organizată o conferință comună cu tema " Transylvania - building an Innovation Region".

Scenariul fusese pregătit din timp, cu grijă, odată ce o decizie a consiliului local Cluj din septembrie aloca bani de la bugetul primăriei lui Boc pentru organizarea standului ”Transylvania Evolution”.
Dacă firmele clujene ar fi promovat strict imaginea municipiului condus de Boc ori a județului în cauză, ar mai fi fost cum ar mai fi fost.

Numai că brandul promovat de ardelenii sus-pomeniți a fost al întregii Transilvanii, lucru mai greu explicabil.

De altfel, pe siteul oficial al Transylvania Evolution sunt aruncate, ca într-o doară, informații precum cea conform căreia PIB-ul pe cap de locuitor din Transilvania este cu 10 procente mai mare decît media țării, ori că Transilvania are un aport la PIB-ul național de peste 35% din totalul acestuia.
Încă mai grav, la standul de la Munchen și în pliantele publicitare distribuite zecilor de mii de vizitatori, harta Transilvaniei era atent decupată și mărită în raport cu restul țării (vezi foto).

Vasăzică, noua strategie de imagine a României este promovarea pe bucăți?
Interesant, mai ales din partea unui politician, Emil Boc, căruia în mod oficial (și neconstituțional) i s-a cedat acum un an de către șeful statului dreptul de primi onorul de Ziua Marii Uniri.

Situația este cu atît mai delicată cu cît Estul Europei a reînceput să fiarbă, și se vorbește tot mai intens de revenirea Moldovei la România, dar și de un posibil referendum prin care Transilvania ar putea deveni provincie de sine stătătoare, după modelul referendumului scoțian, programat anul viitor.

Cînd la un eveniment de dimensiunile Expo Real Munchen, ultramediatizat în cercurile economice mari ale lumii – și încă la o ediție care urmărea oficial promovarea aparte a statelor din Est - se face un asemenea lobby pentru provincia istorică Transilvania în dauna României, în ansamblu, ceva nu e în regulă oricît de relaxat ai privi situația.

În aceste condiții, se pune întrebarea legitimă: ce jocuri oculte se fac în Transilvania?

Rusia ataca economic: proiectul "Vulturul bicefal"

Razboiul dintre Rusia si vest ascunde si alte aspecte, in afara anexarilor teritoriale, a manevrelor militare, a "sanctiunilor" impuse de SUA si o parte din aliatii sai, de declaratii si de tot felul de provocari. Componenta economica despre care s-a discutat pana acum s-a axat pe gazele rusesti. Iata insa ca Rusia are si alte planuri, care, daca ii vor reusi, vor provoca ceva probleme finantelor euro-americane. Nu ca nu ar merita-o.

Intr-unul dintre cele mai socante rapoarte de la inceperea crizei ucrainene, Ministerul afacerilor Externe (rus) a avertizat in data de 2 aprilie ca presedintele Putin a ordonat demararea imediata a "Proiectului Vulturul Bicefal" care, cand va fi implementat in intregime, va avea drept rezultat ca toate resursele energetice globale sa fie achizitionate cu aur si, ca efect, va pune capat domniei dolarului ca moneda de referinta globala, ducand la prabusirea economiilor SUA si UE.

Potrivit acestui raport, "Proiectul Vulturul Bicefal" presupune ca Banca Centrala a Federatiei Ruse sa inceapa emiterea unei monede de aur de 5 ruble, cu un continut de 0,1244 uncii troiene de 0,900 aur pur, cu un diametru de 18 mm., inscriptionata cu un vultur bicefal incoronat, protejat de un scut si care va deveni alternativa mondiala atat la dolar, cat si la euro in achizitionarea de resurse energetice.

Deosebit de important, potrivit acestui raport, este ca "Proiectul Vulturul Bicefal" include crearea unui sistem national de decontare care sa permita Rusiei creara premiselor pentru a oferi in curand alternativa la sistemul bancar "Societatea pentru Telecomunicatii Interbancare Internationale" (Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications (SWIFT) si pentru a oferi natiunilor lumii sansa de a iesi de sub hegemonia dolarului american si a SUA.

