marți, 26 aprilie 2016

Moralitatea maeștrilor corupției

Coruptie atitudineIdeologia comunistă, în varianta securist-comunistă, a lăsat în urmă o adevărată clasă socială care s-a multiplicat prin toate mijloacele posibile. Duplicitară până la criminalitate, această categorie cu pretinse aere de elită politică a jucat și joacă toate cărțile posibile. Fiind susținută de un aparat de propagandă, el însuși de aceeași proveniență, nimic nu a mai putut trimite spre o ieșire din haosul instalat după 1989. Ceea ce s-a întâmplat în toate țările foste comuniste, prăbușirea unui sistem și implementarea normală a unei economii libere, la noi a fost un simplu jaf. Dacă în tot estul european lucrurile s-au aranjat într-un timp rezonabil de câțiva ani, la noi, nici astăzi nu există o reglementare reală care să normalizeze relația statului cu proprii cetățenii. Politicienii, așa cum vedem, și cum ar trebui, nu sunt cetățeni. Ei sunt proprietari peste o țară întreagă. O dovedește nu numai corupția, ci, partea principală a unui proces imposibil de rezolvat, ameliorat: imunitatea parlamentară. A doua problemă, controlul extins al averilor și confiscarea lor, nici nu are cum să intre în discuție.
Deocamdată, la fel ca în Decembrie 1989, asistăm la operațiuni fără legătură cu o schimbare adevărată a stării lucrurilor. Între timp, în acești 25 de ani de libertate și democrație contrafăcută, în statul român s-a reinstituționalizat o altă dictatură, mai periculoasă decât aceea anterioară. Un aparat monstruos care se vrea întreținut din taxe și impozite, cât mai numeroase. Această pretinsă democrație e o mimare care permite cele mai teribile subminări și manipulări, similare sută la sută instalării statului comunist. Există, cum prea bine se vede, personaje de serviciu, inclusiv un sistem pus la punct, din care ei fac parte. În general, acestea au întotdeauna dreptate împotriva adevărurilor curente.
Actuala operațiune americană de igienizare va intra într-un impas evident, n-ar fi primul, dacă se va opri în punctele nevralgice unde sunt foști oficiali care au colaborat cu administrația de la Washington. Clemența pentru unele personaje poate arunca societatea românească într-o extrapolare care deja se anunță. Debutul în forță a unor acțiuni tot mai mult diminuate pe parcurs, în urma unor imbecilizante scheme regizorale, care de orice sorginte ar fi nu sunt în regulă, fac parte dintr-un scenariu propagandistic excesiv. Președinția și Guvernul au ajuns simpli spectatori, la fel ca majoritatea societății, la un spectacol parcă de pe altă planetă. Nici demiteri, nici dramatice crize de conștiință, nici dezbateri adecvate. Nimic. Aceeași incriminare a corupției fără a preciza câteva din bazele ei: imunitatea parlamentară, centralismul în revenire, neconfiscarea integrală a averilor.
România funcționează după legile celor care astăzi defilează cu cătușe prin fața camerelor de luat vederi, ca niște staruri ale moralei, inteligenței și sărăciei absolute. Umilința la care sunt supuse aceste maimuțe politice se transformă, prin regia momentului, în veritabilă barbarie. Nu întămplător, presa independentă, prin vocile unor jurnaliști de investigație, categorie asupra căreia ar trebui făcut urgent câteva precizări, au reușit să restabilească un minim echilibru în abordarea fenomenului justițiar. Justiția este doar o parte a problemei, iar în România, mai mult decât oriunde în Europa. Înfricoșarea clasei politice, ca stâlp al parteneriatelor, prin acest purgatoriu, pare a fi principalul deziderat. Nu contează degajarea unui proces reformist, ci numai simpla înfricoșare. Prea multe sunete și lumini într-un maraton care își pierde suflul, cu rezultate strict politicianiste. Avem una dintre corupțiile cele mai atroce din Europa, asta însă pentru faptul că beneficiază de un sistem constituit în acest sens. Corupție trebuie scris, fără ezitare, pe harta României! Întreaga politică românească de reformă se află într-un adevărat impas fără ieșire. Campaniile judiciare actuale, în esența lor, nu sunt decât cosmetizări. Foarte multe declarații reformiste, care necesitau reveniri, extinderi, eradicări, par a fi blocate de ceva mult mai puternic. Altcineva stabilește agenda!
Maeștrii de ceremonii, a căror vinovăție este de domeniul evidenței, rămân, în continuare, intangibili. Impreună cu ei se află toți cei produși de ideologia totalitară, și nu sunt puțini. Viitorii pensionari miliardari sunt supuși unor mici corecții amicale. A vedea corupția la nivelul slugilor și a-i ierta, sau, mai rău, a-i glorifica pe stăpânii coordonatori, arată mizeria acestui spectacol manipulatoriu. Firele corupției duc peste tot, ca un virus. Românii sunt obligați să trăiască în corupție, altfel s-ar sinucide. Autoritatea instituțională în România actuală, aproape peste tot, conține elemente absolut ilegale, situându-se în infracțiune, subminând vitalitatea și ordine statului democratic. Cei care fac un pas în spate, sau pur și simplu denunță reflexiv fenomenul din perimetrul lor, sunt expuși unei excomunicări multiple. Foarte mulți sunt victime care, în contextul dat, ajung marginalizate, în fapt aceasta find o problemă care transgresează o realitate ajunsă exponențial explozivă.
Moralitatea maeștrilor corupției caută prin extrem de multe mijloace să supraviețuiască în numele unor prerogative asupra cărora au o viziune total deformată. Ei sunt, deocamdată, statul român, instituțiile. Țara este administrată de baroni împreună cu întreaga lor ierarhie. Sunt mii și mii de fire care vor trebui în regim de urgență deconectate pentru a reveni la normal.
Preluare: cotidianul.ro / Autor: Ioan Vieru

vineri, 8 aprilie 2016

Adevărata putere în lume nu este puterea națională, ci puterea marilor corporații”


