Preşedintele Clubului de la Roma, pe Europa

Dr. Călin Georgescu: "În ultimii 25 de ani, sufletul românesc a fost trecut prin sabie"

Dr. Călin Georgescu este unul dintre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţional pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este preşedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o denumire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreşte regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei condiţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale. A elaborat strategia de dezvoltare durabilă a României pe următorii 30 de ani. Strategie din care nu s-a pus în operă nici măcar un paragraf. Nu întâmplător, d-l Georgescu a fost propus, la începutul lui 2012, să-l înlocuiască pe Emil Boc în fruntea guvernului României, dar interese obscure s-au opus. A fost o şansă pierdută de toţi românii. Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi înşine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.

„Acum, în România, omul devine «resursă umană»”
Aţi detectat, în scrierile dv., „războiul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?

Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îmblânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei. Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi socială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, motivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la preceptele „politicilor corecte“. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culorile. Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegrino, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului - accesul primar la apă. Poate fi un drept uman transformat în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da... În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă adevărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, confundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea născută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „resursă umană“ - un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimentele procesate industrial conţin substanţe care acţionează subtil asupra sistemului nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concentrate artificial devine dependent: în căutarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educaţional de stat contribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemistic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor… Eu, în aceşti 25 de ani, am văzut în România doar promovarea malignă a incompetenţei. O perioadă în care sufletul românesc a fost trecut prin sabie. De aceea, cred că se impune urgent reprofesionalizarea României şi restabilirea valorilor morale ireproşabile, de care, în istoria sa, poporul nostru a făcut dovadă prin fapte.

Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” succesului României: micul producător, ţăranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?

A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea românilor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănătoşirea României. Graţie lui vom rezolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occidentului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul întreprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie performantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.

„Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Sunt nişte mutanţi, o altă specie”
Ce „definiţie” ne oferă politicienii care au condus ţara în ultimii 25 de ani?

Prădătorii care au condus şi conduc ţara ignoră viitorul şi nu ne pregătesc pentru el; pe ei nu-i interesează decât prezentul, să poată fura acum, când mintea poporului este încă înrobită. Cei ce conduc România sunt făcuţi, nu născuţi. Ei sunt omul nou, creat înainte de ’89. Sunt nişte mutanţi, o altă specie! Din păcate, asistăm la o disoluţie totală a ţării. Iar intelectualii păstrează o tăcere complice. Rar găseşti un intelectual integru. Mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot. Politicienii, ca şi intelectualii, caută „să vorbească frumos“, ca să nu „deranjeze”, toţi vor să fie politic corecţi. Oameni buni, nu mai priviţi la culoarea cenuşie ca la un simbol al cuminţeniei, este timpul să ne trezim! Totul s-a transformat într-un imens crematoriu unde sunt incinerate libertatea şi viitorul neamului românesc. Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Dar „Ion” şi „Gheorghe” sunt ignoraţi, statul român ascultă de alte „glasuri”... Care este contextul internaţional în care România ar putea să-şi folosească atuurile proprii, naturale?

Se recunoaşte la nivel european că toate modelele de până acum au erodat capitalul natural. Singura soluţie este dezvoltarea durabilă sau, mai corect spus, sustenabilă, pentru că vorbim de obiective pe termen lung. Dezvoltarea nu trebuie să se facă prin epuizarea resurselor, ci la niveluri şi în ritmuri care să permită regenerarea acestora. Criza actuală este o criză de sistem, ea va continua mult timp de acum înainte, până la schimbarea profundă a paradigmei economice mondiale. Consumul de resurse este problema pe termen scurt şi lung a omenirii. Mare parte a ecosistemelor planetei sunt distruse. Unul din trei alimente pe care le avem pe masă se datorează contribuţiei albinelor. Dispariţia acestor mici vietăţi poate duce la stingerea vieţii. Polenizarea artificială se practică deja în China, prima ţară unde aceste insecte excepţionale aproape că au dispărut. Pe acest fond se duce o luptă aprigă pentru ceea ce numim resurse strategice, adică apa şi hrana, dar şi energia verde. Or, România mai deţine încă posibilităţi importante de utilizare a acestor resurse. Ştim ce urmează; întrebarea este dacă suntem pregătiţi să întâmpinăm acest val al schimbării. Din păcate, în politica românească postdecembristă, lipseşte cu desăvârşire o viziune pe termen lung. Lipseşte harta viitorului. Dacă România ar înţelege ce şansă uriaşă are în plină criză, ar face un salt gigantic, nu doar pentru refacerea ei, ci şi pentru a ocupa o poziţie de lider imbatabil, cel puţin în zona balcanică. Am putea restaura dreptatea socială, apăra suveranitatea ţării şi conserva tradiţiile neamului românesc. Să nu uităm că România nu este o ţară oarecare. Noi, românii, suntem o civilizaţie. De aceea, necesităţile politicii externe ale României sunt, mai ales, păstrarea identităţii statului în faţa atacului entităţilor non-statale, adică a corporaţiilor şi „investitorilor strategici“ de genul fondurilor speculative. România are nevoie de un stat care îşi serveşte cu abnegaţie cetăţenii, şi nu de unul care slugăreşte capitalul internaţional. Consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar modern trebuie să fie deviza noastră, aşa cum a fost a înaintaşilor noştri. Întărirea statului este esenţială în vremurile pe care le trăim. Binomul stat-cetăţean este cel pe care a funcţionat mare parte din istoria omenirii; dacă un stat colapsează, se produce şi o prăbuşire a societăţii, cetăţeanul fiind confruntat cu o situaţie de anarhie ca cea din Somalia. Statul român nu trebuie să se îndepărteze sub nici un motiv de rădăcinile sale şi de istoria neamului. Când statul serveşte „corectitudinea politică“ şi trimite jandarmii să-i bată pe truditorii pământului care-şi apără dreptul la apă şi hrană – cum se întâmplă la Pungeşti –, ne aflăm deja în faţa unei trădări de ţară. Poporul nu mai poate rămâne indiferent!

„200 de companii multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc”
Românii din Pungeşti şi din alte localităţi se luptă cu una sau mai multe corporaţii. Acolo s-a ajuns deja la dictatură. Ce rol joacă politicul în acest context?

Corporaţiile dictează la ora actuală politicului în cea mai mare parte a lumii. Urmărind doar propriul profit, ele ascund realitatea, subminând viitorul generaţiilor tinere şi privând naţiunile de lideri autentici şi de patrioţi. 200 de multinaţionale sunt mai puternice decât 150 de state la un loc! Domeniul economic este condus de FMI, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului. Troica aceasta a dus la prăbuşirea economică şi la dezastru ecologic în multe locuri din lume. În loc de politici economice serioase, românilor li se oferă pâine şi circ: să cumperi marfa altora şi să crezi că trăieşti bine. Aceasta, pe un fond de sărăcie şi decădere morală fără precedent. Cantitatea de pâine vândută a scăzut cu 25% faţă de 1990, iar numărul cărţilor, cu 85%. Sunt cifre care vorbesc de la sine despre starea precară şi lipsa de viitor a României în actuala situaţie. România are nevoie de o conducere capabilă să se opună proiectelor geopolitice care vizează distrugerea statelor naţionale şi transformarea ţării într-un teren de vânătoare economică (masacrarea faunei, vânătorile cu acte mai mult sau mai puţin în regulă sunt un capitol la fel de trist). România trebuie să găsească o poziţie de echilibru între forţele geopolitice globale şi să înveţe să negocieze cu puterile lumii, având ca ancoră doar interesul naţional. Putem să spunem, fără teama de a greşi, că destabilizarea prezentă a Ucrainei, prin proteste violente dirijate, este pe punctul de a declanşa un nou Război Rece între Rusia şi SUA. Un „război ascuns“ mocneşte deja în Asia, între China şi principalul aliat din Asia al SUA, Japonia. În acest nou context, extrem de tensionat, România, în loc să fie un factor de stabilitate, apare, prin scandalurile politice la zi, ca un no man’s land, un fel de tărâm al nimănui care poate oricând exploda, aruncând în aer întreaga regiune sud-estică a Europei. Iată de ce, mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri respectaţi pe plan internaţional, capabili să întărească statalitatea României şi să găsească alte surse de finanţare decât vânzarea pe nimic a bogăţiilor naturale şi activelor naţiei. În prezent, ţara se află într-o situaţie atât de jalnică, încât sunt aplaudate chiar şi investiţiile „europene“ în gropi de gunoi, pompos numite „sistem integrat de management al deşeurilor“, amenajate în satele cele mai pitoreşti şi cu mare potenţial agro-turistic (vezi cazul comunei Fărcaşa din judeţul Maramureş). Practic, România se află sub asediul marilor corporaţii. Acţiunea de la Pungeşti este relevantă. Statul apără o corporaţie împotriva propriilor săi cetăţeni. Oamenii sunt bătuţi în curtea lor. Este mai rău decât într-un război împotriva unei puteri străine! De câteva luni, statul îşi terorizează cetăţenii care nu se pleacă în faţa interesului celor fără de ţară. A luat cumva UE poziţie faţă de această încălcare flagrantă a celor mai importante drepturi ale omului, faţă de o acţiune criminală fără precedent?