Cauza reactiei "furioase" a lui Putin in ordonarea "Proiectului Vulturul Bicefal" ar fi fost blocarea "ilegala si absurda"a unei plati efectuate de ambasada Rusiei din Astana, Kazahstan, pentru Sogaz Insurance Group de catre cea mai mare banca americana, JP Morgan, la inceputul lunii aprilie, prin SWIFT, actiune la care purtatorul de cuvant al ministrului de externe, Aleksandr Lukashevich, a raspuns cu urmatoarea declaratie:

"Daca prin aceasta, compania financiara americana a dorit sa "creasca"in ochii Casei Albe, atunci, in mod evident, s-a supraestimat. Washingtonul trebuie sa inteleaga: orice actiune ostila impotriva misiunilor diplomatice ruse nu reprezinta doar o incalcare a dreptului international, dar va fi insotita de contramasuri care vor afecta in mod inevitabil activitatea ambasadei si consulatelor SUA din Rusia".

Pe de alta parte, Putin a ordonat bancii Sberbank, cea mai mare banca din Rusia si din Europa de Est, sa nu mai acorde credite in valuta, miscare pe care website-ul financiar american de mare influenta Zero Hedge a comentat-o drept ruperea Rusiei de petrodolar in mod voluntar.

In ceea ce priveste SWIFT, "liantul" care tine sistemul monetar global legat de dolar, aceasta "banca a bancilor centrale", care functioneaza ca un mijlocitor al schimburilor valutare si care este si pivotul tranzactiilor de marfuri si de energie la nivel mondial, legate de moneda de rezerva, poate fi distrus in doua saptamani de un sistem rusesc bazat pe aur.

Rusiei urmeaza sa i se alature noului sistem bancar global bazat pe aur ca alternativa la SWIFT si celelalte state BRICS (Brazilia, India, China si Africa de Sud) care, in unanimitate, au sustinut pozitia Rusiei cu privire la Crimeea in fata SUA si UE.

Cu Statele Unite, care trebuie sa plateasca 26% din veniturile din taxe si impozite catre oligarhii sai ca si dobanzi, si cu o Uniune Europeana care este alarmata ca ar costa-o 215 miliarde de dolari ca sa renunte la importul de gaz rusesc, Banca Centrala a Rusiei a reusit sa depoziteze peste 1040 de tone de aur, aratandu-si forta in fata bancilor centrale occidentale care traiesc numai din bani tipariti.

Pentru a sustine "Proiectul Vulturul de aur" in fata inevitabilei prabusiri SUA-UE, Ministerul Resurselor Naturale raporteaza ca Proiectul Natalka a inceput deja productia si este capabil sa alimenteze Banca Centrala a Rusiei cu rezerve uriase de aur pentru a asigura succesul acestei noi monede globale pentru achizitiile de resurse energetice.

In final, nu ne putem abtine sa nu ne intrebam: pentru noi va fi mai bine, sau este vorba tot de impartitul prazilor si demanipulare?

sursa: http://www.whatdoesitmean.com/

Morti suspecte ale unor personaje cheie din timpul revolutiei

In zilele revolutiei, dar si in anii care au urmat, multi dintre oamenii-cheie ai evenimentelor din 1989 au murit, au disparut ori s-au sinucis in conditii ramase neelucidate.

Desi in majoritatea cazurilor anchetatorii s-au grabit sa diagnosticheze cauze naturale sau accidentale, exista numeroase suspiciuni legate de aceste decese, informeaza Romania Libera (editia din 18 decembrie 2007).

Dosarul Milea, redeschis in 2007

DATA NAȘTERII: 1 ianuarie 1927, Lereşti, Argeş
DATA MORȚII: 22 decembrie 1989, București (62 de ani)
CAUZA OFICIALĂ A DECESULUI: sinucidere prin împușcare în inimă
A FOST: ministru al apărării între 1985 – 1989

Generalul Vasile Milea, ministrul Apararii Nationale in ultimul guvern comunist, a deschis seria deceselor suspecte. Moartea lui a fost anuntata de catre Nicolae Ceausescu (“Tradatorul s-a sinucis!”) pe postul national de televiziune, chiar in prima jumatate a zilei de 22 decembrie 1989, inainte sa fuga cu elicopterul din sediul CC al PCR.

Pana la data de 21 decembrie, ministrul Milea a transmis ordinele comandantului suprem Ceausescu de reprimare a manifestantilor si a coordonat executarea acestora impreuna cu ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, seful Securitatii Statului, Iulian Vlad, si seful garzilor patriotice, generalul Corneliu Parcalabescu. Despre moartea lui Milea au circulat doua ipoteze.