În volumul său de memorii, intitulat «Confesiunile unui asasin economic» (Confessions of an Economic Hit Man), economistul american John Perkins dezvăluie din interior, cu un curaj unic, structurile guvernamental-corporatiste care domină lumea globală. Fost el însuşi un „asasin economic” de succes, îşi face mea culpa cu adâncă sinceritate, descriind cu mare talent „imperiul” pe care corporațiile l-au instaurat pe glob. De fapt, cine sunt asasinii economici (AE)? Răspunsul este cutremurător: „Asasinii economici sunt profesionişti extrem de bine plătiţi care escrochează ţări din întreaga lume, pentru sume ajungând la trilioane de dolari. Ei direcţionează bani de la Banca Mondială, de la Agenţia SUA pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), precum şi de la alte organizaţii de ‘ajutorare’ străine, către seifurile corporaţiilor gigant şi către buzunarele acelor câtorva familii de bogătaşi care controlează resursele naturale ale planetei”.
Acest interviu ne-a fost acordat în exclusivitate, prin Skype, ca să apară în zilele în care, graţie eforturilor organizaţiilor Pachamama România şi Heritage – Partener UNESCO, John Perkins s-a aflat în România, ţinând seminarii la universităţile Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, Ştefan cel Mare din Suceava, Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti.
„Noi, asasinii economici, clădim imperiul global”
– Care a fost datoria dumneavoastră, ca „asasin economic”, domnule Perkins?
– Datoria mea era de a încuraja liderii mondiali să devină o parte din vasta reţea care promovează interesele comerciale ale SUA. Într-un final, liderii respectivi sunt prinşi în capcana unei reţele de datorii care ne asigură loialitatea lor. Le putem impune orice dorim – pentru a ne satisface nevoile politice, economice sau militare. În schimb, ei îşi sprijină poziţiile politice pe oferta pe care o fac popoarelor lor: parcuri industriale, centrale energetice, sisteme electrice, oraşe noi şi aeroporturi, cu condiţia să fie construite de cele mai importante companii americane. Practic, cea mai mare parte din bani nu părăseşte niciodată SUA, fiind pur şi simplu transferaţi din conturile de la Washington către firmele prestatoare din New York, Houston sau San Francisco. Deţinătorii companiilor de inginerie tehnologică şi construcţii din Statele Unite au devenit astfel fabulos de bogaţi. În strădania lor de a duce pe culmi imperiul global, corporaţiile, băncile şi guvernele sunt reunite sub denumirea colectivă decorporatocraţie. Iar noi, „asasinii economici”, clădim acest imperiu global. Dacă mă întrebaţi cum, o să vă răspund astfel: oricine face presiuni care să ducă la preluarea controlului de către o corporaţie, oricine încearcă, de exemplu, să convingă poporul român că Chevron e o companie bună, şi nu una criminală, aşa cum este în realitate, oricine face aceste lucruri prestează o muncă tipică „asasinilor economici”.
– Auzim în fiecare zi cuvântul „corporaţie”. Ce este, de fapt, o corporaţie?
– E o întrebare esenţială. O corporaţie este un grup de oameni care lucrează împreună, dar care sunt conduşi de lipsa de conştiinţă şi de setea pentru profit cu orice preţ, indiferent de împrejurările sociale în care acţionează şi de mediul înconjurător pe care-l distrug în numele dezvoltării. Forţa lor a luat amploare după anii ’70 ai secolului trecut, când singura lor „responsabilitate” a început să fie profitul. E absurd! Avem nevoie să schimbăm lipsa de conştiinţă a corporaţiilor, să le obligăm să servească lumea, ţările sărace, pe americanii care nu au ce pune pe masă la micul dejun, şi care sunt, conform statisticilor oficiale, circa 12 milioane. Acestor entităţi fără suflet trebuie să le dăm de la noi puţin suflet. Nu putem nega că aceste corporaţii sunt esenţiale pentru economia lumii actuale. Însă trebuie să creeze mai multe slujbe şi mai bine plătite, să creeze noi tehnologii, să cureţe zonele poluate în cursul exploatărilor sălbatice ale resurselor, să distribuie o parte din bogăţie şi pe orizontală, pentru cei care mor de foame (24.000 de oameni mor zilnic, în întreaga lume). Vorbind de schimbare, de întoarcerea la o dezvoltare durabilă, de o lume a responsabilităţii în faţa viitorului, nu spun să ne întorcem în peşteri, în bordeie, dar avem nevoie să respectăm mai mult această planetă.
„Ceea ce a făcut Bechtel în România este tipic corporatocraţiei: a lăsat lucrurile neterminate, dar a primit o grămadă de bani”
– În cartea dumneavoastră acordaţi o atenţie specială corporaţiei Bechtel. A venit şi la noi să construiască o autostradă de 450 de kilometri, cu 2,5 miliarde de euro. Până la urmă, contractul a căzut, a construit numai 52 de km, a încasat 1,3 miliarde şi a dispărut. Cum comentaţi?
– A dispărut cu banii? Nu e ceva neobişnuit. Asta fac corporaţiile în întreaga lume. Ele se cred deasupra legii. Şi chiar sunt deasupra legii, pentru că au puterea să schimbe legile dintr-un stat sau altul şi au puterea să corupă guverne, preşedinţi şi regi. Îmi iubesc ţara şi îmi e teribil de ruşine pentru faptele acestor corporaţii care vor să controleze totul pe lume. Nu trebuie să ne mirăm că noi, americanii, suntem atacaţi de terorişti nu doar în străinătate, dar şi în oraşele noastre. Vreau ca America să redevină un lider al democraţiei, nu al corporatocraţiei. Vorbind din nou despre Bechtel, trebuie spus că ceea ce a făcut în România este tipic corporatocraţiei. Să fiţi siguri că a făcut aceleaşi lucruri şi în alte părţi ale lumii, de exemplu în privatizarea sistemului de apă dintr-un oraş din Bolivia sau chiar în Statele Unite. Bechtel a lăsat lucrurile neterminate deseori, dar a primit o grămadă de bani.