„România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă!”
Unde se află astăzi ţara noastră pe harta financiară şi economică a lumii?

România are nevoie de un sistem financiar care să-i aparţină, de o politică monetară care să răspundă nevoilor specifice şi de o politică fiscală dictată de realităţile noastre. În ţara noastră bătrânii sunt umiliţi, copiii nu au viitor, pământul este vândut străinilor, iar credinţa strămoşească este călcată în picioare – iată realitatea! Dezastrul este băgat sub preş. Se dau cifre, care de care mai umflate. Una sunt cifrele, alta economia reală. De pildă, se tot scrie că am ieşit din criză. Cum să iasă din criză statul român, când cheltuielile cu bunurile şi serviciile au atins, în 2013, nivelul din 2008, anul în care se arunca cu bani în stânga şi în dreapta?! Cheltuielile bugetului general consolidat, cu bunuri şi servicii, au atins în 2013 nivelul de 6,2% din PIB, apropiate de cele din 2008, când au însemnat 6,5% din PIB. Se impune o simplă constatare: România nu va prospera decât prin introducerea disciplinei financiare. Astăzi, România este o ţară în faliment, care trăieşte pe datorie.

Ce fel de stat este statul român de azi? Care sunt deciziile pe care le poate lua, cu privire la propria dezvoltare?

Statul român actual este un stat slab. Acţionează conform unor mituri şi prejudecăţi, ia decizii importante pe bază de wishful thinking (gândirea deziderativă ce distorsionează realitatea în funcţie de propriile dorinţe). Societatea românească diferă de economiile mature din Europa, în sensul că, dacă în Europa se schimbă un guvern, nu se întâmplă nimic grav, economia merge înainte, structura instituţională funcţionează. Pe când în România nu avem management performant, iar managementul înseamnă viziune, perspectivă. Statul român actual nu mai există, pentru că nu mai funcţionează instituţional. Accidentul aviatic din Munţii Apuseni este o dovadă a inexistenţei statului.

Aţi afirmat că redresarea statului nu se poate face decât prin patriotism în limitele adevărului, reluând formula interbelică „prin noi înşine“. Mai putem invoca acest concept în epoca globalizării?

Totul ne este permis, dar nu totul ne este şi de folos, spunea Sfântul Apostol Pavel. Şi mai spunea că omul întreg, puternic, chiar dacă totul îi este permis, nu se va lăsa stăpânit de tot ceea ce-i este îngăduit. Totul, dar absolut totul se face doar semănând dragoste, nu ură şi trădare. Lucrurile au mers prea departe din cauza modului total inadecvat de conducere a ţării în ultimii 25 de ani. Cei care au deţinut puterea au urmărit doar interesele lor, personale şi de grup, şi nu cele ale ţării. Or, nu ai cum să fii de folos ţării tale dacă nu o iubeşti şi dacă nu-i vrei binele! Formula „prin noi înşine“ nu poate fi transpusă în practică de către cei care duşmănesc România. Sunt ţări importante care, în ultimii 20 de ani, s-au dezvoltat spectaculos pe baza modelului „prin noi înşine“. În anii ’70, Finlanda era la coada ţărilor scandinave, acum este în fruntea lor. La mijlocul anilor ’90, economia Rusiei a fost aproape ruinată de globalişti, cu reţetele lor neoliberale, dar şi-a revenit spectaculos când ţara a adoptat modelul „prin noi înşine“. Japonia, Norvegia, Polonia, Ungaria sunt alte exemple grăitoare de ţări care nu au cedat presiunilor „terminatorilor“ internaţionali şi au reuşit să prospere economic. A ne dezvolta prin noi înşine înseamnă în primul rând a investi în om. Or, aceasta a lipsit cu desăvârşire. Românul trebuie lăsat să facă ce poate el mai bine, nu ce cred de cuviinţă nişte funcţionari de la Bucureşti sau Bruxelles, şi atunci toată ţara va înflori. De ce oare românii sunt foarte apreciaţi în multe locuri importante din lume, iar în ţara lor nu au un loc de muncă? În acest sens, exemplul istoric paşoptist ne stă la îndemână. Este greu, dar se poate! Insuflă-i tânărului mândria pentru istoria neamului său! Când ne vorbea profesorul la şcoală de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Sfânt, intram în pielea lor ca eroi şi doream, noi, copiii, să facem la fel pentru ţara noastră. Numai aşa va deveni tânărul responsabil. Din păcate, istoria este minimalizată; pur şi simplu s-a tăiat panglica istoriei, s-a întrerupt legătura cu eroii şi martirii neamului, uitându-se că fiecare generaţie făureşte istoria celor următoare.

„Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale”
Vorbiţi, alături de mulţi alţi futurologi, de marea criză alimentară şi a apei. Dar Chevron forează pentru gaze de şist în Dobrogea, unde există un fluviu subteran de apă dulce, cât Dunărea. Nu va fi pusă această resursă în pericol?

Criza apei şi a hranei, din zona anilor 2020, va fi mult mai serioasă şi mai devastatoare decât criza economico-financiară de acum. Suntem pregătiţi să o întâmpinăm? Aceasta este întrebarea. Aurul României nu este cel mineral, îngropat sub munte, ci stratul subţire de sol fertil, la care se adaugă apa şi condiţiile geomorfologice excepţionale ale ţării noastre. Politic vorbind, e nevoie să ştii să cânţi la orgă, adică pe mai multe claviaturi simultan, ca să poţi conduce o ţară. Pentru că o decizie greşită se poate răsfrânge negativ în alte locuri. Prevenţia, anticiparea ne stau la îndemână. Cunosc resursa uriaşă de apă din Dobrogea. Sigur că poate să fie afectată, şi încă grav, dacă se permite această afacere a Chevron, extrem de nocivă, adevărat atentat la adresa vieţii. Este un exemplu tipic de acţiune de-a dreptul criminală a unei corporaţii. Wall Street-ul este numai minciună, lipsit de strategie şi de viziune, un uriaş cu picioare de lut. Exemplul Californiei este grăitor în acest sens: deşi, în ultimii doi ani, în toată California, persistă o secetă devastatoare, politicul a permis demararea forărilor pentru gaze de şist.

În context economic global, cu ce valori naturale vine România în concertul naţiunilor?

România este o ţară prea bogată, cu un pământ prea fertil, ca să fie păstrată fără luptă! Ştiinţific, din 9 regiuni bio-geografice ale Terrei, România deţine 5, având cea mai importantă eco-regiune la nivel global. Mai mult de jumătate din Carpaţi, cei mai sălbatici ca natură, sunt în ţara noastră. Peste jumătate din carnivorele mari ale Europei sunt în România. Avem apoi Delta Dunării, zonele umede şi pădurile – un tezaur. Capitalul gigantic al României este dat de resursele naturale. Şi, în special, de baza genetică pură pe care o are, fiind printre foarte puţinele ţări din Europa care deţin aşa ceva. Dacă numesc doar cele 220.000 de ha de pădure virgină, apoi cernoziomul ciocolatiu, cel mai productiv dintre toate tipurile de sol, aflat cu predilecţie în Dobrogea, se poate vedea capacitatea sigură de a dezvolta durabil ţara. Nu poţi avea dezvoltare durabilă fără fundamentul dat de resursele naturale pure. Sub acest aspect, România se înscrie în zona marilor negociatori, fiind un potenţial multiplicator genetic pentru ţările care au doar resurse financiare, dar nu şi pe cele naturale. Sau au pădure, dar nu au codru. Lumea occidentală este disperată să aibă hrană şi apă de foarte bună calitate pentru cetăţenii ei. Doar astfel îşi asigură continuitatea ca neam. Toţi sunt conştienţi de pericolul alimentaţiei industriale, plină de E-uri şi aducătoare de boli pe care medicina actuală nu le poate trata.

„Ţăranul român reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale”
Între factorii care subminează identitatea românească şi viitorul naţiunii române aţi numit distrugerea ţărănimii. Ce mai reprezintă ţăranii? Mai sunt ei un element identitar al românilor?