Potrivit primei ipoteze, ministrul Milea ar fi fost impuscat din ordinul lui Ceausescu pentru ca a refuzat sa continue sa lupte impotriva propriului popor. A doua ipoteza porneste de la premisa ca Milea chiar s-a impuscat pentru ca si-ar fi dat seama ca Ceausescu va pierde batalia, iar el va fi pedepsit pentru crimele comise pana la acea data.

Presupusa sinucidere a avut loc in biroul generalului garzilor patriotice, Corneliu Parcalabescu (vazut des in preajma Elenei Ceausescu), cu o arma ce apartinea unui subofiter din garda de corp a acestui general.

Pana in 1998, dosarul decesului ministrului Milea a fost inchis cu diagnosticul “sinucidere”, desi in raportul medico-legal de expertiza nu au fost consemnate urme de pulbere pe haine si pe corp, urme specifice cazurilor de sinucidere prin impuscare. Generalul magistrat Dan Voinea de la Sectia Parchetelor Militare a deschis dosarul in 1998 pentru a completa cercetarile si a stabili cu exactitate imprejurarile mortii lui Milea.

Dupa schimbarea puterii din 2001, dosarul a fost preluat de magistratii militari Vasile Stanca si Gheorghe Oancea, care au clasat dosarul tot cu sinucidere, fara a explica de ce in raportul medico-legal nu au fost consemnate urmele lasate de traiectoria glontului ucigas. In 2007, generalul magistrat Dan Voinea a redeschis acest dosar pentru completarea cercetarilor.

Dosarul Trosca-USLA, la un pas de instanta.

Colonelul Gheorghe Trosca, adjunct al sefului de Stat Major USLA, coordona, in noaptea de 22 spre 23 decembrie, trei transportoare blindate catre Ministerul Apararii Nationale, unde i se ordonase sa sprijine apararea.

Transportoarele au fost distruse, iar echipajele USLA macelarite de catre dispozitivele de aparare ale MApN, care i-au luat drept teroristi (asa au fost informati conducatorii dispozitivelor de aparare). Trosca era antrenat sa cunoasca si sa riposteze in situatii limita gen lupte de gherila si contracara metodele de diversiune.

Era unul dintre ofiterii care ar fi putut depista rapid “celula” transmitatoare de informatii diversioniste despre teroristi, “fantomele” care au generat, dupa 22 decembrie, circa 1.000 de morti si 3.000 de raniti. In acest caz, Sectia Parchetelor Militare a reconstituit cu precizie faptele si persoanele participante, dar numele acestora si acuzatiile care li se aduc nu sunt, inca, publice.

Nuta si Mihalea au ars de vii.

Generalul Constantin Nuta, seful Militiei, si adjunctul sau, generalul Velicu Mihalea, au murit in seara de 23 decembrie 1989, dupa ce elicopterul care-i aducea la Bucuresti a fost doborat la Alba Iulia.
Pana la data de 20 decembrie, cei doi au sters urmele macelului de la Timisoarape data de 19 decembrie au trimis cadavrele la Bucuresti, unde au fost incinerate, iar cenusa lor a fost aruncata la groapa de gunoi a Capitalei), apoi s-au dus la Arad .

In dimineata zilei de 23 decembrie au luat trenul spre Bucuresti, dar la Deva au fost arestati si dusi la sediul unui regiment de geniu din oras.

Apoi au fost urcati intr-un elicopter (unde au fost legati cu franghii de scaune) pentru a fi dusi la Bucuresti.

In loc sa se indrepte spre Capitala, elicopterul si-a schimbat – nu se stie de ce! – traseul spre Alba Iulia.

Elicopterul a fost doborat pe dealul Mamut din Alba Iulia de catre militarii de la sol, care au primit ordin sa doboare tot ce zboara, deoarece ar fi fost vorba de “teroriști“.

Ordinul a venit de la Bucuresti, de la celula de comanda de la MApN (unde se aflau, intre altii, generalul Victor Athanasie Stanculescu si Ion Iliescu),dupa cum s-a aflat de curand in cadrul anchetelor de la Sectia Parchetelor Militare. Au fost identificate persoanele care au transmis ordinul de doborare “a tot ce zboara”, precum si cei care le-au executat.