– România este bogată în resurse minerale, aur, argint petrol. O agenţie guvernamentală, ANRM, a concesionat deja peste 6.000 de perimetre de exploatare unor companii străine. Cum ar trebui să primească românii acest „cadou” guvernamental?
– Oamenii din întreaga lume se confruntă cu aceeaşi situaţie. Corporaţiile sunt peste tot. Peruanii, bolivienii, indonezienii, românii şi ceilalţi trebuie să-şi pună aceleaşi întrebări. Răspunsul e doar unul: dezvoltarea durabilă, bazată pe protecţia mediului, pe crearea de slujbe curate şi pe câştiguri egale de ambele părţi: atât deţinătorul resurselor, cât şi investitorul. Producţia trebuie împărţită, nu expediată aproape integral în străinătate. Nu poate veni o corporaţie junior precum Roşia Montană Gold Corporation, despre care am auzit vorbindu-se în mediile de afaceri, să-şi ia partea leului, de 80% din acţiuni, lăsând statul român, adică lăsându-i pe români numai cu 20% din afacere. Asta este o vânzare pe nimic a resurselor României, ceea ce nu trebuie acceptat. Românii trebuie să fie încrezători în forţa şi valoarea lor ca popor european, impunând corporaţiilor să procedeze corect în activitatea lor productivă. Altminteri, veţi ajunge ca Statele Unite, care sunt foarte strict controlate de corporaţii. S-a spus că aceste corporaţii au învins comunismul, dar putem adăuga: corporaţiile au învins şi democraţia! Noi, în SUA, nu mai avem democraţie, este o glumă să afirmi că suntem o ţară democratică.
– În acest context transnaţional, ce le rămâne românilor de făcut?
– Decât să facă jocul acestor corporaţii, românii ar trebui să aleagă dezvoltarea turismului şi agricultura ecologică, purtând de grijă „mamei-pământ” (pachamama). România este puternică în construcţia de maşini şi motoare electrice, de nave şi automobile, în producţia agricolă; este printre cele mai performante din lume în tehnologia informaţiei (IT). Acestea să rămână direcţiile de viitor, din ele să vină bogăţia, nu din exploatarea brută şi intensivă a subsolului, din răscolirea munţilor şi văilor. Trebuie să ieşim din economiile morţii, bazate pe răvăşirea pământului. Am creat economii ale morţii în ultimii 40 de ani, care au distrus pământul, au mistuit resursele, le-au terminat. Avem nevoie să facem pasul către un nou tip de economie, economia vieţii, bazată pe reducerea şi eliminarea poluării, pe reciclare, pe folosirea altor energii în afara celor fosile, pe renunţarea la dependenţa de resursele naturale. Dacă, totuşi, veţi accepta unele corporaţii pentru exploatarea resurselor, fiţi măcar foarte atenţi la contracte, dacă vreţi să mai rămâneţi cu ceva de pe urma acestor proiecte. După părerea mea, contractul cu Bechtel a fost unul foarte prost negociat. Nu m-ar mira să fie la fel în agricultură, cu Monsanto, sau în domeniul gazelor de şist, cu Chevron. Ei au mari experţi în negociere, îţi iau totul, dar te lasă să crezi că ai făcut cea mai bună afacere. Ei au asasini economici! România este deja „infestată” cu asasini economici, nu doar americani, ci şi ruşi sau chinezi. Și Rusia şi China au variantele lor de astfel de asasini… Pentru că unul din scopurile asasinilor economici este privatizarea lumii. Adevărata putere în lume, în clipa de faţă, nu este puterea naţională, nu este puterea guvernelor rus sau chinez, ci puterea marilor corporaţii. Toate guvernele, rus, chinez, american, român, depind de finanţele mondiale, de economia globală.
„Daţi Chevron afară din ţară! Nu puteţi avea încredere în ei!”
– De doi ani, românii vorbesc de corporaţia Chevron, încurajată de guvern să foreze în căutarea gazelor de şist. Ignorând opoziţia localnicilor, Chevron merge mai departe… Până unde credeţi?
– Până îşi va atinge toate obiectivele de corporaţie criminală. Fiţi foarte atenţi cu această organizaţie. În Ecuador, ca să dau numai un exemplu, a făcut lucruri teribile, a creat haos, a poluat terenurile, a refuzat să cureţe, să ecologizeze. În urma exploatării nemiloase, oamenii suferă şi mor, dar Chevron ignoră toate acestea, pentru că lucrează pe principiul mafiei. Îi sfătuiesc pe români cu toată convingerea: daţi Chevron afară din ţară! Vă va înşela! E ca în viaţa de fiecare zi: nu angajezi să-ţi măture casa o persoană despre care ai auzit că a fost prinsă furând. Deci, nu o angajaţi pe Chevron să vă scormonească teritoriul! Nu vă iluzionaţi cu independenţa energetică pe care ar aduce-o. Nu puteţi avea încredere în ei! Căutaţi surse alternative de energie, nu acceptaţi metodele demodate ale acestor corporaţii care îşi propun să ţină timpul în loc, până scot din pământ şi ultima picătură de combustibil fosil.
– Vă rog să adresaţi românilor un gând bun, o încurajare. Să ne temem de viitorul corporatist al lumii?
– Sfârşitul corporaţiilor nu e departe. Capitalismul lor primitiv va fi înlocuit de capitalismul cu faţă umană, al micilor firme, al micilor proprietari. În lume are acum loc o revoluţie: revoluţia conştiinţelor. Va fi mai mare decât revoluţia industrială. Oamenii se trezesc. Sunt speriaţi de amploarea distrugerilor de pe Terra, cauzate de lăcomia corporaţiilor. Aţi văzut zilele trecute, la New York, un milion de oameni în stradă, atrăgând atenţia asupra încălzirii globale. Mă bucur că voi veni în România şi voi avea şansa să îi cunosc pe români. Ştiu: există un parteneriat strategic între România şi SUA, în plan politic, ceea ce este foarte bine. Eu sunt însă avocatul parteneriatului dintre poporul român şi poporul american, pentru că vreau să învăţăm unii de la alţii cum să supravieţuim în armonie cu natura. Să nu uităm că trăim pe o „staţie spaţială” foarte fragilă, care este Pământul, şi nu avem la îndemână nici o navetă ca să putem pleca. N-avem unde merge în altă parte, aşa că trebuie să avem grijă de locul unde trăim.