Ţăranul român reprezintă gena autentică a civilizaţiei mileniului actual. El reprezintă nu doar şansa redresării României, ci însăşi speranţa renaşterii lumii occidentale, care încearcă cu disperare să-şi îndrepte nesăbuinţele trecutului. Ţăranul român a fost în mare parte distrus de febra consumistă şi de supermarketurile care s-au înmulţit enorm la nivelul întregii ţări. Apoi a fost redus la tăcere, fiindu-i atacat cadrul natural, de care depinde existenţa sa. A fost jefuit orbeşte, s-a vândut pe nimic resursa naturală primară. Prin urmare, eu nu aş promova industria alimentelor bio, ci gospodăria ţărănească tradiţională. Prin ea am ajunge la bio în mod natural. România, ţară bio! Cu ea aş cuceri lumea toată! Roşia românească – cultivă această roşie în Germania. Pune-l pe neamţ să o facă! Ei bine, nu poate, cu toată tehnologia lui, pentru că nu are pământul ţării noastre, care este cel mai roditor. Şi, peste asta, este un pământ sfânt. Dacă se pune la punct agricultura ţărănească tradiţională, exporturile de grâne româneşti se vor face nu pe bani, ci contra aur.

În acest caz, de ce nu sprijină băncile din România ţărănimea?

Cum să sprijine băncile esenţa dezvoltării noastre, când peste 80% din ele sunt străine? Nu au nici un interes să o facă. Decapitalizarea băncilor româneşti s-a făcut cu bună ştiinţă. Dezbaterea politică cea mai frecventă din societatea românească este cea legată de putere. Problema este că, atunci când deţii puterea şi nu ştii ce să faci cu ea sau nu ai cu cine să faci ceea ce ţi-ai propus, intri în impas. Ieşirea din această dilemă nu poate fi dată decât prin cultivarea profesionalismului autentic. Acelaşi lucru este valabil şi în cadrul sistemului bancar. România este poligon de încercări pentru sistemul bancar internaţional. La filialele din ţara noastră, băncile-mamă trimit cadre de conducere slab pregătite profesional, dispuse la experimente, care duc o politică de jecmănire a populaţiei, şi nu de dezvoltare. S-a ajuns la situaţii absurde: dacă „economiseşti” la o bancă, ajungi să retragi, la sfârşit, mai puţin decât ai depus! România ar trebui să aibă o instituţie de credit agricol, aşa cum a propus Take Ionescu în documentul „România în anul 3000“, încă din 1920. Ce oameni, ce viziune, ce dăruire faţă de ţară!

Se ştie că aţi elaborat Strategia de dezvoltare durabilă a României. Cum ar trebui să fie şi ce puncte ar trebui să alcătuiască această strategie?

În primul rând, trebuie să gândeşti Adevărul, să spui Adevărul şi să iubeşti Adevărul. Cheia succesului în dezvoltarea ţării stă în dragoste, unire, întărirea familiei şi micul producător. Restul sunt detalii. Strategia ţării se poartă în inimă şi are câteva puncte, care încap pe o pagină: 1. Întărirea legislativă şi constituţională a statului. Legi administrate eficient de funcţionari în a căror autoritate populaţia să aibă încredere. 2. Lansarea cercetării şi dezvoltării cu implicarea universităţilor. 3. Politici monetare şi fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naţionale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Şi sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro! 4. Dezvoltarea căilor de transport. 5. O politică externă regională şi globală de promovare a concilierii. 6. Transformarea unui handicap în avantaj de nişă economică: agricultura românească. Protecţia pădurilor şi conservarea mediului. Dezvoltarea durabilă – concept naţional. 7. Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenţie, hrană sănătoasă, educaţie prin mişcare, politică demografică stabilă. România deţine Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) încă din 2008, dar nu s-a pus în practică nici o propoziţie din acest document. SNDD este un pas spre civilizaţie, este strategia interesului comun, care ar trebui să primeze asupra confruntărilor politice şi momentelor electorale. SNDD stabileşte cadrul de manifestare a ambiţiei de dezvoltare, care nu poate fi programată şi garantată decât pe termen lung. Dificultăţile în elaborarea documentului nu au constat în introducerea de idei noi, ci în efortul de a scăpa de cele vechi. Un ultim aspect esenţial este politica demografică, neglijată total de toate forţele politice din ţară. Pierderea demografică a însumat, între 1990 şi 2014, peste 3 milioane de oameni. Aceasta a făcut să avem 19 milioane de cetăţeni acum, iar consecinţele pe viitor, dacă nu se iau măsuri imediate, vor fi dramatice.

„Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
V-aţi opus economiei extractive. Guvernanţii actuali se grăbesc să demareze o serie de proiecte miniere, crezând că asta va genera dezvoltare şi locuri de muncă. Ce propuneţi în schimb?

Pe plan economic, avem nevoie de măsuri pentru a pune în valoare avantajele competitive reale de care mai dispune România, prin consolidarea capitalului naţional, întărirea regimului proprietăţii şi încurajarea iniţiativei antreprenoriale. Aceasta înseamnă o economie civică, moleculară, care ţine cont de faptul că prosperitatea unei naţiuni depinde de prosperitatea fiecărui individ în parte. Cu alte cuvinte, nu am nevoie de 5 latifundiari în agricultură, ci de 500.000 de ţărani viguroşi care să dezvolte o ţară întreagă. Nu am nevoie de o economie extractivă cum este acum, în care doar se vând resursele naturale şi activele existente. Dacă îţi vinzi tot ce ai în casă, unde ajungi, cum mai trăieşti? Este nevoie să produci, deci întrebarea care ar trebui pusă fiecărui român este: ce ştii să faci? Un proiect minier sănătos nu înseamnă să vindem resursele pe nimic, ci să folosim noi resursele – asta înseamnă proiect valabil. Prin noi înşine! Mina de la Roşia Montană se poate deschide şi exploata numai de către România, apelând la tehnologia clasică şi prietenoasă cu mediul, dând de lucru la toată lumea printr-o investiţie de numai 100 de milioane de euro. Dar se vrea aşa ceva? S-a vorbit mult despre reforma statului, a clasei politice. După 25 de ani, există impresia că se urmăreşte doar o redistribuire a puterii şi dobândirea de avantaje pentru cei care o deţin. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un dialog real, de o conciliere naţională.

V-aţi declarat îngrijorat că statul român s-a privatizat. Ce presupune această privatizare?

După 1990, statul român s-a privatizat şi nu mai poate răspunde corpului social, pentru că nu mai are ce vorbi cu el decât atunci când îi cere voturile. Cine deţinea, înainte de 1989, controlul informativ al obiectivelor economice a trecut din barca comunistă în cea a capitalismului extractiv, însuşindu-şi, prin „privatizare“, ceea ce deţinea sub control în comunism. Şi nimeni nu spune nimic. Laşitatea conduce România! Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

„România este un vultur închis într-o colivie”
Astăzi, toţi politicienii noştri sunt profesori, de regulă la universităţi private. Ce părere aveţi despre nivelul ştiinţific al acestor universităţi?

Conducătorii vremelnici ai României au distrus ţara. Iar puţinii profesori adevăraţi pe care îi mai avem au mâinile legate. Şcoala românească actuală este în suferinţă. Dacă vrei să înrobeşti o ţară, îi distrugi educaţia. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă ai educaţie performantă, eşti, ca popor, liber. România este un vultur închis într-o colivie, din care nu poate să-şi întindă aripile, să zboare. Universităţile particulare ar trebui desfiinţate, fără excepţie. Sunt doar o industrie de diplome fără acoperire, urmărind doar profitul şi spălarea creierelor. Au fost viciate, evident, şi universităţile de stat. La Medicină, înainte de ’89, se tragea linia sub ultimul intrat la 9,80. Acum se intră şi cu 4. Cum să mai comentezi aşa ceva? Manuale alternative? O samavolnicie! Istoria poporului român este cumva alternativă? Geografia ţării este cumva alternativă? Mama ta este alternativă? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevărurile morale? Mai toţi politicienii noştri, da, sunt „profesori“ – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde până unde? Pe vremea lui Spiru Haret, ca să obţii titlul de profesor, treceai prin examene foarte dure, trebuia să înveţi pedagogie, iar la final numirea era semnată de Rege. Astăzi, învăţământul superior din România scoate pe bandă rulantă absolvenţi interesaţi doar de diplomă. Se citeşte foarte puţin. 1,5% din adolescenţi citesc cel mult 2 cărţi pe an. Camera Deputaţilor a votat 28 de milioane de euro pentru cumpărarea de stick-uri de memorie pentru calculatoarele şcolare, în condiţiile în care 50% din şcoli nu au apă caldă şi căldură. Totul este absurd în România!

Analizând sfertul de veac de când suntem liberi, ce puteţi spune? Am câştigat sau nu libertatea? Am ajuns să iubim competiţia între valori, şansa de a alege?