Considerat o adevarata biblioteca vie, Nuta a fost anterior sef la contrainformatiile militare. Era extrem de temut si multi l-ar fi dorit disparut.

Puiu, disparut si declarat nebun

Generalul Dumitru Puiu, comandantul Aeroportului Otopeni, a disparut, pur si simplu, pe 24 decembrie 1989, dupa ce a anuntat la TVR ca detine filme cu masacrul de la Otopeni. A fost descoperit pe strazile Timisoarei, unde a fost internat la spitalul de psihiatrie.

A murit in mod suspect la inceputul lui 1990. Casetele disparute ar fi facut lumina asupra diversiunii de la aeroport in urma careia numai intr-o singura ora au fost ucise circa 50 de persoane.

Conditiile disparitiei generalului Puiu nu vor putea fi elucidate niciodata, sustin surse judiciare.

Misterul de la Viena

Generalul Marin Ceausescu (fratele dictatorului) – seful reprezentantei comerciale a Romaniei pentru Europa de Vest de la Viena (in fond, o centrala de spionaj) – a avut acces la conturile familiei Ceaușescu.

La 28 decembrie 1989, acesta “s-a sinucis prin spanzurare” la sediul reprezentantei, iar conturile Securitatii au disparut. Moartea generalului Ceaușescu nu a fost anchetata.

Seful lui Pacepa si judecatorul lui Ceausescu, “sinucisi”…

Generalul Nicolae Doicaru (seful Directiei de Informatii Externe intre 1959-1978) a murit extrem de ciudat la o partida de vanatoare din 1992, verdictul anchetatorilor fiind cel de “sinucidere prin impuscare”.

Toti participantii la vanatoare aveau cartuse cu alice, dar Doicaru a fost ucis de un glont care nu se stie din arma cui a “pornit”.

Doicaru a fost prieten cu Pantiusa Bodnarenko, fostul sef al generalului Mihai Pacepa (generalul de Securitate, “defectat la americani”), iar dupa 1990 a fost consilierul lui Gelu Voican Voiculescu. Dosarul a fost clasat.

Judecator militar, generalul Gica Popa, presedintele completului de judecata in procesul Ceausestilor, cel care a pronuntat condamnarea la moarte a acestora, s-a sinucis prin impuscare intr-o unitate militara la data de 1 martie 1990, dupa ce a cerut trimiterea la o ambasada in strainatate, pentru protectie.

Potrivit unor surse judiciare, generalul Popa, pana la sinucidere, a fost asaltat de telefoane de amenintare cu moartea. Dosarul a fost inchis.

Seful USLA, mort intoxicat

Colonel Gheorghe Ardeleanu, fost sef USLA, fost sef de contraspionaj pe spatiul european, a murit in iunie 1993, cand s-a “intoxicat cu insecticid, stropind cartofi” la Petrani (langa Oradea). Diagnosticul: “moarte accidentala”.

Bunoaica si Malutan au plecat cu elicopterul

Generalul Ion Bunoaica, fost sef al comandamentului Trupelor de Securitate Timisoara, implicat in reprimarea de pana la data de 21 decembrie, numit ulterior sef al noii Jandarmerii Romane, s-a prabusit cu un elicopter in 1995, impreuna cu generalul de politie Ion Eugen Sandu (fost la Militie).

Bunoaica era un martor incomod, deoarece putea spune cine si ce ordine de reprimare a dat la Timisoara. Dosarul mortii a fost clasat.
Locotenent-colonelul de Securitate Vasile Malutan, fost pilot al lui Nicolae Ceausescu, s-a prabusit cu elicopterul de la inaltimea de 12 metri “in timp ce uda vita-de-vie” la Fundulea (“moarte accidentala”).

Cu o zi inainte de a muri, el a sustinut in fata unei comisii parlamentare ca “la plecare, in 22 decembrie, Nicolae Ceausescu avea cu el o valiza plina cu documente”.

Generalii Militaru si Gusa, morti “natural” de cancer galopant…

Generalul Nicolae Militaru, primul ministru postdecembrist al Apararii, a murit de cancer galopant (“moarte naturala”) in 1996, la scurt timp dupa ce a anuntat ca va fi contracandidatul lui Ion Iliescu la presedintia Romaniei. Militaru a fost deconspirat ca agent sovietic. Cunostea in detaliu reteaua KGB din Romania, din care facea parte.