marți, 29 martie 2016

„Cumințenia Pământului” pe înțelesul maiorului Ioan Pătrulescu

Personaje:
Constantin Noica – autorul textului Eseu despre „Cumințenia Pământului” (1975) – 66 de ani.
Octavian Chețan – alias „Cristian“, autor al Notei informative din 19 februarie 1976, conținând, pentru uzul ofițerului de Securitate Ioan Pătrulescu, interpretarea… interpretării date de Noica sculpturii lui Brâncuși – 46 de ani.
Ioan Pătrulescu – maior în MAI la Direcția I a Consiliului Securității Statului, „ofițer de caz” în Dosarul de urmărire informativă NICA DAN („numele conspirativ” al lui Constantin Noica) – 41 de ani.
S-a vorbit mult în ultima vreme despre posibilitatea achiziționării de către statul român a sculpturii lui Brâncuși „Cumințenia Pământului”. Dacă tranzacția între proprietarii actuali și guvern se va încheia cu bine, meritul va fi în mare măsură al ministrului Culturii, domnul Vlad Alexandrescu. A fost nevoie de inițiativa unui tânăr ministru, pentru ca apele stătute ale unui minister obosit să-nceapă să se miște.
Dar, dacă tot vorbim atât despre achiziționarea în beneficiul tuturor a faimoasei opere, n-ar fi acesta un bun prilej pentru a spune câte ceva și despre sensul sculpturii înseși? Ce-ar fi, mi-am zis, să dezgropăm din arhivele noastre culturale eseul despre „Cumințenia Pământului” pe care Noica l-a publicat în numărul 12 din 1975 al revistei „Steaua” din Cluj? Și ce-ar fi ca, pentru a înțelege mai bine și lumea în care am trăit atunci, să publicăm la pachet cu el și „hermeneutica” pe care, pentru uzul Securității, un intelectual-informator din epocă o făcea textului despre Brâncuși?
Câteva vorbe despre informatorul Octavian Chețan alias „Cristian”. Este eroul cărții pe care am publicat-o în 2013 cu titlul Dragul meu turnător. Securitatea mi-a făcut cinstea să împart destinul de „urmărit” cu cel al lui Noica: am avut amândoi, el ca „guru”, eu ca „discipol”, începând din 1971, același „ofițer de caz”, pe maiorul Ioan Pătrulescu. (În 1976 fusese avansat la gradul de locotenent colonel pentru buna gestionare a celor două dosare.) Și același informator („sursă”), pe Octavian Chețan, care-mi era coleg la Institutul de Filozofie și redactor-șef  la revista Institutului, la care Noica dădea când și când câte un studiu spre publicare. I-am descoperit pe amândoi în 2006, când am avut ocazia să-mi studiez dosarul de urmărire la CNSAS.
Dacă scot acum la lumină textul lui Noica împreună cu cel al lui Chețan, o fac cu gândul că cititorul de azi va putea să contemple un spectacol fără pereche: căci unde și când s-a mai scindat mintea omului într-o asemenea măsură? De o parte, splendoarea unei minți geniale la lucru, rafinamentul ei. De cealaltă, o incomensurabilă cantitate de vulgaritate, turpitudine și prostie puse în slujba poliției spiritului. Trăiam așa, îmbrățișați din umbră, fără să știm, cu turnătorii noștri. Eram doi-într-unul, exact așa cum veți vedea că interpretează Noica sculptura „Cumințeniei”: unul, făcut din plămada culturii, mergea, în lumină, către mintea cititorului. Celălalt, confecționat în umbră de informatorul-interpret, lua drumul către un birou al Securității și poposea într-un dosar. Care devenea sau nu activ, după cum îi tuna în fiece clipă „secretarului general”. Ciudat este că nici astăzi nu încetez să mă minunez că a existat cu-adevărat o asemenea lume. Erau oameni, ca și noi, cei ce se-ndeletniceau cu-asemenea lucruri?
M-am gândit că cititorul merită să aibă sub ochi aceste două texte prilejuite de „Cumințenia Pământului”: pe unul pentru splendoarea lui, pe celălalt pentru abjecția lui.
***
Constantin Noica