Competiţia minţilor din Occident a fost transformată în România într-o cursă nebună după profit. Societatea s-a transformat într-una de consum, supusă unei manipulări masive. S-a înlocuit ştiinţa cu miturile şi s-a pledat pentru libertate fără responsabilitate, spre a acoperi fraudele. Sub toga câtorva profeţi din ţara asta se ascund frauda şi manipularea cea mare. România nu este o ţară liberă atâta timp cât presa, în cea mai mare parte, este dirijată. Mulţi şi-au vândut, pentru 30 de arginţi, şi sufletul, şi ţara. Dacă vrei să-i înveţi pe oameni să fie liberi, învaţă-i o meserie. Or, în România nu mai sunt meseriaşi, sunt doar afacerişti.

„Roşia Montană şi gazele de şist nu sunt proiecte, ci afaceri murdare, antinaţionale şi jefuitoare de suflete”
La capitolul „realizări“, în cei 25 de ani de democraţie, consemnăm alarmaţi retrocedările de proprietăţi, făcute pe baza legii restitutio in integrum. Cât şi cum s-a retrocedat?

„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, spunea părintele Arsenie Boca. Pentru pământul ţării, eroii neamului şi-au dat viaţa, iar contemporanii noştri îşi vând sufletul pentru un pumn de arginţi. Instituţia proprietăţii este dinamitată în România. Democraţie fără proprietate privată nu există, iar proprietatea privată fără instituţia care să o înregistreze şi să o apere, şi anume cadastrul general, nu există nici ea. De 25 de ani, nu a fost pusă ordine în cadastrul general, pentru că este nevoie de haos. Unde este haos este şi interes, pentru că, în toţi aceşti ani, statul a retrocedat păduri, terenuri, ape, clădiri, în valoare de peste 60 de miliarde de euro! Legea 247 şi Legea 1 din 2000 au distrus pădurile ţării. Încă mai sunt valabile ordonanţe ale lui Horthy, din 1940.

În acest context, cum vor ajuta proiectele Roşia Montană şi gazele de şist, în caz de realizare, economia românească?

În primul rând, nu sunt proiecte, ci afaceri murdare ale celor de la Gold Corporation şi Chevron, în strânsă legătură cu clasa politică românească ticăloasă. Iar Chevron este unul din cei mai mari poluatori privaţi din istorie, urmat de Exxon şi British Petroleum. Sunt afaceri antinaţionale şi jefuitoare de suflete, pentru că i-au aruncat pe oameni în război, român contra român, în propria lor ţară. Nu au nici o substanţă ştiinţifică şi sunt total non-ecologice şi distrugătoare de vieţi prin consecinţele ulterioare. S-a scris mult pe tema asta, dar eu vă spun un lucru: aceste intenţii nu se vor pune în aplicare. Punct. Şi Roşia Montană, şi Pungeşti sunt pământ românesc şi aşa vor rămâne! Iar cei ce le apără sunt eroi. Nu vorbesc de ecologie aici, n-am ce vorbi, eu discut despre pământul meu, care nu este al generaţiei mele, ci al urmaşilor mei şi al urmaşilor urmaşilor mei, în veacul vecilor! Cea mai jalnică este prestaţia clasei politice. Pe 2 decembrie trecut, la Pungeşti, se loveau românii pe români cu ciomegele, dar în Bucureşti era bal cu toalete de mii de euro, purtate de cocotele politice şi corporatiste. Este greţos! Şi un ultim aspect: unde este poziţia BOR faţă de situaţia de la Pungeşti? Cum au fost susţinuţi cei câţiva preoţi şi monahi care s-au opus cu mare curaj fărădelegilor? Din păcate, la noi, românii, tăcerea este un nărav vechi al clerului.

Este pământul ţării de vânzare? Se pare că politicienii şi unii proprietari români nu au nimic împotriva vânzării pământului către străini.

Pământul ţării este sfânt prin eroii, martirii şi sfinţii pe care îi adăposteşte în adânc, spunea părintele Iustin Pârvu. Nu este de vânzare nimănui şi nicicând. Cu toate acestea, de la 1 ianuarie, politicienii români au dat drumul să se vândă! Dacă nu iubesc glia străbună şi nu au lucrat niciodată pământul, cum să-l apere? La fel este şi cu oamenii: îţi dai afară copiii din casă? Este o luptă teribilă pentru putere. Or, o ţară care are 12% analfabeţi şi încă până la 20% analfabeţi ştiinţific, persoane care citesc, dar nu înţeleg nimic, este uşor de manipulat. Guvernanţii au nevoie de o masă amorfă, care să pună ştampila pe buletinul de vot; în acest scop, populaţia este instrumentată să răspundă pavlovian la pomeni electorale gen ulei, zahăr şi pui.

Ce aţi dorit să spuneţi prin afirmaţia făcută într-o conferinţă: „românii au uitat să trăiască vertical“?

Ne-am uitat tradiţiile şi de unde am venit. Suntem vânduţi corporaţiilor, care vor doar să cheltuieşti, fără să înţelegi de ce. Oamenii nu mai au exemple tari de virtute, şi atunci îşi iau lumea în cap. Nu există un proiect comun, ci doar planuri individuale. Fiecare pentru el. Pierderea verticalităţii vine din lipsa noastră de dragoste faţă de pământul nostru şi de înţelegere a rostului neamului românesc. Spre exemplu, SUA au transmis de curând că investitorii americani vor veni în România numai dacă se va semna un nou acord cu FMI şi va fi votată o legislaţie permisivă pentru exploatarea gazelor de şist. Cât tupeu trebuie să ai, ca să faci o asemenea declaraţie? Şi câtă slugărnicie ca să o accepţi? Dar „brazii se frâng, nu se îndoiesc“, spunea un erou al neamului, Ion Gavrilă Ogoranu. Eu zic că românii nu vor sta îndărătul gratiilor, până ce bătrâneţea şi rutina vor pune stăpânire pe ei, iar vitejia va rămâne amintire şi dorinţă neîmplinită. Pentru menţinerea verticalităţii, familia este de bază. Şi aici s-a săpat adânc, pentru distrugerea ei. Peste 2 milioane de români lucrează în afara ţării şi trimit bani acasă. Dar acasă au rămas familii distruse, divorţurile s-au înmulţit peste măsură, ca şi copiii abandonaţi şi oamenii bolnavi sufleteşte şi moraliceşte.

„Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii”
De ce credeţi că România este o ţară „condamnată la neputinţă”?

Statul nu pune în practică ce spune sau ce spune legea. Prin urmare, încrederea în instituţiile statului este zero. Dacă ai o lege, îţi mai trebuie una care să o pună în aplicare. Cum să ai încredere în cineva care te fură şi te umileşte permanent? Politicul în România stăpâneşte bine arta manipulării şi a dezinformării, pentru a se menţine la putere. Se schimbă doar politicienii, ei între ei, pentru că în spate au acelaşi scop anticreştin. Iar efectele se văd nu doar în sărăcia şi umilinţa trăite de români în ţară, ci şi în afara ţării. De multă vreme, „român“ este în Occident un calificativ depreciativ, şi nu denumirea unui neam demn de stimă. Supremaţia politicului este în România un semn de pierdere a orientării creştine. Omul a pierdut nădejdea mântuirii, iar politica a devenit un fel de mântuire socială. Compromisul în gândire şi vorbă, nepăsarea în faptă au deschis drum liber absurdului în societatea românească.

Ce nădejde aveţi în refacerea României? Cum vedeţi viitorul ei?

Sunt oameni pregătiţi în această ţară să facă istorie, şi nu spectacol ieftin. La ora actuală, în România este un soi de văicăreală cronicizată. Trebuie făcută diferenţa între văicăreală şi atitudine. Toţi se văicăresc că nu au bani, se plâng de ticăloşia clasei politice, dar nu ies în stradă pentru unire şi schimbare. Nu puneţi, ne îndeamnă Mântuitorul, petic de postav nou la haina veche, pentru că se rupe, şi nici vin nou în burduf vechi, pentru că se crapă. Schimbarea, ca să fie efectivă, trebuie să fie totală. Conştiinţa poporului român nu suportă politica publică a trădării şi înrobirii. Să luăm aminte, vremea refacerii se apropie! Speranţa este mare numai pentru cel ce are credinţa mare. Chiar dacă hoţii şi impostura par astăzi de neînvins, greu de înlăturat, chiar dacă par că sporesc zilnic în putere, chiar dacă avem impresia că a dispărut credinţa, viitorul României va fi demn şi luminos, pentru că pe dedesubtul viiturii rău mirositoare de acum curge fluviul credinţei strămoşeşti. Trebuie doar să îndrăznim!

Trimiteti mai departe acest document !!!!

Iasi, 06 martie 2014 !!!