Generalul Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major General al Armatei, a participat la reprimarea demonstrantilor de la Timisoara pana la data de 19 decembrie 1989. A murit de cancer galopant (“moarte naturala”) in martie 1994. Membrii familiei sale au declarat presei ca boala i-a fost provocata intentionat pentru a fi impiedicat sa spuna tot adevarul despre cei implicati in crimele din decembrie 1989.

DECESE “NATURALE”

Cinci generali prea bine informati…

» Generalul Gheorghe Voinea, comandantul Armatei I , a coordonat represiunea din Bucuresti si se presupune ca a cunoscut imprejurarile “sinuciderii” ministrului Milea. A fost gasit mort in birou la inceputul lui 1990.Nu s-a anchetat decesul generalului, moartea fiind considerata “naturala”.

» Generalul Safta, seful dispozitivului de aparare al sediului MApN, mort la inceputul lui 1990. El i-a cunoscut pe toti membrii “celulei de comanda” din sediul MApN, de unde au plecat toate informatiile diversioniste, generatoare de victime. Imprejurarile mortii generalului Safta nu au fost anchetate (“moarte naturala”).

» Generalul Cerbu, seful centralei Transmisiunilor MApN, a detinut controlul asupra circulatiei informatiilor si ordinelor. El este cel care a anuntat la TVR ca “s-au intrerupt legaturile cu Securitatea…”.

A stiut cine si ce ordine a transmis. Ca si fiul sau, tot ofiter, Cerbu a murit de cancer galopant (“moarte naturala”).

» Generalul de Securitate Stelian Pintilie, seful tuturor transmisiunilor militare si civile din Romania (sef al generalului Cerbu), cu sediul la Palatul Telefoanelor din Bucuresti, a murit in conditii suspecte, dar decesul a fost consemnat ca “natural”.Generalul Pintilie a stiut cu exactitate cine a facut diversiunea, care au fost verigile de transmisie, cine le-a executat si cu ce scop.

La revolutie, din centrala, s-a ocupat de intreruperea legaturilor unitatilor Ministerului de Interne si ale Securitatii si a creat o linie directa, securizata intre centrul de comanda de la MApN cu celulele aflate in sediul CC al PCR si cu TVR.

 » Generalul Emil Macri, seful Directiei a II-a de contraspionaj economic a Securitatii, specializat in inabusirea revoltelor (inclusiv a revoltelor din 1977 si 1987), a fost arestat si inchis dupa revolutie.

Macri nu a apucat sfarsitul procesului sau. El a murit in aprilie 1991. Diagnosticul oficial a fost “infarct”, dar s-a sustinut si ipoteza intoxicarii sale in masina care il transporta de la un spital la altul. Diagnostic: “moarte naturala”.

Ilie Sirbu, ofiter acoperit al Securitatii

 Acuzatie incendiara: Ilie Sirbu, ofiter acoperit al Securitatii si complice la omor calificat

Senatorul Valer Marian, fost PSD, a înaintat azi Parchetului o plîngere penală incendiară împotriva liderului pesedist Ilie Sîrbu, pe care îl acuză că a fost ofițer acoperit al fostei Securități și că a fost implicat, în decembrie 1989, într-o acțiune care a dus la moartea a șase oameni, în timpul revoluției de la Timișoara.
Reproducem integral plîngerea către Parchet a senatorului:

Către

                                      Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

                                     -Domnului procuror general Tiberiu Niţu

            Subsemnatul Marian Valer, cu domiciliul în municipiul Satu Mare str. Mircea cel Bătrân bl C 26 ap. 19 judeţul Satu Mare, senator în Parlamentul României, ales în Circumscripţia electorală nr. 32 Satu Mare, Colegiul nr.1, CNP 1600802124052, vă înaintez prezenta

                                                            SESIZARE PENALĂ

solicitându-vă să efectuaţi cercetări faţă de numitul Sârbu Ilie, senator în Parlamentul României, având locul de muncă cunoscut în Bucureşti Calea 13 Septembrie nr.1-3 Sectorul 5, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în declaraţii şi complicitate la omor calificat, prev.  şi ped. de art.330 şi de art.187 alin.1 lit.f din Codul penal, cu aplic. art.37 alin.1 din Codul penal.   