Eseu despre „Cuminţenia Pămîntului”

Către anul 2000, scria Paul Morand prin anii douăzeci, „operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi“. S-ar putea să nu se întîmple chiar aşa cum imagina scriitorul francez, dar ar fi extrem de recomandabil ca una cel puţin dintre operele sculptorului să figureze în toate pieţele lumii: „Cuminţenia pămîntului“.
Într-adevăr, nu se stie dacă la un moment dat nu va veni în inspecţie pe pămînt vreun intendent cosmic, însărcinat cu supravegherea părţii acesteia mai secundare a galaxiei noastre, care să ne întrebe: ,,Sînteţi cuminţi? Este cuminte Pămîntul? Sau să trimitem din cosmos o cometă ca să măture viaţa de pe el?”
Ne putem închipui că în clipa aceea unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă, cîţiva mari fizicieni vor lăsa capul în jos şi, în lipsa cuiva care să spună deschis dacă pămîntul este cuminte ori nu, s-ar putea ivi un copil, ca în basmul lui Andersen, care să fi silabisit pe soclul statuii titlul ei şi care să răspundă arătînd-o: „Dar sîntem cuminţi. Iată Cuminţenia Pămîntului“. Atunci intendentul cosmic s-ar uita la ea – şi ar fi sorţi ca pămîntenii să scape cu viaţă, în măsura în care acela ar înţelege, cît de cît, ce vrea să exprime sculptura.
Şi totuşi ceva enigmatic stăruie în ea, chiar pentru pămîntenii care au contemplat-o. Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, declarînd că „nu e întrecută decît în proporţii şi durată de portretul fratelui mai bătrîn, Sfinxul.“ Dar un medic, tot român, a decretat că este vorba de „o idioată mongoloidă“ – în ironie denumită de către sculptor „Cuminţenia pămîntului“ –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încercat onest să o dovedească, fotografiind o debilă senilă din regiuna de obîrşie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie. Între aceste două caracterizări se înscrie orice interpretare a „Cuminţeniei Pămintului”, probabil şi cea a eventualului străin din cosmos.
Să pornim atunci de la idioata mongoloidă. Eminentul medic care a pus un diagnostic atît de precis pare a nu fi observat un lucru: că femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea reprezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare. Există într-adevăr în statuie o subtilă disimetrie, pe care nu numai spectatorul ei obişnuit nu o înregistrează, dar nici unii dintre criticii de artă n-o relevă. Cum să reproşezi unui antropolog şi medic că n-a surprins-o?
Totuşi, iată, printre elementele ce creează disimetria, două sau trei sînt izbitoare şi ar putea fi înregistrate chiar într-o reproducere fotografică. În primul rînd, capul femeii are, normal, în partea stîngă o ureche; în partea dreaptă nu are. Aşa i-a plăcut lui Brâncuşi să sculpteze femeia, fără urechea dreaptă. Pe urmă, în partea stîngă se vede bine cum părul, această superioară expresie a animalităţii, este viguros implantat, linia de la care începe să crească fiind clar trasată. În partea dreaptă, în schimb, totul e „lisse“: obrazul se prelungeşte în sus, peste locul gol al urechii, şi trecerea lui în păr se face pe nesimţite, fără nici o linie de demarcaţie, ca şi cum părul s-ar fi afinat şi el. În sfîrşit, ca un al treilea indiciu de disimetrie – aparent în orice reproducere frontală a statuii –, sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu animalitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme.
Iar acum vin elementele care nu se pot vedea limpede în reproducere, dar care, deşi abia sugerate, sînt precise şi ele. Uşoara înclinare spre dreapta a capului încă s-ar putea surprinde şi în fotografie, dar faptul că guşa e puţin mai marcată în stînga (cumpănind oarecum aplecarea capului spre dreapta) ar putea fi socotit de către privitor o simplă umbră a fotografiei. Şi totuşi aşa este: mica idioată are efectiv semnul clinic al idioţiei, cum vrea medicul, cel de a fi guşată. Numai că e guşată doar în jumătatea stîngă. Pe de altă parte, faţă de nara dreaptă, care e mai bine marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai teşite, mai primitive. Dar ceea ce, cu siguranţă, nu se vede în reproducere este faptul că pupila ochiului drept e imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt. Iar o culme a disimetriei o aduce, în ultima instanţă, nu ceva natural, ci o notă accidentală: în colţul ochiului stîng, pe frunte, apare un intrînd ca de lovitură, cu o uşoară tumefiere pe margine, de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a naturii, cu păţaniile ei.
Ce trebuie să credem despre disimetria aceasta? (…) Elementele deosebitoare sînt clare, chiar dacă n-ar fi acceptate ca introduse cu intenţie de artist toate. Pe de altă parte este la fel de clar că diferenţele sînt absolut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă. Să nu fie un sens aici?
Există, pare-se, fiziognomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîngă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omului respectiv. Să-i lăsăm pe fiziognomişti exerciţiului lor, dar să păstrăm o clipă procedeul lor de a înfrînge simetria, căci în definitiv orice fel de a vedea Multiplul în Unu este o binefacere a spiritului. Nu s-ar putea oare deosebi, în chipul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a naturii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?
Totul, aşadar, în partea stîngă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi se umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pupilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd celălat e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreapta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să-l ascunda. Fruntea are în partea stîngă urma unei lovituri cu piatra: sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă.
Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în identitatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, încît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală. Ea seamănă – s-a spus chiar din 1910, cînd a fost întîi expusă la Bucureşti – cu zeităţile prememfitice din Egipt, cu figurile asiriene, cu unele chipuri din lumea indică, cu anticele figuri mikeniene sau cu cele din aria thracică, aşa cum mai recent s-a spus că aminteşte de idolii din Cyclade, de Venus din Lespugue, de unele chipuri din arta precolumbiană şi neagră, de arta oceanică a lui Gauguin şi, din nou, de arta thracică, atunci cînd s-a găsit la Hamangia, în Dobrogea, aşa-zisul „Gînditor“ de acum 3000 de ani.
Dintr-o răsuflare, imaginea „Cuminţeniei” acoperă tot globul. Este universală cel puţin pentru pămînteni, şi ar fi greu de crezut că ea obţine un asemenea statut prin aceea că e subnormală. În orice caz, o imagine fără contur uman definit n-ar putea aminti de atîtea alte chipuri.
Şi totuşi, în ciuda identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ceva se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană. Să spunem şi: spre înţelepciune?
Este momentul să amintim că titlul românesc pe care l-a dat Brâncuşi nu vrea să spună „înţelepciune“; cel puţin nu dintr-o dată. Ionel Jianu a precizat în monografia sa (Paris, Arted 1963, pag. 39) despre cuvîntul folosit de artist că are ,,mai multe accepţii în limba română: în afara celei de înţelepciune, el semnifică şi un caracter paşnic, calm, lent şi reflectat, care nu este supus nici unei mînii“. În acest sens, cuvîntul românesc corespunde mai mult luisophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, decît sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cuvîntul folosit drept titlu nu exclude gîndul înţelepciunii, ba chiar deschide către el pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens, ce reapare în Minerva, în memini („îmi amintesc”) sau înmoneo = pun pe altul să-şi amintească, sfătuiesc, avertizez. (…)
Sculptura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţelepciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. (…) În fapt, ea este cuminte şi chiar înţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea. Fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar putea spune. „Cuminţenia” lui Brâncuşi nu are absolut nici o înrudire cu acela. Făptura poate fi enigmatică, dar nu e echivocă în nici o privinţă. Ca atare ea nu putea să fie nici inteligentă, nici frumoasă, nici activă.
O fiinţă categoric inteligentă, de pildă, nu ar putea fi „Cuminţenia Pămîntului”, în măsura în care inteligenţa are ceva echivoc în ea: cunoaşte şi răul, cu vorba lui Platon din Hippias minor. Întruchiparea din sculptură este însă străină de inteligenţă şi în orice caz e departe de a avea acea inteligenţă liberă pe care ar fi trebuit s-o scoată în relief un chip sculptat, ce nu poate reda inteligenţa în elementul ei, cuvîntul. Dar de la inteligenţă liberă pînă la diavol nu mai e decît un pas.
La fel, „Cuminţenia Pămîntului” n-ar putea fi de-a dreptul frumoasă. De la „căderea biblică“ încoace, frumuseţea feminină are, la fel, ceva echivoc în ea. Nu ne putem împiedica s-o simţim, deşi vedem în ea prototipul speciei, iar Brâncuşi închipuie o Evă frumoasă, mai presus de un Adam care trebuie să trudească. Nu mai putem primi în „echitatea“ lui, cum spunea tot artistul, mesajul frumuseţii feminine, care în orice caz nu ne este neutră. Dar nici o aluzie de frumuseţe nu face să tresară trupul femeii sculptate aici.
Iar deopotrivă nu apare nici vreun indiciu de acţiune imediată şi faptă în fiinţa aceasta ghemuită şi cu talpa picioarelor bine lipită de pămînt. Acţiunea este şi ea echivocă. Îi simţi riscurile în „Gînditorul“ lui Rodin, şi este o întrebare dacă nu cumva „Cuminţenia” a fost concepută ca o replică la acela, mai degrabă decît la „Vîrsta de bronz“, cum s-a sugerat. Concentrarea din „Gînditor“ este în netă opoziţie cu destinderea din „Cuminţenie“, pe care diavolul, cu oricîte subtilităţi, n-ar putea-o ispiti să întreprindă ceva.
Poate faptul că nu are nici o urmă de diabolic în ea, laolaltă cu cel de a nu avea nici un fel de monstruozitate, face din „Cuminţenie” o imagine atît de universală în liniştea ei, ea este o înţelepciune la nivelul pămîntului. La această treaptă, unde nu încap inteligenţă, frumuseţe şi acţiune, nu apar nici stupiditatea, sluţenia şi infirmitatea. Statuia nu trădează nici un stigmat al răului. E situată pe linia precisă dintre frumos şi urît, bun şi rău, normal şi monstruos, ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume. Ceva ar putea, atunci, să se nască din plodul acesta al pămîntului.
Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spatelui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitudinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteligenţa viitoare; trunchiul perfect vertical dă, parcă, fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă posibilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare.
Unei asemenea Cuminţenii şi înţelepciuni la nivelul cel mai de jos al omenescului Brâncuşi i-a dat un titlu pe care nu l-a luat direct din folclorul românesc, aşa cum îl va lua pe cel de „Măiastra“ pentru pasărea sa. În mitologia populară a ţării sale există: frumoasa pămîntului, greul pămîntului, uşurelul lui, fiul cîmpului, urîţenia pămîntului, urechea pămîntului, dar nu şi cuminţenia pămîntului. Dacă însă nu a luat titlul direct din folclor, Brâncuşi purta folclorul îndeajuns cu el spre a reflecta ceva din cuminţenia ţărănească a lumii de care, în 1907, abia se desprinsese.
Şi totuşi, în acelaşi timp, el începe să reflecte, poate sub zguduirea Parisului, universalul. Un straniu gînd în universal trece acum prin el, cînd are în faţă-i blocul de calcar crinoidal din catacombele pariziene, pe care-1 va transforma în „Cuminţenia Pămîntului”. Poate îi vine în minte, în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor, că pămîntul însuşi se sminteşte cîteodată, ieşindu-şi din ţîţîni. Poate că a spus „Cuminţenia Pămîntului“ spre a exorciza pămîntul. (…)
De aceea ar fi bine ca în toate pieţele lumii să figureze „Cuminţenia pămîntului“.
***

