INCEPE SA APARA ADEVARATA ISTORIE "RASCOALA DE LA 1907" - SCENARIUL PREGĂTIT DE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR -

Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45
de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu
elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a
ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor
nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi. Nu întâmplător, istoricul
oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în
1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei
din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo:
execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din
articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii
dosarelor de către însuşi regele Carol I.
Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o
poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja.
Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

UN PLAN SECRET AL IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa
trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat
mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială,
anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz
Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise
din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois
Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul
dintre partizanii doctrinei habsburgice "A.E.I.O.U." (Austria est
imperare orbi universo - Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi
decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata
valabilitatea axiomei.

Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois
Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei,
provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a
prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul
nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe
acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o
răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă
componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au
avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a
reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria -
Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost
cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final
fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).

A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea
celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi
Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea
Bosniei-Herţegovinei, poftită în special de sârbi, la Austro-Ungaria,
cerând compensaţii şi protestând vehement.Acesta era exact pretextul
dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat
cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând
exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era
o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră
distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate
printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos.
Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a
văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a
Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul
sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată...
Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei,
înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi
conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în
iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

ROMÂNIA, PIEDICĂ ÎN GLORIA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR
O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi
Serbia, avea teritorii naţionale şi poziţii asuprite de dubla monarhie;
şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul
de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu
ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar,
din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.
Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă.
Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl
Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României
în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la
Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia,
solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru
ocuparea şi "salvarea" situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice
posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor
transilvăneni.

REŢEAUA DE SPIONAJ A LUI EIDINGER
Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici,
generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de
plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România,
birou condus de un anume N. Eidinger.
Acesta avea o sumară pregătire militară, iar tactica să de infiltrare a
spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de
şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul
hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de
muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea
importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi
livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai
profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum
cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.

Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol
important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma
ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul
imperial Günther raporta în acest sens la Viena: "Afacerea ziarului
Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari
sume". În aceeaşi manieră se va "lucra" şi cu alte gazete, precum
Universul, Epoca, ale căror "articole erau scrise" - mărturisea acelaşi
Günther - "pe biroul meu". Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor
lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte
cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de
spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru,
implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători,
plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine
pusă la punct şi gata de acţiune.
Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul
cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar
recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu
rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

FLĂMÂNZI, SATUL DE UNDE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR A APRINS FITILUL
Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să
semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi
refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii
dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor
rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor.
Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să
semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul
lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.
Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje
ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă
primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă
pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ,
arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi
rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor
atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7
martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie
ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor
austro-ungari. Dar era destul de târziu.

CAMPANIA MASS-MEDIA DIN UMBRĂ
La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute
sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a
început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau
"marile masacre". Titlurile vuiau: "Refuz de a ieşi la munca câmpului",
"Ridicarea recoltelor cu forţa", "Se trage în ţărani".
Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei: "Ziarele
răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon,
fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul
şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoala reală, căci
ziarele relatează - fals - ştirea conform căreia acolo unde oamenii au
avut curajul de a se revoltă, s-au şi semnat contractele atât de dorite
de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în
plus? Chiar şi o. răscoală".

RĂSPÂNDIREA RĂSCOALEI
În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul
aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui,
Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se
arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru,
"Nababul" Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat,
solicitând reprimarea răscoalei "cu cea mai mare fermitate şi blândeţe".
Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe
lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuza să ia vreo măsură
imediată.

DOUĂ PERSONAJE AU REALIZAT ÎNSĂ GRAVITATEA SITUAŢIEI: TAKE IONESCU ŞI
CAROL I
Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi
apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia
imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la
putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune
capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor
creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând
liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie
şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: "oameni călări mergeau în
capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, prădând, dând
foc, omorând".
Interesant este ca în multe locuri, după cum arata rapoartele, "ţăranii
s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi". Dar în alte zone, jaful
şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor
imperiali.

PRESA DE LA VIENA, EXTREM DE INTERESATĂ DE RĂSCOALA DIN ROMÂNIA
De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult
exagerate, despre răscoală, presa vieneză n-a găsit un alt subiect mai
interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se
miră chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de "depeşile
fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile
evreilor. mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin
răspândirea acestor depeşi . acest ziar a publicat toate ştirile
posibile". Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta
prăbuşire a României.
Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal
ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o
intervenţie dură. La 26 martie, după ce "intuiţia" remarcabilă a lui
Aerenthal se împlinise, el anunţă "că nu poate privi cu indiferenţă
răscoalele care bântuie România [...] Trebuie să ne ocupăm de marile
tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă".
Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi
situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o
intervenţie dincolo de Carpaţi. Se părea că în aplauzele Europei
îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

ÎMPĂRATUL FRANZ JOSEPH AL AUSTRIEI SPRIJINĂ ROMÂNIA
Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a
înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu
I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la
Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în
ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul
României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste
140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea
într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au
operat aproape 10.000 de arestări.
Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul
guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală data planului lui
Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz
Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile
sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o
intervenţie militară în România, a protestat vehement.

Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau
de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine
cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai
că nu a primit regeasca susţinere, ci Carol a fost cel căruia Franz
Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru
reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se
exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total
pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.
Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi
numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, pe când
Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul
răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la
sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar
şi-a făcut datoria. La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat
imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

O ENIGMĂ CARE A TULBURAT GENERAŢII
Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni
năuciţi de cele întâmplate. O enigmă a persistat însă: de ce Carol I a
solicitat lui Brătianu ca toate actele răscoalei şi ale represiunii să
nu rămână în arhive? Explicaţia oficială a fost că regele nu dorea o
judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor
reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele
interzisese deja două procese similare - al liderilor conservatori din
1871-1876 şi cel al lui I. C. Brătianu în 1888, când Alexandru
Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor
că dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge
zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa
guvernul, "amândoi conducând ţara de la puşcărie".

Se ştia clar că regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui să
fie judecat şi că va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un
asemenea lucru. Însuşi I. I. C. Brătianu, care avea tot interesul ca
aceste documente să fie ascunse, a protestat în faţa regelui pentru
preluarea lor. Răspunsul adevărat trebuie căutat însă în originea
evenimentelor. Astfel, cunoscându-se că perfida Austrie a fost în
spatele răscoalei, rămânerea României în alianţă cu ea sau alături de
Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu acestea,
respectiv cu Germania natală, reprezenta visul etern al lui Carol I. Vis
care îl va duce însă în mormânt, când se va prăbuşi în septembrie 1914,
în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea
Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele
dosare care arătau clar că Austro-Ungaria - aliata noastră, dar şi a
Germaniei - încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să
accepte prezentarea unui asemenea adevăr.""