SCRISOARE DESCHISA ADRESATA PRESEDINTELUI CURTII CONSTITUTIONALE

Nr. 111/24.11.2016

Scrisoare Deschisǎ

Adresatǎ domnului Valer Dorneanu

Președinte al Curții Constituționale a Romȃniei

Domnule Președinte, ȋn urma  Deciziei Curții Constituționale, din 23.11.2016, privind obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii Dialogului Social nr. 62/2011, am o mare nedumerire ȋn acest sens prin faptul cǎ pȃnǎ la aparția Legii nr.62/2011, prevederile Codului Muncii ce a funcționat  pȃnǎ  atunci, erau mai generoase ȋn privința acordǎrii protecției liderilor de sindicat pentru o perioadǎ de 3 ani, decȃt prevederile Legii pe care tocmai ați declarat-o neconstituționalǎ, care prevede o perioadǎ de numai 2 ani, ȋn condițiile ȋn care Constituția Romȃniei nu s-a modificat ȋn aceastǎ perioadǎ.

Ȋn aceste condiții consider cǎ o “Erata” ar fi necesarǎ și v-ar ȋndepǎrata pentru istorie, de predecesorul dumneavoastrǎ, fostul președinte al Curții Constituționale Augustin Zegrean.

Cȃt despre ințiatorul acestui demers se naște legitima ȋntrebare:  Ale cui interese sunt apǎrate de cǎtre Guvernul Romȃniei, prin inițiativa de respingere prin intermediul Curții Constituționale, a unui act normativ reparatoriu, generat printr-o cvasi unanimitate a votului exprimat ȋn plenul Camerei Deputaților?

Cu deosebitǎ stimǎ,

Ionel Chircu – președinte al Sindicatului Servicii Video & Conexe

“Mândria de a fi slugă”

Un text extraordinar : Augustin Buzura

 

Augustin Buzura este unul din cei mai rasati intelectuali ai Romaniei de azi. Academician, om de cultura, fondatorul Fundatiei Culturale Romane (azi ICR). Un psihiatru cu o rara afinitate creativ-literara, academicianul Buzura scrie comentarii in Revista Cultura. Mereu implicat – ca si in vremea regimului comunist care l-a hartuit pentru romanele sale valoroase si incomode – Augustin Buzura nu iarta nici azi nimic din impostura, batjocura, abuzul si prostia care ies ca broasca raioasa din mlastina politicii romanesti. Iata ultimul comentariu al domnului academician.

Mândria de a fi slugă

Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar D.N.A. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar D.N.A. nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală.

Cei ce cunosc ori au trăit perioada de după război, a instalării şi a practicilor comunismului primitiv, vor spune ca şi mine, că am ajuns să retrăim cam tot ce ne-a fost dat să detestăm atunci, dar cu o şi mai mare greaţă. Bolnavilor de gargară pe marginea legilor, ar fi momentul să le amintim de Articolul 3 din Constituţia Republicii Socialiste România din 1986, în care se stipulează, pentru a elimina orice dubiu, că: „În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare este Partidul Comunist Român.“

Dacă prin absurd  s-ar acorda teoria cu practica şi s-ar înlocui, să zicem, procuratura cu Partidul Comunist, nu s-ar mira nimeni, cum nu s-a mirat nimeni când partide întregi au trecut peste noapte de la stânga la dreapta fără ca vreun membru, fie şi din greşeală, să se opună sau chiar să observe schimbarea. Şi, cum lesne se înţelege, toate se fac în numele interersului naţional, al imaginii României sau chiar al prestigiului României în Europa şi în lume, sintagme care, atât cât va dăinui biologic actuala clasă politică, ar trebui interzise, adică ferite de ridicolul în care au fost coborâte de casta prostimii cu ştaif. Oare mai avem o ţară a noastră? Nu cumva suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem.

Oamenii s-au resemnat atât de mult cu falsurile şi abuzurile de orice fel, încât a spune adevărul, a arăta cu degetul hoţia, impostura şi mârlănia au devenit acte de curaj. Iar a avea curaj este un pericol pentru o putere ai cărei piloni de susţinere au devenit frica, delaţiunea şi ignoranţa. Cineva, mai stăpân pe sine şi mai detaşat de metodele enoriaşilor lui Stalin, şi-a amintit de o glumă veche pe care, actualizând-o, vom spune că este despre procurori; voi încerca să o transcriu în aşa fel încât să nu lezez obrazele subţiri ale patriei. Se zice că un cetăţean fugea odată mâncând pământul, înspăimântat de o echipă specializată în a tăia o anumită glandă masculină supranumerară.

Un cunoscut, văzându-l, îl întreabă ce are de fuge atât de disperat, dar aflând care era motivul fricii acestuia izbucneşte în râs: „Fugi degeaba, doar ştii că la tine nu-i cazul, ai şi tu două ca oricare alt bărbat!“ „Da, ai dreptate, atâta doar că ăştia mai întâi le taie şi abia pe urmă le numără!“ Aşa şi la noi, în ultima vreme: Beciul Domnesc a devenit un loc în care se face numărătoarea după tăiere. Privită din spaţiul respectiv şi prin lentilele procurorilor, ţara însăşi este un „grup infracţional organizat“, deşi, dacă inversăm termenii, cred că n-am fi atât de departe de adevăr. Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Alt stăpân, aceleaşi metode. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor destructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa.

Oricum, din Beciul Domnesc nimeni nu iese nepătat şi nimeni nu-şi mai poate continua cariera. Sigur, mulţi şi-au meritat şederea pe acolo, dar peste ei şi peste milioanele furate s-a aşternut liniştea, căci fără acele hoţii, unele funcţii, chiar cele mai înalte, n-ar fi fost posibile.

Inscripţia de la intrarea în „Infernul“ lui Dante ar fi destul de potrivită pentru rezervaţia pomenită, deşi „Infernul“ lui Băsescu şi al lui Iohannis merită o alta, cu specific naţional, care să ne oblige pe toţi să ne amintim de anii în care ne-am dovedit laşi, incapabili să ne merităm libertatea dobândită de alţii cu mult prea mult sânge.

Câteva luni crezusem că domnul Klaus Iohannis s-a rătăcit pe drumul cel bun, dar s-a grăbit să nu ne lase prea mult timp pentru iluzii şi a optat pentru drumul cel mai bătut cu putinţă, al înaintaşului său, care i-a lăsat moştenire o echipă de oameni rodată, ascultătoare, dar cu vechi şi justificat abonament la Beciul Domnesc.

Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegeri a lui Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte? Cunoscători ai tuturor dedesubturilor, oameni cu o înaltă calificare la acest capitol, mai pot fi ei acuzaţi fără riscul de a zgudui tot lanţul de relaţii?

După ce vor rezolva cu PSD-ul şi cu guvernul „nelegitim“, cum spune doamna Gorghiu şi papagalii ei, procurorii vor găsi alte priorităţi: poate că unii nu sunt destul de blonzi sau de înalţi, de exemplu, poate că planul de arestări al „Europei civilizate“ va fi îndeplinit. Fără îndoială, există şi explicaţii logice ale cedării şi laşităţii generale în faţa ţuţărilor dictatorilor băştinaşi. Pe vremea Răposatului, orice ordin tâmpit, orice absurditate se justifica arătând cu degetul în sus: „Ãla“ şi „Aia“.

Acum se bate cu degetul pe umăr, iar cei mai îndrăzneţi, „cunoscătorii“ „ştiu“ că voturile se numără în altă parte, că membrii unui obscur sinod diplomatic dau firmanele, iar haraciul este, de mai bine de un sfert de veac, ţara. Această ţară foarte bogată odinioară, care a rămas fără industrie, fără agricultură, fără bogăţiile subsolului şi fără forţa de muncă.

Un mall cât hotarele ei, dar cu mulţi săraci, mai ales cu duhul, şi cu cele mai performante lichele care se mândresc cu statutul lor de supuşi umili şi credincioşi celor mai puternici decât ei şi al căror dispreţ nu-i supără, dimpotrivă. Pentru mulţi acesta este şi o ciudată sursă de energie şi încredere.

Ei au certitudinea că există atâta timp cât simt acest sentiment. Să dispreţuiască, dar atunci să mă dispreţuiască pe mine! Felul în care am pierdut toate cele mai înainte pomenite ar ocupa un loc de seamă în orice istorie a lichelismului naţional, dar şi a prostiei. Asediul brutal, imediat după ultimul război, dar şi după Revoluţie asupra valorilor naţionale şi a tradiţiilor ar ocupa un loc de cinste chiar şi într-o Istorie universală a prostiei. Măcelărirea cailor odată cu apariţia primelor tractoare este un alt exemplu, luat la întâmplare. Numirea în funcţii de răspundere a ignoranţilor şi taraţilor. „Spune-mi cum îi recunoşti/ Dintre proşti pe cei mai proşti“? se întreba Arghezi.