Notă a informatorului „Cristian“ despre articolul lui Constantin Noica,
„Cuminţenia pământului“, apărut în revista Steaua (nr. 12/1975)

.
.
Primit: Lt.‑Col. PĂTRULESCU IOAN                                         STRICT SECRET
SURSA: „CRISTIAN“                                                                  D.U.I. „NICA DAN“
Casa: domiciliul sursei
Data: 19 februarie 1976
NOTĂ
Articolul lui C. NOICA, „Cuminţenia pământului“, apărut în Steaua nr. 12/1975, apare, la prima lectură, ciudat, greu inteligibil în ceea ce a vrut de fapt să spună autorul prin comentariul său.
Comentând această cunoscută operă a lui Brâncuşi, C. NOICA înclină să dea dreptate unui medic, care observase că statuia ar reprezenta „o idioată mongoloidă“. Cel puţin partea stângă a statuii ar avea o serie de trăsături de femeie idioată. Partea dreaptă, în schimb, disimetrică faţă de cea stângă, ar indica o ieşire din starea de idioţenie. O jumătate ar reprezenta natura, altă jumătate, umanul, cultura, la pragul de rupere de natură, la început de devenire.
Ceea ce caracterizează, mai întâi (în ordinea textului), la NOICA este profundul dispreţ cu care se referă la populaţiile primitive, mai mult, la populaţiile africane de azi, aflate încă în stare tribală de organizare. Partea stângă, cea idioată, a statuii ar avea părul ca „cel al unei fiinţe dintr‑un trib african“, cu ochiul abia întredeschis, ca al unei brute. În stânga totul „ar putea fi natură brută şi primitivism“, „stupiditate animală“.
În al doilea rând, comentând titlul dat de Brâncuşi statuii („Cuminţenia pământului“), NOICA încearcă să definească termenul „cuminţenie“ raportat şi la sursele lui etimologice, dar şi la atitudinea femeii reprezentate, drept lipsă a diabolicului în ea: „nu are nimic diabolic în ea“. Căci „începutul înţelepciunii“, spune NOICA, e „fuga de dracul“. Dar ce semnificaţie dă NOICA acestei „fugi de dracul“?
A nu avea nimic comun cu dracul înseamnă, după autor, a fi lipsit de inteligenţă, căci „de la inteligenţa liberă până la diavol nu mai e decât un pas“. Apoi, conform mitului biblic, înseamnă a fi lipsit de frumuseţe, căci „frumuseţea feminină are ceva echivoc în ea“. În fine, înseamnă „a se ţine departe de orice acţiune şi faptă“, căci „acţiunea este şi ea echivocă“. Toate aceste negaţii (lipsă de inteligenţă, de frumuseţe şi de acţiune) sunt constatate ca prezente la statuie, care e un fel de „plod al pământului“, din care stă să apară ceva, dar încă nimic nu e evident.
Deci, conchide NOICA, e o fiinţă „la nivelul cel mai de jos al omenescului“, în care, prin titlu şi întrupare, Brâncuşi ar fi reflectat „ceva din cuminţenia ţărănească a ţării de care, în 1907, abia se desprinsese“.
Surpriza aici e de proporţii şi e de mirare că asemenea opinii au apărut în Steaua. Lipsa de inteligenţă, de frumuseţe şi pasivitatea ar caracteriza, în viziunea lui Brâncuşi, „ţărănimea română“. Şi asta, după 1907, căci statuia e făcută la Paris, după crâncenele răscoale ţărăneşti. NOICA vrea să insinueze aici dezaprobarea lui Brâncuşi faţă de mişcările ţărăneşti? Şi faţă de toate agitaţiile în general? NOICA vrea să ne convingă de aceasta, spunând că, lui Brâncuşi, „în Parisul tuturor libertăţilor şi îndrăznelilor“, îi vine în minte că „pământul însuşi se sminteşte câteodată“ (aceeaşi atitudine împotriva „smintelilor istorice ale omului“ e atribuită, în articolul „Adevăratul înţeles al sacrului“ lui MIRCEA ELIADE).
În concluzia lui NOICA, Brâncuşi a căutat prin statuia lui să „exorcizeze pământul“, adică să alunge diavolul din el, respectiv inteligenţa şi frumuseţea care îndeamnă la nesupunere, la acţiune.
Acest mesaj ar trebui înţeles de toţi şi Cuminţenia pământului ar trebui, după NOICA, să figureze în „toate pieţele lumii“.
De ce? Pentru ca întreg pământul, întreaga omenire să ia aminte şi să fie cuminte, pentru ca, în ipoteza fantastică a venirii unui extraterestru, care ar întreba „Sunteţi cuminţi? Este cuminte pământul?“ „Sau să trimitem din cosmos o cometă care să măture viaţa de pe el?“ – să i se poată răspunde: „Dar suntem cuminţi. Iată cuminţenia pământului.“ Şi atunci ar exista o şansă ca pământenii să scape cu viaţă. Deşi, spune NOICA, „unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă“. De ce oare? Pentru că au îndemnat şi au condus la acţiune masele de oameni simpli, smulgându‑i din lipsa de gândire, de acţiune, de faptă? Ce vizează aici C. NOICA oare? Cred că se întrevede destul de limpede.
În plus, parabola cu acest extraterestru venit să distrugă lumea, omenirea, dacă o va găsi lipsită de cuminţenie, prezintă analogii certe cu dogmele creştine despre apropierea Judecăţii de Apoi, care se va produce odată cu a doua venire pe pământ a Mântuitorului Isus, când cei drepţi vor fi aşezaţi de‑a dreapta sa şi cei păcătoşi la stânga sa, primii fiind hărăziţi raiului şi fericirii eterne, ceilalţi, distrugerii şi suferinţei veşnice. Şi agitaţia lumească nu va fi nici pe placul Mântuitorului, cum nu e nici pe placul extraterestrului lui NOICA.
Tot articolul e cu adresă precisă şi doar cineva rupt total de problemele acestea nu le poate observa.*
„CRISTIAN“
____________________________________
*Această „Notă informativă” este preluată din volumul editat de Doina Mezdrea cu titlulConstantin Noica în arhiva Securității (2009), cu două texte introductive de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, Humanitas, București, 2009, pp. 385-387
***
Achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasărăzbunare față de urâțenia vremurilor în care splendorii minții i se răspundea cu un denunț. Tot Noica, într-un text din Creație și frumos în rostirea românească (1973), vorbind despre cuvântul „a răzbuna”, spune că la început el însemna a face ceva din nou bun. Spunând asta, el răs-buna cuvântul „răzbunare”. Prefixul răs- pune în joc un semantism al revenirii: „vremea se răzbună” înseamnă vremea se face iar bună, „se înseninează”. „Răs-bun”, așadar, înseamnă: fac ca ceva să devină iar bun, îl redau bunătății lui inițiale.
Răs-bunând sensul cuvântului „răzbunare”, Noica îl scotea din semantica lui năpraznică, îl făcea din nou bun. Când spun că achiziționarea statuii lui Brâncuși în zilele noastre ar reprezenta cea mai frumoasă răzbunare, am în vedere bunătatea pierdută și recâștigată a statuii lui Brâncuși. Vom răs-buna statuia lui Brâncuși. Îi vom reda bunătatea ei inițială, cea pe care Noica o văzuse în interpretarea lui și pe care nota unui turnător o urâțise, urâțind odată cu ea o lume întreagă. Vom asista la răs-bunarea lui Brâncuși.
G.L.