                                                            Motive:  

            În fapt:

            Originar din judeţul Caraş-Severin, numitul Sârbu Ilie, poreclit „Părintele”, este licenţiat în teologie şi ştiinţe economice, absolvind Seminarul Teologic din Caransebeş şi  Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara. În perioada 1976-1978, susnumitul a activat ca profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, iar în perioada 1978-1981 a deţinut funcţia de director la acest seminar. În perioada 1981-1991, susnumitul a activat în calitate de consilier economic la Mitropolia Ortodoxă a Banatului din Timişoara. În perioada 1991-2001, susnumitul a derulat afaceri în domeniul comerţului, agriculturii şi morăritului, deţinând funcţia de director general la firma germană SC FANGMEIER AGRO-IMPEX SRL Timişoara .

            Începând din anul 2000 şi până în prezent, numitul Sârbu Ilie a deţinut o serie de funcţii politice şi administrative de demnitate publică. Astfel, în perioada 1.01-31.12.2000 a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş. În perioada 2001-2004 adeţinut funcţia de ministru al Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale în Guvernul PSD condus de primul ministru Năstase Adrian. În 2004, în 2008 şi în 2012 susnumitul a candidat şi a fost ales senator în Parlamentul României în Circumscripţia electorală Timiş. Susnumitul este membru al Partidului Social Democrat şi a deţinut funcţia de vicepreşedinte al PSD, iar actualmente deţine funcţiile de lider al Grupului parlamentar al PSD din Senatul României şi de membru al Biroului Permanent Naţional al PSD. În cursul anului 2008 susnumitul a deţinut temporar funcţia de preşedinte al Senatului României. Susnumitul este cunoscut drept tatăl europarlamentarului Sârbu Daciana, candidat pe lista Alianţei electorale PSD – UNPR -  PC la alegerile pentru Parlamentul European din 25 mai 2014 şi ca socru al actualului prim-ministru al Guvernului României, Ponta Victor, preşedintele Partidului Social Democrat.

            În exercitarea atribuţiilor parlamentare, mi-au parvenit relativ recent, de la foşti ofiţeri ai Departamentului Securităţii Statului, informaţii de o gravitate deosebită din care se conturează săvârşirea de către numitul Sârbu Ilie, fost şi actual demnitar de rang înalt al statului român, a infracţiunilor de fals în declaraţii şi complicitate la omor deosebit de grav, astfel că atât în calitate de cetăţean cât şi în calitate de parlamentar am atât obligaţia morală cât şi obligaţia legală de a sesiza instituţiile abilitate, recte Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru a efectua cercetările de rigoare:

            I. În anul 1976 numitul Sârbu Ilie a fost recrutat ca informator în probleme „ culte – secte”, în reţeaua Direcţiei a I-a a Securităţii ( structură cu atribuţii explicite de poliţie politică), fiindu-i întocmit dosar Fond R ( reţea ) sub numele conspirativ „ Ovidiu Marinescu”. Ulterior, socrul său, care era colonel în Securitatea Statului, l-a recomandat Centrului de Informaţii Externe ( serviciul de spionaj extern) pentru a-l lua în pregătire în vederea trimiterii la post în străinătate.

            Şeful grupei teritoriale Timişoara a Centrului de Informaţii Externe, colonelul Crişan Aurel, a primit ordin să se ocupe de pregătirea numitului Sârbu Ilie în vederea încadrării ca ofiţer acoperit în aparatul de informaţii externe al Securităţii Statului. În acest sens, colonelul Crişan Aurel l-a prezentat şi l-a recomandat elogios reprezentanţilor liniilor de activitate externă din Centrală, iar, după evaluarea şi testarea sa pe mai toate liniile şi spaţiile spionajului, susnumitul a fost stabilizat în legătura colonelului Nădejde Nicolae, care l-a predat apoi colonelului Găină Constantin, ambii făcând parte din UM 0544/102. Conform surselor, colonelul Nădejde Nicolae a fost implicat, împreună cu locotenent-colonelul Nica Sergiu, şeful UM 0544/R, colonelul Diaconescu Ion şi maiorul Vitescu Andrei ş.a., în operaţiuni de intimidare a unor persoane incomode politic din emigraţia română din Occident, asupra căror s-au realizat ori simulat atentate ( Nicolae Penescu, fondatorul Consiliului Naţional Român din exil – Franţa, Virgil Tănase, Şerban Orăscu şi Emil Georgescu, angajaţi ai postului de radio Europa Liberă, medicul Ion Şerban şi inginerul Rudolph  Bruchner, foşti ofiţeri de Securitate, care au defectat la inamic, primul stabilindu-se în Elveţia iar al doilea în Republica Federală Germania.