Astăzi, după nişte zeci de ani, am ajuns să fim din nou raiul diletanţilor, activiştilor, învârtiţilor şi veleitarilor care au infestat, incredibil de repede, apele curate ale Revoluţiei şi, fireşte, libertatea a îmbrăcat foarte repede uniforma lor. Explicaţii? Nu ştim să apăram ceva ce, până nu demult, n-am avut niciodată. Moise şi-a ţinut poporul în pustie până au murit toţi cei care au fost robi în Egipt. La noi, cei ce au fost robi în comunism nu mai au importanţă, dar ne înspăimântă urmaşii lor pentru care libertatea nu are nici un înţeles. Trăiesc într-un spaţiu fără valori, fără istorie, fără credinţă şi cu dispreţ pentru cultură şi educaţie.

Altfel, europeni, anticomunişti şi vegetarieni care nu concep viaţa fără seminţe de cânepă. Vorbesc mai mult decât înţeleg şi, în comunicarea scrisă, pe facebook, desigur, folosesc pe î din i şi iubind diaspora pe care n-o cunosc îşi manifestă preţuirea pentru preşedinte. Alţii, din alte spaţii geografice şi spirituale merg în direcţia arătată de propria lor istorie şi civilizaţie, indiferent de dificultăţile de orice fel sau de sirenele care încearcă să-i atragă spre zări neaşteptate.

Noi mergem pe drumul cel bun abia după ce le-am încercat pe toate celelalte. Mai există, ceea ce s-ar putea numi, povara libertăţii. Fromm dovedeşte că, pe lângă dorinţa înnăscută de libertate, există şi o dorinţă instinctivă de supunere. La autorităţi, la un conducător puternic, la diverse legi interioare ce ţin de convingeri, reguli cu care indivizii s-au născut etc. Poate fi la mijloc forţa energiei lor vitale sau o slăbiciune şi o neputinţă fundamentală, ba chiar şi conştiinţa insignifianţei.

Fromm a găsit în Fraţii Karamazov de Dostoievski un foarte convingător exemplu de incapacitate de a suporta libertatea: „… nu are o nevoie mai arzătoare decât aceea de a găsi pe cineva căruia să-i poată ceda cât mai repede posibil acel dar al libertăţii cu care el, nenorocitul, s-a născut“. Tot într-un anumit tip de slăbiciune trebuie remarcată şi pulsiunea sadică, adică plăcerea de a provoca celuilalt sau celorlalţi durere. Cei interesaţi de viaţa politică înţeleg foarte bine această nevoie atât de manifestă.

Învingătorul nu se mulţumeşte să aibă totul, ci are nevoie şi de suferinţa celor învinşi. La Beciul Domnesc stau nu numai hoţi şi învârtiţi, ci şi adversari, unii nevinovaţi. Alţii, terorizaţi de aceeaşi sete de sânge, îşi aşteaptă rândul la exterminare politică. Ţine aceasta de componenta sadică a învingătorului, despre care vorbeam, sau de un calcul rece, economic?

Mai există vreun român bogat care să conteze în vreun top cât de cât serios? Dacă eşti bun pentru ţară, şi nu pentru dirijorii din umbră, există procurori pentru orice evadare din rând şi câte o cucoană care să te anunţe că eşti nelegitim. Dar la fel de trist, cel puţin la fel de trist, existã şi o mulţime care nu ţine seama de ceea ce a primit, ce distanţe şi pierderi s-au recuperat, ci de ceea ce n-a primit încă. Motiv să se simtă mai confortabil în… corul robilor.