joi, 24 martie 2016

Străinul salvator în mitologia politică


 Domnul Klaus Iohannis a profitat de mitul germanului organizat, eficient şi disciplinat, afirmă într-un interviu recent istoricul Lucian Boia, comparându-l pe preşedintele ales cu Carol I. Auto-dispreţul, auto-flagelarea şi auto-orientalizarea sunt elementele obsedante din istoria sa mitologizantă. Sub formă de studiu de caz din domeniul psihanalizei ar avea un loc mai fericit în lumea occidentală la muzeul Siegmund Freud din Viena, decât sub parafa de istoric, preocupat de insinuarea mitul civilizator al germanităţii prin raţiuni perimate. Paradoxul „Boia”, adică confuzia reproducerii şi analizei unor date istorice cu concepţii arhaice şi inepţii darwiniste trebuie privit mai cu atenţie.
Leitmotivul obsesiv al Domnului Boia este simptomatic la o întreaga auto-definită elită românească, pe deplin provincială, chiar şi după normele vestice la care aspiră, incapabilă să genereze un set de valori proprii decât abjecţii faţă de majoritatea populaţiei, tânjind în schimb după mântuirea teutonă. Românilor sau unei elite dispreţuitoare se datorează subdezvoltarea economică, politică şi socială a ţării?
Mai bine de un secol si jumătate de proslăvire a virtuţilor germane, după criterii etnice, enoriaşii acestui curent scot în România de la naftalină idei penibile, josnice şi periculoase. Andrei Pleşu, Teodor Bachonsky, Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Horea Roman Patapievici, Radu Carp, Cristian Tudor Popescu şi mulţi alţi germanofili au rămas prizonierii unui mit clocit fără a cunoaşte adevăratele valori germane. În ciuda burselor la studii în lumea civilizată optează în baza unor pseudo argumente discriminatorii pentru „statul Iohannis” cu înverşunarea şi anacronismul fraţilor musulmani în lupta lor pentru înfăptuirea „statului ISIS”.
Câtă fericire că afirmativului „mândru de a fi român” i s-a alăturat mai nou şi diminutivul „Mîndruță” (Lucian), care explică cum în exteriorul Carpaților găsești numai hoți și oameni pe care nu-i duce capul încât să se prindă cum funcționează lumea. Argumentaţiile de tip apartheid la adresa poporului român nu-şi au locul într-o ţară cu o vocaţie europeană. Lecţia germană pentru elite constă tocmai în responsabilitatea acestora faţă de propriul popor, de a-l educa şi de a-l forma, oferindu-i protecţie faţă de riscurile economice, gândind la modele pentru un viitor prosper al întregii naţiuni şi nu în a te face aliat cu proprii săi duşmani sau defăimându-l.
Exponenţii germanofili din România bat pasul pe loc la nivelul colonialismului continental german din secolul al 19-lea a cărui motivaţie izvora dintr-un amalgam de idei naţionaliste şi primitive care formau baza imperialismului moral german de-a lungul argumentelor bine cunoscute: hărnicie, punctualitate, spirit de organizare, seriozitate etc. Propaganda de a orienta Bucureştiul spre Berlin avea la bază ideea de a convinge românul, aşa zis leneş, că nu se poate autoguverna, gospodări şi că numai prin suzeranitate îşi va atinge fericirea. Dacă teoria „cotropirii paşnice” a Berlinului aşa uşor s-a putut strecura în inima unei pături privilegiate a societăţii româneşti, atunci nu mai trebuie să ne minunăm de ce imaginea României în străinătate este atât de deplorabilă şi de ce ne-am transformat de bună voie într-o semi-colonie. Aproape unic la nivel mondial este auto-ponegrirea şi auto-bizantinizarea ţării peste hotare de către politicieni şi autori de tot felul.
Dar cum se explică acest comportament defectuos la unii români de a-şi denigra propria imagine şi de a se pune voluntar în cea mai proastă lumină? Auto-flagelarea şi umilinţa faţă de elementele străine ar putea fi expresia de teologie politică pe un fond cultural ancorat în idea de a primi, mărturisindu-şi păcatele, drept răsplată, recunoştinţa unui stăpân străin. Astfel privind lucrurile, integrarea României în structurile euroatlantice este în percepţia unora doar un blazon găunos şi nu o oportunitate pentru a dezvolta o gamă proprie de idei puse în slujba interesului naţional. Având la bază raţionamentul pasiv de supus al unor valori şi puteri externe, democraţia românească şi statul român au şanse îngrijorător de diminuate pentru a supravieţui. Fapt fără precedent în istoria universală a alegerilor democratice sunt recentele alegerile prezidenţiale fără campanie electorală, care a dublat efectul ploconirii faţă de străinătate prin mistificarea votului din diasporă.
De un secol şi jumătate am optat pentru un regionalism politic necompetitiv inspirat dintr-o gândire fanariotă care asigură pe spinarea unei majorităţi batjocorite, înjosind-o şi ponegrind-o, respectul nejustificat unei dominaţii străine. Aşadar procesul de auto-învinovăţire la români este un act de dominaţie culturală al duşmanilor neamului, prin care din interiorul ţării se desfăşoară, exact în numele progresului şi al unei misiuni civilizatorii, destrămarea României ca stat şi naţiune. Pentru a ne feri de pericolul acestei diversiunii culturale şi de procesul de auto-colonizare, trebuie să privim mai critic distanţat mitologizările ruşinoase de tip Boia. Comparaţia dintre Domnul Klaus Iohannis şi Regele Carol I, percepută ca un gest de servilitate faţă de preşedintele ales al României nu schimbă nici locul în istorie al regelui şi nici nu-i aduce un plus de prestigiu preşedintelui.
Autor: Radu Golban

miercuri, 23 martie 2016

Atac FURIBUND: Viktor Orban dă semnalul de RĂZBOI al Ungariei pentru ELIBERAREA de Uniunea Europeană! Budapesta vede ca principal aliat anti-UE Varșovia


Cu ocazia zile naționale a Ungariei, premierul maghiar Viktor Orban a rostit de 15 martie un discurs incendiar, în care afirmă că Europa amenință suveranitatea națională a țării sale, că valul de imigranți este pus la cale de forțe oculte, pentru a distruge modul de viață creștin al Europei, că UE este o instituție a minciunii, de care popoarele trebuie să se elibereze etc.