            În timp ce se afla în stagiu de formare ca agent ilegal clandestin al unei unităţi deplin conspirate a Centrului de Informaţii Externe al Departamentului Securităţii Statului şi îndeplinea funcţia de consilier al Mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu, numitul Sârbu Ilie a fost trimis în misiuni informative externe, dar şi de verificare şi acomodare în climat contrainformativ ostil, pe teritoriul unor state occidentale ( Elveţia, Anglia, Republica Federală Germania). Din documentele arhivate în dosarul operativ „GUGULANUL” de către colonelul Găină Constantin, fost ofiţer recrutor şi formator de agenţi clandestini în UM 0544/102 Bucureşti, menţinut în activitate şi după 1989, rezultă că ofiţerul deplin conspirat ( O.D.C. ) Sârbu Ilie a fost maşrutizat în anii 1984-1985 în Elveţia, pentru controlul referentului informaţii externe ( R.I.E.)  Ciubotea Dan Ilie ( actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), care era profesor şi director adjunct la Institutul Ecumenic dela Bossey (Elveţia) şi profesor asociat la Institutul Ecumenic din Geneva şi Fribourg ( Elveţia ). În anul 1989 numitul Sârbu Ilie a fost trimis în Anglia având ca obiectiv crearea de relaţii de interes operativ utile susţinerii biografiei de acoperire sub care urma să fie naturalizat într-un spaţiu occidental.

            Sub criptonimul „Ovidiu Marinescu”, numitul Sârbu Ilie a continuat şi colaborarea cu organele interne ale Securităţii Statului, furnizând un volum consistent de informaţii – note olografe -  opisate în dosarul personal de informator, arhivat la Fondul „Reţea”. Fiind apreciat ca „informator valoros”, a fost preluat în legătura personală a adjunctului şefului Securităţii Judeţului Timiş, care l-a utilizat în mai multe probleme: „activităţi duşmănoase regimului politic desfăşurate sub acoperirea cultelor şi sectelor religioase”, „legături cu reprezentanţele străine”, „vest-germani”,ş.a.

            Ofiţerul deplin conspirat Sârbu Ilie a fost în legătura colonelului Găină Constantin şi după  evenimentele din decembrie 1989, inclusiv în perioada în care colonelul Găină a activat la Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă a Ministerului de Interne . În perioada 1991-2001, când ofiţerul deplin conspirat Sârbu Ilie a deţinut funcţia de director general la SC FANGMEIER AGRO-IMPEX SRL Timişoara, colonelul Găină i-a valorificat noile posibilităţi informative asigurându-i pregătirea specifică de misiune şi pe perioada specializărilor efectuate în Germania ( în 1994 ). Totodată,  susnumitul a fost folosit sporadic pentru cercetarea informativă a mediilor politice din România.

            După încadrarea colonelului Găină Constantin la Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, acesta i-a raportat şefului direcţiei, chestorul Ardelean Virgil, că l-a avut în legătură pe numitul Sârbu Ilie şi a solicitat aprobarea să-l menţină în contact operativ, cu înregistrare în evidenţa ofiţerilor acoperiţi ai DGIPI. În perioada în care numitul Sârbu Ilie a deţinut funcţia de ministru al Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltări Rurale în Guvernul Năstase, colonelul Găină Constantin a exercitat, inclusiv la solicitarea şefului DGIPI, un trafic de influenţă sistematic pe lângă numitul Sârbu Ilie, până la un moment dat, când după consultarea prealabilă a primului ministru Năstase Adrian şi a directorului SRI, Timofte Radu, susnumitul nu a mai dat curs intervenţiilor. Deranjat de refuz, chestorul Ardelean Virgil a deconspirat calitatea secretă a politicianului Sârbu Ilie, făcându-l astfel vulnerabil la influenţe şi presiuni, inclusiv faţă de un serviciu străin, în legătura căruia se afla şi Ardelean Virgil. După ce chestorul Ardelean Virgil a deconspirat existenţa dosarului operativ a numitului Sârbu Ilie, acesta a fost pus în dependenţă de forţele politice adverse şi folosit, ca agent de operaţiune clandestină, pentru dezbinarea şi slăbirea conducerii Partidului Social Democrat, respectiv pentru controlul politic şi manipularea stângii social-democrate .