PLANUL SECRET al GERMANIEI şi FRANŢEI

demascat de televiziunea poloneză de stat.
Berlinul şi Parisul vor crearea unui SUPERSTAT
FEDERAL EUROPEAN în care statele membre
NU mai au drepturi
Un stat Federal SUPRA-EUROPEAN în locul Uniunii Europene, o astfel de
propunere a fost făcută la Mitingul de la Praga, ţărilor de la Vişegrad, de către
Ministrul de Externe German Frank-Walter Steinmeier. Propunerea le-a fost
prezentată sub formă de ULTIMATUM.
Documentul care a fost publicat pe portalul de ştiri polonez TVP Info are 9
pagini şi este SEMNAT de către miniştrii de externe ai Germaniei şi ai Franţei.
Principalele propuneri din document sunt următoarele:
• Statele membre NU vor mai avea dreptul să mai aibe armată proprie şi
servicii speciale proprii.
• Unificarea completă a sistemul juridic penal, civil şi al sistemului de
impozitare. Statele membre NU vor mai avea dreptul să-şi impună pe plan
naţional propriul sistem de taxare şi de impozitare şi nu vor mai avea dreptul
să aibă propriul lor cod penal şi propriul cod civil.
• Statele membre NU vor mai avea dreptul să aibă propria lor Monedă şi
propria lor Bancă Centrală.
• Statele membre NU vor mai avea dreptul să aibă propriul lor sistem de
acordare a vizelor pentru cetăţenii non-europeni. Sistemul de VIZE va fi
legiferat DOAR de Bruxelles. Vizele vor fi acordate DIRECT de la Bruxelles pe
baza unei legislaţii unice.
• Super-Statul Federal va avea o politică externă UNICĂ. Ministerele de
externe şi organizaţiile pentru cooperarea internaţională de la nivelul fiecărui
stat VOR FI DESFIINŢATE.
• Limitarea rolului NATO în Europa. Crearea unei Armate Europene şi a unor
Servicii Speciale Centralizate Europene. Serviciile Secrete şi Armatele Statelor
actuale vor fi DESFIINŢATE. Ele vor deveni SECŢII sau PĂRŢI ale Armatei şi ale
Serviciilor Secrete Federale Europene.
• Actualele State Membre VOR PIERDE controlul asupra propriilor frontiere.
Ele vor pierde de-asemenea controlul asupra procedurilor de admisie şi de
relocare a refugiaţilor pe propriile lor teritorii.
Practic dorinţa explicită a germanilor care i-au luat în căruţă şi pe francezi,
este să apară un suprastat European în loc de Uniunea Europeană. Acesta a
fost ultimatumul prezentat de germani la mitingul din Praga unde a fost
prezentat ţărilor de la Visegrad de către Frank-Walter Steinmeier.
Dacă un astfel de document va fi aplicat şi va intra în vigoare, în locul Uniunii
Europene vom avea DOAR o singură SUPRA-ŢARĂ europeană, care va fiinţa în
funcţie de dorinţa celor mai puternici actori care controlează astăzi Uniunea
Europeană.
Documentul mai vrea să LIMITEZE rolul NATO pe Continentul European.
În preambul, e scrisă justificarea dată de Germani şi de Francezi pentru a genera
o astfel de federaţie aberantă la nivel European:
„Our countries share a common destiny and a common set of values that give rise
to an even closer union between our citizens. We will therefore strive for a political
union in Europe and invite the next Europeans to participate in this endeavor. „
Cele nouă pagini ale documentului nu lasă NICI UN DUBIU asupra faptului că
Germania vrea să transforme întreaga Europă Continentală într-un NOU STAT
FEDERAL. Hitler se bucură cu siguranţă nespus de mult, cu excepţia faptului că
această nouă SUPRA-GERMANIE europeană pare a fi mai degrabă una
neostalinistă şi neobolşevică decât una neohitleristă. Totalitară e însă cu siguranţă.
Un lucru e clar. Globaliştii se grăbesc să preia controlul total în noua închisoare a
popoarelor numită Uniunea Europeană, construcţie globalizării în care cei care vor
să plece sunt puşi la zid ameninţaţi şi înjuraţi iar cei care sunt încă membri sunt
înjuraţi permanent de comisarii neobolşevici de la Bruxelles că nu fac bine ce fac.
Este clar că acest proiect aberant nu a apărut peste noapte ci a fost conceput de
minţile bolnave din Germania şi Franţa încă dinainte de BREXIT. El a fost acuma
REÎNPACHETAT şi livrat sub pretextul „urgenţei impuse de BREXIT”.
Am spune chiar că avem mare noroc cu Brexitul care cu siguranţă va genera o
rezistenţă hotărâtă din partea Statelor din Europa de Est, care nu sunt slugile lui
Merkel cum am ajuns noi să fim.
Puteţi vedea mai jos, fotoscanurile cu documentul original:
1
A strong Europe in a world of uncertainties
by Jean-Marc Ayrault and Frank-Walter Steinmeier
The decision of the British people marks a watershed moment in the history of Europe.
The European Union is losing not only a member state, but a host of history,
tradition and experience, with which we shared our journey throughout the past decades.
France and Germany therefore take note of this decision with regret. This creates
a new situation and will entail consequences both for the United Kingdom and
for the EU. The Treaty of Lisbon sets out the procedures for the orderly departure of
a Member State (article 50). Once the British Government has activated these procedures,
we will stand ready to assist the institutions in the negotiations clarifying the
future relationship between the EU and the UK.
The British case is unique. But we must also acknowledge that support and passion
for our common project has faded over the last decade in parts of our societies. Neither
a simple call for more Europe nor a phase of mere reflection can be an adequate
answer. To prevent the silent creeping erosion of our European project we have to be
more focused on essentials and on meeting the concrete expectations of our citizens.
We are convinced that it is not the existence of the Union that they object to but the
way it functions. Our task is twofold: we have to strictly focus our joints efforts on
those challenges that can only be addressed by common European answers, while
leaving others to national or regional decision making and variation. And we must
deliver better on those issues we have chosen to focus on.
France and Germany remain most firmly of the belief that the European Union provides
a unique and indispensable framework for the pursuit of freedom, prosperity
and security in Europe, for shaping peaceful and mutually beneficial relationships
amongst its people and for contributing to peace and stability in the world. Our two
countries share a common destiny and a common set of values that provide the
foundation for an ever closer union between our peoples. We will therefore move further
towards political union in Europe and invite the other Europeans to join us in this
endeavour.
France and Germany recognise their responsibility to reinforce solidarity and cohesion
within the European Union. To that end, we need to recognise that member
states differ in their levels of ambition member state when it comes to the project of
European integration. While not stepping back from what we have achieved, we have
to find better ways of dealing with different levels of ambition so as to ensure that Europe
delivers better on the expectations of all European citizens.
2
We believe the EU can and needs to develop common answers to today’s challenges
abroad and at home. In a context of rising global challenges and opportunities, we
see the European Union as more necessary than ever and as the only framework
capable of providing appropriate collective answers to the changing international environment.
France and Germany will therefore promote a more coherent and a more
assertive Europe on the world stage. To deliver better, Europe must focus on today’s
main challenges – ensure the security of our citizens confronted with growing external
and internal threats; establish a stable cooperative framework for dealing with
migration and refugee flows; boost the European economy by promoting convergence
and sustainable and job-creating growth and advancing towards the completion
of the Economic and Monetary Union.
We are seeing the European Union being severely put to the test. It is challenged by
a series of crises in its southern and eastern environment. It is recovering slowly on
the path of economic growth. Looking back at the history of the European edifice, we
strongly believe in the strength of the EU and its ability to overcome these situations.
But something is new in these critical times, namely the perception that these crises
jeopardise the very fabric of our societies, our values, our way of life. We see terrorists
attempting to spread fear and division in our societies. We have to face increasingly
interwoven internal and external challenges. We see the need to preserve the
combination of growth, competitiveness and social cohesion which lies at the heart of
our European model, while preserving our common values both internally and vis-àvis
the outside world.
We know there are no quick solutions to these very demanding problems. But we are
determined to address them, working to deal with current challenges while remaining
focused on important long-term issues. In this spirit, we have agreed on the following
proposals.
3
A European Security Compact
The EU has to face a deteriorating security environment and an unprecedented level
of threat. External crises have become more numerous, closer to Europe – both east
and south of its borders – and more likely to have immediate consequences for European
territory and the security of EU citizens. Power politics are back on the world
stage and conflict is being imported into our continent. The terrorist threat is growing,
feeding on complex networks in and outside Europe and stemming from crisis zones
and unstable, war-torn regions all over the world. Europe’s role as a credible force for
peace is more important than ever.
The security of EU member states is deeply interconnected, as these threats now
affect the continent as a whole: any threat to one member state is also a threat to
others. We therefore regard our security as one and indivisible. We consider the European
Union and the European security order to be part of our core interests and
will safeguard them in any circumstances.
In this context, France and Germany recommit to a shared vision of Europe as a security
union, based on solidarity and mutual assistance between member states in
support of common security and defence policy. Providing security for Europe as well
as contributing to peace and stability globally is at the heart of the European project.
We see the EU as a key power in its neighbourhood but also as an actor for peace
and stability with global reach. An actor able to make a decisive contribution to tackling
global challenges and to support a rules-based international order underpinned
by strategic stability, based on a peaceful balance of interests. We have considerable
achievements that deserve recognition and can provide inspiration. The historic
agreement on Iran’s nuclear programme was only possible because of the EU’s determined
and persistent commitment. European engagement in the Minsk process
has helped to contain a military confrontation in eastern Ukraine that could have easily
spiralled out of control. Our diplomatic efforts have paved the way for a political
settlement to the conflict which we will continue to pursue. In Libya, we support the
emerging government of national accord endeavouring to address the risks posed by
state fragility and instability in the Southern Mediterranean. Beyond the crises, we
are convinced that Africa needs also a continuous commitment, being a continent of
great challenges and opportunities.
One of the main features of today’s security environment is the interdependence between
internal and external security, since the most dangerous and destabilising
risks emanate from the interaction between external threats and internal weaknesses.
To respond to this challenge, Germany and France propose a European Security
Compact which encompasses all aspects of security and defence dealt with at the
European level and thus delivers on the EU’s promise to strengthen security for its
citizens.
A first step is to share a common analysis of our strategic environment and common
understanding of our interests. France and Germany propose that the EU conduct
4
regular reviews of its strategic environment, to be submitted and discussed at the
Foreign Affairs Council and at the European Council. These reviews will be supported
by an independent situation assessment capability, based on the EU intelligence
and situation centre and expertise from outside European institutions, with production
of strategic and intelligence analysis approved at European level.
- On the basis of this common understanding, the European Union should establish
agreed strategic priorities for its foreign and security policy, in accordance
with European interests.
- The European Union Global Strategy is a first step in that direction. But we need
to push further: on a more contested and competitive international scene, France
and Germany will promote the EU as an independent and global actor able to
leverage its unique array of expertise and tools, civilian and military, in order to
defend and promote the interests of its citizens. France and Germany will promote
integrated EU foreign and security policy bringing together all EU policy instruments.
- The EU will need to take action more often in order to manage crises that directly
affect its own security. We therefore need stronger and more flexible crisis prevention
and crisis management capabilities. The EU should be able to plan and
conduct civil and military operations more effectively, with the support of a permanent
civil-military chain of command. The EU should be able to rely on employable
high-readiness forces and provide common financing for its operations.
Within the framework of the EU, member states willing to establish permanent
structured cooperation in the field of defence or to push ahead to launch operations
should be able to do so in a flexible manner. If needed, EU member states
should consider establishing standing maritime forces or acquiring EU-owned
capabilities in other key areas.
- In order to live up to the growing security challenges, Europeans need to step up
their defence efforts. European member states should reaffirm and abide by the
commitments made collectively on defence budgets and the portion of spending
dedicated to the procurement of equipment and to research and technology
(R&T). Within the EU, France and Germany propose the establishment of a European
semester on defence capabilities. Through this process, the EU will support