Discursul lui Orban, perfect conceput, în fraze scurte, simple, scandate, în care Bruxelles-ul este comparat cu Imperiul Habsburgic și Uniunea Sovietică nu a fost deloc comentat la summit-ul UE – Turcia din 17-18 martie, când s-a parafat înțelegerea care, în viziunea Bruxelles-ului, ar trebui să pună capăt crizei imigranților.
Nici o declarație politică, nici o relatare de presă nu a vorbit despre o opoziție majoră a Budapestei față de acest acord.
Reproducem mai jos textul integral al discursului lui Orban din 15 martie.
Destinul ungurilor este legat de cel al națiunilor europene și a devenit în asemenea măsură o parte a Uniunii încât astăzi nici un singur popor – inclusiv poporul maghiar – nu poate fi liber dacă Europa nu este liberă.
Iar Europa de astăzi este fragilă, slabă și bolnavă ca o floare mâncată de un vieme ascuns. Astăzi, la 168 de ani după marile Războaie de Independență ale popoarelor europene, Europa, casa noastră comună, nu este liberă!
Doamnelor și domnilor, Europa nu este liberă. Pentru că libertatea începe cu rostirea adevărului. Astăzi, în Europa, este interzis să spui adevărul. Chiar dacă este făcută din mătase, o botniță rămâne o botniță.
Este interzis să spui că cei care vin nu sunt refugiați, ci că migrația este o amenințare pentru Europa.
Este interzis să spui că zeci de milioane (de imigranți – n.r.) sunt gata să se îndrepte spre noi.
Este interzis să spui că imigrația aduce crime și teroare în țările noastre.
Este interzis să arăți că masele de oameni care sosesc dintr-o altă civilizație pun în pericol felul nostru de viață, cultura noastră, obiceiurile noastre și tradițiile noastre creștine.
Este interzis să arăți că cei care au ajuns aici mai întâi și-au construit deja propria lor lume, separată, numai pentru ei, cu legi și idealuri proprii, mult deosebite de structura veche de un mileniu a Europei.
Este interzis să arăți că nu este un lanț accidental și neintenționat de consecințe, ci o operațiune planificată și orchestrată dinainte; o masă de oameni s-a îndreptat către noi.
Este interzis să spui că în Bruxelles se pun la cale planuri pentru a aduce străinii aici cât mai repede posibil și a-i așeza printre noi.
Este interzis să arăți că scopul instalării oamenilor aici este de a transforma peisajul religios și cultural al Europei și de a-i construi fundațiile etnice – elinimând astfel ultima barieră a internaționalismului: statele națiuni.
Este interzis să spui că Bruxelles-ul devoră în mod invizibil din ce în ce mai multe felii din suveranitatea noastră națională și că la Bruxelles mulți lucrează acum la un plan pentru Statele Unite ale Europei – pe care nu l-a autorizat nimeni.
Doamnelor și domnilor, dușmanii de astăzi ai libertății sunt croiți altfel decât conducătorii regali și imperiali din trecut sau decât cei care au condus sistemul sovietic; ei folosesc un set de instrumente diferit pentru a ne aduce la supunere.
Astăzi, nu ne mai bagă în închisori, nu ne mai deportează în lagăre de concentrare și nu mai trimit tancuri să ocupe țările dornice de libertate.
Astăzi, artileria presei internaționale, bombardamentele, denunțurile, amenințările și șantajul sunt suficiente – sau au fost, până acum.
Popoarele Europei se trezesc încet, se adună, și în curând vor câștiga teren.
Grinzile Europei care se sprijină pe suprimarea adevărului scârțâie și se frâng.
Popoarele Europei par să fi înțeles în sfârșit că viitorul le este amenințat: nu doar prosperitatea, viețile confortabile, slujbele le sunt amenințate, ci însăși securitatea noastră și ordinea pașnică a vieților noastre este amenințată.
În sfârșit, popoarele Europei, care au moțăit în abundență și prosperitate, au înțeles că principiile vieții pe care Europa le-a construit sunt în pericol de moarte.
De data aceasta, pericolul nu ne amenință așa cum o fac războaiele sau calamitățile naturale, trăgându-ți brusc covorul de sub picioare.
Imigrația în masă este un curent lent de apă care erodează tenace țărmurile noastre.
Este mascat sub o cauză umanitară, dar adevărata lui natură este ocuparea de teritorii. Iar teritoriul câștigat de ei este pierdut de noi.
Mulțimi de apărători ai drepturilor omului obsedați simt nevoia irepresibilă de a ne pune la punct și a ne acuza.
Susțin că sunt xenofobi înrăiți, dar adevărul este că istoria națiunii noastre este una de ospitalitate și de întrepătrundere a culturilor.
Cei care s-au gândit să vină aici ca membri noi ai familiei, ca aliați sau ca refugiați care se temeau pentru viețile lor au fost primiți și lăsați să-și facă un cămin nou.
Însă cei care au venit aici cu gândul de a ne schimba țara, a o schimba după propria lor concepție, cei care au venit cu violență și împotriva voinței noastre au fost întotdeauna primiți cu ostilitate.
Doamnelor și domnilor,  la început au vorbit despre câteva sute, o mie sau două mii de oameni relocați. Însă nici un singur lider responsabil european nu ar îndrăzni să jure că aceste două mii nu vor crește pentru a ajunge în final zeci sau sute de mii.
Dacă vrem să oprim această imigrație în masă, trebuie mai întâi să oprim Bruxelles-ul. Principalul pericol pentru viitorul Europei nu provine de la cei care sosesc aici, ci de la internaționalismul fanatic al Bruxelles-ului.
Nu trebuie să permitem Bruxelles-ului să se plaseze deasupra legii. Nu vom importa în Ungaria crima, terorismul, homofobia și anti-semitismul care dă foc la sinagogi. Nu vor fi cartiere în care legea să nu poată fi aplicată, nu vor fi dezordini în masă. Nu vor fi revolte de imigranți aici și nu vor fi bande care să ne amenințe femeile și fiicele.
Nu le vom permite altora să ne spună pe cine trebuie să luăm pentru a deveni apoi noi înșine străini în țara noastră.
La sfârșit, ne vom trezi că ni se va spune să ne facem bagajele și să plecăm de pe propriul nostru pământ.
De aceea, respingem planul forțat de reinstalare și nu vom tolera nici șantajurile, nici amenințările.
A venit vremea să tragem clopotul de alarmă. A venit vremea opoziției și a rezistenței. A venit vremea să ne adunăm împreună cu aliații noștri. A venit vremea să ridicăm steagul națiunilor mândre. A venit vremea să împiedicăm distrugerea Europei și să-i salvăm viitorul.
În acest scop, indiferent de simpatiile politice, chemăm toți cetățenii din Ungaria să se unească și toate națiunile din Europa să se unească.
Liderii și cetățenii Europei nu mai trebuie să trăiască în două vieți diferite. Trebuie să restaurăm unitatea Europei. Noi, popoarele Europei, nu putem fi libere individual dacă nu suntem libere împreună.
Dacă ne unim forțele, vom reuși: dacă tragem în direcții diferite, vom eșua. Împreună suntem puternici, dezbinați suntem slabi. Fie toți împreună, fie deloc – aceasta este legea de astăzi.
Maghiari, în 1848 era scis în cartea destinului că nimic nu se poate face împotriva Imperiului Habsburgic. Dacă atunci ne-am fi resemnat, soarta ne-ar fi fost pecetluită, iar marea germană i-ar fi înghițit pe unguri.
În 1956, era scris în cartea destinului că trebuie să rămânem o țară ocupată și sovietizată, până când patriotismul se va fi stins în fiecare maghiar. Dacă atunci ne-am fi resemnat, soarta ne-ar fi fost pecetluită, iar marea sovietică i-ar fi înghițit pe unguri.
Astăzi este scris în cartea destinului că forțe mondiale ascunse, fără chip precis, vor elimina tot ce este unic, autonom, tradițional și național. Vor amesteca culturile, religiile și populațiile, până când mândra noastră Europă, cu multe fețe, va sfârși lispită de sânge și docilă. Și dacă abdicăm de la crezul nostru, soarta ne va fi pecetluită, și vom fi înghițiți în enormul pântece al Statelor Unite Europene.
Sarcina care le revine poporului maghiar, națiunile central-europene, celorlalte națiuni europene care nu și-au pierdut încă bunul simț este să înfrângă, să rescrie și să transforme soarta care ne este hărăzită.
Noi, ungurii și polonezii, știm cum să facem asta. Am fost învățați că numai cine poate privi primejdia în față poate fi numit brav.
De aceea, trebuie să scoatem vechea virtute a curajului din mâlul uitării.
Mai întâi, trebuie să turnăm oțel în coloanele noastre vertebrale și să răspundem clar, cu voce suficient de puternică pentru a fi auziți de departe, celei mai importante, singurei întrebări cu adevărat importante pentru soarta noastră. Întrebarea de care depinde dacă viitorul Europei rămâne în picioare sau se prăbușește este aceasta:
„Vom fi sclavi sau oameni liberi?” – Aceasta este întrebarea, răspundeți-mi!
Înainte Ungaria, înainte unguri!