            Având în vedere că numitul Sârbu Ilie a completat şi semnat, cu ocazia investirii în funcţiile de preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, de ministru al Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi de preşedinte al Senatului României, precum şi cu ocazia depunerii candidaturii pentru Senatul României în anii 2004, 2008 şi 2012, declaraţii în care a consemnat că nu a avut calitatea de colaborator al Securităţii ca poliţie politică, consider că se impun a fi efectuate cercetări sub aspectul săvârşirii, în concurs real,a unui număr de  şase infracţiuni de fals în declaraţii, prev. şi ped. de art. 330 din Codul penal, cu aplic. art. 37 alin.1 din Codul penal.

            Menţionez că dosarul respectiv mapa anexă cu informaţiile furnizate şi acţiunile realizate de numitul Sârbu Ilie au fost evaluate de Comisia Specială Tripartită  (compusă din preşedintele Comisiei parlamentare de control a Serviciului Român de Informaţii, preşedintele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi directorul Secretariatului General de la SRI ) în anul 2004,  când s-a stabilit regimul special şi destinaţia unor categorii de dosare  excluse accesului, deşi nu mai privesc securitatea naţională, ori greşit încadrate ca fără legătură cu securitatea naţională.

            II. În timpul evenimentelor sângeroase de la Timişoara din decembrie 1989, fără a avea sarcini în acest sens, din pur exces de zel, numitul Sârbu Ilie a raportat, de mai multe ori pe zi, legăturii sale operative ierarhic superioare din Centrul de Informaţii Externe tot ce afla şi avea în raza vizuală de observaţie din perimetrul Catedralei Mitropolitane Ortodoxe . În data de 17 decembrie 1989, când, la ordinul şi exemplul personal al generalului Chiţac Mihai din Ministerul Apărării Naţionale, a fost declanşat foc de arme automate asupra populaţiei civile din Piaţa Catedralei, mulţimea s-a retras să se adăpostească în catedrală. Din propria iniţiativă, consilierul Mitropoliei, Sârbu Ilie, a închis şi a baricadat uşile catedralei astfel că mai mulţi oameni, care au încercat şi au sperat să se salveze în catedrală, au căzut seceraţi de gloanţe, înregistrându-se şase morţi şi zeci de răniţi.

            Aflat în străinătate, la un congres ecumenic internaţional, Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu, i-a comunicat numitului Sârbu Ilie, după represiunea armată din Piaţa Catedralei, să nu-l implice în deciziile şi acţiunile sale. Totodată, din centrala UM 0544/102, şeful colonelului Găină Constantin i-a ordonat acestuia să întrerupă imediat orice iniţiativă a numitului Sârbu Ilie, deoarece evenimentele în desfăşurare nu privesc ordinul său de misiune şi nici competenţele Departamentului Securităţii Statului, contravenind ordinului expres al şefului acestuia de neimplicare împotriva acţiunilor populaţiei.

            Având în vedere înlesnirea către de numitul  Sârbu Ilie a acţiunii de represiune armată împotriva populaţiei din Piaţa Catedralei din Timişoara în data de 17 decembrie 1989, soldată cu şase morţi şi zeci de răniţi, şi ţinând cont că, în cursul anului trecut, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a redeschis dosarele privind evenimentele sângeroase din decembrie 1989, consider că se impun a fi efectuate cercetări faţă de susnumitul sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la omor calificat, prev. şi ped. de art.187 alin 1 lit.f din Codul penal

            Menţionez că generalul Chiţac Mihai a fost condamnat definitiv în 2008 la 15 ani de închisoare şi degradare militară pentru infracţiunea de omor deosebit de grav, referitor la implicarea sa în reprimarea sângeroasă a manifestanţilor civili de la Timişoara în decembrie 1989.

            În drept, îmi întemeiez sesizarea pe prevederile art. 223 din Codul de procedură penală rap la art. 330 şi art. 187 alin.1 lit.f din Codul penal, cu aplic. art.37 alin.1 din Codul penal.

            Satu Mare, 22.05.2014                                             Marian Valer