efforts by member states by ensuring the coherence of defence and capability-
building processes and encourage member states to discuss the priorities of
their respective military spending plans. The establishment of a European defence
research programme will support an innovative European industry.
- The European Union must invest more in preventing conflict, in promoting human
security and in stabilising its neighbourhood and regions affected by crisis all
over the world. The EU should help its partners and neighbours develop their capacity
and governance structures, to strengthen their crisis resilience and their
ability to prevent and control emerging crisis as well as terrorist threats. France
and Germany will conduct joint initiatives in stabilisation, development and re5
construction in Syria and Iraq when the situation allows. Together, France and
Germany will strengthen their civilian crisis management tools and reaffirm their
commitment to support and sustain political processes of conflict resolution.
- In order to ensure our internal security, the immediate challenges are primarily
operational. The objectives are to implement and monitor EU decisions and
make the best use of existing frameworks: PNR; Europol and its counterterrorism
centre; the fight against terrorist financing; and EU action plans against trafficking
of weapons and explosives. A special emphasis should be put on strengthening
transport safety. We want also to increase our dialogue and cooperation with
third countries in North Africa, the Sahel strip, the Lake Chad Basin, West Africa,
the horn of Africa and the Middle East, as well as regional and sub-regional organisations
(African Union, G5).
- In order to address the root causes of terrorism, France and Germany will develop
a European platform to share experience and best practice in preventing and
counteracting radicalisation.
- In the medium term, we should work towards a more integrated approach for EU
internal security, based on the following measures: creation of a European platform
for intelligence cooperation, fully respecting national prerogatives and using
the current frameworks (e.g. CTG); improvement of data exchange; European
contingency planning for major crisis scenarios affecting several member states;
creation of a European response capability; establishment of a European civil
protection corps.
- In the longer term, it would make sense to enlarge the scope of the European
public prosecutor’s office in future (currently limited to prosecuting offenses concerning
the EU’s financial interests) to include fighting terrorism and organised
crime. This would require harmonisation of criminal law among the member
states.
In order to drive this effort, France and Germany propose that the European Council
should meet once a year as a European Security Council, in order to address internal
and external security and defence issues facing the EU. This European Security
Council should be prepared by a meeting of Foreign Affairs, Defence and Interior
Ministers.
Common European asylum and migration policy
Large-scale migration towards Europe will be the key challenge for Europe’s future.
There shall be no unilateral national answers to the migration challenge, which is a
truly European challenge of the 21th century. Our citizens expect that we firmly regain
control on our external borders while preserving our European values. We have to
act jointly to live up to this expectation. Germany and France are convinced that it is
high time to work towards establishing truly integrated European asylum, refugee and
6
migration policy. Given the urgency of the matter, we should not rule out the possibility
of a group of member states that share a sense of common responsibility making
progress on common policies.
- Securing our external border is no longer exclusively a national task but also a
common responsibility. We are determined that the EU should establish the
world’s first multinational border and coast guard. In the short term, FRONTEX
will be manned by mean of secondments from member states. France and Germany
should propose a joint contribution to that end. Over the medium term
FRONTEX should be scaled up not only in terms of having its own permanent
staff but also with adequate technical equipment to fulfil this task.
- We also propose the creation of a European ESTA for visa-exempt third country
nationals as a useful instrument to reinforce our borders and security.
- It is our common duty to protect those fleeing from war or political persecution. In
our efforts we strive to allow refugees to find shelter as close to their homeland
as possible.
- Asylum seekers reaching Europe have a right to be treated according to the Geneva
Convention no matter where they reach our shores. To this end we must
further harmonise and simplify our standards and procedures in specific areas.
We shall stand ready to grant EU support for the establishment of efficient asylum
systems where needed. Over the medium term the European Asylum Office
should be transformed into a European Asylum Agency to support this process of
standardisation and host joint databases to prevent the misuse of differences in
standards as well as multiple registrations and discourage secondary movements.
This European Asylum Agency would help reinforce convergence in the
way applications for international protection are assessed, with due regard to the
Dublin basic principles such as the responsibility of the member state of first entry
to deal with an asylum application.
- Solidarity remains a cornerstone of our European project. Citizens expect that
the benefits and burdens of EU membership be evenly shared among member
states. A situation in which the burden of migration is unevenly carried by a limited
number of member states is unsustainable. As a first step, the Dublin system
has to be improved to deal with exceptional circumstances by means of a permanent
and binding mechanism which foresees burden sharing among all member
states. If necessary, Germany and France stand ready to proceed on this
matter with a group of like-minded partners.
- The EU must find a common answer to the rising number of migrants seeking to
enter the EU for economic reasons. The asylum system is a misleading entry
point for them to use. Europe should stay open to what migration and mobility
can contribute to our societies in the fields of the economy, culture and diversity.
We need to work towards a European Immigration Act that clearly states what
the legal options are when it comes to working in Europe, taking into account the
7
different states of national labour markets in the EU. At the same time, we have
to improve EU tools and support in the field of return policy, underpinned by EU
funds to finance the deportation of those who entered the EU illegally.
- In our relations with key countries of origin and transit, we will work to reduce
push factors for irregular migration, for example by generating economic and social
opportunities, particularly for young people. We expect constructive cooperation
in crucial fields such as return and readmission, border management and
control and the fight against migrant smuggling. Germany and France have already
held high-level migration dialogues with a number of African states on behalf
of the EU and will extend this dialogue to other countries. Root causes of migration,
such as poverty, lack of security and political instability should also be
addressed by the EU.
Finally, hosting and, in some cases, integrating refugees and migrants poses a challenge
to all European societies that must be dealt with in a spirit of responsibility and
solidarity. Germany and France do not share the same historical experience of immigration
and integration but are committed to learning from each other. Through dialogue,
exchange and cooperation, we intend to foster a more objective debate about
the challenges and opportunities of immigration and integration for our societies. We
hope thus to use the lessons we have learned to benefit other European states that
are confronted with similar challenges.
Fostering growth and completing the Economic and Monetary Union
To this day, our common currency constitutes the most visible and ambitious undertaking
of European unification. The euro has helped protect its member states from
international speculation and contributed to building a common economic area. The
euro reflects our commitment to the irreversibility of European integration.
However, we must admit that the crisis and its aftermath have shown up deficiencies
that make citizens question whether the common currency delivers on its promises
and even casts doubt on the sustainability of the project itself. We therefore intend to
proceed on three fronts simultaneously: strengthening economic convergence, enhancing
social justice and democratic accountability and improving shock resistance
to safeguard the irreversibility of the euro. France and Germany have always seen it
as their major responsibility to build a robust Eurozone able to assert its model in a
more and more competitive world.
We believe we urgently need to revive this spirit to carry the debate forward. And it is
the responsibility of our two countries to bilaterally proceed beyond that. We have to
acknowledge that the requirements of membership and the fiscal implications stemming
from the common currency have been higher than one could have expected
when the euro was founded. We must therefore respect the wish of others to decide
on their own when to join the euro.
8
- To overcome the crisis, the euro area has to enter into a renewed phase of economic
convergence. To this end, France and Germany will shoulder the main responsibility
of organising a process of economic convergence and political governance
which balances obligations and solidarity to accompany the process.
Surplus and deficit countries will have to move, as a one-sided alignment is politically
unfeasible.
- Growth potential has been severely hampered by the crisis. Europe urgently
needs to unlock the untapped potential inherent in the completion of the single
market in specific sectors of strategic interest. France and Germany remain
committed to bilateral initiatives to rapidly harmonise regulation and oversight as
well as corporate tax schemes. To unlock growth and to increase the productivity
of the European economy, a renewed effort for more investment, both private
and public, is necessary. France and Germany reiterate their commitment to
structural reforms to attract international investment and to further enhance the
competiveness of their economies.
- In that respect, specific initiatives should be taken in order to foster growth and
convergence between member states in strategic sectors such as energy, the
digital sector, research and innovation or professional training. In the short term,
common targets could be set, linked to regulatory objectives and investment
means based on the amplification of the European Fund for Strategic Investment.
Over the medium term, those strategic sectors should evolve towards a common
regulatory framework and even a shared supervisory authority, and benefit from
a structured European investment capability to foster convergence through
cross-border investment. Bilateral initiatives by Germany and France should be
undertaken within that framework.
- The current architecture of the euro is not sufficiently resilient to external shocks
or internal imbalances. Leaving the EMU incomplete jeopardises the survival of
our common currency in the long term. Completing the EMU will involve the continuous
intensification of political governance as well as fiscal burden sharing. In
light of existing imbalances a deepening of the EMU will not come as a big bang
but as the result of a pragmatic and gradual evolution taking into account the
necessary results in terms of growth and employment. These results are indispensable
to reinforce confidence in the European Union among member states
and citizens and create the appropriate political conditions for new steps of integration
towards completing the EMU.
- We should acknowledge that EMU member states share different traditions of
economic policy making, which have to be balanced out for the euro to function
properly. A future architecture of the euro will neither be solely rules based nor
prone to mere political decision making nor will it be steered exclusively by market
forces. Every step in deepening the EMU will encompass all of these aspects.
- Since economic policy-making in the EMU is increasingly a domain of shared
decisions, citizens rightly expect to regain control via supranational institutions
9
accountable to them. In the short term a full time president of the Eurogroup
should be accountable to a Eurozone subcommittee in the European Parliament.
In the longer term, the Eurogroup and its president should be accountable to a
parliamentary body comprising members of the European Parliament with the
participation of members of national parliaments. This chamber should have full
authority on any matters regarding fiscal and macroeconomic oversight.
- In this context we should develop the European Stability Mechanism (ESM) into
a fully-fledged European Monetary Fund subject to parliamentary control.
- A fiscal capacity – a common feature of any successful monetary union around
the globe – remains a missing keystone in the EMU architecture. In the long run
it should provide macroeconomic stabilisation at the eurozone level while avoiding
permanent unidirectional transfers. Whereas these capabilities should be built
up over time and in line with progress on common decision making regarding fiscal
and economic policy, it should start by 2018 at the latest to support investment
in the member states most severely hit by the crisis. Germany and France
should form a group prepared to lead on this matter.
- Public support for the euro is undermined by a lack of progress on its social dimension
and fair taxation among its member states. Hence, as a general principle,
any step to further deepen the EMU should be accompanied by progress in
the field of common taxation, in particular with regard to transnational corporations,
as well as the development of a social union underpinned by common social
minimum standards.